7 zile

Şapte zile în munţi, printre monahi. Într-un anumit sens, treptele pelerinajului indică o gradaţie progresivă: din „lume” spre obştea de pustnici de la Pătrunsa (cu o escală de câte-o noapte şi câte-o Liturghie, la unul din cele mai „apusene”, mai comfy lăcaşuri mănăstireşti din România - Lupşa, jud.Alba) şi înapoi în „lume”.

La trapeza mănăstirii de la Lupşa am întâlnit trei amici (Ionuţ, Ovidiu şi Tudor) pe post de zeloşi neofiţi „sub ascultare”. Am petrecut (la dus) câteva ore plăcute, speciale şi extraordinare cu FLMD. Am trecut şi pe la Roşia Montană, locul unde s-a filmat, în 1971, Nunta de piatră şi Duhul aurului (regia: Dan Piţa şi Mircea Veroiu), iar în 1987 Flăcări pe comori (regia: Nicolae Mărgineanu) – toate inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu. În piaţeta din centru am căutat, cu ochii amintirilor, paşii împovăraţi de tristeţe ai Fefeleagăi (Leopoldina Bălănuţă) şi crâşma unde hangiţa (Eliza Petrăchescu) tocmea băieşul (Liviu Rozorea) să-i aducă aurul. Munţii poartă aurul şi acum. Dar perspectiva ca el să ajungă în casele ardelenilor e la fel de mică. Un sătean sfătos ne-a povestit despre încăpăţânarea câtorva familii (10% aprox.) de a nu pleca, în profida tuturor ofertelor ademenitoare ce li s-au făcut. Operatorul primelor două filme (Iosif Demian, venit special din Australia, unde s-a stabilit cu mulţi ani în urmă) tocmai a terminat de filmat un material documentar despre interpreţii neprofesionişti (localnici) de atunci, în straiele şi în starea de acum. Adică mai bătrâni cu aproape 40 de ani. Şi, probabil, mult mai mâhniţi, acum când viitorul satului lor e atât de incert.

La schit l-am reîntâlnit pe Monah şi, ca bonus, pe doi special guests: Ghiţă şi Pelicanul. La mănăstirea Lupşa (la întoarcere) am petrecut câteva minute în preajma unui alt monah (CF). Ispita culturii şi duhovnicia. Cultura – spun amândoi monahii, în chipuri personale – este o ispită şi-o oprire din drum (uneori bruscă, periculoasă). Duhovnicia (practica rugăciunii isihaste, cum ar veni) rămâne însă idealul. În „biserica de lângă cer” am întâlnit şi câteva măşti sfătoase, „clarvăzătoare” şi – involuntar? – legaliste. Antipatice, insistente, neînduplecate? Poate. Până la urmă însă, personaje importante şi necesare şi ei. De ce? Pentru că prin cicălirea şi judecata lor enervantă îţi aminteşti de ceea ce nu ai voie să uiţi. Şi dacă profetul David spune „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”, de ce nu am prelua acelaşi mesaj (ziditor, în fond) for free chiar şi din gura unui călugăr tipicar, cu veleităţi de James Bond şi Rasputin?

Pe drum spre casă, ieri, ne-am amintit că au trecut opt ani de la cununia noastră din Drăgsineşti (un sat lângă lacul Surduc). Prin telefon, tot el, Monahul, ne-a binecuvântat pentru ce suntem şi pentru ceea ce ne dorim să fim.

L'enfer c'est les autres

Petre Ţuţea: „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui.” Dar vine altul şi spune: „Dumnezeu e rus” ori: „Dumnezeu e grec” ori: „Dumnezeu e sârb” ş.a.m.d. Şi toţi tună şi fulgeră: „Dacă nu, sunt împotriva lui!” Cine are dreptate? Fiecare în parte, în felul său, deci toţi? Niciunul? Doar unul dintre ei, şi atunci care? Şi cum rămâne cu cei prin ale căror vine curge sânge amestecat? Dar chiar e cineva care se poate legitima cu un sânge eminamente pur, neamestecat, dacă i se umblă la pedigree?

O, copilărie, unde eşti ca să poţi să mai crezi împreună cu Ţuţea că „românii n-au niciun viciu şi sunt egali”. Altfel spus, l'enfer c'est les autres. Ideea pare să ilustreze naţionalismul absolut, impracticabil (cuvântul „românii” este variabila ecuaţiei, ce poate lua n valori). Pe care însă diferite grupări, partide, ideologii naţionaliste încearcă (şi vor mai încerca încă) să-l transpună în practică. Cu preţul a zeci de milioane de morţi, dacă e nevoie.

A refreshing feed-back

Depresia, bat-o vina. Ea ne face să credem, strâmb, că suntem semizei sau „ultimii dintre oameni”. Semizei, dar nu oameni îndumnezeiţi (înduhovniciţi); „ultimii dintre oameni”, dar fără smerenia aceea care ne îndeamnă să luăm seama la propriile noastre scăderi, păcate, răutăţi pentru a ne despătimi. Am lansat pe blog, deunăzi, un thread pe tema filmului (imaginii de film, de televiziune etc.) ca idol versus filmul ca icoană. Idolii, se ştie, ne transformă-n pui de Luciferi pe fiecare; icoana însă ne face părtaşi la slava cea dumnezeiască, topindu-ne ca prin minune (atunci când ne raportăm la ea cum se cuvine) toată sila de sine, de viaţă, de semeni. Dar cum să încingi o asemenea discuţie (iniţiativă sortită eşecului din faşă) câtă vreme – şi nu de ieri, de azi - sacrul e violentat (în trei schimburi!) de profan, iar posibilii ascultători / comentatori / cititori sunt ­- at best – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza lui Tarkovski. Adică împăunaţi de părerea înaltă despre sine şi totodată dispreţuitori şi sătui de propria persoană (ca Scriitorul) ori pur şi simplu nihilişti, „progresişti”, răzbunători şi vânători de glorie deşartă (ca Profesorul). Cine să mai înţeleagă atunci diferenţa dintre cele folositoare şi cele mântuitoare?

Ştiinţa şi filosofia greacă (matricea Renaşterii, care – împreună cu Reforma - şi-a pus amprenta pe întreaga modernitate euro-atlantică) sunt foarte folositoare. Mântuitoare însă este „cultura duhului” (Rafail Noica), aşa cum este ea transmisă prin Biserică. „În afara slujbelor Bisericii nu există scară către cer” – spunea Petre Ţuţea. Şi tot el adăuga: „Templul este spaţiu sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre pe lângă el”. Filmele lui Tarkovski (dar şi Abuladze, Paradjanov) sunt astfel de „vecinătăţi sacre”. Dar cum să le mai guşti câtă vreme papilele gustative sunt impresionate (tocite, strivite) de produse tip fast film made in USA (ori în lumea mare, dar tot purtătoare şi transmiţătoare de stereotipuri şi ideologii)? Este, aşadar, nevoie imperioasă de o „igienizare” (cum bine-a zis Lucian, mai tânărul meu amic cinefil).

În numele acestei „igienizări” primesc pe mail un îmbucurător feed back de la un necunoscut. În plină babilonie şi confuzie generală autorul anonim al următoarelor rânduri găseşte că da, este cu putinţă omului să desluşească, între atâtea sminteli, chemarea spre mântuire adresată omului chiar şi prin unele (foarte puţine) filme: „Nu sunt încurcate defel căile Domnului, ci noi singuri ne încurcăm în propria noastra ştiinţă şi apoi punem încurcătura asta în cârca Lui. Căile Domnului sunt drepte, foarte drepte, iar unde-i vorba de dreptatea lui Dumnezeu nu-i loc de tocmeală omenească, ci numai de îndreptare a omului, pentru a putea sta de vorbă aşa cum se cade cu Domnul, adică faţă către faţă. Aşa cum caută Stalker [Călăuza din filmul lui Tarkovski].”

„În biserică afli că exişti. (...) Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. (...) Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!” (Ţuţea dixit). Călăuza lui Tarkovski este tocmai filmul acestui pustiu punctat doar de ruina unei biserici în care se află „camera dorinţelor”spre care un nebun întru Hristos se încăpăţânează sa ne călăuzească, împreună cu personajele sale mai sus pomenite (Scriitorul şi Profesorul) sau omise (barmanul, vampa care se întoarce din drum, femeia Călăuzei, fetiţa lor infirmă, sticleţii care interzic accesul în Zonă, turnătorul de pe linia ferată). Nu mai rămâne decât o întrebare: cine suntem noi, privitorii, în această schemă?

O, mamă, dulce mamă…

Există un cadru în Persona (1966) lui Ingmar Bergman ce pare să conţină, in a nutshell, toată trama din Oglinda (1974) lui Andrei Tarkovski: silueta unui copil filmată din spate şi gestul său de a cuprinde cu mâinile chipul mamei - iluzoriu, mărit excesiv şi proiectat pe un ecran. Mama şi fiul – pare a ne vesti cineastul – sunt în două lumi diferite: una, „reală” (a fiului) şi cealaltă, „imaginară” (a mamei).

„Avem o datorie morală faţă de cei care ne-au născut: trebuie să le declarăm dragostea noastră”. În cazul lui Andrei Tarkovski, acest crez se regăseşte în fiecare din cele 7 ½ filme pe care le-a regizat. Dar cel mai pregnant apare în Oglinda, într-o secvenţă anume: fiul, ajuns la maturitate, îşi sună dintr-un apartament pustiu mama bătrână. Camera se plimbă într-un fel de travelling circular şi obiectivul este chiar irisul naratorului (un raisonneur pentru regizor). Pentru o clipă zărim, lipit pe un perete, afişul rusesc al filmului Andrei Rubliov.

Schimbul de replici dintre mamă şi fiu e desprins parcă din teatrul absurdului: „Alexei?” „Sărut-mâna, mamă!” „Ce-i cu vocea ta?” „Nimic serios. Cred că mă doare puţin gâtul. N-am mai vorbit cu nimeni de trei zile. Dar mi-a prins bine. E bine să fii tăcut din când în când. Cuvintele nu pot exprima tot ce simte un om. Sunt neputincioase...Ce ciudat! Tocmai te-am visat. Se făcea că eram copil...Apropo, în ce an ne-a părăsit tata?” „1935. De ce?” Şi incendiul? Ţi-aduci aminte de fânarul care a luat foc la fermã?” „Tot în 1935 a fost. Ştii, a murit Lisa.” „Care Lisa?” „Lisa, cu care am lucrat la tipografie.” „Ah, Doamne... Când?” „Azi dimineaţă, la ora 7.” „Şi acum cât e ora?” ”Aproape de 6.” „Dimineaţa?” „Cum dimineaţa? Seara.” „Mamă, de ce trebuie să ne certăm noi tot timpul? Iartă-mă dacă am greşit cu ceva.” Convorbirea se întrerupe. Sunetul de „post telefonic ocupat momentan” care se declanşează sporeşte sentimentul de înstrăinare.

Aici, în această scenă, e inima Oglinzii. N-au descoperit-o criticii şi cineaştii pe care Tarkovski i-a invitat la o proiecţie specială în avanpremieră. Au început să se certe pe seama simbolurilor şi a subtextului. Femeia de servici însă, uşor iritată, i-a întrebat cât mai au de gând să-şi scoată ochii, că ea trebuie să spele pe jos şi să plece acasă. În plus, e foarte simplu de înţeles ce se întâmplă în acel film – a spus ea. Toţi cărturarii (titraţi, sofisticaţi, rafinaţi) au sărit în sus: „Spune-ne tu, dacă zici c-ai priceput!” „Ei bine, filmul ăsta e despre un om bolnav care, înainte de a muri, se căieşte pentru greşelile sale şi ar dori să ceară iertare.” Tarkovski intervine: „Ea mi-a înţeles filmul!”

Oxygen

Am primit, en fin, filmul lui Ioan Tasi (script, sound photography & direction), OXYGEN (2009) despre Theodor. Realizat în alb-negru, cu un motto din Martin Heidegger („Omul locuieşte într-un spaţiu din momentul în care are capacitatea de a se orienta în acel spaţiu”), montajul (Cosmin Rotaru) de 06.41 min. îl surprinde pe Theodor în camera sa cântând la pian şi la literele muzicale, povestindu-şi visele şi punând întrebări despre ... semnificaţia nimicului („Ce e nimicul? Nimicul nu e nimic.”) Suntem, iată, în zona filosofului pomenit în generic: „Heidegger – spune Lauren, fetiţa din A Little Romance - isn't all that hard. His stuff is mostly etymological. Like, ‘Why is there something rather than nothing at all?’”. Dar şi în vecinătatea parabolei evanghelice (Luca, 8, 32-37). Theodor susţine că a visat cu ... „porcii lumii” (??!!) şi acum, la reuniunea echipei de filmare-editare, Cosmin şi Ioan au dorit numaidecît să ştie cine sunt acei porci. Să fie politicienii sau poate oamenii rinocerizaţi? ... Am convenit că e mai bine să nu-i dezvăluim şi - apofatic - să ne închipuim, că sunt porcii-paratrăznet în care, ca în pericopa biblică (folosită ca motto de Dostoievski la Demonii săi) au intrat duhurile rele din omul demonizat.

Lucrul care este poartă, în cazul lui Theodor, un nume: oxigenul. De unde şi titlul filmului. Oxigenul care îl ţine în viaţă din momentul naşterii sale cu multe peripeţii (şi chiar din clipa concepţiei sale); oxigenul dăruit cu asupra de măsură atunci în spital (generator de retinopatie); în fine, oxigenul pe care-l producea la synthesizer şi Jean Michel Jarre în albumul său omonim de muzică electronică (aflat în topul preferinţelor muzicale ale lui Theodor). Mai sunt, în acest shortie by Ioan & Cosmin, şi versurile lui Lucian Avramescu despre lupta vieţii (Dar să lupţi) şi dragostea cea oarbă (Zăpada palmei tale). Last, but not least, se aude şi muzica lui Adrian Enescu pe care şi Theodor o ascultă - ereditar aproape – on and on.

Trei domni şi toţi trei

Într-una din serile trecute l-am vizitat pe fostul meu profesor de geografie din gimnaziu, cu care, de câţiva ani, ne întâlnim aproape de fiecare dată la concertele Filarmonicii. Ne-am adunat vreo şapte pe terasa lui in the open air şi (după o gustărică şi-o cană cu vin) am vorbit despre filme, cărţi, recenta vizită a lui Cosmin şi Crina (doi dintre cei prezenţi) în Londra, dificultatea de a-ţi găsi – duhovniceşte calea etc. La un moment dat vine vorba şi de filmul românesc 4,3,2 regizat de Cristi Mungiu şi răsfăţat de premii pe la festivaluri (inclusiv Palme d’or). Pe mine unul nu mă obsedează (decât, cel mult, în sens negativ, neplăcut) acest film. Şi nu e vorba doar de subiectul ce se vrea şocant, de secvenţa crudă a lepădării acelui fetus în ghenă. Ştiu, unii îl venerează (Monahul îi recunoaşte mai cu seamă meritul de a sugera demonizarea progresivă a omului prin minciună repetată şi participare la crimă). Alte filme (dacă e să mă refer la subiectul delicat enunţat de Mungiu) recunosc, m-au convins: Zerkalo şi Ilustrate cu flori de câmp. Să fie pentru că au alt ritm, altă substanţă, altă manieră de a povesti cinematografic (la antipodul acestui val de acum, numit „minimalism”?) Crina însă l-a apărat, iar eu, inconştient că printre noi se află şi fostul meu dascăl (în etate de 75 de ani) spun: Uite, vezi, de-aia îmi place mie să fiu înconjurat de tineri: îmi place entuziasmul lor şi răbdarea cu care înconjoară arta contemporană (inclusiv cinematografia) pe care eu n-o gust ... În clipele următoare mi-a fost greu să „bărbieresc” ce-am afirmat (fără nicio intenţie de a lovi în cei ajunşi la senectute) – eu însă raportam tinereţea prietenilor noştri de la acea masă rotundă (ce-a devenit, pentru o clipă, pătrăţoasă) exclusiv la felul meu - oarecum ursuz, enervant, previzibil, „bătrânesc” - de a judeca muzica, literatura şi filmele contemporane (post 1990). Flash-back 1993 (aprox.): comentez, cu un amic (IB) festivalul de filme de la Costineşti, inclusiv întâlnirea mea cu venerabilul critic de film Florian Potra (†1997). „E ramolit, nu se mai poate bucura de niciun film.” – a fost replica amicului meu. Şi mi se părea nedreaptă. Cum să nu te mai poţi bucura, chiar şi trecut de 70 de ani, „de niciun film”? Dar n-am luat în calcul producţiile momentului acela, din ce în ce mai şablonizate, la care criticul veteran se va fi gândit. Eu însă aveam în vedere bogata zestre a cinematografului din toate timpurile, aceea păstrată în arhive şi prezentată în cinemateci. Şi, slavă cerului, filme de care să te poţi bucura sunt destule! Acelaşi amic a mai profeţit ceva de care mă îndoiam la vremea aceea: „Vom fi colonizaţi de Hollywood. N-o să mai poţi vedea nimic altceva decât filme americane la cinema sau la televizor.” 15 ani mai târziu mă văd silit să recunosc: IB a fost profet în ţara lui. Iar „ţara” lui nu e nici pe de parte România, ci întreaga lume globalizată.

Mă întreb oare - şi, pe această cale, i-aş ruga pe mai tinerii mei amici cinefili (trei domni şi toţi trei: Ionuţ, Lucian şi Vincent) să mă ajute să înţeleg – ce anume se ascunde îndărătul interesului obsesiv pentru limbajul cinematografic actual? Numai accesibilitatea din ce în ce mai de tip main stream? Numai discursul expozitiv, „minimalist”, care te scuză de nefrecventarea bibliotecilor (prin ceea ce, dar şi prin felul în care îţi oferă te îndepărtează de cuvântul scris)? Şi mai ales (pe tine te vizez aici, Luci ;-) unde anume se termină „antichitatea” şi începe...ce? În ce fel să denumim era de după „antichitate”? What am I missing here? Lucruri valabile, de altfel, şi în muzică şi în celelalte arte. Câţi sunt dispuşi să îmbine armonios audiţiile de muzică etno/tradiţională (cu arii ce coboară în timp back to immemorial times), preclasică & clasică, operă, jazz, pop-rock-folk (şi subspeciile lor), sonorităţile experimentale şi cele electronice, muzica de film (care le poate combina pe toate) etc? Pentru mulţi hit-urile de vara trecută sunt deja istorie („antichitate”). Distincţia e cât se poate de tranşantă. Şi la fel se gândeşte şi în cinema.

...Cine ştie, poate m-aş fi împotmolit şi eu în babilonia mediatică a lumii de azi dacă – următor vizionării, în 1994 la cinema Capitol, a unui controversat (şi extremely disturbing blockbuster, Natural Born Killers) – un profesor de limbi şi civilizaţii clasice de la UVT (supranumit de ucenicii săi, nu puţini, „Profesorul”) ce tocmai ieşise şi el de la film, nu ne-ar fi spus (mie şi lui Dan Voinea): „Filmul ar trebui să mărturisească asemenea unei icoane”... Prea puţine ştiam atunci despre icoane (nu făceam nicio diferenţă între icoana bizantină canonică şi reprezentările picturale religioase free-style, tributare diferitelor şcoli, curente, epoci etc.) şi despre locul şi rostul lor în Biserică. Prea puţine şi despre felul în care această „sculptură în timp” – filmul – poate să dea mărturie despre cele văzute şi despre cele nevăzute. Despre cele necesare şi, sufleteşte, folositoare omului sau (cum se întâmplă adesea) despre cele zadarnice şi pierzătoare de suflet. Şi pentru că (Luci dixit aici) „lumea asta vizuală e tot mai nebună, mai pornografică şi mai superficială”, a proceda întocmai ca personajul din Zapping-ul lui Mungiu (realizat în, nota bene, 2000) din motive de, o spune tot Luci, „igienizare”, mi se pare a sensible and fair solution. La urma urmei, noi ţinem în mână telecomanda şi putem apăsa pe butonul off. Atunci când, printr-o „co-producţie” cu o tainică putere - din cer, de undeva - primim ca un dar îndrăzneala salvatoare şi hotărârea de a spune factorului de poluare şi de pierzanie: Gata, pân-aici mon cher, mai departe nu-ţi permit!

Camel

La mănăstire pelerinii primesc hrană şi hrană pentru suflet, căci „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. În timpul prânzului de după Liturghia duminicală (de la mănăstirea de la Cebza) o maică a citit primele patru capitole din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul). Prilej de reîntâlnire cu această formidabilă carte sapienţială, din păcate intrată într-un con de umbră după Reformă, căci domnul Luther a socotit de mare folos ca să trunchieze Scripturile, excluzând din corpusul de cărţi biblice textele aşa-zis „deuterocanonice” - subiect de meditaţie (încă unul) pe tema ce se pierde atunci când se câştigă ceva.

Apropo de „frica de Dumnezeu” (cap. 1), îmi amintesc repetarea acestui motto de către Nenea Maioru’, în ultimii săi ani de viaţă. Şi nu-l credeam. Iar el, neluându-mă în seamă, după ce se aşeza la masă îşi făcea cruce cu privirea-n pământ şi bolborosea, ca pentru sine, un fel de rugăciune. Peste câţiva ani, „fiul lui Sirah” avea să-mi vestească acelaşi lucru: „Celui ce se teme de Domnul bine îi va fi; întru cele mai de pe urmă şi în ziua sfârşitului său va afla har. Temerea de Domnul este dar de la Dumnezeu şi îndreaptă pe om pe căile iubirii”. Şi încă, despre deplinătatea înţelepciunii (care „este a se teme de Domnul” şi „frica Domnului” care „îndepărtează păcatele”. Despre îndelunga răbdare („Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie”) şi ţinerea poruncilor dumnezeieşti. Despre, în fine, curaj şi îndrăzneală („Nu fi neîncrezător în temerea de Domnul şi să nu te apropii de El cu inimă îndoită”), despre smerenie („Nu te înălţa, ca să nu cazi şi să aduci necinste sufletului tău”) şi ieşirea la iveală a adevărului („va descoperi Domnul cele ascunse ale tale şi în mijlocul adunării te va înjosi”.

Ideea din Cap. 2 fântână adâncă este, căci aflăm despre pregătirea sufletului nostru spre ispită: „Încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării”. Secretul acestei operaţiuni s-ar găsi într-o corectă lipire (cea de Dumnezeu), „ca să fii înălţat la sfârşitul vieţii”. Şi acum the last straw: „Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung-răbdător”.

Ei da. Când credeam că tocmai am scăpat de „lovitura finală”, îmi e dat să aud încă ceva, la fel de ground shaking, în Cap. 3: „Cel care cinsteşte pe tată se va curăţi de păcat. Şi ca acel care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel care măreşte pe tată va avea viaţă lungă, şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui când tu eşti în putere, pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta.” Am ascultat şi-am suspinat: O, father, where art though? ... Grindina poveţelor usturătoare n-a contenit: „Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa”. Aşa e fiule al lui Sirah: pe părinţi se cuvine a-i recompune din îngeri, din icoana iubirii lor de o clipă (măcar), dacă din altceva nu putem. Şi tot aici, îndemnuri la cunoaşterea de sine, la cunoaşterea/aflarea măsurii fiecăruia: „Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât tine nu le iscodi. Cele ce s-au poruncit ţie, acelea cu cuviinţă le cugetă, că nu-ţi sunt de nevoie cele ascunse. În multele tale îndeletniciri nu te ţine de lucrurile zadarnice, că ţi s-au descoperit destule din cunoştinţele omeneşti. Că pe mulţi i-a înşelat părerea lor şi socoteala rea a făcut să alunece cugetele lor.”

În fine, în Cap. 4 suntem chemaţi să vorbim prin fapte: „Nu fi aspru cu limba ta şi leneş în lucrurile tale” şi să nu-i mâniem pe casnicii noştri: „Nu fi ca un leu în casa ta şi nu necăji cu mânie pe casnicii tăi”.

Isus, fiul lui Sirac (Ecclesiasticul) - bogată masă, straşnică bucătărie teologică. Numai de i-am păstra cuvintele bune de mâncat – aşa cum cămilele îşi adună apa-n cocoaşe – pentru vremea de secetă spirituală şi de necazuri...

Babel

De câtăva vreme Theodor s-a obişnuit să-şi prefaţeze mesele zilei cu o formulă încetăţenită în canonul Bisericii Răsăritene: „Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi toţi cei care-L caută pe Domnul vii vor fi în inimile lor în vecii vecilor”. Eu mă mulţumesc, de regulă, să rostesc before meals un sincer „Poftă bună!” şi after meals un la fel de sincer „Să ne fie de bine!” - asta e prima şi singura mea natură. Dar altceva voiam să spun. Rugăciunea dinaintea mesei, pomenită mai sus, mi se pare atotcuprinzătoare, la fel cum cred că este un Tatăl nostru sau rugăciunea liturgică redactată de Sf. Ioan Gură de Aur sub numele de Sfânta Liturghie. Nu cred că mai are nevoie de adaosuri, de „îmbunătăţiri” sau „modernizări”. Toate bune şi frumoase, dar babilonia în care trăim (au apus vremurile despre care Pr. Teofil Pârâianu povestea cu nostalgie, atunci când se referea la anii copilăriei sale, într-un sat populat exclusiv de români ortodocşi) mă face să mă-ntreb pe ce temei va şti Theodor să rămână în duhul acestor rugăciuni atunci când îi vor da târcoale felurite „iele”. Peste tot unde-arunci privirea se găsesc destui „reformaţi” (ori pur şi simplu „emancipaţi”, „iluminaţi”) care - ducându-l cu zăhărelul - vor încerca să-l momească, doar-doar va fi „mai bun ortodox” elsewhere. La urma urmei, fiecare cu ortodoxia sa, nu? Mai adăugând un filioque, mai aplicând maniac principiul sola Scriptura, mai îngânând împreună cu Nietzsche Gott ist tot.

Am citit recent despre Monseniorul Ghika, prinţ ortodox martirizat în închisorile comuniste (în „era ticăloşilor”) care însă, la 50 de ani, după ce a petrecut numeroşi ani de studiu şi misionarism în Apus, s-a întors în România şi a devenit preot romano-catolic „pentru a fi un bun ortodox”. What is that supposed to mean?! Dacă ne luăm după terminologie (şi, în unele zone ale BOR, chiar după practica de „pionierat” a unor celebri clerici „ecumenişti”), lucrurile sunt destul de ambivalente, iar această ambivalenţă îndreptăţeşte oarecum confuzia. (Dar nu îndreptăţeşte în niciuncaz intoleranţa nejustificată faţă de „alteritate”, ipocrită, câtă vreme lucrurile sunt atât de amestecate.) Bunăoară locaşurile romano-catolice de rugăciune, asemenea celor ortodoxe, se numesc în limba română - după ştiinţa mea - tot biserici. Nu puţini ortodocşi, atunci când trec prin faţa lor, îşi fac cruce (cel mai probabil după ritualul răsăritean), iar când vine vorba despre canoanele iconografice, despre sfinţi etc. balamucul (pardon: sincretismul) e în toi. Şi asta pentru că spargerea canoanelor (mai ales de la Renaştere / Reformă încoace) a produs catastrofe în bisericile ortodoxe de peste tot. Se poate vedea pentru cei ce au ochi de văzut. Ca să nu mai vorbim despre influenţele apusene (renascentisto-romantice-baroce-gotice etc.) asupra muzicii bisericeşti, arhitecturii etc. Ce mai tura-vura, acest cocktail „ecumenist” prezent în mai toate bisericile ce-şi spun dreptmăritoare se vede cale de-o poştă. Dar atunci când se deşteaptă doar ochiul lăuntric (in-sight), pentru că cel „de-afară” – dintr-un motiv sau altul - nu te (mai) poate ajuta? Cum, după ce criterii, să deosebeşti atunci – pe cale exclusiv auditivă şi senzorială - tezaurul duhovnicesc şi de învăţătură autentic de „adaosurile” şi upgradările (în limbajul politically incorrect, fără menajamente: ereziile) diverselor mode?

Eh, destul cu paranoia, că nevoie adevărată avem de metanoie. Noi nădăjduim că Theodor va lua aminte cum se cuvine la avertismentul lui Swift: „We have enough religion to make us hate, but not enough to make us love one another” pentru a rămâne credincios duhului Părinţilor apostolici - iubitor, generos şi catolic (=sobornicesc) - în care vrem să-l creştem.

Ospăţ în Galileea

femeie mai frumoasă decât adevărul

decât cerboaica de aur a muntelui

iubirea ta cea spre fiinţă

dă-ne-o nouă astăzi

şi ne iartă nouă fărădelegea prostiei

de a te vinde

şi trufia noastră ţeapănă ca un cadavru

la marele ospăţ al prietenilor

femeie mai frumoasă decât adevărul,

cu podoabele fără podoabe

ale singurătăţii tale

noi te-am împins nedumerită

în odaia leilor perversităţii fără acoperire

şi am înotat în lacrima ta

ca fiara în sângele cald al victimei

femeie mai frumoasă decât adevărul

mai putea-vei oare

iubirea ta cea spre fiinţă

să ne-o înapoiezi nouă astăzi?

(Lucian Avramescu)

A brave new world

Citind despre toate atrocităţile şi crimele abominabile (cu duiumul) din Gulag-ul lui Soljeniţîn îmi amintesc de motto-ul pe care l-am decupat pentru scrierile lui James Joyce (The Dubliners, A Portrait of the Artist As A Young Man, Ulysses), citite în adolescenţă: „History is a nightmare from which I am trying to awake”. Citatul e ales din, probabil, cartea de căpătâi a timpurilor noi (modern times), Ulysses. Ani de teroare au fost, în secolul XX şi în România. Dacă ar fi să amintesc doar valurile de persecuţii şi prigoană de imediat după război, apoi cele de după Revoluţia maghiară (inclusiv „fenomenul Piteşti”) şi tot ar fi de ajuns. La mijlocul anilor 60 a venit însă „dezgheţul” (prin schimbarea şefilor la vârf) şi, o vreme, s-a mai destrâns şurubul. Anii 80 însă au readus cenuşiul în viaţa românilor (chiar dacă nu la nivelul advanced, ca în anii 50) şi apoi, Bang!, Marea Păcăleală. ... După 20 de ani de libertate ideologică, starea de hibernare călduţă - creiere spălate (cu detergent fie autohton, fie „de import”: manele, telenovele, televiziune, filme americane şi americanizate, mall-uri etc.), fiţe, mania shopping­-ului, revendicări peste revendicări de „drepturi ale omului” într-o stare de confuzie generală etc. ne face, iată, incapabili (aproape) să mai înţelegem cum a fost cu putinţă degringolada care a dus – în Apus şi la Răsărit deopotrivă, şi nu doar pe timp de război - la atâtea măceluri, execuţii şi lagăre de exterminare.

Deunăzi un amic îmi mărturisea că este scandalizat de reprezentările plastice din biserici care înfăţişează scene de cruzime. Semn că ritmurile moderne („occidentale”) de viaţă ne-au devenit deja o a doua natură, încât – squeamishly - facem alergie la orice formă de violenţă. Nu e vorba de violenţa gratuită, devenită – în filme, în buletinele de ştiri - hard currency pentru cineaştii Uzinei de Vise şi pentru jurnalişti. E vizată aici însăşi violenţa cu care a fost curmată brusc viaţa atâtor şi atâtor mucenici de-a lungul veacurilor. Pentru că a devenit desuet să mai pui preţ pe ideea de sacrificiu, darmite pe sacrificiul asumat, trăit. În mindest-ul omului de azi drumul spre fericire nu mai trece prin infernul restaurator, regenerator. Fericirea nu mai este căutată în rezistenţa la oprelişti, la suferinţă, ci în practici hedoniste mai mult sau mai puţin vinovate. Flash-back spre capodopera lui Fellini, 8 ½: regizorul Guido (Mastroianni), aflat în plină criză de creaţie, se confesează unui cardinal de la Vatican (în baia de lux a acestuia din urmă): „Părinte, nu sunt fericit.” Răspunsul cardinalului: „Dar cine a spus că menirea ta este să fii fericit?” Fericit, vasăzică, după criterii utilitarist-pragmatice; fericit, desigur, prin trucuri de shortcut.

Mă întreba acest amic ce înseamnă „trăirea ortodoxă”, „trăirea liturgică” şi am evitat să-i răspund „pe şleau”, dintr-o dată. Treptat însă (discuţia întinzându-se până la miezul nopţii) mi-am dat seama că nu pot să-i spun decât atât: ea înseamnă asumare, nu vorbărie. Şi, înainte de toate, adunare (a minţii, a gândurilor, a simţirii), cercetare şi discernere. Adică ceea ce este mai anevoios de dobândit în această „minunată lume nouă” (brave new world) care ne răsfaţă orice pornire individualistă. Chiar dacă – binemeritat bonus - ne zdrobeşte şi ne sluţeşte cu fiecare zi ce trece.

Enjoy the silence

O, da, Johnathan Swift was damn right. Tăcerea – în anumite momente - e de aur: „One of the best rules in conversation is, never to say a thing which any of the company can reasonably wish had been left unsaid.” Restul (adică surplusul de words, words, words, cuvintele-dinamită prin care îl pierdem pe aproapele nostru) nu face decât să ducă la însingurare, la năpădirea buruienilor pe poteca dintre fraţi, la nebunie. Cum mintea acestei „politici” o dobândim adesea postum, după ce am săvârşit răzvrătirea (prin gândul şi vorba necugetate) faţă de cel/cea care ne fusese până atunci dacă nu prieten(ă), măcar simpatic(ă), toată viaţa rămasă nu e – at best - decât o încercare (nu de puţine ori jalnică, foarte rar încununată de succes) de restaurare a legăturilor stricate, de înviere a prieteniilor apuse, de întoarcere la edenul de dinaintea cataclismelor verbale. Sensul vieţii: a deprinde ce şi cât să spui din ceea ce simţi că merită sau trebuie rostit.

Insight

• „Moartea nu mă înspăimântă pentru că nu am de dat nicio lumină întunericului. Mâna milostivă ce-mi va închide pleoapele va face un gest inutil pentru mine, căci nu va avea ce-mi ascunde.” (Dimitrie Anghel, Spovedania unui orb)

• „Între noi sunt două feluri de orbi: cei ce privesc fără să vadă şi cei ce văd fără să privească.” (Monseniorul Vladimir I. Ghika)

O, brother, where art thou?

De 16 iulie mi-am amintit că era ziua de naştere a unuia din cei mai apropiaţi colegi de liceu: Ovidiu Roateş. A plecat „dincolo” în anul în care urma să împlinească 25 de ani. Am fost împreună cu Ovi (şi cu un alt coleg de-al nostru, DLH) în Parâng. Era în vara lui 1988, chiar înainte să plec în cătănie. A fost, categoric, cel mai cinefil din clasa noastră. Un suflet bun şi cinstit. Uneori ne mai ciondăneam fiindcă el gusta şi filmele comerciale în veme ce eu încercam să desluşesc sensuri şi semnificaţii în şarade. Cu el aveam să port cele dintâi discuţii despre filmele clasice de top, despre literatura şi muzica universală. Apoi nu ne-am mai văzut câţiva ani. El devenise student la Politehnică (Mecanică), eu abia la trei ani de la terminarea liceului, în anul zero al „democraţiei originale” post-comuniste. Mocnea în el o revoltă pe care n-o înţelegeam şi s-a despărţit de lume într-un mod misterios. Atunci, în acea zi de doliu, aveam să-mi reîntâlnesc o parte din colegii de liceu.

Am vizionat împreună Dreptate în lanţuri de Dan Piţa prin 1985 (într-una din cele mai cochete săli de cinema din urbe: Constructorul) şi-mi amintesc că a fost mut de uimire. Felul în care s-a petrecut dintre noi mă face să cred că atunci, la acea vizionare, l-a impresionat – într-un fel pe care numai el, în taină, îl simţea (premonitoriu?) – destinul haiducului Năstase, jucat de Claudiu Bleonţ. Aşa cum – spre mirarea mea – a fost mare admirator al unui controversat film românesc din acei ani: Glissando. (Eu eram – şi sunt – fanul altui film mult discutat şi el la acea vreme: Concurs. Părea că înţelege foarte bine sfârşitul personajului jucat de Ştefan Iordache, cupă cum cred că ar fi fost negreşit un fan al lui Goethe (pentru Werther). Şi încă ceva: de câte ori revin la Solyaris îmi pare că – prin personajul lui Gibarian – mă-ntâlesc din nou cu Ovi. Să te odihnească Dumnezeu, prieten drag, wherever you may be!

Against all odds

La sfârşit de veac XX, Agenţia de Presă AM Press a fost dată în judecată pentru că o jurnalistă tânără din Buzău a declarat pentru agenţie că un popă dintr-un sat buzoian ar fi intrat călare pe un măgar în crâşma satului. La proces, popa s-a înfăţişat la tribunal cu un aer degajat - proaspăt ras şi fumând Kent. Era hotărât că trebuie să i se facă dreptate şi n-a vrut să accepte împăcarea cu jurnaliştii sub nicio formă. Ce se întâmplase de fapt? Eroarea de informaţie nu se referea la starea de ebrietate a popei (toată lumea ştia că le trăgea la măsea), ci – explica directorul AM Press, care a început să pledeze pro domo la proces - consta în faptul că în zonă nu există măgari, ci doar cai, iar popa (beat, desigur) intrase în crâşmă pe un cal. Astfel, judecătorii au decis că ştirea nu a fost o calomnie, pentru că măgarul – asinul – ocupa un loc important în simbolica creştină, iar preotul în cauză intrase în crâşmă ca misionar (precum Iisus odinioară) pe un cal, spre a salva sufletele celor pierduţi şi necăjiţi...
N-am mai aflat nimic despre soarta popii din satul buzoian, despre eventuala sa metanoie, însă – privind retrospectiv spre această anecdotă – nu pot să nu remarc: imaginea Ortodoxiei, a Bisericii e parcă tot mai puţin înţeleasă ca timp şi spaţiu pentru evenimentele euharistice. Ecclesia este mult prea des confundată cu structurile clericale ale Bisericii, cu „pitorescul” şi „culoarea” unor astfel de purtători de sutană. Nu puţini. Deşi, deşi ... nu puţini sunt şi cei care – aplicând politica struţului – se prefac că nu văd, că nu ştiu de neregulile despre care nu vor să ştie şi afirmă că, da, mai sunt şi uscături în pădure. Se întâmplă acum întocmai ca pe vremurile „democraţiei proletare” când canoanele realismului socialist prevedeau clar, fără drept de apel, edulcorarea, înfrumuseţarea artificală a realităţii. Vremurile trec, muşamalizarea însă râmâne. Trist e că Ortodoxia (trăirea liturgică şi cuminţenia participării la slujbele Bisericii) echivalează în ochii – vai – multora cu slăbiciunile şi „contra-exemplele” oferite „la vedere” de unii sau alţii din slujitorii lui Hristos. Sau, cum se mai întâmplă, cu grandomania de tip becalian ori cu retorica triumfalistă performată acum (eficient, s-ar putea spune) de un mim cu veleităţi de profet. Şi astfel se pierde esenţialul – „bufniţa din dărâmături” (după cum s-a exprimat Mihail Neamţu), strădaniile întru aşezarea fără zgomot a omului în Biserică, în marea familie a ostenitorilor întru îmbunătăţire de pretutindeni. Da, aceşti ostenitori există şi au existat mereu. N-au format „bisericuţe” şi nici n-au părăsit Biserica de veacuri pentru a se mântui (ori destrăma) elsewhere, pentru a medita şi filosofa individual ori pentru a cădea în nirvana.
Pe de altă parte însă, e la fel de important să te abţii de la a judeca; sminteala dacă e să vină, trebuie să-şi facă damblaua, n-ai ce-i face. Altfel spus, „ielele” - fără număr, fără număr – ce sucesc minţile atâtor oameni fără nicio rânduială trebuie să-şi facă jocul până la capăt. Energiile lor vin, oricum, din altă parte şi nu sunt în cantitate nelimitată. Cât de recuperabil mai este omul bântuit de himere şi stăpânit de sminteli după ce ele, smintelile l-au lăsat? De la caz la caz sau, cum se mai spune, fiecare cu norocul său. Şi, nu mai puţin, cu forţa donquijotescă ori sisifică de a merge până la capăt against all odds.