Mamă şi fiu – atât de intim, de strâns legaţi la început, când erau un singur trup, doar unul . Apoi, după tăierea cordonului ombilical, începe the final countdown. An după an se instalează izolarea, înstrăinarea, indiferenţa, uitarea. Ca şi când n-ar fi fost, cândva, două inimi într-unul şi acelaşi trup.
Mama lunaticului din Dodeskaden (de Kurosawa): tare în credinţă, după ce vecinii răutăcioşi desenează silueta bizară a fiului ei rătăcitor pe zidul casei, ea o şterge întotdeauna dorind – iubitoare faţă de copilul ei - să ascundă caricatura (maliţioasă, batjocoritoare) de eventualii ochi care ar putea-o vedea. Fără să rostească un cuvânt, îşi înăbuşă un geamăt mut ştiindu-şi fiul – care toată ziua nu face decât să imite un tramvai în mers, lângă o groapă de gunoi - „dus cu pluta”. Nu ştim cum se împacă acesta cu nemulţumirea mamei care şi l-ar dori „normal” (potrivit standardelor ei de „normalitate”, desigur).
Sau revolta lui Joyce faţă de pretenţia mamei sale (o catolică evlavioasă, practicantă, cu multe naşteri la activ) de a se mărturisi şi cumineca atunci când a ajuns la majorat. Şi „remuşcătura duhului lăuntric” - pentru refuzul de a-i face pe plac mamei sale – a celui care avea să afirme: „N-am să mai slujesc ceva în care nu mai cred, fie că se numeşte familia mea, fie că este credinţa sau patria mea”. Ori poate refuzul Inginerului (care mi-a deschis ochii spre Muzică şi Literatură, spre culisele vremurilor în care, ca adolescent, mi-a fost dat să trăiesc) de a se conforma credinţei simple a mamei sale şi îndrăzneala cu care el a afirmat (anticipându-l oarecum pe laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1998, Jose Saramago) că lumii i-ar fi fost mai bine fără Biblie.
Sau înstrăinarea fiului de mama lui în Zerkalo / Oglinda lui Tarkovski: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi niciodată?” – replică rostită nu faţă către faţă, ci la telefon. Întrebarea însă îşi are drept răspuns doar semnalul telefonic tradus prin this line is engaged…Experienţă amară pe care o va fi cunoscut şi regizorul Alexandru Tatos (considerat acum, când filmul românesc este pe val în întreaga lume, drept un precursor al „noului cinematograf românesc”, cel de după anul 2000). Iată ce scria el în al său jurnal, după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile - cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi - şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (...) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”
La urma urmelor, neputinţa mamei de a redeveni „precum pruncii”, de a lăsa deoparte orice „grijă lumească”, de a se bucura de odrasla ei este răscumpărată (dacă se poate spune astfel) doar prin puterea fiului de a se conecta la amintirile neuitate din pruncie, când chipul drag al celei care l-a purtat în pântece – încă nesluţit de ţinerea de minte a răului - n-a cunoscut grimasa, îndoiala, revolta, deznădejdea…Când totul – deci şi sentimentul iubirii - era încă posibil.
