Foarfecele şi tenisul

Răsfoiesc manualul de educaţie civică (clasa a III-a) al lui Theodor. Unul din capitole se cheamă „Noi şi grupurile”, iar o lecţie are titlul „Grupul religios”. Copiilor li se propun spre observare trei imagini: cu o moschee, o biserică ortodoxă (cu trei turle terminate în piramide, aşadar cu o arhitectură – cel puţin – hibridă, cu profunde influenţe apusene) şi una catolică (adică romano-catolică). Iar pentru lectură, două texte: unul din Goga (despre ieşirea „pâlcuri” a ţăranilor din „biserica satului”, „amestecaţi bărbaţi şi femei, păstrând după vechiul obicei toată rânduiala ierarhică”); altul este o istorioară despre doi colegi de clasă, „din grupuri religioase diferite” (nu se dau detalii), Radu şi Muhammad. Cert e că Muhammad s-a îmbolnăvit, a lipsit de la şcoală mai multe zile şi Radu l-a vizitat zilnic şi l-a ajutat să-şi facă temele. „De atunci (cum ar veni, până-n ziua de azi?) ei au devenit buni prieteni, îşi petrec împreună o parte din timpul lor şi se ajută ori de câte ori este nevoie”. Mda. La vârsta lor, poate că e bine să li se predice basme. Au timp mai târziu să vadă cum stă treaba cu „grupurile religioase”. Să cerceteze cât de corijabile sunt, de exemplu, aprigele conflicte religioase din In the Name of the Father sau Lepa sela, lepo gore. Urmează întrebări despre deosebirile dintre cei doi băieţi, relaţiile stabilite între ei, despre cum ar proceda fiecare elev cu copiii care fac parte dintr-un grup religios diferit. Tot spre comentariu („împreună cu colegii şi cu profesorul de religie”) este propusă şi sintagma evanghelică „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Copiii mai sunt întrebaţi să spună la ce anume cred ei că îi ajută pe oameni credinţa. Apoi li se cere să caute informaţii despre diferite religii, pentru a identifica asemănări şi deosebiri.

În fine, elevilor li se mai cere să denumească, dintre patru obiecte ilustrate în josul paginii - o icoană bizantină cu Mântuitorul, o rachetă de tenis, o carte (cu cruce pe ea, copertă neagră de piele şi perimetrul paginilor aurit) şi o pereche de foarfece), „numai pe acelea care pot fi folosite în cadrul unui grup religios”. Chestie cu schepsis, pentru că nu doar icoana şi Scriptura – imaginile care trimit imediat la „grupuri religioase” - pot fi folosite într-un grup religios. Foarfecele este şi el extrem de folosit în orice grup (religios ori politic), ca să cenzureze „ereziiile”. Mă gândesc, desigur, la foarfecele preotului de ţară din Nuovo Cinema Paradiso (care a tăiat secvenţele mai mult sau mai puţin „fierbinţi” – în fond, nişte săruturi nevinovate faţă de scenele total dezinhibate din ziua de azi - din filmele proiectate la cinematograful sătesc, spre a nu-i sminti pe tineri şi nu numai pe ei), dar şi la foarfecele Reformei protestante, prin care Scriptura însăşi a fost „tunsă” de cărţile veterotestamentare „deuterocanonice”, dar şi – în traducerile ulterioare, care de care mai neautorizate, ale Bibliei - de o serie de sintagme ce nu erau defel pe gustul reformatorilor. Iar în privinţa rachetei de tenis, numai cine nu are simţul umorului sau n-a auzit de scheciul lui Toma Caragiu, Aşa-i în tenis, poate crede că între „devenirea întru fiinţă” (orthopraxisul sau activitatea practică a oricărui grup religios) şi sus-pomenitul sport nu e nicio legătură.

Ei nu sunt ei...

Formidabil binomul dascăl-elev. Dar nu atât în cazul când elevul este docil, cuminte, ascultător, harnic, civilizat etc. iar profesorul îl îndrumă cu răbdare, îi recomandă bibliografii pe care, culmea, elevul le şi citeşte. Ci atunci, mai ales atunci când el, domnul elev, este o pricină de sminteală (a pain in the neck) pentru profesor. Când este – prin purtare necuviincioasă, copilărească în fond - prilej de auto-cercetare, de reflecţie, de analiză. Iar atunci, el (elevul) nu e el. Ei – vorba lui Constantin Noica – nu sunt ei. (Cunoscutul filosof se referea, în Rugaţi-văpentru fratele Alexandru, la călăii – pe care încerca oarecum să-i absolve de vina atâtor agresiuni ştiute şi neştiute - din închisorile comuniste prin care a trecut.) Tot astfel, ei, elevii, sunt…legiune, căci numai aşa poţi numi starea de veşnică agitaţie, de supărătoare foială, de neastâmpăr sau de obraznică sfidare (transferată acum prin cyberspace şi prin sofisticatele tehnologii media) ce-i posedează pe bieţii elevi. Iar ei, sărmanii, n-au decât „vina” de a nu se simţi iubiţi şi ocrotiţi de părinţi ori îndatoraţi (în sens nobil) faţă de cei care le-au dat viaţă şi un nume. Azi, unul dintre elevi – un puşti de 16 ani - mă contrazice politicos, când le vorbesc de educaţia (sau lipsa de educaţie) primită de la părinţi. Nu e numai asta, spune el. Mai e şi anturajul (bad company) în care se află ei, tinerii. Pentru că – încearcă el să-mi explice - anturajul e mărul stricat şi buruiana ce pârjoleşte şi corupe chiar şi buna educaţie de acasă.

Într-unul din poemele epice indiene citate de Nicolae Steinhardt (în Primejdia mărturisirii) înţeleptul rege Arjuna, „care cunoaşte zădărnicia tuturor celor lumeşti” este ispitit să nu lupte. (La ce bun, dacă „totu-i vânt”?) Zeul Krişna însă îl mustră, îndemnându-l să-şi facă datoria. Regele îşi va juca apoi rolul de comandant de oaste însă, arată Steinhardt, cu „detaşare”. Şi adaugă: „Ne vom împlini aşadar şi noi toţi misiunile şi îndatoririle noastre pământeşti, dar numai cu deplină şi neîngrijorată detaşare”. Aici, în această vecinătate semantică, detaşarea este pseudonimul stării de a fi cool. De a fi, îmi spun neîncetat, şi mai ales de a rămâne – ca dascăl - detaşat/cool (dar nu indiferent şi absent), în ciuda tuturor distracţiilor şi piedicilor. În ciuda scăderii vertiginoase a interesului elevului pentru şcoală şi a transformării galopante a şcolii într-un balamuc. În mijlocul luptei de zi cu zi cu cei care „nu sunt ei”. Pentru că aceasta este, cum ar fi spus Monahul de la Rohia, însăşi „datoria sfântă a omului”: de e să cădem, aceasta să fie în zori, după o noapte de aprigă rezistenţă - asemenea caprei din nuvela lui Alphonse Daudet, care - cu dârzenie - s-a luptat cu lupul o noapte întreagă înainte de a fi mâncată de el.

Şi eu am fost cinefil…

Un amic cu zece ani mai tânăr doreşte să-mi ştie părerea despre un recent film turcesc – foarte bun, spune el - pe care l-a văzut. De ce, la ce ţi-ar folosi? – l-am întrebat. Pentru că sunt, zice el, o „raritate”. Şi apoi adaugă: „O ciudăţenie”. Motivul, pe care lesne l-am ghicit, e că refuz – atât de uşor, în opinia lui – oferta actuală de filme. De la cinema , de la TV ori de pe net. Când l-am întâlnit, într-o vineri, la un concert (unde, într-o fostă sală de cinema convertită în filarmonică, am audiat Uvertura la opera Don Giovani de Mozart, Suita Mozartiana de Ceaikovski şi Concertul pentru vioară şi orchestră de Haciaturian, iar mai recent Tzigane de Bizet, Rondo de Dvorak şi Fantasia on Polish Air de Chopin), s-a mirat cum de pot rezista filmelor de azi, „când sunt atâtea bune şi interesante”. Or fi, nu zic ba. Atâta doar că, în ultimii douăzeci de ani, vreau mai mult decât un „film bun” care să te „deconecteze” şi să te „electrizeze” cu iluzii şi/sau efecte speciale. (Şi, neprimind asta, m-am refugiat în muzica simfonică de concert – o formă de entertainment şi de hrană pentru minte şi inimă infinit mai bună decât filmele-conservă confecţionate de cinici producători.) Pe de altă parte, când eşti expus exclusiv la ceea ce-ţi oferă Hollywood-ul şi sateliţii săi, orice producţie (actuală) off main stream îţi pare interesantă, excepţională, „exotică”. Şi nu greşeşti. Atunci însă când te-ai familiarizat, cât de cât, cu repertoriul de cinematecă, nu mai eşti dispus să înghiţi chiar orice.

Un alt amic mă asigură că – folosindu-te de răbdare, de cunoştinţele (cinematografice, dar nu numai) acumulate în timp, de retorică bizantină etc. – poţi face accesibile filmele bune (dar „problematice” si „neortodoxe” din punct de vedere etic) unui public „nu neapărat bătut în cap”, însă – cel puţin aparent - maniac (rigorist, intransigent) în ceea ce priveşte morala (?!). Pentru un astfel de public pregăteşte acest amic al meu - ducând, poate, mai departe, experienţa mea de acum doi ani, un mic playlist. Aud şi acum ecouri din discuţiile de după proiecţii, ce semănau leit cu mai vechile şedinţe de partid (ale partidului unic, desigur) din perioada ante-1989. O parte din acei tineri spectatori moralişti (mulţi dintre ei studenţi la teologie) ar fi dorit tăiate unele scene („decoltate”, „deocheate”, „provocatoare”) ce nu corespundeau din punctul de vedere al „moralei ortodoxe”. Acel segment de public, aveam să constat, a fost satisfăcut până la extaz – în acea micro-stagiune de cinematecă - de un sigur film: Ostrov. (A fost ajutat, ce-i drept, de larga sa mediatizare în „presa ortodoxă”, de recomandări ale unor venerate feţe bisericeşti care, în lipsa unei minime culturi cinematografice, îl considerau un model catehetic unic şi de neînlocuit.) În cazul acestui film, totul e limpede şi clar, iar morala e „la vedere”. Ostrov, îmi spunea un amic la telefon, este un film pentru monahi. Aşa cum frizerii sau minerii pretind un film despre ei, e dreptul monahilor – îmi explica amicul meu - să vrea un film „pentru ei”, care să le gâdile aşteptările. La urma urmei, s-au făcut atâtea filme despre strungari, despre metalurgişti, despre ciobani, despre sudori, despre şoferi etc. De ce nu ar exista şi un film – „explicit”, „ortodox”, „educativ” - despre călugări?

A încerca să explici unui june cinefil – moral, imoral, moralist sau pur şi simplu amoral - cum stă treaba cu „filmele de căpătâi”, cu „capodoperele” apărute de-a lungul anilor (şi care continuă să fie produse chiar în anii noştri, chiar dacă sunt sufocate – la difuzare – de avalanşa de filme americane) este, recunosc, extrem de anevoios. Aproape imposibil, căci sensibilitatea nu se poate transplanta precum un organ. Nici chiar o proiecţie-maraton cu, să zicem, 500 din capodoperele cinematografului mondial nu poate „convinge”. Ele, filmele, sunt doar „textul”. Ori, fiecare dintre ele are un „context” al său. La care se ajunge cu trudă, atunci când chiar vrei să înţelegi, să ajungi la „miez”. Filmul (atunci când nu e ideologie sau doar o formă de cheap entertainment) este poezie. O formulă, un algoritm, un fenomen fizic poţi s­ă-l predai, să-l explici. Dar un poem – şi marile filme asta sunt: poeme cinematografice – cum să-l traduci?

Afterlife

Theodor spune fiecărui om pe care-l întâlneşte că a aflat de la Monah că omul, după ce moare, primeşte „trup nou” (aka „trupul de slavă” în care „nu va mai fi nici parte bărbătească, nici parte femeiască” etc.) şi vrea să ştie dacă (relativ) recent răposaţii muzicieni Mădălina Manole, Florin Bogardo sau Anton Şuteu cadrează. Dacă au primit deja „trup nou”.

În privinţa lui Anton Şuteu, lucrurile sunt clare. A fost, spun ziarele, înmormântat ortodox, deci există nădejde în „învierea întru slavă”. Dar ceilalţi doi? Mereu invocata tradiţie, canoanele, învăţătura Părinţilor Bisericii Una spun altceva şi nu se pronunţă (decât negativ, crispat şi pe un ton ce afuriseşte) în privinţa celor care (asemenea lui Florin, care era dintr-o familie de italieni) sunt de „altă lege” ori a celor ce (asemenea Mădălinei), nesocotind „legea din străbuni”, s-au lăsat înşelaţi de Mefisto şi şi-au făcut felul.

Ferice de Theodor. Pentru el şi cei asemenea lui - cei aflaţi la vârsta copilăriei (ce nu ştie de ordine, grade, rase, naţii, religii, bisericuţe şi partide) ori cei care văd (înţeleg) lumea doar cu „ochiul dinăuntru” - TOŢI oamenii sunt o singură, mare familie şi un singur trup…

Lyceum

Mulţi din foştii elevi pe care se întâmplă să-i mai întâlnesc pe stradă mă întreabă (atunci când avem timp să mai povestim, după ce ne salutăm) cum sunt noile generaţii. Tot aud această întrebare de – OMG! – douăzeci de ani: „Sunt liceenii de azi mai buni sau mai răi decât predecesorii lor?...”

Îmi amintesc de nuvela The Dead / Cei morţi din proza de debut a lui James Joyce (The Dubliners / Oameni din Dublin), a cărei lectură m-a bucurat în anii liceului, când – încântat, fascinat şi uluit - aveam să-l descopăr pe cel care a scris Ulysses. Acolo, cu ocazia unui discurs de Crăciun, un personaj se referă la noua generaţie „mânată de idei şi principii noi”, la era „sceptică” şi „torturată de gândire” a începutului de secol. Acea nouă generaţie, „instruită şi suprainstruită”, păstra însă puţin din „umanitatea, ospitalitatea şi umorul blajin, ce-au aparţinut generaţiilor mai vechi”.

Peste trei sferturi de veac, un poet din România anilor 70 (Lucian Avramescu) avea să-şi caute, în versuri, apartenenţa la eterna „generaţie a lumii”:

„…bună ziua, spui, fac parte din această generaţie

care face parte din acest şir de generaţii

nici mai bune, nici mai rele decât altele

care, la rându-le, fac parte din vesela, tragica,

interminabila tânără generaţie a lumii”

Profesorii care nu şi-au pierdut simţul umorului ştiu şi mărturisesc fiecărei noi generaţii de învăţăcei: în şcoală se lucrează, vrei–nu vrei, cu „materialul clientului”. Cât reuşesc profesorii să prelucreze, să transfigureze, să rodească în timp acel material e o deja chestiune ce ţine de tinereţea sufletească a dascălului, de contextul oferit de fiecare oră de curs în parte, de relaţia unică şi personală ce se cultivă între elev şi profesor, de nervii acestuia din urmă şi, mai ales, de management-ul lor (aka răbdare). Şi, evident, de multe necunoscute ce se desluşesc sau nu în timpul anilor de liceu…

P.S. Ultimul bastion disciplinar al şcolilor din urbe, un liceu fruntaş ce poartă numele unui voievod binecunoscut (un tough guy pe seama căruia au circulat şi circulă încă o serie de legende horror, binecunoscute în toată lumea), este acum în plin proces de „transformări democratice”. Degringolada sa a început o dată cu înlocuirea, pe criterii politice, a directorului. (Iar acesta nu are decât „vina” de a fi sensibil mai mult la culoarea roşie decât la portocaliul aflat acum pe val.) Toată rânduiala pe care - de bine, de rău – fostul manager o instituise (cu, se pare, neobosită trudă şi multă fermitate) se duce acum pe apa sâmbetei. Elevii liceului, care până mai ieri nu cutezau să fumeze în incinta şcolii, să facă mizerie pe holuri, să întârzie la ore sau să nu poarte uniforme în timpul orelor, sunt acum lăsaţi de capul lor. Baricada organizată de profesori, părinţi şi elevi (majoritatea, înţeleg) n-a avut efectul scontat. Mediatizarea excesivă de la începutul anului şcolar (tot felul de jurnalişti trepăduşi de la televiziunile locale, care-au făcut atunci valuri şi s-au folosit de acest scandal) a încetat. Directorul, înţeleg, este pentru o vreme on medical leave în timp ce, under new management, se face apel – în rândul dascălilor, elevilor şi părinţilor – la conştiinţă. De unde se vede că o şcoală (orice instituţie) poate să fie ţinută în frâu doar de un singur om. Dar atunci când sistemul – ca şi în vremea lui nenea Iancu – numeşte în locul său şefi de felul lui Agamiţă Dandanache, se-alege praful de tot.

Almanah Cinema 1984

Exemplarul Almanahului Cinema 1984 pe care mi l-am procurat, cu ani în urmă, de la un anticariat, are primele foi rupte. Au rămas, totuşi, câteva file „omagiale” despre „eroii epocii pe care o trăim”, despre acele „filme bune, revoluţionare, care să prezinte măreţele realizări ale poporului nostru, să mobilizeze şi să înfăţişeze eroi care să constituie un model de muncă şi de viaţă” (Nicolae Ceauşescu). Titlurile sunt citate la grămadă. Un film de anvergură şi rafinament estetic precum Imposibila iubire este aşezat pe aceeaşi treaptă cu producţii anoste ca Un petic de cer ori Miezul fierbinte al pâinii. „Un lucru numit – mărturisea actriţa Leopoldina Bălănuţă în acei ani revistei Cinema - este pe jumătate rezolvat. Dacă am numi vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria - meschinărie le-ar pieri din putere. Dar pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume. În absenţa numirii lor nu se poate vorbi cu adevărat despre o şcoală de film românesc”. Nărav frecvent întâlnit în epocă (şi nu numai), derizoriul este prezentat drept „operă revoluţionară”. Refuzul de a spune lucrurilor pe nume (de a numi, fără menajamente, atât vulgaritatea, cât şi meschinăria) a întârziat, ani la rând, coagularea unei şcoli naţionale de film în România. Un alt grupaj este intitulat „Filmul nostru în lupta noastră pentru pace”. Titlurile citate aici au, în general, greutate: Viaţa nu iartă, Pădurea spânzuraţilor, Quo vadis homo sapiens, Întoarcerea din iad, Înghiţitorul de săbii.

Câţiva mari actori vorbesc despre maeştrii de la care au învăţat. Mircea Albulescu îl pomeneşte pe „mediatorul” Ştefan Ciubotăraşu, Leopoldina Bălănuţă îşi îndreaptă recunoştinţa spre „străbunii, bunii, părinţii, dascălii, oamenii de tot felul, locuri, floare, copac, animal” care „stau acolo, cuminţi, în memoria sufletului meu”. Constantin Codrescu îi pomeneşte pe Alexandru Finţi şi pe Aura Buzescu. Petre Gheorghiu o pomeneşte pe Clody Berthola. Mariana Mihuţ recunoaşte că a avut parte să lucreze cu cei mai mari artişti români pe care i-a avut parteneri sau regizori. Gina Patrichi îi evocă pe profesorii: Nicolae Bălţăţeanu, Aura Buzescu, pe actorul Geo Barton, pe Mihai Popescu, pe Ciulei şi Lucian Pintilie, pe colegii ei Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Beate Fredanov.

Recolta anului 1984 numără – până în vară – două premiere de excepţie: Imposibila iubire şi Să mori rănit din dragoste de viaţă. Restul titlurilor (Amurgul fântânilor, Întoarcerea Vlaşinilor, Salutări de la Agigea, Dragostea şi revoluţia ş.a.) sunt tributare, invariabil, nu atât „regulii” (canoanele realismului socialist), cât viziunilor fade ale regizorilor.

Eugenia Vodă semnează o anchetă printre 51 de actori şi actriţe, care îi vorbesc despre momentul decisiv din carieră şi despre ce înseamnă „a avea succes”? Elena Albu citează Ilustrate cu flori de câmp de Andrei Blaier, rolul care a consacrat-o. Eugenia Bosânceanu şi Ernest Maftei îşi amintesc de Când primăvara e fierbinte de Mircea Săucan. Ioana Bulcă nu poate uita Moara cu noroc de Victor Iliu. Dan Condurache citează La capătul liniei. Ioana Crăciunescu este recunoscătoare lui Mircea Daneliuc pentru rolul din Ediţie specială. Tot ea spune, despre succes, că înseamnă multă însingurare, iar atunci „când nu îl ai, îl râvneşti; când îl ai, nu te ajută cu nimic!” Mircea Diaconu evocă momentul în care Dan Piţa l-a ales pentru rolul Toboşarului din Nunta de piatră. Constantin Diplan alege Cursa lui Mircea Daneliuc, iar Vladimir Găitan întâlnirea cu Lucian Pintilie (cea din Reconstituirea, însă fără a pomeni titlul filmului – pe atunci cvasi-tabu). Irina Petrescu îşi aminteşte de filmul debutului: Valurile Dunării de Liviu Ciulei. Florin Piersic îşi trece în revistă haiducii, pe Arap Alb, precum şi rolul de debut din Ciulinii Bărăganului. Maria Ploae consideră că decisiv, „în sens pozitiv”, a fost pentru ea Dincolo de pod. Ana Szeles consideră decisiv momentul Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei. Tora Vasilescu nu poate uita debutul electrizant din Cursa , iar Dorel Vişan rememorează întâlnirea decisivă cu Iosif Demian, la O lacrimă de fată.

Călin Căliman schiţează câteva portrete de actori deveniţi „tinere certitudini”: Constantin Brânzea şi Ana Ciontea (din Întoarcerea din iad), Claudiu Bleonţ (din Concurs, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Dreptate în lanţuri, pas în doi), Magda Catone (din Sfârşitul nopţii, Escapada, Baloane de curcubeu), Daniela Vlădescu (din Ochi de urs), Ecaterina Nazare (din Lişca, Pas în doi).

Ov. S. Crohmălniceanu se ocupă de accesul cinematografului la capodoperă, enumerând câteva posibile chintesenţe ale culturii cinematografice din toate timpurile: Crucişătorul Potemkin, Patimile Ioanei d’Arc, Goana după aur, Timpuri noi, Luminile oraşului, Vârsta de aur, Los olvidados, Viridiana, Regula jocului, Iluzia cea mare, Cetăţeanul Kane, Fragii sălbatici, Aventura, Noaptea, Eclipsa, La strada, Nopţile Cabiriei, La dolce vita, Amarcord, Ghepardul. Autorul eseului atrage atenţia că nicio persoană cultă nu se simte jenată să-şi recunoască ignoranţa în materie de cinematograf. Şi adaugă: e nevoie de timp ca pe marile filme să se prindă muşchiul comentariilor, spre a ajunge şi ele asemenea veritabilelor capodopere (literare, muzicale, plastice etc.).

Dana Duma alcătuieşte un grupaj de comentarii cu titlul Actorul ca „figură”. Primul film citat, Comedie mută 77, demitizează Hollywood-ul. În Totul de vânzare Andrej Wajda îşi mărturiseşte durerea în faţa pierderii interpretului preferat (Zbigniew Cybulski). Ce s-a întâmplat cu Baby Jane aduce pe ecran invidiile şi frustrările a două foste stele ale ecranului. Mitul Fedorei se inspiră din „cazul Garbo”şi surprinde revolta împotriva capcanelor fotogeniei. Începutul lui Gleb Panfilov este povestea unei tinere muncitoare, mai degrabă urâtă decât frumoasă, ce face teatru de amatori. Este remarcată de un regizor şi distribuită într-o superproducţie istorică despre Ioana d’Arc. Succesul este fulminant, însă nimeni nu o mai cheamă pentru vreun alt rol. În Secvenţe, un actor (Dragoş Pâslaru) este pus să-şi povestească la un telefon public suferinţa. Cei care stau la coadă îi ascultă astfel, fără să vrea, drama. Din indiferenţi şi chiar iritaţi (de faptul că „nu se mai termină o dată convorbirea asta”) devin înţelegători şi milostivi. Când însă află că totul nu a fost decât o înscenare, bombănesc şi se scandalizează. Celelalte două scheciuri ale filmului („Prospecţia” şi „Patru palme”) „problemele morale devin mai importante decât ficţiunea pe care echipa de filmare o zămisleşte cu trudă”. În Sclava iubirii actorul se dovedeşte capabil să înţeleagă neliniştea lumii, iar în Noaptea americană Francois Truffaut demontează – fără elanuri demitizatoare şi ironii - culisele „uzinei de vise”. O serie de alte pagini sunt dedicate vedetelor (actori, regizori) din „lumea mare”: Monica Vitti, Giulietta Masina, Marcello Mastroianni, Laurence Olivier, Marilyn Monroe, Peter Ustinov, Al Pacino, Luis Bunuel, Vasili Şukşin.

Wonderful Life

Un avocat al diavolului

Deunăzi am avut o discuţie, în termeni amiabili, cu un „avocat al diavolului” (adică al celui care desparte, care dezbină în numele unui individualism sterp) - un simpatic cârcotaş, spune el, ateu, ce pretinde că … mi-a scanat sufletul. Şi – mi-a dat el de înţeles - a văzut acolo teribile frământări nietzscheene şi (ivan)karamazoviene, la care se adaugă tot felul de „speculaţii intelectuale” şi „mofturi de estet”. A mai văzut, ţine să precizeze acest amic al meu (al cărui discurs este puternic impregnat de elemente „progresiste”, „multi-culturale”, „umaniste”), că doamna mea e altfel: mai… „dogmatizată”, mai „rigoristă”. Am fost (şi încă mai sunt, recunosc) nedumerit: nici nu ştiu dacă se cade să mă bucur ori să mă îngrijorez de presupusa mea gândire „liberală” (în raport cu „ortodoxia”) şi de acel Δx negativ de evlavie ce mi-ar curge prin vine (în raport cu pioşenia consoartei mele).

Discuţiile cu un pretins ateu – atunci când nu derapează înspre blasfemii şi schimburi de replici necuviincioase – pot fi, în felul lor, extrem de folositoare. Am călătorit, în recenta polemică amicală, către „anul zero”, şi am ajuns să vorbim despre naşterea lui Hrist-omul. Care, mi s-a atras atenţia, „era şi el un contestatar”, un protestant (de ce nu?), indiferent la icoane (care, oricum, nu apăruseră încă) şi canoane pe care „popii le-au născocit” (evident, ca „opium pentru popor”). Cu alte cuvinte, Hrist-ul din Tradiţia Bisericii („în eventualitatea că ar exista unul, nu mai mulţi”, adaugă amicul meu) cu care prefera Dostoievski să rămână (dacă ar fi fost pus să aleagă între Hristos şi adevăr) este total diferit de „Hrist-ul istoric” (acela ilustrat – „realist”, „edulcorat”, „pietist” - în tot felul de tablouri religioase şi icoane necanonice şi care, ne spune Scriptura, se plimba pe Pământ acum două mii de ani). Prin urmare, idealul Bisericii (aşa cum – solemn, transfigurat - este „captat”, între altele, şi în splendoarea icoanelor canonice bizantine, adresate celor ce văd şi care, la rândul lor, corectează văzul celor ce vor să şi-l îndrepte) – „un ideal între altele” (ce politically correct sună!), care „a apărut, oricum, câteva sute de ani mai târziu de la Întrupare” – este, chiar dacă „lipsit de intenţii viclene”, o „făcătura”. Şi încă ceva: De ce n-ar ajunge, se întreba retoric amicul meu, „relaţia personală” (prin care ne putem implicit şi „exorciza” singuri) cu acest Salvator? La ce mai e nevoie de „iertarea popilor”, de inutila „scenografie” ilustrativă a iconostasului, a icoanelor, a formelor care – oricât de subtile, de meritorii estetic – „nu au nicio legătură cu adevărata credinţă”? Argument, nu îmi pot reţine remarca, protestant (deci anti-bisericesc, „iluminist”) par excellence. Scandalizat şi acrit de legalismul arbitrar al clerului, de ipocrizia şi megalomania unora din reprezentanţii acestuia, am fost şi eu, nu o dată. Dar, pentru că aparţine „liberei cugetări”, şi unei minţi (încă) neîmbisericite, trebuie judecat ca atare. Cu milă, nu cu silă.

Ceea ce mi-a dat de înţeles acest aproape al meu e că mult comentata, predicata, proslăvita metanoie trebuie musai să se regăsească în stilul de viaţă al omului care pretinde că s-a convertit. Altfel, dacă nu s-a întâmplat nicio schimbare esenţială în praxis, la ce bun tam-tamul cu theoria (credinţa ortodoxă, bla-bla-bla)? În ce constă atunci convertirea? Şi are dreptate. Pentru că orice om ce a înţeles nevoia sa de schimbare lăuntrică ştie că are nevoie ca de aer să se cerceteze, să­-şi pună în balanţă gândurile, vorbele, faptele. Şi mai ales să nu obosească nicicând a se bucura. Să fie, cum se spune, „sarea pământului”. Să ardă. Iar un amic – aparent incomod şi contestatar – care să-i aşeze oglinda în faţă, e absolut necesar. E un „volant” nepreţuit. Totul, chiar şi „strâmbele” venite din partea unuia certat cu Biserica (datorită „nevredniciei preoţilor”, „superstiţiilor”, „credinţelor populare”, „dezacordurilor dintre credincioşi” etc.), lucrează pentru desăvârşirea şi cercetarea noastră. Pentru verificarea crezului nostru intim pe care se cuvine să-l trăim neprecupeţit. Iar noi să deschidem ochii mari şi să rezistăm, cu egală putere, ispitelor – atât celor „de-a dreapta”, cât şi celor „de-a stânga”.

Majestic

De bună voie şi nesilit de nimeni, am xeroxat, acum câţiva ani, trei icoane celebre (Maica Domnului cu Pruncul de la Vladimir, Sfânta Treime şi Hristos în slavă - ultimele două pictate de Andrei Rubliov), le-am înrămat şi le-am agăţat de peretele din cabinetul de limbi moderne (de la şcoala unde predau), pe care se afla un tablou religios. Care, la rândul său, va fi înlocuit portretul ce-l reprezenta pe „comandantul suprem” aka împuşcatul de Crăciun (la Târgovişte), în 1989. Nimeni nu a observat diferenţa. Între timp n-am mai avut ore în acel cabinet şi m-am hotărât să dăruiesc unor colegi de-ai mei dascăli cele trei icoane. Zilele trecute aflu, de la una dintre colegele mele căreia i-am dăruit Hristos în slavă (o dăscăliţă care spune că nu crede în Dumnezeu), că iniţial – fiind indiferentă la graiul „scripturilor în culori” (icoanele) – a dosit o vreme, pe undeva, darul primit. Apoi, cum se mai întâmpla să dea peste el, a început să-i placă, să-l îndrăgească, să-l desluşească. Într-atât a fascinat-o – prin, spune ea, „estetică” şi „virtuţi artistice” - că l-a aşezat undeva la vedere. Iar de ziua ei s-a îmbrăcat în veşminte având chiar culorile alese de Rubliov pentru lucrarea sa. Întâmplarea relatată de colega mea e din ciclul „Dumnezeu în care spui că nu crezi” (sintagmă aleasă de Steinhardt pentru volumul ce cuprinde corespondenţa sa cu „ateul” Virgil Ierunca). Şi ilustrează, de asemenea, mărturia lui Serghei Bulgakov potrivit căreia „Ortodoxia seduce, nu convinge”. Pentru că există ceva seducător, învăluitor, transfigurator, electrizant în icoanele din vechime (mai ales din şcoala rusă), care umple de bucurie inima privitorului căruia nu i s-a atrofiat organul contemplaţiei.

Totuşi, în casele oamenilor mai mult sau mai puţin evlavioşi (nota bene: „pravoslavnici”, nu „papistaşi”) predomină Cina cea de Taină (în varianta lui Leonardo, evident) sau chipuri dulceage cu Hrişti extatici şi Madone căzute în rugăciune. Şi, ca meniul să fie complet, aceştia sunt surprinşi în suava postură în care îţi arată cu deştu’ spre pieptul lor transparent, unde se vede o inimă sângerândă, înconjurată de raze luminoase şi o cunună de spini. Asta „se cere” şi asta „se vinde” pe la pangare. Nu doar în biserici romano-catolice (unde canonul iconografic a fost abandonat cu opt secole în urmă), ci şi – cu foarte puţine excepţii - în chiar lăcaşurile „Bisericii dreptmăritoare”. Tocmai de aceea sunt rezervat când aud pe unul sau altul că se entuziasmează şi spune „ca la noi, la nimeni”, adică, vezi Doamne, doar la noi şi numai la noi Biserica este vie…Poate ar fi mai fair (şi mai exact) să se spună că, da, aici e un întreg rigmarole să afli, nu piatra filosofală, ci „mărgăritarul de mare preţ” însă după ce l-ai aflat spui: „A meritat!”. Că, în ciuda opreliştilor şi strâmbelor, ai lua-o – aici - mereu de la-nceput. Că doar aici, în aceste forme şi culori de o tainică frumuseţe (adevărate „porţi spre absolut, spre desăvârşire”) simţi, într-un chip inefabil, că sălăşluieşte nu moftul omului, ci însăşi dumnezeirea. Chiar dacă ele, aceste chipuri şi reprezentări ce-ţi dau sentimentul că s-au deschis cerurile (care aparţin Bisericii, nu unui curent artistic), sunt parcă tot mai mult înlocuite de alte forme şi culori - mai „umaniste”, mai „naturaliste”, mai „realiste”, mai aproape de sensibilitatea pervertită a omului de ieri, de azi şi dintotdeauna…

Întrucât

Există un de aceea – un foarte întemeiat şi nobil de aceea – pentru care se cuvine a răbda strâmbătatea aproapelui nostru. Mai ales că, vorba lui Saul aka Pavel, nu ne-a ajuns cuţitul la os şi nu ne-am împotrivit fărădelegii până la sânge. Ei bine, motivul pentru care se cuvine a rămâne cool atunci când cel din faţa noastră aberează ori ne enervează este că – oricât ne-ar fi de greu să acceptăm asta – persoana care acum ne tulbură va putea ajunge cândva să-şi vadă păcatul. Să se ruşineze, cum ar veni. Şi să acţioneze altfel, potrivit legilor metanoiei, pe care le cunoaştem (şi aplicăm) atât de puţin. În mod asemănător, cel care azi ne este simpatic şi în care avem încredere, este posibil ca mâine să plece urechea, narcisist, la cântecul sâsâit al târâtoarei.

La urma urmei, din cele două metamorfoze numai prima este vrednică de mirarea (minunarea) noastră. Ori noi continuăm să ne mirăm (şi apoi să ne acrim) atunci când constatăm că am fost trădaţi, că oameni mai presus de bănuială se compromit şi săvârşesc strâmbătăţi. Este, din păcate, singura noastră mirare: cea pricinuită de căderile semenilor noştri. Care nici nu este, de fapt, mirare, ci dezamăgire, urmată de blazare şi indiferenţă faţă de tot şi toate. Mirarea adevărată ne hrăneşte însă cu izvoare nesecate de bucurie, de viaţă. Este mirarea celui care – asemenea tatălui din pilda fiului risipitor – ştie să aştepte. Care nu se aprinde cu una, cu două. Care nu-şi pierde nădejdea.

Unul din cele mai minunate momente cinematografice de metanoie se află în Ugetsu monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie. Când olarul rătăcitor (trimis după cumpărături de femeia străină la care nu se cuvenea să privească şi care-i sucise minţile) îl întâlneşte, în buticul sătesc, pe înţeleptul acelor locuri (suntem în Japonia medievală, sfârtecată de războaie feudale), se declanşează trezirea, revenirea sa în fire. Înţeleptul, care este văzător cu duhul, îi spune: „Omule, îţi citesc în ochi o mare suferinţă pe care n-ai mărturisit-o nimănui. Şi de care nici chiar tu nu eşti conştient. N-ai şi tu familie, nevastă, copil?” Ca prin minune, ochiul nevăzut (ochiul dinăuntru) al celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte se deschide. A fost spovedit fără să rostească un cuvânt. Nici nu era nevoie…Pe loc îşi aminteşte de femeia pe care, în goana după câştig material, a părăsit-o şi de pruncul lor iubit. Se întoarce alt om la conacul acela fantomatic (ireal, aşa cum despre orice existenţă în păcat se spune că este ireală) şi la sirena care-l vrăjise. Aceasta îşi dă repede seama că ceva grav se petrecu. Vrea să-l atingă, dar bărbatul se fereşte. Zăreşte nişte cuvinte ciudate scrise pe piept. Descoperindu-i-se pieptul de veşminte, femeia citeşte acum incantaţia tatuată de înţelept.

Nu ştim ce cuvinte i-au fost scrise pe piele. Ştim doar că ele au izbutit să „omoare dragonul”, să-l „exorcizeze” pe bietul om de himera care-l stăpânise. Abia acum, asemenea lui Odiseu, se poate întoarce acasă. Unde trăieşte, aievea, alt vis – proiecţie tainică a subconştientului său: acela de a-şi regăsi femeia în viaţă. Cu câtă durere va înţelege apoi că doar fiul lor supravieţuise…Îşi reia meşteşugul care-i dădea rost vieţii (olăritul), dar vocea iubitei sale soţii (vocea inimii?), din altă lume venită, se face deodată auzită: „Războiul ne-a năruit toate visele. Fie ca jertfa mea să nu fi fost în zadar. Fii tare! Eu nu am murit, iubitul meu, ci sunt aici, aproape de tine. Rătăcirea ta a luat sfârşit. Trebuie să munceşti din nou. Iar eu am să te ajut de aici, de unde sunt acum. E cea mai mare bucurie a mea să te pot veghea. Abia aştept să-ţi văd rodul muncii tale. Învârte liniştit la roata ta de olar, căci eşti acum omul meu ideal. Am să te ocrotesc în continuare, chiar dacă nu mai sunt în aceeaşi lume cu tine. Aşa e viaţa şi trebuie să ne resemnăm…”

Haiduci, justiţiari, voievozi

Mai întâi Raluca, apoi Florin şi Lucian mi-au reproşat dimensiunea de tip demo a însemnării mele on-line despre week-end-ul trecut de la Pătrunsa. Li s-a părut mai degrabă un teaser ce pretinde „întregul film”, în varianta – evident - „necenzurată”…

Sigur că se puteau scrie multe despre ispitele pe care un hram mănăstiresc (precum cel la care am participat) le oferă de fiecare dată, ca pe un bonus de înţelepţire. N-am pomenit mai nimic nici despre cozeriile noastre pe vârf de munte, despre filme, actori şi regizori, despre bucuria reîntâlnirii cu Monahul, cu Petre, cu Cristi şi Gabriela, cu Ionuţ şi Vlad. Sau despre experienţa „supra-omenească” (pe care pelerinajul de la Pătrunsa a îmbogăţit-o) a pulverizării „vrăjmaşului” nevăzut din pânza de aer greu ce se face zid între tine şi un semen pe care nu ai reuşit – încă – să ţi-l apropii…

De la Monah am aflat, deunăzi, că - în cadrul unui festival de film de lung-metraj ce se ţine zilele acestea la Iaşi – octogenarul regizor al Haiducilor (să-l ţină Dumnezeu şi să-i dea cât mai mult timp de metanoie) primeşte un premiu pentru întreaga activitate. Cu exact 20 de ani în urmă, laureatul de azi fusese interpretat de însuşi…Monahul, în Şobolanii roşii. Producţia lui Florin Codre despre lumea cascadorilor dădea în vileag, pentru întâia oară şi fără menajamente, culisele realizării unui film în anii 80. La modul brut, neprelucrat artistic, Şobolanii… demitiza filmele „epopeii naţionale, însă demersul lui Codre a rămas singular. Cine să şi-l mai amintească?...În fruntea top-ului alcătuit de publicul românesc rămân în continuare producţiile amatoristice (dar cui îi pasă?) cu daci şi romani, cu voievozi şi haiduci, cu revoluţionari şi bravi comisari. Nu o dată Monahul îmi povestea că diverşi oameni (altminteri onorabili şi bisericoşi) îl întrebau curioşi: „Aţi făcut filme cu Sergiu Nicolaescu? … Nuuuuu? Dar cu Florin Piersic sau Szoby Cseh? … Nici cu ei???” Răspunsurile sale negative îi nemulţumeau de fiecare dată. Chiar aşa: ce actor ai fost dacă n-ai jucat cu Nicolaescu, Piersic sau Cseh? (Aici mi-am permis să-l contrazic pe Monah şi să-i amintesc că totuşi a jucat într-un film în care apare, ca actor şi cascador, Soby Cseh: Pruncul, petrolul şi ardelenii. Aşa că, am glumit eu, puteţi să-l adăugaţi liniştit în C.V. ca să dea bine la poporul binecredincios care – evlavios, consecvent, fanatic – îi venerează pe actorii principali din filmele „epopeii naţionale”.) Alţii, mai politicoşi (=vicleni), îl iscodesc astfel: „Aţi jucat în Nemuritorii, nu-i aşa?” „Nu, n-am jucat.” „Ba da, ba da, v-am văzut eu!” „Nu, domnule, n-am jucat!” Degeaba… Şi, într-un final, arătându-se dezamăgiţi: „A, deci n-aţi jucat în Nemuritorii…” Ca şi cum ar fi spus: Recunoaşteţi şi dvs. că nu contaţi ca actor dacă n-aţi jucat în Nemuritorii…Până una-alta, ei sunt nemuritorii din cinematografia românească: Dinu Cocea (foto), Mircea Drăgan, Doru Năstase, Geo Saizescu, Sergiu Nicolaescu şi cei asemenea lor. Pe cei câţiva regizori vizionari, adevăraţii creatori de limbaj cinematografic (cum a fost Mircea Săucan, de exemplu), numai Bunul Dumnezeu îi mai poate salva din cotloanele de arhive unde – arbitrar şi cu un sârg demn de o cauză mai bună – le-au fost aruncate puţinele lor capodopere.

P.S. În sala Capitol, unde - pe când prezentul sediu al Filarmonicii era şi sală de cinema - am văzut atâtea şi atâtea producţii cu haiduci, comisari, justiţiari şi voievozi (şi, mai rar, câteva filme extraordinare) am participat, cu Theodor, la concertul de deschiderea a stagiunii muzicale 2010-2011. S-a cântat poemul simfonic (influenţat de ritmurile şi energiile wagneriene) Simfonia Alpilor de Richard Strauss.