Orthodox Planet

Primesc – de la OC – o carte foarte articulată (şi argumentată) dogmatic despre „adevăraţii creştini”, „adevărata Biserică”, „adevărata credinţă” etc.: Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes. Canoane bisericeşti din vechime (dar şi fragmente din diferiţi teologi) sunt invocate spre a accentua caracterul sobornicesc (catolic) al Bisericii şi, implicit, caracterul eretic al creştinismului apusean. Acolo unde, în scrierile teologice e loc – cât de mic – de interpretare, de toleranţă pentru heterodoxie, autorul intervine prompt pentru a sancţiona sever pe cel rătăcit (Fr. Kallistos Ware being one of them), dornic să „îndrepte” şi să „lămurească”... Astfel de convingeri ascuţite, de limbaj ce nu admite nuanţe, diferenţe, grade îmi par de pe o altă planetă. De pe planeta Ortodocşilor, poate. Eu mă mulţumesc – îmi place Tarkovski şi al său omagiu adus Terrei: filmul SF Solyaris - cu Planeta Pământ. Aş fi vrut să aflu cine e traducătorul versiunii în română, cum sună titlul în original, însă editura Ecumeniţa din Galaţi a considerat că aceste detalii despre carte e bine să rămână o taină.

Sunt obişnuit – încă de pe când am călătorit în UK, şi chiar de mai înainte - cu acest tip de angry (young) men.. Franky Schaeffer, proprietarul edturii unde cartea a apărut în SUA – Regina Orthodox Press – este el însuşi un convertit la Ortodoxie şi un pătimaş apărător al „dreptei credinţe” împotriva „impurităţilor” şi „adăugirilor” heterodoxe de-a lungul veacurilor. Toate bune şi frumoase, fundamentaliştii de serviciu se ocupă cu sârg de vegherea ca nu cumva să se întâmple „rugăciuni împreună” şi „împărtăşiri” între pravoslavnici şi heterodocşi. Cine este însă îndrituit să vegheze respectarea celorlalte – nenumărate – canoane, ce ţin de ortopraxis, de obligaţiile ce le revin şi lor, călăuzelor duhovniceşti ale neamurilor, nu doar laicilor? Cine ia la întrebări turma de păstori cu sau fără barbă, cu sau fără pofte nemăsurate de câştig, cu sau fără vocaţie? Chestiunea ţine de „ordinea interioară”, de aranjamentele bizantine / balcanice ale acestui organism cu „circuit închis”, de acoperirea unora de către ceilalţi – with God on their side, of course. Şi replica unei astfel de întrebări este, invariabil, aceeaşi: Mult ni s-a dat, mult ni se va cere. Noi vom da socoteală pentru faptele noastre - ar spune cei mai presus de orice bănuială. Ceea ce - poate - e fair enough after all.

Îmi amintesc o scenă dintr-un roman ce surprinde - fără edulcorarea realismului socialist – înălţarea unuia dintre primele oraşe socialiste: Intrusul, de Marin Preda; prin 1984 avea să ajungă pe ecrane şi versiunea cinematografică a romanului – excelentul film de Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Ei bine, există acolo o scenă în care tânărul Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu) repetă – la ceas târziu de noapte, în spălătorul comun pe care-l împărţea cu nişte brigadieri - conţinutul statutului de UTM-ist, fiindcă a doua zi urma să fie primit în rândurile UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea PCR). Îl ajută şi verifică loialul său amic, uriaşul Costică (Valentin Teodosiu). Şi învaţă Călin „ca la carte” obligaţiile UTM-istului, corectându-se de fiecare dată când a greşit o virgulă – ştie el ce ştie, că doar a mai fost „sărit la numărătoare” şi altădată. Atunci când vrea să treacă la secţiunea „Drepturi”, Costică îi spune: „Lasă drepturile, mie să-mi ştii obligaţiile, că dai mâine peste unul care vrea să se dea grande şi se leagă de-o virgulă nepusă unde trebuie, de iar te trezeşti sărit la numărătoare”. Vasăzică: întotdeauna există unii – majoritatea - de se preocupă să tocească obligaţiile, în vreme ce alţii – casta privilegiaţilor - îşi numără drepturile şi abuzează cu cinism de funcţii, de influenţa pe care-o au. Clasificare valabilă deopotrivă pentru oamenii în uniformă (of whatever kind) şi pentru cei care se îmbracă după cum le place.