Nodul gordian

Ultima reprezentaţie liturgică din stagiunea de primăvară-vară la capela noastră. Din păcate, scenografia ei (iconostasul bizantin, cu icoane despre care Tarkovski, în Offret / Sacrificul, spunea: „Fantastic! Ce rafinament deosebit. Câtă înţelepciune şi spiritualitate şi, totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune.”) rămâne, pe tot cuprinsul verii, sub obroc. Ciclul liturgic se va relua – dacă se va relua – abia din toamnă, când începe un nou an şcolar pentru elevi.

Duminica asta, prăznuirea celor 318 Părinţi bisericeşti ce au luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Atunci, în 325, s-a definitivat crezul apostolic, canonul scriptural şi s-a stabilit data când trebuie să cadă Paştele. Pomenirea acestor fapte nu s-a făcut oriunde, ci în cadrul cuvântului de învăţătură din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, articulată şi ea în acelaşi moment istoric (sec. IV). Practic moştenim învăţătura acelui veac în care Biblia avea să fie pentru prima dată cartea Bisericii, în care se rosteşte necontenit (în Răsărit) acelaşi crez şi se prăznuiesc Paştele la o dată calculată după aceeaşi lege de peste o mie şase sute de ani. Last, but not least, Crezul de la Niceea a lămurit chestiunea crucială (un adevărat nod gordian) referitoare la homoousios; prin ea s-a afirmat că Iisus Hristos este de aceeaşi natură divină cu Tatăl. De atunci Arie şi adepţii lui sunt puşi pe lista neagră a ereticilor. Vorba aia: ori albă, ori neagră. Iisus e „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” cu toate consecinţele şi implicaţiile pe care Ortodoxia le revelează progresiv celui sau celei care se încăpăţânează să rămână întru ea.

Hard rock

Amicul meu Lucian Mircu îşi încheie cel mai recent articol dintr-un fel de Time Out de Timişoara astfel: „La cinema e bine să mergi cu personalul, nu cu rapidul.” Aluzie la spiritul de fast forward al filmelor americane contemporane (că doar Hollywood-ul a cucerit lumea, nu?), dar şi la ritmurile mai lente, mai de tren personal, din filmele europene (sau de aiurea) ne-americanizate, ne-hollywoodizate. Energia demenţială din veacul ăsta e mai degrabă de tip rock (chiar hard rock), astfel că puţini îşi mai pleacă urechea şi-şi mai îndreaptă privirea spre „antichităţi”, spre ceea ce a fost cândva, once upon a time, în cinema. Dar numai în cinema? Să nu uităm că, bolnav de viteză, sfârşitul de veac XX ne-a pus în mână telecomanda. Mai departe îşi desăvârşeşte lucrarea el, cârcotaşul ascuns în coarnele antenelor TV.

Un sondaj de opinie de acum fix 30 de ani (publicat în Magazinul Estival Cinema 1979) arăta că televizorul este „un izvor de cunoaştere, de cultură, şi dezvoltare”, iar unii din cei intervievaţi spuneau: „Nu aş încerca să trăiesc fără televizor, ci mai curând aş încerca să trăiesc raţional cu televizor.” Hmmm... Asta se putea în condiţiile în care TVR avea doar două canale, din care doar unul cu acoperire în întreaga ţară, canalul 2 având o emisie redusă (Bucureşti şi împrejurimi). Programul de circa 12 ore pe zis (care, până în 1989, au devenit ... 2 ore pe zi) era strict controlat de cenzură. Nu era loc pentru violenţă (nu din aceea patologică de tip hardcore, difuzată azi în prime time, dar nici măcar pentru un film aşa-zis violent precum Reconstituirea lui Pintilie), pentru erotism şi nuditate, pentru limbaj licenţios şi pentru multe altele. Un alt telespectator pleda pentru folosirea civilizată a vizionărilor: „Să nu aruncăm vina pe televizor! Nu el e de vină dacă nu mergem la film sau nu citim sau nu mergem la expoziţii! Noi suntem de vină!” ... Încă o dată: erau, atunci, infinit mai uşor de suportat smintelile din unicul program al Televiziunii Române ori din cele câteva programe - ce-i drept, mult mai diverse, mai provocatoare - emise de televizunile ţărilor „vecine şi prietene”. Să navighezi acum prin jungla canalelor comerciale (când derizoriul, violenţa şi vulgaritatea duse până la extrem sunt suverane) şi să-ţi păzeşti sufletul de toate iluziile – care de care mai seducătoare – stârnite de plasma televizorului e cu neputinţă.

Folosirea civilizată atelevizorului e, dacă nu imposibilă, cu siguranţă foarte anevoioasă, acum când mesajele subliminale te seduc oriunde-ai zapa. Nu numai la cinema, dar şi la televizor mergem acum cu rapidul. Frenezia diabolică a ritmului gen MTV (filme şi chiar emisiuni de ştiri de super-acţiune, emisiuni de super-divertisment) te pregăteşte pentru pulsaţia fast forward a internetului, iar sirenele virtuale – vezi Zapping-ul lui Cristian Mungiu - te transformă, inevitabil, într-un voyeur. În joc nu e altceva decât integritatea sufletului nostru, cel atât de vulnerabil câtă vreme ochii noştri nu contenesc să vadă deşertăciuni (şi spurcăciuni şi sminteli fără număr), căci slobozenia – ne-o spun atât de limpede Părinţii Bisericii, în Pateric – omoară sufletele.

Mistuitoarea ta dorinţă

Secvenţa finală din Stalker (1979): Marta, fetiţa Călăuzei stă la masă şi citeşte dintr-o carte groasă, în care se pot zări numeroase bookmarks. Pe masă sunt trei pahare: unul gol, unul cu băutură şi unul cu resturi. Fetiţa închide cartea şi ridică ochii, ca şi cum ar încerca să memoreze nişte versuri (pe care tocmai le-a citit?). Se aude o voce de femeie recitând:

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Peste aproape 30 de ani, controversata muziciană Björk se inspiră din versurile lui Fiodor Tiutcev folosite de Tarkovski drept coda filmului său. Rezultatul: piesa The Dull Flame of Desire (feat. Antony Hegarty) inclusă pe albumul solistei din 2007, Volta.

The big picture

Marţi seara am fost cu Theodor la un recital susţinut de studenţii de la Conservator în sala Orfeum. Au cântat sonate de Debussi şi Faure (pentru pian & vioară) şi un opus de Franck pentru un cvintet (pian, viori, violă, violoncel). În ziua următoare am ajuns la un concert coral de cântări bisericeşti (majoritatea ortodoxe, dar şi apusene – a fost şi-un Mozart). Apoi am fost la cireşe în livada Pr. RN. Ghiftuiţi cu aceste bobiţe roşii - dulci, zemoase, coapte şi fără viermi – ne-am încheiat deplasarea cu o cină tradiţională românească.

Azi am găsit pe net un clip muzical din 1987, compus de Anton Şuteu şi cântat de Corina Chriac: Semn de întrebare. Dacă muzica lui Şuteu o primesc bucuros fără discriminare şi mereu dornic s-o reascult, piesele popularei soliste mioritice (cele vechi, ante-1990, pentru că activitatea ei ulterioară nu-mi trezeşte curiozitatea) le reascult doar selectiv: Valurile Dunării; Inimă, nu fi de piatră; Uită nostalgia; O clipă de sinceritate; Ce mică-i vacanţa mare; Vino, iubire-napoi; Mama, doar mama; Unde erai; Prin dragoste să nu treci fluierând. Descoperirea acestei piese în mega-depozitul de fişiere audio-video care este you tube a dat apă la moară nostalgiilor după „vremurile vechi”- mai bogate, zice-se, în acele calităţi de umanitate, ospitalitate şi umor blajin. Dacă ne gândim că, pe la începutul secolului XX, nostalgic a fost şi un scriitor modernist ca James Joyce (vezi nuvela The Dead inclusă în primul său volum de proză, The Dubliners), e cât se poate de limpede că sufletul omului a tânjit mereu după un „paradis pierdut”. Pericolul, când devenim nostalgici, e să pierdem din vedere the big picture şi să vedem, părtinitori, numai „jumătatea bună a paharului”. Iată, această melodie apolinică de muzică uşoară (şi altele asemenea), a fost compusă pe când în beciurile Securităţii din România încă mai erau torturaţi şi omorâţi în bătaie oameni de seama arhitectului Babu Ursu. Şi pentru ce? Pentru un amărât de jurnal veninos şi demascator la adresa cuplului dictatorial (arestarea făcându-se sub pretextul că „duşmanul poporului” deţinea ilegal vreo $ 17). Dar noua generaţie nu mai vrea să ştie nici de suferinţele mântuitoare ale mucenicilor (de atunci ori dintotdeauna) şi nici de acea artă apolinică şi luminoasă din vremea când ştampila cenzurii era dictată de o ideologie totalitară, nu de meschine interese financiare.

The Dull Flame of Desire

I love your eyes, my dear
Their splendid sparkling fire

When suddenly you raise them so
To cast a swift embracing glance

Like lightning flashing in the sky
But there's a charm that is greater still

When my love's eyes are lowered
When all is fired by passion's kiss

And through the downcast lashes
I see the dull flame of desire

by Fyodor Tyutchev

First meetings

We celebrated every moment
Of our meetings as epiphanies,
Just we two in all the world.
Bolder, lighter than a bird's wing,
You hurtled like vertigo
Down the stairs, leading
Through moist lilac to your realm
Beyond the mirror.

When night fell, grace was given me,
The sanctuary gates were opened,
Shining in the darkness
Nakedness bowed slowly;
Waking up, I said:
'God bless you!', knowing it
To be daring: you slept,
The lilac leaned towards you from the table
To touch your eyelids with its universal blue,
Those eyelids brushed with blue
Were peaceful, and your hand was warm.

And in the crystal I saw pulsing rivers,
Smoke-wreathed hills, and glimmering seas;
Holding in your palm that crystal sphere,
You slumbered on the throne,
And - God be praised! - you belonged to me.
Awaking, you transformed
The humdrum dictionary of humans
Till speech was full and running over
With resounding strength, and the word you
Revealed its new meaning: it meant king.
Everything in the world was different,
Even the simplest things - the jug, the basin -
When stratified and solid water
Stood between us, like a guard.

We were led to who knows where.
Before us opened up, in mirage,
Towns constructed out of wonder,
Mint leaves spread themselves beneath our feet,
Birds came on the journey with us,
Fish leapt in greeting from the river,
And the sky unfurled above…

While behind us all the time went fate,
A madman brandishing a razor.

by Arseny Tarkovsky

Adam

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.

„Asta e viaţa!” - a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam
L-a chemat la El, l-a sictirit dumnezeieşte
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

(by Marin Sorescu)

Once upon a time...an idol

-->

Fiecare vârstă cu idolii ei... În ceea ce mă priveşte, recunosc: primii zece ani de cinefilie mi-au fost acaparaţi de figura de „erou pozitiv” a lui Florin Piersic. Apariţiile sale dese în filme, la teatru şi televiziune, precum şi numeroasele spectacole de varietăţi l-au făcut extrem de popular. Încă de la începutul anilor 70 recunoştea (premonitoriu?) că îi vine tot mai greu să renunţe la „inevitabilele apariţii minore”, că s-a împrăştiat: „Am făcut un rol ici, unul dincolo, şi ce bine ştiu că e păcat să fug de la teatru la film şi de acolo la televiziune şi să nu prind, cu adevărat, şi bine, niciun iepure de urechi!...” După peste 50 de ani de activitate în teatru, actorul-vedetă încă mai priveşte nostalgic spre acele roluri din teatru care i-au adus „adevărata, sublima satisfacţie”.

Din rolurile în care interpretează personaje fără ascunzişuri, deschise, sufletiste, prietenoase ori justiţiare (în peste 50 de filme şi sute de piese de teatru) câte oare vor rămâne? Câte oare vor da seama despre dorinţa actorului de a se autodepăşi, de a nu se cantona într-o tipologie unidimensională? Din păcate, activitatea sa teatrală (de care îşi aminteşte cu drag şi recunoştinţă faţă de regizorul ce a ştiut să-l conducă din rol în rol: Alexandru Finţi) este prea puţin cunoscută celor care nu au prins spectacolele de la Naţionalul bucureştean. Cine să mai ştie azi de Mâşkin din Idiotul, de Lennie din Oameni şi şoareci sau de Mortimer din Maria Stuart, aşa cum i-a interpretat Florin Piersic? În schimb, compoziţia din Pedagog de şcoală nouă ori comedia sentimentală Visul unei nopţi de iarnă se păstrează încă în arhiva TVR şi au fost transpuse chiar pe suport digital.

Cât despre cariera cinematografică, cine mai stă să-i numere Mărgelaţii, haiducii, mercenarii, soldaţii şi marinarii din atâtea şi atâtea filme şi seriale de acţiune, de aventuri ori comedii în care a fost distribuit? Ecranul nu i-a prilejuit lui Florin Piersic întâlnirea cu un regizor de forţa şi intuiţia lui Finţi. Spre deosebire de Ion Dichiseanu (colegul său din aceeaşi zonă tipologică a junilor primi şi a justiţiarilor), care - în Suta de lei de Mircea Săucan - a lăsat la o parte măştile şi s-a jucat pe sine, „Ciocoflenderul” nu a avut şansa întâlnirii cu un regizor de film care să-l scoată din emploi, propunându-i nu un rolişor de compoziţie (cum e cel din Ultima frontieră a morţii sau, mai recent, din Fix Alert), ci o partitură solidă în tonalităţi tragic-groteşti.

Povestea Florin Piersic odată că, printre miile de scrisori pe care le primea, s-a nimerit să fie un aviz de pachet. Era după filmul Columna (1968), în care îl juca pe Sabinus, un ofiţer roman ce iubea o fata dacă şi rodul dragostei lor simboliza naşterea primilor români. S-a dus la poştă, unde îl aştepta un pachet de 800 de grame trimis de o fetiţă de 12 ani dintr-o comună de lângă Piatra Neamţ. Înăuntru se aflau nişte buruieni, o cămaşă de noapte şi-o scrisoare: „Dragă Florin, Am rămas atât de impresionată de accidentul tău, încât nu pot să-mi revin. Cum a putut bestia aia de Ciobanu Ilarion să te lovească peste ochi cu sabia?!” Fetiţa se referea la scena din grotă când Piersic-Sabinus e orbit de Ciobanu-Gerula. „Trebuia să fie mândru că-i faci curte fetei lui, nu să te lovească fără milă. Nu-ţi pierde curajul, speranţa. Bunica mea era să nu mai vadă deloc, dar spălându-se cu ceai din astfel de buruieni, i-a revenit vederea. Seara, înainte de culcare, spală-te atent cu ceai călduţ, apoi îmbracă-te cu cămaşa asta şi odihneşte-te. Aştept veşti. Te îmbrăţişează a ta veşnic admiratoare (chiar dacă eşti bolnav), Mioara.” ... Anecdota pare desprinsă din cartea biblică despre Tobit, iar leacul oferit de micuţa admiratoare pentru presupusa orbire fizică avea, poate, un tâlc şi-un „joc secund” ce se cerea altfel descifrat: singura, adevărata orbire este împrăştierea catalizată de enorma „priză la public”, ireparabil vătămătoare a „ochiului dinăuntru”.

Weekend cu mama

Vineri a.m. am fost cu Theodor & mama la Capitol, la un concert educativ. S-au prezentat câteva instrumente cu coarde: vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. S-a cântat din Mozart (Mica serenadă), Bach (Air), Johannes Strauss (Polka pizzicato, Le Marche de Radetzky), Dvorak (Humoresque), Joplin (The Entertainer), Schubert (Marş militar), Sherman (That's What Friends Are For / The Vulture Song) din The Jungle Book. Maria avea dreptate să le spună micuţilor melomani că oamenii trebuie să se pregătească pentru a asculta muzica, să-şi facă în prealabil ordine în gânduri şi-n simţăminte pentru a primi în suflet bucuriile muzicii. Seara, puţin înainte de miezul nopţii, au trecut pe la noi Marius & Lavinia. Marius e medicul de familie al ordinatorului nostru şi-a venit cu trusa medicală pentru a-l doftorici. I-a aplicat nişte gerovital (în limbajul de specialitate IT asta se cheamă formatare şi reinstalarea tuturor aplicaţiilor) pentru a-i mări viteza de reacţie şi, după vreo patru ceasuri de intensive care, computerul nostru e parcă mai feciorelnic, mai sprinten.

Weekend-ul ăsta mi-a demonstrat în mod practic importanţa unul arbitru atunci când apar blocaje de comunicare. După o discuţie mai aprinsă cu mama, i-am propus să vină cu noi trei, sâmbătă a.m., la „magazinul de vise” pentru a se mărturisi, pentru ceea ce englezii numesc a fresh start. Zis şi făcut. (Ce-i drept, e drept: crucială este şi întâlnirea cu arbitrul, recunoaşterea sa; nouă ni s-a rânduit să-l găsim sau, mai bine zis, să fim găsiţi de el.) Nu ştiu dacă mama a mai recurs până acum la această metodă terapeutică din ce în ce mai uitată, mai demonetizată (însă metamorfozată pragmatic în lumea occidentală sub forma şedinţelor de psihanaliză): spovedania. Cert este că minunea s-a-ntâmplat acum, în A.D. 2009. M-am gândit, involuntar, la secvenţa mărturisirii acelei contese din filmul lui Robert Bresson, Jurnalul unui preot de ţară. A fost o premieră şi pentru Theodor, care pentru întâia oară s-a mărturisit „oficial” unui preot. A doua zi aveam să ne împărtăşim la capelă, toţi patru, în Duminica Orbului. Ospăţul de azi este – aşa cum scrie în Galateni 5: 22-23 - o chemare la dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie. Cum vom şti să ne folosim de-aici înainte, fiecare din noi, de „lumina cea adevărată” şi de „adevărul cel ceresc” din împărtăşirea noastră e şi asta o taină. La vremea cuvântului de învăţătură (the sermon), Gabu M ne-a vorbit – cu mult pathos - despre „sfinţii închisorilor” din perioada comunistă, care au trăit ceva foarte asemănător cu cele cuprinse în Faptele Apostolilor 16: 16-40 – pericopă citită în Apostolul de azi.

În acest weekend m-au înduioşat – now, more than ever ­– versurile lui Blaga din poemul despre leagănul copilăriei sale, în care, spune el, „o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat întâiul somn şi poate-ntâiul vis”. Şi sufletul mi s-a umplut de nostalgia sfâşietoare a poveştii lui Sokurov din filmul său, Mama şi fiul.

Japanese style

1987. În sala #1 a urbei am văzut prima oară Cei şapte samurai. Importurile de filme occidentale s-au redus drastic după 1983, astfel că pe lângă filme din lagărul socialist, la cinematografe rulau copii noi ale unor filme de arhivă. Am văzut capodopera lui Kurosawa împreună cu un coleg de clasă. Pe cât eram eu de încântat de acest film-spectacol (pentru care samuraii şi luptele erau doar un pretext), pe atât de plictisit era nefericitul meu coleg. Mă mir că nu m-a linşat. E clar că aşteptările îi fuseseră înşelate.

În aceeaşi sală unde, în 1987, aveam să-i văd proiectaţi pe ecran pe samuraii lui Kurosawa, am urmărit marţi seara câţiva luptători de kendo, acompaniaţi de percuţionistul Doru Roman. A fost o „seară japoneză” la care au participat şi doi dansatori din trupa Pass Partout a lui Dan Puric.

Gangsters’ paradise

În recentul interviu acordat de Adrian Enescu pentru Muzici şi faze găsesc această frumoasă declaraţie despre demnitate: „După accidentul care m-a îndepărtat definitiv de gazon, m-am focusat doar pe muzică, şi am început o călătorie pe care o pot numi <eu şi muzica>. Aş vrea ca aceasta să se termine cât mai târziu şi mai demn”. Brusc înţeleg ce anume am vrut să spun prin duhovnicia unui film. Îi spusesem lui AE, într-o discuţie telfonică din ajun, că filmul lui Tarantino, Pulp Fiction, face parte dintr-o familie de filme (de produse artistice) foarte puţin preocupate de acest continent propriu omului, numit suflet. Replica sa, tipărită cu litere mari şi urmată de cel puţin zece semne de exclamare: „Nu sunt de acord!” Pentru că – aveam să aflu apoi - fiecare om are demnitatea sa, therefore şi gangsterii şi mercenarii lui Tarantino au demnitatea lor...Or fi având-o, eu însă n-am înţeles că sunt preocupaţi de ea, că luptă pentru păstrarea, eventual restaurarea, ei. Am convenit apoi, on the phone, că în Pulp Fiction sclipirea se datorează naraţiunii cinematografice, că e cleverly made, revoluţionar etc. Da, o fi aşa, numai că eu prefer acestor viclenii artistice filme infinit mai modeste ca stil, dar incomparabil mai ziditoare pentru suflet. Ca, de exemplu, Singurătatea florilor ce vorbeşte – honestly, nu tongue-in-cheek – despre blestemul oricărui om: însingurarea, incomunicabilitatea. Pentru că, oricât am vrea s-o dăm cotită, l’enfer c’est moi. Aceasta este, cred, problema problemelor, nu să alcătuieşti – în literatură sau în cinema – naraţiuni de tip puzzle despre crime, crime, crime, cu sânge, sânge, sânge. Nu spunea Jean Luc Godard, mare fan ­de film noir, că tot ce-ţi trebuie ca să faci un film e o fată şi-un pistol? Eh, asta se-ntâmpla demuuuult, la începutul anilor 60. Apocalipsa, după Tarantino (şi cei – nu puţini – asemenea) foloseşte girls & guns in bulks, că altfel se plictiseşte publicul şi scade rating-ul. Şi-apoi de ce să nu filmezi orori, carnagii, piperate – dacă se poate – cu in-jokes, cool soundtrack & stars, dacă tot n-ai nimic de spus oamenilor? Ai în schimb o industrie – o uzină de vise cândva, azi de coşmaruri – ce-ţi pune la dispoziţie studiouri, actori, mă rog, o întreagă armată de mercenari cu care să înalţi pe celuloid catedrale bântuite de duhuri luciferice şi credeuri de născuţi asasini? ...Gangsters’ paradise, indeed.

Nietzsche bine-i stă

Citesc într-un articol de cinema semnat Eugenia Vodă - Depresia Antichrist (o cronică a unei prioiecţii de la Cannes) - despre ultimul film de Lars von Trier. Personal nu mă dau în vânt după acest regizor, deşi e de categoria cult pentru nu puţini cinefili şi critici deopotrivă. Dincolo de mizanscena ingenioasă, Europa (văzut la cinematograful de vară din Costineşti pe la mijlocul anilor 90) mi-a rămas pe retină ca un film alb-negru (cu nişte infiltraţii color - sângele personajului care-şi taie venele în cadă) cu un sfârşit foarte down, cu vocea din off a lui Max von Sydow care te bântuie. Mă rog, un love story pe fundalul ceţos al perioadei postbelice (anul este 1945), cu accente de thriller ce nu duc nicăieri. Mai târziu i-am urmărit evoluţia în acel hardcore numit Breaking the Waves, cu o Emily Watson în pragul isteriei/nebuniei şi, la final, două clopote care – literal - bat în cer. Apoi a fost vizionarea de la QFT (cinemateca din Belfast) cu Dancer in the Dark – filmări „minimaliste” din mână, obositoare, culori spălăcite. Mi-am zis: se justifică dramaturgic, personajul (jucat demenţial de Bjork) – o colerică, atunci când alege să-şi facă dreptate - era pe punctul să-şi piardă vederea. M-am bucurat însă de secvenţele „fantastice”, color, în care – din nou, perfect justificat dramaturgic - se cântă şi se dansează. Exact ca-n cele două extraordinare muzicaluri tragice, moderne, ale lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), aşa cum nu se întâmplă în mult prea „clasicele” şi desuetele Singin’ in the Rain, The Sound of Music, My Fair Lady etc. Am văzut şi Dogville şi, contrariat de final (a la Natural Born Killers) m-am lăsat ofensat pentru ultima oară de acest regizor ce – marcat, după cum recunoaşte, de Antihristul lui Nietzsche - caută să scape de deprimarea de-o viaţă (akedie, spun Părinţii Bisericii) filmând atrocităţi şi orori. Mă gândesc la Eugenia Vodă (şi la alţi – fără număr - împătimiţi de cinema), care încă mai are timp şi nervi pentru astfel de mostre plastice („cinematografice”) semnate de minţi care de care mai bolnave...Bolnavi suntem cu toţii, nu-i asta problema, dar nu ştiu de ce încă mai nădăjduiesc să aflu oameni pe pământ care mai au ruşine, care se mai gândesc la ceilalţi şi care caută să-i menajeze, să nu-i smintească. Poate că şi asta înseamnă duhovnicia (apropo de termenul pe care AE m-a rugat deunăzi să i-l definesc, atunci când i-am spus că, pour moi, filmele lui Tarantino - alt nut case - nu au duhovnicie şi sunt diabolice). Să revin la von Trier. Eugenia Vodă scrie, referindu-se la recenta premieră, la Cannes, a ultimului său film, Antichrist: „Ceva între horror erotic şi thriller psihologic, un film întreg în două personaje, care fac psihoterapie şi sex, în căsuţa din pădure, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante, cu tufe uriaşe de ferigi, cu animale care nasc, cu o natură foşnitoare şi ameninţătoare, un talmeş-balmeş ce virează brusc spre patologicul caricatu­ral, în clipa în care El, psihoterapeutul, pentru că nu-şi dă seama cât e Ea de bolnavă psihic (deşi vede fotografii în care ea îşi încălţase co­pi­la­şul cu stân­gul în dreptul, deşi descoperă un vechi caiet, în ca­re scrisul ei e deformat tot mai schizoid), are ceea ce merită: femeia se năpusteşte asupra lui, îl răneş­te, îl izbeşte, îl mutilează, îi perforează gam­ba şi îi ataşează de picior un ditamai polizorul (cu care el se târăşte şi se ascunde într-o vizuină), apoi ea se automutilează sângeros (aş avea senzaţia că po­ves­tesc un film porno dacă aş scrie ce face cu o foarfecă), de fapt multe minute din film nici nu am pri­vit ecranul, e ca şi când ai asista cum cineva îşi smulge unghiile! Înspre final, ca într-un basm pentru adulţi, în căsuţa din pădure intră şi căprioara, şi vulpea, şi corbul... (râsete în sală) Dintr-o replică am aflat că natura (inclusiv natura umană, plasată undeva între regnul animal şi cel mineral) este "templul lui Antichrist", este însuşi Antichrist... Uneori, în imagini fulgurante, se ghiceşte genialul cineast care e Von Trier, de pildă în peisajul maiestuos, văzut de sus, peste care se aude un plâns de copil, sau în imaginea "scoarţei terestre", îmbibată de cadavre, negre sau albe...” Întrebarea mea este: cine îi pune pe oameni să privească la aşa ceva, când viaţa e, oricum, aşa scurtă, iar – slavă cerului! – filme care să surprindă experienţe trăite de fiinţa numită om (şi altfel decât prin imagini ce frizează grotescul extrem, patologicul, sordidul etc.) există. În arhive, desigur – so what? Aşa cum apelăm la sound­-ul clasic şi preclasic atunci când vrem să scăpăm de zgomotele de tip heavy metal, hard rock etc., e firesc să folosim – avem de unde, acum – patrimoniul cinematografic al lumii. Dacă vrem cu adevărat să ne ferim de legiunea de duhuri pe care creatori iresponsabili ştiu cum să le transmită şi cum să le comercializeze (spre folosul propriu), cum să le „ambaleze” în filme aşa-zis „de gen” (ce înseamnă asta?) sau în filme care, mai nou, transcend toate genurile (horror, thriller, erotic, psychological drama etc.) şi le îmbină cu cinism. Mai scrie E. Vodă: „...totuşi, un lucru i-ar putea da de gândit lui Von Trier: la sfârşitul filmului, când pe ecran a apărut insertul "dedicat lui Tarkovski", toată sala a izbucnit în râs!...” Ce să mai comentăm...Asta o fi înţeles sărmanul von Trier din Rubliov, din Oglinda şi Călăuza....La fel cum, în delirul consumistic în care trăim, asta a priceput – cu numai câţiva ani în urmă - şi Mel Gibson din icoana bizantină: formele şi accentele lui Matthias Grünewald. Rezultatul: block-buster-ul The Passion of Christ.

Beethoven supra Mozart = mc2

Sondajul de opinie realizat de Redactia Muzici si Faze, scrie Mihai Plamadeala, a dezvaluit un fapt asteptat: in Romania, brand -ul Adrian Enescu este o constanta a ultimelor trei decenii. Semnatar al muzicii pentru mai mult de 60 de filme, producator sau muzician / invitat la peste 30 de albume, pionier al muzicii electronice in Romania, iata doar cateva ipostaze sub care este cunoscut astazi (de publicul larg) Adrian Enescu. Pentru noile generatii, filme precum Tanase Scatiu, Concurs sau Pas in Doi nu se inscriu in vizionarile obligatorii ale “celor care se respecta”, asa cum se intampla cu publicul anilor ’70 – ‘80. Prezenta pe compilatia Buddha Bar din 2001/5 a miscat totusi ceva in publicul mainstream al anilor 2000.

Prin acest interviu, ne propunem sa oferim generatiilor de ieri si de astazi, un update cu privire la prolifica activitate a unui important artist - compozitor roman. Pe scurt, va promitem ca lectura randurilor de mai jos va fi o incantare pentru orice om interesat de muzica, chiar tangential!

citeste interviul aici: http://www.muzicisifaze.com/interviu.php?id=28

Principiul dominoului

Ieri, during the Sunday seromon, refeire (indirectă) – prin pilda femeii samarinence - la taina cununiei. Femeia samarineancă recunoaşte, atunci când Hristos îi cere să vină la El cu bărbatul ei: „N-am bărbat!” ... Care este pofta acestei femei? Să bea din „apa cea vie” pe care „de o va bea cineva, nu va mai înseta în veac, căci apa aceasta se va face în acela izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică”. Cu alte cuvinte, Jesus knows too well you are a jerk. Nu ţine să ne jucăm cu El de-a uite popa, nu e popa. Femeia samarineancă a înţeles lecţia. A fost cinstită, n-a umblat cu cioara vopsită, iar Fiul omului i-a apreciat sinceritatea: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.”

Cu câteva săptămâni în urmă, o vedetă mioritică (încă) pe val – una dintre acelea care-şi ridică poalele-n cap în văzut lumii - a provocat un scandal mediatic în urma altercaţiilor cu nişte paparazzi. Ca să dea mai multă culoare, şi-a chemat în ajutor playboy-ul (pentru care şi-a părăsit ultimul bărbat – the latest one - cu care fusese măritată şi cu carea are un copil): „Cheamă poliţia, coboară etc.!” Hop-ţop, fantele profită de hărmălaia mediatică şi se întreabă patetic, folosindu-se de o zaharisită retorică: „Tu cum ai reacţiona cu femeia ta?” Cârcotaşii de la Prima TV n-au scăpat momentul să-l taxeze pe iubeţ: „Femeia ta? De parc-ai cumpărat o halcă de carne de la o tarabă...E Mihaela, nu e femeia ta, c-aşa a fost şi femeia ăstorlalţi până s-a plictisit şi-a trecut la o bucăţică mai bună. O fi frumos?...” Ieri citeam că respectiva supervedetă media, invocând copilul pe care-l are de crescut, se va retrage definitiv din televiziune. Reacţia unui forumist (poate prematură) la această ştire-bombă (haida-de!): „Existăăăăă! Aţi văzut, oameni buni, că e adevărat: cine, de-acolo de sus încă ne iubeşte, Bunul Dumnezeu, s-a îndurat de noi şi aproape am scapat de una, mai rămân vreo câteva ca asta şi mai putem să ne uitam şi noi [Citeste] la tv fără greaţă şi scârbă să vezi toate paraşutele ajunse vedete de carton reciclat...Am ajuns să o văd şi pe asta, suntem norocoşi!”

...Când ne-a vizitat, cu ocazia lansării cărţii sale, Vlădica Puhalo spunea că protestanţii sunt cei care au zgândărit din temelii tradiţia. Ca-ntr-un fatidic joc de domino, cărămizile tradiţiei s-au surpat una după alta şi a venit rândul şi instituţiei căsătoriei. Subiectul a atras atenţia şi unor cineaşti din România. Prin 1994, un regizor, la modă atunci, îşi făcuse un scop în sine din a ridica în slăvi derizoriul căsniciei. Ultima replică din filmul său (Asphalt Tango) cuprinde in nuce întreaga poveste şi surprinde sleirea de puteri a bărbatului (un mecanic la un atelier de reparaţii auto) ce caută prin felurite mijloace să-şi împiedice nevasta să se pricopsească – făcând prostituţie - în occident. Femeia câştigă, ba mai mult, bărbatul naiv primeşte, ca bonus, o lecţie de „educaţie sentimentală” de la matroana târfelor (jucată de Charlotte Rampling). Nimic din inocenţa şi prospeţimea operei prime a respectivului regizor (E pericoloso sporgersi - 1993) nu se mai regăseşte în această apologie a vulgarităţii, a „tangoului” pe asfalt şi pe unde s-o putea. Peste vreo şapte ani, Cristian Mungiu - inteligent şi cu infinit mai mult bun simţ – avea să-i dea replica în al său Occident. Şi acolo o femeie vrea morţiş să scape de mizeria tranziţiei din România şi face totul ca să plece c-un belgian (şansa vieţii ei, crede ea), nesocotind stăruinţa prietenului ei de a o opri. Totuşi, filmul lui Mungiu parcă miroase altfel. Şi cel puţin nu era luată la mişto căsătoria. Mai mult, ni se prezintă – în tradiţia filmului ceh din anii 60-70 - o nuntă ce n-a mai avut loc pentru că mirele, asemenea femeii samarinence a găsit felul său – onest şi personal – de-a arăta ce simte: a preferat să se alcoolizeze decât să spună un „Da” fals care nu era al lui.

P.S. Festivalul de muzică veche – Timişoara 2009 la final. În ultima seară, s-a cântat din Purcell (Uvertura în sol minor, Three Parts Upon a Ground, Pavane & Chacome) şi J.S. Bach (Concertele pentru trei clavecine, coarde şi bas continuu BWV 1063, 1064). Chiar înainte de a se termina, ştafeta a fost preluată de Festivalul „Timişoara muzicală”, acum în desfăşurare.

O vară de neuitat

1993 – o vară de neuitat. Stepfather CT (avea vreo 68 de ani) fusese internat de vreo câteva ori în spital datorită anginei sale pectorale. L-am vizitat în salonul de la ASCAR. Alături de el se afla un bărbat FSN­-ist (ca şi el) ce a început să denigreze familia regală: refrenul cu lingourile de aur cărate de rege în acel fatal decembrie 1947 etc. CT a intervenit în discuţie şi i-a zis colegului său de salon că nu simpatizez cu puterea de atunci, că adică nu sunt „de-al lor”. Întors acasă, într-o seară, eram în jurul televizorului. Apare PM de atunci (Văcăroiu, parcă) şi-l înjură. Cum îi ştiam patima cu care apăra partidul „democraţiei originale” (vorba lui Mircea Daneliuc din Patul conjugal), am ieşit din cameră cu-n sentiment înăbuşit de silă. A doua zi dimineaţa (era 6 iunie) m-am trezit mai devreme că aveam o restanţă la filosofie. M-am dus să-mi încălzesc laptele şi, auzindu-l că se bărbiereşte în baie, am amânat şi m-am retras la mine în cameră. Peste câteva minute revin în bucătărie: ibricul cu laptele meu era pus la încălzit pe aragaz. El îl pusese. La plecare, aproape că m-am strecurat fără să îl salut. Dar mi-am amintit de gestul său şi am îngăimat un „Săru’mâma”. El, cu ochii în pământ, ca şi cum şi-ar fi simţit sfârşitul aproape, mi-a răspuns printre dinţi la salut c-un „Servus”. În ziua aceea am luat o notă bună (8 parcă) la examenul de filosofie cu un profesor ultracontestat de studenţi (o pacoste), iar CT a stat în soare – aşa presupunem - pe terenul ce-l aveam la vreo 50 km de oraş. Acolo îi plăcea să cultive zarzavaturi. A ţinut morţiş să meargă, chiar în acea zi, să culeagă din cartofi gândacii de Colorado. Soarele arzător îi va fi făcut rău şi peste noapte a murit.

În ziua următoare decesul ne este comunicat prin telefon. Am ajuns în scurtă vreme la faţa locului. Era în genunchi, acoperit cu o pătură, şi se ţinea c-o mână de gard. Probabil a căzut în timpul unei crize de inimă. A ajuns, evident, pe catafalc şi apoi în mormânt. În ciuda numeroaselor noastre neînţelegeri (aveam temperamente diferite) şi ranchiunei pe care i-o purtam, mă gândesc la el cu multă duioşie. Era, în felul său, un om dintr-o bucată. Ceea ce nu e deloc puţin lucru. Cum te prindea că umbli cu fofilica îţi întorcea spatele şi te trimitea numaidecât la origini. „Io nu-s dus de multe ori la biserică!” – îi plăcea să spună. Cu toate astea, în „ultimul act” al vieţii a început să meargă la slujbe şi – lucru pe care n-am putut să-l înţeleg – îşi făcea cruce ori de câte ori se aşeza la masă. Acum, când se întâmplă să ajung la slujbele dintr-o foarte dragă biserică din urbe (pentru noi e the second best) sunt, fără să conştientizez, foarte aproape de locul în care (ca „domn cătănesc” – vorba lui bunică mea) a muncit vreme de aproape 30 de ani. Ce-ntâmplare: şi capela unde ne-am aciuit se află tot într-un loc cu multe amintiri - în incinta liceului copilăriei mele, unde mama şi-a petrecut vreo cinci ani din viaţă. Pitbull are dreptate: „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!”

Pe 17 mai îşi sărbătorea ziua de naştere. În chema Constantin. Ceea ce ştiu şi simt cu tărie este că aş vrea să-l mai întâlnesc somewhere in time, aşa cum îl întâlnesc în orice caz în vis, însă mi-aş dori să fie for real. La urma urmei, şi-a dat toată silinţa să-şi intre cât mai bine, mai deplin în rol. Acela de stepfather.

More music treats

Start la Timişoara muzicală. În deschidere, Cântecele Anotimpurilor, cantată pentru cor de copii şi orchestră de Constantin Râpă: „muzica este adecvată spiritului liber şi jucăuş al copiilor” (descriere aparţinând compozitorului). Apoi Concertul pt. vioară şi orch. de Sibelius (la vioară Corina Belcea) – la final, aplauze prelungite. După pauză, Le Sacre du printemps de Stravinski. Forţa muzicală ce se dezlănţuie pe parcursul interpretării acestei lucrări este uriaşă. La premieră, a şocat criticii, cae au huiduit-o. Ca apoi, după ce a reintrat în repertoriu, aceiaşi critici să o aclame ca fiind o capodoperă a muzicii. Ropote de aplauze au răsplătit şi aseară prestaţia orchestrei Filarmonicii din Timişoara şi mai ales a percuţioniştilor.

Pitbull (Mihnea Columbeanu), cu care am stat la taifas pe teme de film românesc vinerea şi sâmbăta trecută, ţine să ne împărtăşească (referindu-se la recenta sa vizită la Timişoara cu ocazia Timi-short-ului): „Marea superstiţie a lumii contemporane e Coincidenţa!” Cât e de adevărat...

Cradle

Eram aşa de obosit
şi sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele
şi ochii înroşiti de neodihnă.

Pierdut - m-am întrebat:
Soare,
cum mai simţi nebuna bucurie
de-a răsări?

Şi-n dimineaţa aceea fără somn
cum colindam cu paşi de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un legăn.
Păianjenii-şi ţeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
era leaganul,
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn şi poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
şi fără să-nţeleg de ce
m-am prăbuşit
şi-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram aşa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinereţe
şi de râs.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
- ca prunc.

Poezia Leagănul de Lucian Blaga; Tabloul Adăpost de Alina Ondine Slimovschi