Iluminare

Cred că am întâlnit prima oară termenul de iluminare la sfârşitul liceului (1987). Cinemateca de la Casa Tineretului (aprovizionată cu filme de la ANF, singura super-arhivă din România pentru filme pe suport de celuloid) propunea, săptămânal, titluri de referinţă din cinematografia lumii. Unul dintre ele era şi Illuminacja (Iluminare) de Krzysztof Zanussi, care - o, tempora! - fusese distribuit main stream prin 1973 şi în România.

Am răsfoit recent, cu Raluca, această capodoperă poloneză (până acum, singura producţie din Polonia pe care aş include-o într-un top ten world cinema) şi – în ciuda bariei lingvistice (nu ştim poloneza şi nu avem niciun fel de subtitrare, din păcate) - am fost seduşi de frumuseţea sa audio-vizuală, de stilul Zanussi, de quest-ul personajului principal (un om cu o formaţie ştiinţifică) întru descifrarea tainelor vieţii. La fel ca în cazul legendei regelui pescar, acest seeker of truth are parte de o neaşteptată revelaţie. Oaza de lumină (şi de „certitudine”) pe care - ca fizician - disperat o căuta se află, iată, în chiar căminul său pe care îl părăsise. Altfel spus, împărăţia luminii (iluminarea), cunoaşterea şi înţelegerea aşteaptă să le descoperim chiar înăuntrul nostru – paradox valabil deopotrivă pentru mistici şi pentru cerebrali: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”. Astfel, Zanussi propune, în Iluminare, un nou remix pe tema γνῶθι σεαυτόν - „cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Despre Zorba, o melodramă şi Mickey Mouse

Noica şi filmul? Nimic mai incompatibil, în aparenţă. Şi totuşi, cinematograful îşi justifică, prin nu puţine opere, vocaţia filocalică şi filosofică. Iar unii practicieni ai filosofiei – în libertate sau între zidurile închisorilor – se folosesc, iată, de iubirea de frumos şi înţelepciune aşa cum este ea mărturisită în filme.

În cartea sa Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, filosoful Constantin Noica descrie câteva zile din viaţa sa din detenţie în care a împărţit celula cu un tânăr sportiv pe nume Alec. Revoltat faţă de soarta care îl aştepta (câţiva ani de temniţă grea pentru vina de a fi vizitat Berlinul occidental – suntem la sfârşitul anilor cincizeci), acesta – ca orice veritabil cetăţean al veacului XX – se teme de tăcere. Nu suportă tăcerea prelungită din celulă (care presupune concentrare asupra propriei persoane, analiză de sine) şi ar suporta încă şi mai puţin „trăncăleala” mai vârstnicului său coleg de celulă despre „bâlbâitul” şi „stupiditatea” istoriei. „Povestiţi-mi ceva. Povestiţi-mi un film” îl roagă Alec pe Noica. Stânjenit, cel care avea să fie cunoscut drept filosoful de la Păltiniş, se eschivează: „Nu cred că aş putea să-ţi redau unul aşa cum ţi-ar plăcea, cu detalii, mai ales un film de aventuri.” Lui Noica însă nu-i plac prea mult filmele, oricum, nu cele cu „subiect”, care în mod absurd „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului. Însă ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze, poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă.”…Ce aproape suntem de stilul unui Kurosawa (din Rashomon) ori Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), de geometriile şi polifoniile poetice ale unui Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei), redescoperite („remixate”) peste ani de Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi) sau Cristian Mungiu (Occident). Cât de bine intuise el posibilităţile cinematografului de a „elibera” imaginaţia spectatorului prin apelul la recurrent themes, la tehnici de filmare insolite (şi justificate dramaturgic) ce reliefează nucleele de tensiune şi emoţie. Rezultatul, pare a spune filosoful, este un limbaj filmic eliberat de ticuri livreşti, un mod de exprimare ce foloseşte – selectiv – elementele proprii celorlalte arte, fiind totuşi altceva decât ele.

În ciuda vastelor sale cunoştinţe academice, Noica nu este un snob elitist atunci când se raportează la filmele cu succes la public. În Jurnalul de idei consemnează câteva impresii provocate de Umbrelele din Cherbourg şi Zorba Grecul. Filmul lui Jacques Demi îl seduce încă de la primele imagini şi scene: „ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui”. Actorii parcă nu sunt oameni, ci „păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc”. Chiar aşa, se întreabă filosoful cinefil: „Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile?” Filmul lui Demi este „în cântat” (fiind totodată primul film muzical francez „în culori”), un „cinematograf care cântă”, o melodramă (în sens etimologic, căci tot dialogul este cântat, chiar şi - spre surprinderea multora - replicile cele mai banale). „Toţi – adaugă filosoful - sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia - singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei - îşi păstrează aici măsura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevărat.” Demi filmează „sufletul neproblematic”, oameni care „îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul: o fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid.” Dacă „arta reprezintă, în fond, expresia unui regret”, Noica nu se sfieşte să recunoască: „Mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.” Personajul titular interpretat de Anthony Quinn în Zorba Grecul este seducător, însă „nu ştie că sunt şi alte forme de a dansa decât dansul. Iar până şi admirabilul său dans frust, ce este el, ca dans, decât organizarea dezechilibrului, sau intrarea în alt spaţiu, cel sacru, al culturii tocmai? Dar Zorba nu ştie de asta.” Ce ştie Zorba? Doar atât: „să intre decât sub narcoza dansului, nu sub delirul lui organizat. Şi tocmai de aceea nu-şi dă seama câtă dreptate are: căci ştie să se desprindă încântător de toate, dar nu ştie în ce să se prindă, aşa cum nu ştie că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea, frânt de oboseală, la capătul dansului. Şi va exclama: ,,Voiam să uit ceva!” În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci de luat în braţe, ca Bubulina, la vals.”

Şi încă ceva: într-una din conferinţele radiofonice pe care le-a susţinut în perioada interbelică, Noica analizează un personaj de cartoons extrem de popular: „Nu vi se pare că existenţa noastră obişnuită seamănă cu acel produs revoltător al cinematografului, cu acel vis urât, acel spectacol crispat care se numeşte Mikey-Mouse? Cum putem noi râde la spectacolul lighioanelor acelora care se deformează şi se refac fără încetare, trimiţându-şi membrele prin aer, decapitându-se şi reîntregindu-se, descompunându-se şi recompunându-se, cum putem face haz de această înfiorătoare dezagregare a unei imagini de fiinţă, când Mickey-Mouse-ul nu e, poate, decât caricatura propriei noastre mizerii şi descompuneri trăite?” Analiza acidă a desenului animat de tip main stream este aplicată, nota bene, producţiilor dintre cele două războaie mondiale, nu filmelor de desene animate de la începutul mileniului trei…

A road to hell

Ce frumos sună îndemnul lui Iacob din a sa Epistolă către omenire: „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire”. Şi asta pentru că „vorbirea multă ne duce spre iad”. Spre iadul-zgomot de care ne molipsim atunci când vorbim fără judecată. Spre iadul al cărui „kilometru zero” este în chiar inimile noastre atunci când ne „ieşim din fire” şi vorbim fără noimă, pentru amorul propriu ori din dorinţa de a defăima numaidecât pe alţii.

Omul de azi, scrie Pr. John Mack, tălmăcitorul Scării raiului „pentru cei din lume”, se teme - precum părintele minciunii de tămâie - de roadele tăcerii: „concentrarea asupra propriei persoane, analiza de sine”. Da, numai că nimeni dintre oameni nu poate să domolească limba - „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte”. Cât de des ne mai gândim înainte de a vorbi? Cât de des ne mai punem problema dacă are sens să vorbim, dacă e cu folos ori ba? Cât de liberi să ne reculegem în tăcere mai putem fi în babilonia mediatică audio-vizuală a vremurilor noastre?

Tăcerea e ademenitoare şi adesea folositoare, atunci când are rostul ei. Dar şi aici îşi strecoară coada ucigă-l toaca: pe nevăzute reuşeşte să-ţi înalţe cugetul şi să-ţi umfle părerea de sine în cea mai minunată dintre tăceri. De unde se vede că folositoare cu adevărat este doar acea tăcere nedespărţită de analiza de sine, de cercetarea măsurii sufleteşti, de truda întru limpezirea rostirii.

Lăscărică, Salamandră, Paraipan R.I.P.

Din bogata activitate teatrală a lui Gheorghe Dinică se păstrează foarte puţine înregistrări. Nebunia lui Pantalone (1971), o commedia dell’arte montată în studiourile TVR de Alexandru Tatos, avea să-i pună în valoare plasticitatea extraordinară a mişcării scenice. Spectacolul este acum disponibil pe DVD, însă din Nepotul lui Rameau (1968), o altă punere în scenă antologică (regia: David Esrig), a rămas doar banda sonoră. A fost „înfiorător de greu de jucat, un exerciţiu fabulos, năucitor”, afirma Dinică despre jocul scenic din Rameau, care pulveriza opoziţia dintre teatrul de emoţie şi teatrul de expresie plastică. Filmul şi televiziunea i-au adus popularitatea în rândul celor care nu au apucat să îl vadă jucând pe scenă.

În vara anului 1978 eram un ţânc hoinărind întâia oară pe Calea Victoriei din Bucureşti. Mă aflam în dreptul hotelului Continental când l-am zărit pe „nesuferitul” de Parapian (din Revanşa) în carne şi oase. Pentru că n-am avut îndrăzneala să-l opresc, adultul de lângă mine (pe post de stepfather) s-a dus după el şi i-a spus că e my hero, că îi văzusem toate filmele etc. Exagerase, bineînţeles. La acea vreme idolul meu avea însă alt nume: Sergiu Nicolaescu, regizor-scenarist-actor în filmele-i devenite repede un brand local, care tocmai îl surclasase pe Florin Piersic în topul preferinţelor mele copilăreşti. Cu zâmbetul său bine cunoscut, Gheorghe Dinică m-a privit fix în ochi şi, pentru o clipă, ne-am strâns mâinile. Cu această scurtă întâlnire aveam să mă fălesc multă vreme la prietenii cinefili…

A interpretat, ca nimeni altul, canalii: trădătorul Bastus din Columna, jandarmii din Golgota şi Osânda, gangsteri mai vechi sau mai noi - în Cu mâinile curate, Secretul lui Bachus şi Ticăloşii, legionarul Paraipan din Un comisar acuză şi Revanşa. Parveniţii şi oportuniştii au fost şi ei specialitatea sa: Stănică Raţiu (Felix şi Otilia), Gonzalv Ionescu (Bietul Ioanide), nuntaşul din Ilustrate cu flori de câmp sau deputatul din Ultima noapte de dragoste, alături de Lupu din Filip cel bun. L-a jucat pe găinarul Mitică (în Concurs, apologul lui Dan Piţa) şi, sub girul lui Lucian Pintilie, pe Nae Girimea în De ce trag clopotele, Mitică şi pe Franţ Ţandără în După-amiaza unui torţionar. A fost alter ego-ul regizorului Mircea Daneliuc în epopeea sa tragi-comică şi „textualistă”, Patul conjugal. Cum să uiţi apoi omenia pompierului Gică Salamandră din Explozia şi Cuibul salamandrelor? Sau pe Diplomatul din Prin cenuşa imperiului, acel izbutit road movie regizat de Andrei Blaier în 1976, compoziţie pentru care a primit un premiu de interpretare la Karlovy Vary.

În fine, după 1990, Dinică s-a mai întâlnit cu partituri „grase”, în registru dramatic: cele din Casa din vis (de Ioan Cărmăzan, după scrieri de Fănuş Neagu) şi Război în bucătărie (regia: Marius Barna). Şi, da, rolul din Filantropica - block buster-ul autohton l-a readus în main stream-ul cinematografic de la noi, la început de mileniu trei. În 1993, securistul cinic, suplu şi de viitor din Cel mai iubit dintre pământeni avea să-i ofere, poate, rolul cel mai „cu priză la public” din ultimul deceniu al mileniului doi. Din 2007 a fost cap de afiş în câteva telenovele despre „vremea ţiganilor”. Am omis, de bună seamă, o groază de alte ipostaze în care actorul a fost distribuit în film - baza de date imdb indică peste o sută de titluri. Înainte de plecarea sa la cele veşnice (pe 10 noiembrie 2009), Gheorghe Dinică a lăsat în urmă o filmografie impresionantă ce se întinde pe aproape jumătate de secol.

Axis mundi

Vreme mohorâtă, ploioasă. Cerurile de deasupra urbei mele îşi iau revanşa – cu asupra de măsură - după zilele de vară cam sărace în precipitaţii. Am trecut pe la ces şi-am mai stat de poveşti. Dincolo de (şi după) toate cele discutate „cu cărţile pe faţă” cu ces, mă-ntorc cu gândul – I just can’t help it! – la ipostaza extrem de spinoasă în care se află la condition humaine: ţărmul acela straniu, nefiresc pe care este aruncat omul după fiecare „dezintegrare” şi „apostazie”. E ca un fel de … „descărnare”, e o „desfigurare” la care – îmi aminteşte amicul meu - ne condamnăm singuri.

Şi-atunci rămâne - at best - doar căinţa, „remuşcătura duhului lăuntric” („agenbite of inwit”) despre care vorbea Stephen Daedalus în Ulysses de James Joyce. Cu degetele amintirii îmi pipăi trecutul, „încet, încet, ca un orb” (Lucian Blaga – Leangănul). Revizitarea întâiului leagăn din copilărie – care este, invariabil, mama – e mereu dureroasă, copleşitoare. Flash: tatăl din Zerkalo de Tarkovski, care-i spunea bătrânei sale mame: „De ce ne certăm noi mereu? Oricum, iartă-mă dacă sunt eu de vină...” Sau vocea poetului din Iartă-mă de Grigore Vieru:

Iartă-mă, ţi-e părul înălbit, cărunt,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.

Dureroasa e şi trădarea faţă de tată. Faţă de tatăl cel mereu aşteptat – ca-n aceeaşi Oglindă (Zerkalo) tarkovskiană. Urmează, inevitabil, alte trădări, mai mari sau mai mici: faţă de toţi „înlocuitorii de tată”, faţă de alţi cunoscuţi, faţă de amici, faţă de – uneori - prieteni apropiaţi. Şi-atunci nu mai rămâne decât casa, căminul, ca un fel de axis mundi. Acolo - în familia-dar, în familia-oază - se topeşte toată nădejdea într-o altfel de viaţă: mai limpede, mai vie, mai adevărată. Aşa e acum, aşa va fi fost de când lumea…

Fair play is far away

Am fost, sâmbătă, la o cununie. La un an de la nunta lui Tatiana & Claudiu (prilej cu care, fini şi naşi ne-am întâlnit la Casa Altringen pentru un Sunday lunch mai special) şi-au apus pirostriile Marius & Alexandra. So, welcome to the club, guys! ;-) Ambianţa a fost plăcută, mâncarea gustoasă, muzica agreabilă. M-am reîntâlnit, între alţii, cu ces (& fetele lui) şi cu amicul Ovidiu (& his wife) pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. Am schimbat păreri, am vorbit discuţii, deci n-am rămas – cum spune proverbul - filosof.

Azi, bucurie mare: Jurnalul naţional a difuzat un CD cu piese de Florin Bogardo, cu un supliment de imagini şi mărturii. Ascultând muzica lui (atât de puţin cunoscută, în fond, în ciuda faptului că aparţine genului „uşor”, „popular”) îţi dai seama că exilul său autoimpus (a trăit „în lume”, în Bucureşti, însă – în ultimii douăzeci de ani de viaţă – a ales calea ascezei, departe de limelight şi lumea înnebunitoare, de can-can-urile presei etc.) a meritat. Cotidianul pestriţ din România acestui început de mileniu e tocmai la antipodul universului său în care încape loc de poezie, de visare, de frumos…

Găsesc, pe net, montajul audio-video alcătuit (şi produs) de Răzvan Bucuroiu pentru emisiunea Universul credinţei de la TVR. O emisiune pe care am urmărit-o accidental, când aveam TV. Ştiu însă că transmitea informaţii atât despre ortodocşi, cât şi despre greco-catolici, romano-catolici etc. Deunăzi, aceeaşi emisiune oferea un reportaj despre colocviul dedicat Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei, la care am participat şi noi. Unul dintre vorbitori sublinia rolul „bisericii ortodoxe” în definirea identităţii românilor. Şi, ca să fie mai bine înţeles, a mai adăugat: „Tăiaţi rădăcinile unei plante şi veţi vedea ce se întâmplă…” Interesantă teză, într-o ţară atât de neomogenă (evident, fără să aibă parte de multiculturalismul şi de mentalitatea cosmopolită in extremis din America), cum e România. Astă-seară, când m-am întors acasă, am călătorit într-un autobuz sofisticat şi într-un tramvai destul de confortabil (scaune căptuşite, climă, aparatură electronică de taxat bilete etc.) – fabricate nu în România. Pe străzi, maşini care mai de care mai moderne, foarte multe fabricate elsewhere, dar nu în România. Pe stâlpi, ce-i drept, afişele prezidenţiabililor (peste vreo două săptămâni sunt alegeri) – care de care mai „bun român” – te cheamă să-i votezi. Şi toţi se jură că nu fură, toţi sunt „buni patrioţi”. Întâlnesc în jur şi multă lehamite (faţă de România, de tot ce e românesc), dar şi multă împăunare naţionalist-ortodoxist-rasistă. Foarte rar (în cantităţi neglijabile) câte o viziune cumpătată, neinflamată de patimi (politice, religioase, etnice etc.). România bunului simţ şi a comportamentului fair play e încă departe…

P.S. De la doar câţiva km distanţă, un amic îmi trimite pe mess citate învăluitoare despre iertare şi rămânere în iubire (versus neiertare şi mutare în împărăţia urii), mai cu seamă atunci când eşti – crezi tu – nedreptăţit, judecat (fără dragoste), marginalizat, persecutat. Şi apoi conchide: „sfinţii noştri aur poartă”. Se referea, desigur, la tezaurul de duhovnicie a sfinţilor din sinaxarele „bisericii neamului”…Eh, predicile noastre – ca orice predică - nu urmăresc atât să acuze un minus de bibliografie ori vreo lectură obligatorie nefrecventată, cât să înmulţească iubirea în lume, să proclame (o dată mai mult) lecţia smereniei, a crucii etc. Dar cu fiece zi care trece mă întreb dacă nu cumva această metanoie nu ar trebui să înceapă în inima noastră, dacă nu ar trebui - noi, predicatorii – să mai luăm o pauză de auto-reflectare şi rezolvăm ce se mai poate rezolva cu aceia pe care nu îi (mai) iubim din varii motive. Cu riscul de a-mi aprinde alte paie-n cap, aleg totuşi să rămân la versurile nemuritoare ale acestui text necanonic de (sorry) „muzică uşoară” din alte timpuri:

orice om pe care nu pot să-l iubesc

este pentru mine un prilej de adâncă tristeţe

orice om pe care l-am iubit şi nu-l mai pot iubi

înseamnă pentru mine un pas spre moarte

când n-am să mai pot iubi pe nimeni

când n-am să mai pot iubi am să mor

voi, care ştiţi că meritaţi dragostea mea

aveţi grijă, aveţi grijă

să nu mă ucideţi

să nu mă ucideţi…

No trespassing

Aseară, într-o sală înfrigurată, am ascultat cu Theodor lucrări de R. Ward (Dialoguri pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră), Fr. Poulenc (Concertul pentru două piane şi orchestră, în re minor) şi A. Dvořak (Simfonia a IX-a în mi minor, op. 95 - Din lumea nouă). Solişti: Alexandra Guţu (cello), Sorin Dogaru (pian), Gabriel Popa (vioară), soţii Mihailescu (pian). Apoi ne-am reunit tustrei cu prietenii noştri la „Casa cu flori” pentru o restanţă: sărbătorirea celor trei născuţi la sfârşit de august şi început de septembrie (Raluca, Michelle & Cornel).

Azi, pe o ploaie torenţială (a plouat toată ziua) m-am îmbarcat, cu Theodor, pe vasul de la McDrive unde îşi serba ziua Iulia. Trei dintre adulţi au stat deoparte (în incinta restaurantului) la o cafea, în timp ce copiii se jucau karaoke pe ritmuri gen „Gaşca mea” (Hi-Q). Noi, cei mari, am călătorit prin înalte sfere în discuţii ce tămâiau spaţiul profan de la Mc.

Discuţiile, în general, atunci când îmi lasă în urmă un aftertaste nu tocmai mângâietor şi odihnitor nu sunt altceva decât lucru manual. Adică: după cum îţi aşterni, aşa dormi. Sau: semeni vânt, culegi furtună. După cum pun în cuvinte ceea ce simt (nătâng, arătând chiar ceea ce simt) e şi feedback-ul. De fapt, e foarte simplu: ţine de aşa-numita limită de discreţie despre care aflăm atunci când – în lumea civilizată sau, mă rog, acolo unde oamenii încearcă măcar să fie politicoşi - ne apropiem de un ghişeu. Dacă se depăşeşte această limită (în bănci sau în oficiile poştale etc. e marcată printr-o linie galbenă ce-ţi indică locul unde trebuie să te opreşti), o faci pe pielea ta. Şi poate că e bine aşa. De ce? Pentru că fiecare om îşi plăsmuieşte visele sale, idealul său, crezul său. Cu ce drept intrăm noi cu bocancii cu crampoane în sufletul omului? Păi, cu dreptul de a-l – credem noi – „lumina”, de a-l aduce „pe cale” – ne justificăm noi, amăgindu-ne. Intenţii bune, numai că operaţiunea e extrem de delicată. În ceea ce mă priveşte, am dat greş întotdeauna şi atunci când am călăuzit, şi atunci când am fost călăuzit cu predici „ca la carte”. Mi-a ieşit însă atunci când călăuzirea - într-un sens sau altul - s-a produs cu respect faţă de … limita de discreţie.

Scurtă întâlnire

Extraordinară întâlnirea (sau, mai bine, petrecerea, în sensul dat de Constantin Noica acestui termen) cu regizorul Nicolae Mărgineanu, care s-a deplasat până la Timişoara ca să ia un interviu pentru documentarul la care lucrează: un film despre drama tatălui său şi a celor care au cunoscut pe propria piele Gulagul, în „obsedantul deceniu” cinci şi jumătate din al şaselea. Cele aproape două ore petrecute la Symphony Café, în drum spre gară şi la o pizzerie au fost folosite la maxim: am povestit de filme, actori, regizori cu o vervă ce depăşea cu mult limita de timp de care dispunea maestrul. Pentru el, pierderea tatălui (plecat, la fel ca personajul din filmul lui Kusturica din 1985, na službenom putu, adică în - eufemistic, desigur – „călătorie de afaceri”) şi opreliştile care i s-au pus după aceea (pentru „originea nesănătoasă”) au fost o încercare din care a ieşit mai puternic. A fost un prilej „chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Întuneric, tăciune în inimă, albastru ger pe frunţi, pecete arsă cu fier pe coapsă, lacrimă în bulgăre de ţărână şi sâmbure de cer (ipostaze ale suferinţei surprinse de Lucian Blaga în poemul său „Laudă suferinţei”), această năpastă avea să preschimbe – în cazul său – argila-n duh „ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”. Şi-ntocmai ca-n versurile blagiene, Tatăl „carele este şi va fi” a alungat din calea sa doar acea suferinţă care destramă. Pe „aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” a lăsat-o să-şi desăvârşească lucrarea. Parte din rodul ei este familia minunată de care are parte acest om şi, de asemenea, filmografia sa luminoasă, nedeclamativă şi neresentimentară.

Continuă să mă urmărească imagini, stări şi chipuri din Un om în loden (opera prima, 1979, un film poliţist de referinţă în cinematografia românească, o replică inteligentă la filmele de serie cu comisari ale „nemuritorului” Sergiu), Ştefan Luchian (cu plastica uluitoare a lui Călin Ghibu), Întoarcerea din iad (pentru imaginea lui Vlad Păunescu, dar şi pentru Maria Ploae, Remus Mărgineanu, Constantin Brânzea, Ana Ciontea şi…Dragoş Pâslaru), Pădureanca (pentru Manuela Hărăbor, dar şi pentru Adrian Pintea, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc), Flăcări pe comori (inspirat din scrierile lui Agârbiceanu, cu un Claudiu Bleonţ încă necabotin, cu un Mircea Albulescu de zile mari, cu prezenţa cool a lui Remus Mărgineanu, cu soundtrack-ul lui Cornel Ţăranu ce prelucrează armoniile şi linia melodică din Dueliştii lui Ridley Scott, cu – în fine – imaginea electrizantă a lui Vlad Păunescu), Undeva în Est (despre rezistenţa anticomunistă din munţi, cu aceiaşi Remus Mărgineanu şi Maria Ploae, dar şi cu Marius Stănescu), Priveşte înainte cu mânie (tot Remus Mărgineanu, apoi Luminiţa Gheorghiu, Cristi Iacob, Petre Nicolae – portretul grim al unui orăşel de provincie de la malul mării în primii ani după căderea lui Ceauşescu), Faimosul paparazzo (pentru Maria Ploae şi Marcel Iureş) &, last, but not least, Binecuvântată fii, închisoare (pentru Maria Ploae şi celelalte: Dorina Lazăr, Margareta Pogonat, Ecaterina Nazare – un crâmpei din infernul gulagului autohton).

Şi, cum aş putea uita, dacă mă mai gândesc la seria B.D.-urilor e doar pentru „ochiul” care i-a filmat pe Caragiu & co. din acele trei comedii extrem de populare. Înainte de a fi regizor, Nicolae Mărgineanu a fost operator. (Şi înainte de a fi operator a fost nevoit să schimbe la job-uri, căci omul era – în acei ani cumpliţi – sub vremi.) Atunci avea să filmeze, în 1971, palpitanta Explozie (acelaşi regizor, Mircea Drăgan, nenumărate vedete: Caragiu, Beligan, Motoi, Diaconu, Piersic, Dem Rădulescu, Draga Olteanu, Jean Constantin şi …Gheorghe Dinică), iar câţiva ani mai târziu Tănase Scatiu (cartea sa de vizită ca director de imagine) şi primul western românesc, Profetul, aurul şi ardelenii.

M-am despărţit de regizorul Nicolae Mărgineanu cu nădejdea că ne vom revedea undeva, cândva…Şi mai ales cu bucuria de a-l fi simţit atât de apropiat de parcă ne ştiam de când lumea, nu doar de câteva zile...

America, America...

A.E. îmi trimite o serie de citate despre America. Printre ele: America is God’s crucible, the great Melting-Pot where all the races of Europe are melting and reforming! The real American has not yet arrived. He is only in the crucible, I tell you – he will be the fusion of all races. (Israel Zangwill); Americans always try to do the right thing after they’ve tried everything else. (Winston Churchill); I confess that in America I saw more than America; I sought the image of democracy itself, with its inclinations, its character, its prejudices, and its passions, in order to learn what we have to fear or hope from its progress. (Alexis de Tocqueville); Where liberty dwells, there is my country. (Benjamin Franklin); Sometimes people call me an idealist. Well, that is the way I know I am an American. America is the only idealistic nation in the world. (Woodrow Wilson); I found America the friendliest, most forgiving, and most generous nation I had ever visited. We South Americans tend to think of things in terms of convenience, whereas people in the United States approach things ethically. This — amateur Protestant that I am — I admired above all. It even helped me overlook skyscrapers, paper bags, television, plastics, and the unholy jungle of gadgets. (Jose Luis Borges); It’s the fractious, maddening approach to the conduct of human affairs that values equality despite its elusiveness, that values democracy despite its debasement, that values pluralism despite its messiness, that values institutions of civic culture despite their flaws, and that values public life as something higher and greater than the sum of all our private lifes. (The Editors of The Atlantic Monthly)

Drept răspuns găsesc acum doar cele afirmate de Petre Ţuţea: Omul, când e singur, poate face fel de fel de unelte. Adică devine american, spun eu. Eu aş scrie peste Statele Unite astfel: „Omul este un animal care fabrică unelte.” M-au întrebat unii care sunt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sunt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da' spiritual America e o Ghana; pe lângă India e primitiva. Americanii nu mor în război. Sunt supra înarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului. Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic... şi noi şi ruşii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învăţam acum nemţeşte cu dicţionarele pe genunchi. În belşugul de-acolo nu poate apărea o gândire teologică. Americanii n-au vocaţie; Îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani. La acestea aş mai adăuga şi replica dură dată de Soljeniţân poporului american (pe care l-a scandalizat atunci, prin 1976), după expulzarea sa din URSS. Nu-mi dau încă prea bine seama de ce acest celebru supravieţuitor al Gulagului a preferat întoarcerea în Rusia şederii bine-mersi în America. De ce a preferat traiul într-un fost lagăr comunist confortului occidental. Să fi resimţit el că dictatura corectitudinii politice e mai periculoasă ca dictatura sub Stalin?

Unii rezistă „transplantului”, alţii nu-l suportă. E foarte simplu, în fond. Este atât de absurd să arăţi cu deştu’ spre „pământul făgăduinţei” şi să afirmi că borna democraţiei mondiale este focarul tuturor răutăţilor, ca şi cum axa fină şi nevăzută care desparte binele de rău n-ar trece – aşa cum bine a observat Soljeniţân – prin chiar inima omului. Un alt concurs de împrejurări putea să-l trimită pe cel care a rămas în „patria mamă” în labirintul Lumii Noi, la fel de bine cum alte circumstanţe puteau face imposibilă plecarea acolo a celui care, inevitabil, va fi un dezrădăcinat. În ce priveşte acomodarea (sau lipsa de acomodare) cu noile condiţii de viaţă, e o problemă de pregătire – sufletească, profesională etc. Până la urmă bucuria de a trăi sau gustul amar al singurătăţii (alienării, înstrăinării) nu ţine de o zonă geografică anume…

În ceea ce mă priveşte, mă abţin să mă pronunţ în cazul Americii pur şi simplu pentru că nu am experimentat şi nu am gustat din „visul american” atât de sfânt celor ce caută să-l transforme în realitate. Nu sunt americanofil, însă nici nu doresc să pronunţ împotriva ei. A o incrimina teribilist şi resentimentar mi-ar părea un gest la fel de unfair ca atitudinea teribilistă a „iluminiştilor” de serviciu – fii ai Bisericii, însă înveninaţi, revoltaţi şi emancipaţi – care, ca outsiderii, blamează popii şi cadrul liturgic, fără o minimă apropiere de el, fără să fi gustat vreodată din frumuseţea lui sacramentală. De aceea cred în continuare că America are nu doar ciudăţenii şi sminteli, ci şi o taină a ei pe care – recunosc - nu am desluşit-o decât, cel mult, în parte.

Three ages of man

Oscar Wilde: „The old believe everything, the middle-aged suspect everything, the young know everything”. Cum ar veni, bătrânii pe toate le cred, cei de vârstă medie se îndoiesc de toate, iar tinerii le ştiu pe toate.

Poate ultima parte a aforismului paradoxal (cum altfel?) lansat de Oscar Wilde ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru orice dascăl care lucrează cu adolescenţi. Mai ales dacă acesta îşi închipuie, naiv, că elevii sunt dornici să înveţe, să-şi lărgească orizontul cunoaşterii de sine şi în acelaşi timp să reziste bombardamentului cu informaţii inutile şi smintitoare (de la televizor, din presă, de pe internet etc.). Tinerii ştiu tot mai puţin să se salveze din infernul mediatic şi derizoriu în care le este dat să trăiască. Cum, atunci, să îi corectezi, să îi formezi, să îi îndrumi, când ei şi-au format o a doua natură din hrana – duhovnicească şi trupească – de tip fast food?

Cei de vârstă medie (care au pornit tăvălugul pe toboganul vieţii) se îndoiesc de toate după ce sunt martori ai atâtor şi atâtor întâmplări absurde pe care nu reuşesc (încă?) să le analizeze – precum bătrânii – cu organul credinţei. Dar poate e şi aceasta o încercare a omului din lume, care nu a ales calea pustiei şi – în sate, oraşe, metropole care de care mai cosmopolite - se nevoieşte cu iureşul cotidian…

Social ties

Azi am făcut, cu unii din elevii mei, două texte despre social ties. Morala: cu cât avem legăturile mai strânse (cu familia, cu prietenii, colegii de muncă etc.), cu atât sunt mai mari şansele să trăim mai mult. Adică să fim mai puţin deprimaţi, că, vorba aia, avem rude, prieteni, cunoştinţe cu care suntem în comuniune, deci avem pentru cine trăi. Unii din elevii mei (chiar eminenţi la engleză) mi-au mărturisit că, la cei 17 ani ai lor, simt că nu au pentru cine (sau pentru ce) trăi, că trăiesc doar cu speranţa că vor avea money, money, money şi astfel vor putea să-şi cumpere fericirea. Că aşa au auzit ei: oamenii bogaţi sunt fericiţi. (Cine să le sădească idealuri în această babilonie?)

Mi-am amintit involuntar un clip trimis de Raluca pe mess cu câteva săptămâni în urmă. Un tip stă pe o bancă şi-n spatele lui e un zgârie–nori. E cuprins de reverie şi, lângă el, se aşează un personaj ciudat într-o mantie neagră, cu o coasă-n spate (ca în A şaptea pecete de Bergman ori ca-n parodia lui Woody Allen, Love and Death şi – de ce nu? - ca-n Ivan Turbincă al nostru) şi-i arată cu deştu ridicat în sus ce i se pregăteşte: un obiect greu (un amoraş din ghips) în cădere liberă ce urmează să-l strivească – în câteva secunde - pe nefericitul visător. Acesta însă, tot involuntar, vede – cu ochii minţii – cele mai frumoase clipe din viaţa sa, imortalizate de memoria lui afectivă sub forma unor clipuri şi a unor poze. Succesiunea galopantă de imagini (pretext pentru a face reclamă la remumita firmă Virgin) îl va ului şi obosi însă pe nedoritul mesager, care adoarme pe propria-i coasă. Catastrofa, cum ar veni, se amână.

Altfel spus: timpul folosit cum se cuvine şi cu voie bună alături de cei dragi (înregistrat şi bine păstrat în sertarele tainice ale memoriei noastre) ne va salva şi va birui până şi moartea.

Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Necesitatea unei cărţi despre filmul lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor (Premiul de regie la Cannes, 1965), este motivată – susţine autorul ei, Virgil Petrovici – de „încărcătura estetică şi ideatică ce nu poate fi cu uşurinţă analizată în această accentuată întrecere cu timpul”. Volumul, bogat ilustrat cu imagini din film şi din timpul filmărilor, conţine nu doar scenariul (decupajul) regizoral, ci şi o fişă de creaţie cinematografică pentru regizor, un palmares, numeroase interviuri şi cronici precum şi câteva documente legate de romanul omonim de Liviu Rebreanu.

Printre personalităţile care au făcut parte din echipa acestui film (ce se înscrie pe linia unor capodopere ale genului ca: Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei) se numără şi directorul de imagine Ovidiu Gologan. Migala muncii sale – „şi poezie şi pictură” - atente la cele mai mici detalii ale compoziţiei imaginii (uneori, la aranjarea luminii pentru un prim-plan de câteva secunde, îi erau necesare în jur de patru ore), este evocată într-o serie de interviuri şi cronici. Operatorul însuşi spune, în ultimul interviu pe care l-a acordat (publicat în volum): „N-am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-l emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.” Alţi colaboratori apropiaţi ai regizorului (scenograful Giulio Tincu, inginerul de sunet Anuşavan Salamanian, compozitorul Theodor Grigoriu, monteurii Dan Naum şi Yolanda Mîntulecu, actorii Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gina Patrichi, Andrei Csiky, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ ş.a.) rememorează, la rândul lor, experienţa avută la acest film.

Teoreticianul de film George Littera semnalează „construcţia interioară de o rigoare şi o puritate rar întâlnite în filmele noastre, derivând din precisa geometrie în care sunt expuse motivele, temele, din ridicarea unor întregi arhitecturi de raporturi semnificative, înalt simbolizatorare”. Unul din criticii vremii, Ecaterina Oproiu, remarca „gravitatea regizorului” şi refuzul său dezinvolt „de a pluti printre clăbuci de vervă, de a avea farmec levantin”. Rezultatul: o senzaţie „de greu”, o gravitate „uneori nordică” şi impresia că „ne mişcăm pe o planetă în care legea gravitaţiei impune alte norme, o planetă în care totul cântăreşte infinit mai greu”. Pădurea spânzuraţilor, consemnează Oproiu în acord cu alţi critici de film, „ne dă sentimentul înviorător că ne aflăm în faţa unei pelicule de circulaţie europeană”.

Cartea lui Virgil Petrovici a fost scrisă şi publicată într-o vreme când cinematografia românească trăia doar din nostalgia puţinelor sale succese în lume. Deceniul care i-a urmat avea să răscumpere timpul de aşteptare prin laurii câştigaţi de filmele noii generaţii de realizatori (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Nae Caranfil ş.a.) la importante festivaluri internaţionale. În sfârşit, şcoala românească de film post 2000 a izbutit să răspundă cu brio întrebării adresate, în 1984, de criticul Florian Potra: „Dincolo de momentul Pădurea spânzuraţilor, cinematografic vorbind, unde suntem noi?”

Virgil Petrovici – Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, 228 pag.

Magic moments

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei a fost comemorat, joi 29 octombrie a.c., în Aula Magna de la A.S.E. Bucureşti printr-un colocviu organizat de respectiva academie împreună cu Florin Caragiu. Guest star: Monahul Valerian, „ucenicul mult iubit” al avvei – aşa cum l-a caracterizat stareţul schitului Pătrunsa (Vâlcea), prezent şi el la eveniment. Ne-am înfăţişat, aşadar, la A.S.E.-ul din buricul Bucureştilor şi noi trei (plus mama Ralucăi, care avea nişte treburi în capitală).

În sleeping car, confort şi curăţenie. Ca de fiecare dată când călătoresc noaptea la vagonul de dormit, mă trezesc atunci când trenul prinde viteză de parcă şi-ar lua zborul de pe şine. Am visat că Monahul urma să joace într-o piesă de teatru, alături de Dana Dogaru şi de Irina Petrescu. Dar am avut şi-un vis din zona horror: Theodor era, împreună cu alţi copii de vârsta lui, pe acoperişul înclinat al unui bloc de patru etaje. Eu eram cu Raluca într-o maşină, îngrozit la gândul că alunecarea – iminentă - le-ar fi fatală. Dimineaţa, after daybreak, s-au perindat prin faţa noastră maghenrniţe satelelor din jurul Bucureştilor şi de la periferia lui. Magherniţe-magherniţe, case pipernicite cu acoperiş de tablă, decor desprins parcă din Cuţarida lui Eugen Barbu (vezi Groapa), dar s-avem pardon: lighenele parabolice nu lipseau de pe nicio clădire. Chiar înainte să coborâm din tren, Raluca vede că a primit un SMS de la Manuela din care aflăm că Pr. Teofil Pârâianu – arhimandritul nevăzător (orb), însă „văzător cu duhul” de la mănăstirea Sâmbăta - a trecut la cele veşnice. Ştiam că în ultima vreme fusese slăbit şi l-au internat în mai multe spitale. Pentru mulţi, lumina gândurilor sale a fost un model şi-o călăuză.

Când am ajuns (cu o întârziere de vreo jumătate de oră) în Gara de Nord, ne aştepta Dan Voinea. Ne-a dus până în Piaţa Romană, unde am debarcat, iar el s-a îngrijit apoi de mama sa care tocmai fusese externată din spital. Am rămas câteva minute la coloane, unde ne-a ieşit în întâmpinare Ghiţa din Pas în doi, alias Petre Nicolae, simpaticul actor pe care-l ştim de-astă vară, de pe culmile Pătrunsei. Vorbisem despre evenimentul în care era implicat Monahul şi urma să ne întâlnim. Am mers tuscinci la o cafenea din apropiere. Ni s-a alăturat, câteva minute mai târziu, şi Ionuţ Mareş, jurnalistul cinefil, cu sistemul nervos încă intact (de vreme ce e gata să-şi sacrifice batalioanele de neuroni în experimente cinematografice autohtone precum recenta premieră a lui Mircea Daneliuc, Cele ce plutesc), pe care l-am întâlnit la proiecţiile cu filmele de cinematecă de la Joc secund. Am căzut de acord asupra metamorfozelor actuale ale emoţiei în cinematograful românesc contemporan, cu aplicare la cazul Moartea domnului Lăzărescu – o naraţiune mai degrabă documentară, „obiectivă” despre o temă arhicunoscută: relaţia bolnav-medic în România anului 2006 (a cărui deplorabilă realitate o profeţea acelaşi Mircea Daneliuc în al său Pat conjugal) atunci când eşti un no name şi nu ai pe nimeni să te păzească (în afara unei asistente inimoase care face şi ea ce poate).

Ne îndreptăm spre A.S.E. (după ce îl felicit telefonic pe Pr. RN – care ne vestise şi el, printr-un SMS, că a murit Pr. Teofil – pentru că e ziua lui de naştere şi pentru fetiţa al cărei proaspăt tătic este) şi constatăm că începerea simpozionului s-a amânat cu o oră. Prilej să intrăm puţin în „atmosfera” locaţiei (Aula Magna): impresionantă, totul (culoare, uşi, fereşti, săli de curs etc.) pare dichisit, plăcut, elegant. Primii pe care îi zăresc sunt regizorul Nicolae Mărgineanu şi actriţa Manuela Hărăbor. Cum „ucenicul mult iubit” al Cuviosului Ghelasie a fost de profesie mim (înainte de a se călugări), jumătate din participanţii la lucrările simpozionului au fost actori, regizori, apropiaţi ai Monahului (rude şi prieteni), veniţi anume să-l revadă, ştiind bine că este o ocazie rarisimă să-l întâlnească in the flesh. Unii din ei nu l-au mai văzut de mai bine de zece ani...Tot zece ani au trecut de când m-am întâlnit ultima oară cu doamna Julieta Ţintea (critic de teatru şi film), prezentă în sală. Cum lângă scaunul unde se aşezase stătea regizorul care l-a adus pe ecran pe Ştefan Luchian, mi-a făcut cunoştinţă cu el. Atâta mi-a trebuit! Am început atunci să povestim de filme şi actori d’antan şi de acum, iar după vreo jumătate de ceas apare şi Petre Nicolae (care jucase un rol de securist de „modă nouă” în drama sa post-1990, Priveşte înainte cu mânie) lângă noi şi-i zice tongue-in-cheek: „Ai grijă ce-i spui lu’ ăsta, că e securist mare. Îmi ştie pe de rost toate rolurile, toate replicile.” După ce mai vorbim despre, între altele, Flăcări pe comori, Cristian Mungiu şi Hanno Höffer, Mircea Săucan şi Dan Piţa, mă retrag lângă Petrică Nicolae şi Ionuţ Mareş. „Aşa, aşa, că doar ai venit cu noi...” – zice mucalit către mine, „fiul risipitor”, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi. Între timp au mai ajuns actorii Cristi şi Gabriela Iacob (pe care îi cunosc astfel in the flesh, după ce zilele trecute ne-am întâlnit pe messenger), Bogdan şi Clara Vodă, Magda Catone, Dana Dogaru (vădit emoţionată de reîntâlnirea cu cel care, pe aceeaşi scenă cu ea, fusese Alioşa în Karamazovii lui Dostoievski/Horia Lovinescu/Dan Micu/Vasile Şirli, iar acum – de peste zece ani – desăvârşeşte căutările personajului dostoievskian in real life, asumându-şi full time destinul caracterului jucat), Sorin Cociş, Adrian Titieni, doamna Adelina (sora Monahului), amicul concitadin Marius Mircia (pentru care întâmplarea de la A.S.E. a avut conotaţii de stag party, înaintea apropiatei sale nuntiri) ş.a. Apoi, pe parcursul a opt ore (cu o pauză de un ceas, la prânz, pentru un bufet suedez), diferite persoane şi personalităţi afine duhovniciei propuse de Cuviosul Ghelasie au evocat teologia şi viaţa acestuia – atât de atipice, de insolite, s-au proiectat câteva filmuleţe ce îi sunt dedicate etc. Am înnoptat – joi şi vineri – în atelierul lui Dan, unde Ioana a gătit nişte chips delicioşi.

A doua zi ne-a dat peste cap programul o indispoziţie a Ralucăi (nauseea & dizziness) şi am apelat la o consultaţie medicală de specialitate. Am trecut în fugă şi pe la Pantelimon, unde Raluca are nişte rude. Şi ne-am văzut – în câte o cafenea - cu Petre Nicolae şi, mai târziu, cu Adrian Enescu. Splendide clipe, în care am depănat amintiri neuitate din filme, piese de teatru. Dan a vorbit cu A.E. despre tendinţele actuale (minimaliste, conceptualiste) din arta plastică, despre dificultatea artistului – muzician, actor sau pictor – de a se integra în peisajul artistic contemporan, aflat adesea sub agresiva zodie kitsch. Petre Nicolae constata subţierea sentimentului tragic al fiinţei în operele contemporane (nu neapărat autohtone), cu efecte catastrofale şi asupra calităţii umorului (care devine exclusiv cabotin). Pentru că, dacă s-a prăpădit simţul tragic, nici vocaţia comică - spune el - n-a rămas nealterată. Mi-am amintit atunci de replica lui Ghiţă: „Numai suferinţa îi apropie pe oameni…”

În ziua a treia – pe 31 octombrie - ne-am revăzut cu Ionuţ Mareş, după care Dan ne-a dus la IKEA – un hipermarket classy deschis, deocamdată, doar în Bucureşti. La întoarcere ne-am întâlnit cu Nae (care a venit cu Diana, adorabila lui fetiţă) şi, din nou, cu Petre Nicolae, la o cafenea din Piaţa Amzei. În apropierea ei, un restaurant s-a gătit de Halloween cu grămezi de dovleac găurit şi schelete (de plastic) în costum, pe un covor de frunze veştejite chiar în faţa porţii. Iar cafeneaua unde am poposit avea ospătarul costumat cu o acoperitoare de ochi şi o pălărie de pirat ca Johnny Depp (în Pirates of the Caribbean). Bucureştiul e, de fiecare dată, altfel. Anii îngroaşă machiajul reclamelor (neon lights) de pe blocuri, adaugă la construcţiile de oţel de tip mini sky scrapers, magazinele de firmă sunt omniprezente şi americanizarea pare de nestăvilit. Am mai reflectat la observaţia lui A.E. referitoare la aceste termen („americanizare”). De aceea ţin să-l explic printr-unul mai exact: globalizare. Deşi, poate nici acesta nu e cel mai fericit. Oricum, Monahul (care ne-a sunat de două ori după ce a ajuns înapoi la chilia lui din „calea lupilor”) ne-a asigurat că abia a aşteptat să plece din acest Bucureşti „de nerecunoscut”. S-a bucurat de ceaţa şi de pădurile în curs de desfrunzire de pe coama Munţilor Căpăţânii, de ambianţa frugală din cabana sa izolată unde a ales să-şi trăiască (nu să teoretizeze, aşa cum fac cei mai mulţi) despătimirea şi împăcarea cu sinele.

După cum ne-a promis, vineri seara ne-a însoţit la gară (unde ne-a condus Dan cu maşina) Petre Nicolae. Avea în mână – surpriză! - un trandafir alb pentru Raluca. E nemaipomenit cât de apropiat ne-a devenit acest om pe care îl cunoaştem (din filme) cu mult înainte de a-l întâlni în carne şi oase…Am ajuns acasă în zori, mai bogaţi cu câteva scurte întâlniri şi magic moments de neuitat.

Dodeskaden

Mamă şi fiu – atât de intim, de strâns legaţi la început, când erau un singur trup, doar unul . Apoi, după tăierea cordonului ombilical, începe the final countdown. An după an se instalează izolarea, înstrăinarea, indiferenţa, uitarea. Ca şi când n-ar fi fost, cândva, două inimi într-unul şi acelaşi trup.

Mama lunaticului din Dodeskaden (de Kurosawa): tare în credinţă, după ce vecinii răutăcioşi desenează silueta bizară a fiului ei rătăcitor pe zidul casei, ea o şterge întotdeauna dorind – iubitoare faţă de copilul ei - să ascundă caricatura (maliţioasă, batjocoritoare) de eventualii ochi care ar putea-o vedea. Fără să rostească un cuvânt, îşi înăbuşă un geamăt mut ştiindu-şi fiul – care toată ziua nu face decât să imite un tramvai în mers, lângă o groapă de gunoi - „dus cu pluta”. Nu ştim cum se împacă acesta cu nemulţumirea mamei care şi l-ar dori „normal” (potrivit standardelor ei de „normalitate”, desigur).

Sau revolta lui Joyce faţă de pretenţia mamei sale (o catolică evlavioasă, practicantă, cu multe naşteri la activ) de a se mărturisi şi cumineca atunci când a ajuns la majorat. Şi „remuşcătura duhului lăuntric” - pentru refuzul de a-i face pe plac mamei sale – a celui care avea să afirme: „N-am să mai slujesc ceva în care nu mai cred, fie că se numeşte familia mea, fie că este credinţa sau patria mea”. Ori poate refuzul Inginerului (care mi-a deschis ochii spre Muzică şi Literatură, spre culisele vremurilor în care, ca adolescent, mi-a fost dat să trăiesc) de a se conforma credinţei simple a mamei sale şi îndrăzneala cu care el a afirmat (anticipându-l oarecum pe laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1998, Jose Saramago) că lumii i-ar fi fost mai bine fără Biblie.

Sau înstrăinarea fiului de mama lui în Zerkalo / Oglinda lui Tarkovski: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi niciodată?” – replică rostită nu faţă către faţă, ci la telefon. Întrebarea însă îşi are drept răspuns doar semnalul telefonic tradus prin this line is engaged…Experienţă amară pe care o va fi cunoscut şi regizorul Alexandru Tatos (considerat acum, când filmul românesc este pe val în întreaga lume, drept un precursor al „noului cinematograf românesc”, cel de după anul 2000). Iată ce scria el în al său jurnal, după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile - cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi - şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (...) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”

La urma urmelor, neputinţa mamei de a redeveni „precum pruncii”, de a lăsa deoparte orice „grijă lumească”, de a se bucura de odrasla ei este răscumpărată (dacă se poate spune astfel) doar prin puterea fiului de a se conecta la amintirile neuitate din pruncie, când chipul drag al celei care l-a purtat în pântece – încă nesluţit de ţinerea de minte a răului - n-a cunoscut grimasa, îndoiala, revolta, deznădejdea…Când totul – deci şi sentimentul iubirii - era încă posibil.