Fed up: Mircea Daneliuc

Pe Mircea Daneliuc l-am descoperit pe la sfârşitul anilor 70 în filmul Ediţie specială, unde apărea atât ca regizor cât şi ca interpret (un rol de comisar). Despre acest al doilea opus al său (următor unui teribil debut – Cursa, 1975) regizorul avea să spună, în volumul caleidoscopic Pisica ruptă: „împuşcături, cascadori, tâmpenii, fasole bătută”. Iniţial, Foc în iarbă (devenit ulterior Ediţie specială) se dorea un film despre un ziarist din perioada interbelică, un tip solo care „vede o porcărie, vrea să facă un reportaj şi i se dă în gură”. După repetate modificări, adăugiri de personaje, situaţii, replici etc., filmul era de nerecunoscut: „…Mă consolam cu gândul că poate tot mai rămâne ceva; dar când m-am uitat din nou la el, era alt film. Complet altul. Complet şi disperat altul.”
Romanul autobiografic Pisica ruptă este o rememorare a unor întâlniri, a unor stări de nervoasă aşteptare înaintea intrării în producţie sau a aprobării pentru difuzare a filmelor sale ante-1995. Personajele (regizori, directori de imagine, producători, actori şi actriţe, critici de film, directori de case de film, miniştri etc.) apar fie cu pseudonime, fie cu numele lor reale. Prima frustrare de care se pomeneşte e legată de „stâlcirea finalului” din filmul de debut. Sunt prezentate apoi, într-o cronologie aleatorie, un şir neîntrerupt de nemulţumiri, trădări, umilinţe, ameninţări, dezamăgiri – toată „această lehamite” pe care Daneliuc, după 1990 mai ales, avea s-o reverse în filmografia sa contestatară.
Amintirea celui de-al doilea proiect (Ediţie specială) coincide cu execuţia celui dintâi portret, cel al lui Sergiu Colonnescu, care „se credea cel mai tare-n puţulică”, „o persoană care, în copilăria lui, căci e de presupus că a trecut cu bine şi prin asta, n-a avut parte îndestulătoare de jocul cu soldaţii de plumb” pentru că „cineva, în mod diabolic, i-a interzis”. Tirada continuă „Îi plăcea să se filmeze trăgând cu pistoale şi când nu se filma, se imagina.” Ei bine, acest personaj influent – regizor, scenarist, actor, producător, operator şi (după 1989) politician - avea să spună, simţind concurenţa: „Ăsta vine tare din urmă, ia fiţi atenţi!” Tot el – potrivit cărţii lui Iulia Blaga, Fantasme şi adevăruri ­– i-ar fi spus regizorului Mircea Săucan, după premiera insolitelor sale Meandre (1967): „Mă, Săucane, s-a terminat cu tine. Eşti scos din ring. Scurt. Ai luat K.O. şi nu te vei mai ridica niciodată.” Portretul e întregit de scenaristul Beno Meirovici: „A intrat în cinematografie pe uşa din dos? Ăsta-i deja un atu! Are talent cât pompierul din Buftea, dar nasul e bun. Şi-a dat seama imediat că nouăzeci de procente sunt mediocri, dacă nu chiar mai rău…Pe ceilalţi zece îi foloseşte ca negri; cu Partidul în spate. Copiază filme occidentale şi încă n-a avut de cine să se teamă.” Acelaşi domn Beno schiţează încă două portrete: „Piţurcă [alias Dan Piţa] e prost ca un lemn, leneş, de asta garantez eu, şi unde simte puterea se aşază singur în patru labe. Coroiu [alias Mircea Veroiu] nu contează; face un cinema de acum cincizeci de ani.” Ei sunt principalii „jucători” în lumea cinematografică românească de după „Marea Lovituţie” (sau „Marea Păcăleală”) din decembrie 1989. Potrivit celor scrise de Mircea Daneliuc, cei trei – pe atunci – directori de studiouri de film (Nicolaescu, Piţa, Veroiu) sunt principalii detunători de fonduri care i-au furat finanţarea filmului său de anvergură, îngheţat în proiect: Ovidiu. Cu ei (şi cu alţii asemenea) avea să aibă, la un moment dat, nouă procese pe rol. Şi, făcând haz de necaz, notează: „Mă bătea gândul să-mi iau cortul şi să mă mut la Tribunal”. Pisica ruptă redă câteva din vizionările sinistre pentru judecarea sau rejudecarea unor filme controversate: Vânătoare de vulpi, Croaziera, Glissando, Iacob. Situaţiile şi obiecţiile retorice (gen: „Ce-or să spună oamenii muncii când or să vadă filmul ăsta?”) sunt greu de înţeles în lumea capitalului şi a „libertăţii de exprimare” post-1990. Problema „ruperii pisicii” (sintagmă ce trimite la scandalul inerent provocat de războiul cu autorităţile/cenzura/producătorii etc.) este, acum, desuetă.
De asemenea, regizorul-prozator evocă şi cele trei experienţe – mai degrabă amare decât dulci - de la câteva renumite festivaluri de film: Veneţia, Berlin şi Cannes. Episodul Veneţia (unde Mircea Daneliuc a fost însoţit, neoficial, de compozitorul Vasile Şirli) e haios povestit. Afişele filmului Glissando (aduse într-un sul voluminos de acasă) au tapetat maşina cu care Vasile Şirli (autorul muzicii la Glissando) a părăsit definitiv România, la mijlocul anilor 80, pentru a se stabili în Franţa. Cam la atât s-a rezumat, la Veneţia, acţiunea de lobby în favoarea acestui apolog care nu a primit atunci nicio distincţie în festival, deşi din juriu făcea parte Eugen Ionescu. Este redată şi povestea opririi filmului şi a vizionărilor repetate (din România), a încăpăţânării lui Daneliuc de a nu tăia nimic din el. În zadar, fiindcă tot a stat trei ani în cutii până când a fost vizionat, „acolo sus”, de către Elena Ceauşescu. Mă rog, „vizionat” e un fel de a spune, pentru că sinistra şi temuta soţie de Preşedinte avea reputaţia că adormea pe unde se stingea lumina. S-a trezit numai când a auzit replica „Jidanule!”, a întrebat dacă e antisemită şi a zis că e mai bine să fie scoasă. Apoi i-a întrebat pe cei din comisia ideologică de ce-au oprit „porcăria asta” şi le-a poruncit: „Scoateţi-o naibii de-aici, să n-o mai văd!”
În fine, episoadele Berlin şi Cannes, unde România a fost reprezentată de filmele lui Daneliuc Patul conjugal şi Senatorul melcilor înregistrează încă două înfrângeri. „E greu să cari în spate – comentează amar Daneliuc – şi hoardele de mineri, şi ţiganii cuţitari şi zâmbetele lui Iliescu, toate odată”. În plus, la conferinţele de presă, „acel Apus” părea infinit mai interesat de libertatea presei, handicapaţii, homosexualii, SIDA, foştii comunişti etc. din România decât de filmul propriu-zis. Iar la intrarea în sala unde urma să înceapă proiecţia Senatorului… doi englezi discutau aşa: „Nu intri?” „Mi-ajunge cu filmele astea din Est. Prea mult jeg. Îmi strică ziua.”
„N-ai să vezi niciodată – scrie Mircea Daneliuc la începutul volumului său – o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!” De-a lungul a patruzeci de ani de activitate ca cineast, autorul Pisicii rupte nici n-a murit de oboseală, nici n-a fost strivit de „lucrătura” confraţilor ori de reprezentanţii Puterii. Otrăvit şi încrâncenat însă avea să fie cel care – totuşi, nu iremediabil disperat – ajunge să-şi plângă „neputinţa inimii de a le da iertarea” şi se roagă aşa: „Cred, Doamne, în Tine şi în puterea Ta de a ierta ce eu, cel lipsit de putere, nu pot.”

Pisica moartă – Mircea Daneliuc, Editura Univers, Bucureşti, Romănia, 344 pag.

Japan on my mind

Am primit de la un prieten mai multe muzici din filme de Akira Kurosawa. N-am uitat niciodată acele sonorităţi grave, de basso profondo îmbinate cu armonii simfonice puternic influenţate de ritmuri tradiţionale nipone din Cei şapte samurai sau ghitara, xilofonul şi flauturile din neuitatul Dodeskaden. Cât de puţin cunoaştem, aici în Europa (şi mai ales aici în România) despre clasicii culturii (nu neapărat cinematografice) japoneze, asiatice în general. În cultura pop de pe întreg mapamondul mult mai emblematice pentru Japonia sunt acum desenele animate de tip anime şi manga sau produsele veacului „postmodern”, pline de angoase şi spleen, supersofisticate ca tehnologie. Deh, fiecare cu Dracula sa…

Bucuria acestui cadou nu mi-am putut-o astâmpăra decât vizionând – pentru prima oară - un film de Kurosawa din 1946. Am ales (din arhiva furnizată de ces) Waga seishun ni kuinashi / Nu regret tinereţea noastră, în care am redescoperit-o pe actriţa Setsuko Hara. O ştiam din filmul lui Yasujiro Ozu Tokyo Story (1953) – era Noriko, un fel de Rut din Ţara lui Soare-Răsare. Am înţeles astfel că rădăcinile personajului din filmul lui Ozu se trag din această melodramă de Kurosawa. Mai mult chiar, actriţa – una din vedetele cele mai iubite în Japonia, de-a lungul a 30 de ani de carieră cinematografică – şi-a atras porecla de Fecioară Eternă, în urma emploi­-ului: acela de fiică devotată căminului şi – nota bene – socrilor. Yuki din Waga… (al cărei destin întru fericire respectă în chip minunat „clauzele” mântuirii: per aspera ad astra) o prevesteşte pe Noriko din Tokyo Story. Într-o societate – încă – tradiţională, care considera căsătoria şi creşterea de copii o condiţie aproape obligatorie, Setsuko a rămas singură şi fără copii, fiind un subiect de scandal în Japonia anilor 50. După încetarea din viaţă a Pygmalion-ului ei, regizorul Yasujiro Ozu, s-a retras brusc din lumea filmului. S-a mutat într-o căsuţă de la ţară unde a continuat să trăiască în singurătate, refuzând constant toate rolurile care i s-au mai oferit.

Thanks 2 TV

„Găsesc televizorul foarte educativ. De fiecare dată când cineva dă drumul la televizor, mă duc în cealaltă cameră şi citesc o carte.”

Groucho Marx

Action-reaction

Citesc, pe un forum de discuţii (Cinemagia), diverse mesaje pe tema „Credeţi în Dumnezeu?” Multe sunt scrise de adolescenţi (tineri sub 30 de ani) care au apucat să studieze la şcoală religia. Mă rog, fiind în România, li s-a predat „creştinism ortodox”. (Cum o fi să predai, sistematic sau nu, dogme, canoane şi norme de frumuseţe, de comportament?). Nemulţumirea lor vizează un soi de manie (şi mânie) – din partea dascălilor de religie pe care i-au avut – îndreptată faţă de atei, heterodocşi, satanişti etc. Pe bună dreptate – cât de bine îi înţeleg! – au ajuns să li se facă lehamite de tot ce ţine de Dumnezeu, de Biserică. Mult mai interesant li se pare nihilismul lui Nietzsche.

Sunt două extreme: militantismul legalist de tip calvin sau criptocalvin şi – ca reacţie - militantismul nihilist. La drept vorbind, între acest fel de extreme suntem chemaţi a ne cerceta pe noi înşine, la capătul fiecărei zile, al fiecărui gând. În ceea ce mă priveşte, port o adâncă recunoştinţă călăuzelor mele – Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt, Abuladze, Paradjanov, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Shakespeare ş.a. - care nu m-au lăsat să fiu ademenit de ispita legalismului sau a nihilismului…Care, puţin câte puţin, mi-au pregătit sufletul pentru căutarea contextului, pentru desluşirea treptată a tainelor, pentru aflarea sistemului de referinţă numit dreapta socotinţă…

Film RO 1985-1995

Volumul Eugeniei Vodă, Cinema şi nimic altceva, cuprinde cronici şi articole apărute în România literară şi S.L.A.S.T. între 1985-1995. Peisajul cinematografic al acelor ani („un deceniu fracturat”), pariază autoarea, „va rămâne dominat de operele a doi cineaşti: Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc” – doi „masivi muntoşi” între care „se desfăşoară şi un relief ondulat-accidentat, cu vârfuri şi pante abrupte, dar, mai ales, multă câmpie”. Portretul „în mişcare” al filmului românesc juxtapune două jumătăţi: „cinematografia socialistă planificată” şi „cinematografia democratic-haotică”.

Cele două coperte ale cărţii sunt dedicate celor doi „masivi muntoşi”. Filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică (terminat în 1981, când a fost interzis până la Revoluţie), era, în 1990, una din cele mai aşteptate restituiri cinematografice. Lui îi este dedicat întâiul comentariu, cel despre „mesianismul miticismului” dintr-un film în care îşi dă întâlnire „mitul Caragiale” („un Caragiale de o înspăimântătoare actualitate”) cu „mitul Pintilie”. Din Reconstituirea (1968) - o „peliculă non grata, cu o difuzare meteorică şi cu un statut incert - ni se decupează „imaginea cea mai tulburătoare” a unei lumi care „are raporturi false cu realitatea”: convoiul şerpuitor din final – „bărbaţi, femei, bătrâni, un şir cenuşiu, nesfârşit, ieşind de pe un stadion, sau, parcă, din nişte subterane (…) un şir de umbre pe care se citeşte limpede că acele două condiţii primordiale, strict necesare oricărei dictaturi – sărăcia şi incultura – sunt respectate din plin”. Importanţa Balanţei (1991) este, arată Eugenia Vodă, „comparabilă cu aceea a Omului de marmură al lui Wajda. În Balanţa ne redescoperim, într-o viziune caricatural-grotescă, propriile instituţii: Justiţia, Poliţia, Biserica, Partidul, Şcoala, Securitatea, Sănătatea, Armata, Transporturile etc. De remarcat, ni se atrage atenţia, moito-ul din Antim Ivireanu, ales de regizor şi inclus în scenariul filmului: „…nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii… Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici. Cine dintre păgâni face aceasta?” Seria de comentarii continuă cu un articol despre O vară de neuitat – „un film construit, vizibil, cu obsesia măsurii celei mai stricte şi a celui mai clar echilibru”. Ambianţa retro (anul 1925) – arată Alexandru Paleologu, citat de Eugenia Vodă – „este realizată cu multă subtilitate”, iar filmul este dominat de ‚corectitudinea morală, eleganţa comportamentului şi un anumit stil nobil de existenţă”. Filmul Salonul nr. 6 realizat de Pintilie - în 18 zile, cu un deviz modest – la Televiziunea Iugoslavă este inspirat dintr-o nuvelă de Cehov şi a fost „unul dintre paşii prin care cinematograful din Est a reuşit să fie prezent în lungul drum al eliberării de frică”.

Despre „arta lucidităţii”, aşa cum se regăseşte în opera celuilalt „masiv muntos” (Mircea Daneliuc), Eugenia Vodă scrie cu aplicare la câteva filme: Iacob („înlocuieşte praful de stele cu roca dură, patosul cu sarcasmul, poemul cu paradigma”), A unsprezecea poruncă („demonstrativ şi rece”), Patul conjugal („o epopee tragi-comică a unei actualităţi buimăcitoare în kitsch-ul şi inconştienţa ei”, „o frenezie a libertăţii şocantă, agresivă”), Această lehamite („agitaţia a schimbat locul cu lehamitea, iar romănilor nu li se mai ‚pregăteşte’ nimic, pentru că totul li s-a pregătit deja”) şi Senatorul melcilor.

Alte „semne de carte”, din categoria „reliefului ondulat-accidentat, cu vârfuri şi pante abrupte” ­ante-1990: Pas în doi de Dan Piţa („regizorul e interesat în exclusivitate de captarea unui anumit adevăr sufletesc”, iar „captarea” lui se datorează „consensului creator al unei echipe de mâna întâi”), comedia muzicală a Elisabetei Bostan, Zâmbet de soare („o explozie în lanţ de tinereţe”, un „film de performanţă – în genul lui şi în contextul nostru cinematografic”), comedia burlescă a lui Alexandru Tatos, Secretul armei…secrete („un film inteligent şi simpatic, o parodie a basmului tradiţional, un basm modern pentru toate vârstele”), Rochia albă de dantelă de Dan Piţa („un film de o modernitate autentică, în structură şi conţinut, o mică bijuterie, prin linia pură şi prin organicitate”, „o premieră care spiritualizează fizionomia filmului nostru de actualitate”), Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu („un film de un profesionalism stenic în sine”), Cei care plătesc cu viaţa – adaptare de Şerban Marinescu după opera lui Camil Petrescu („pornind tocmai de la autorul care a impus şi a influenţat pe termen lung, la noi, tehnica romanului modern, regizorul a construit filmul sub zodia unui netulburat temperament academic, în spiritul convenţiei romaneşti tradiţionale”), Ciuleandra de Sergiu Nicolaescu („ceea ce scria Călinescu despre Ciuleandra lui Rebreanu i se potriveşte şi filmului: ‚Într-o literatură încă săracă în invenţie, ca a noastră, Ciuleandra înfăţişează o nuvelă onorabilă, rece, superficială, dar bine întocmită’”), Adela – adaptare după Garabet Ibrăileanu („gândit şi împlinit cu fineţea pe care o presupune orice gen miniatural; un film cu o concentraţie foarte ridicată de ‚stil Mircea Veroiu’”), Moromeţii lui Stere Gulea („un film de o copleşitoare organicitate”).

Începuturile „cinematografiei democratic-haotice” sunt punctate, mai întâi, de câteva articole despre „zorii tranziţiei” în lumea cinematografică din România (Cum am devenit „huligani”, Cineaştii la primul ministru, Cinestroika, Ce (nu) se întâmplă în cinematografie, Congelaţi-vă spectatorii! etc.) Câteva cronici consemnează primele „vârfuri” şi „pante abrupte” post-1990: Şobolanii roşii („faptul că filmul acesta nu e cu nimic mai prejos faţă de o mulţime de filme româneşti făcute de-a lungul anilor de regizori ai noştri cu pretenţii şi cu vechi state de serviciu, arată nu cât de profesionist e dl. Codre, ci, invers, cât amatorism a putut să încapă, în timp, în cinematografia română”), Undeva în Est („filmul lui Nicolae Mărgineanu e ca o datorie de conştiinţă faţă de suferinţa celor care au îndurat atât de mult, nemeritat,şi faţă de adevărul istoric batjocorit, în toţi aceşti ani, de puterea comunistă”), Priveşte înainte cu mânie de Nicolae Mărgineanu („un film al celor mulţi şi necăjiţi, al celor umiliţi şi obidiţi, portretizaţi cu înţelegere şi căldură”, „un film care demonstrează de ce clasa muncitoare nu merge în Paradis; pentru că ea rămâne imobilizată, pentru totdeauna, în infernul ‚tranziţiei’”), Hotel de lux („expozitiv, declarativ, prolix; ilustrează, sub semnul aleatoriului, un posibil coşmar; nu îl descompune, nu îl adânceşte, îl ilustrează”), Cel mai iubit dintre pământeni de Şerban Marinescu („citind, pe generic, numele strălucite de actori şi de profesionişti din echipă, nu poţi să nu-ţi aminteşti ce povestea, ironic, un bătrân regizor, un clasic al cinematografului: dă-i fochistului de la blocul meu actori foarte buni, dă-i un operator excelent, dă-i o echipă profesionistă şi, în aceste condiţii, poate să facă regie, foarte bine, şi fochistul”), Vulpe vânător de Stere Gulea („paradoxul major al acestui film şi principala performanţă regizorală: se vorbeşte ‚urât’, se trăieşte ‚urât’, lumea e desfigurată de violenţă, laşitate sau frică, dar linia melodică a întregului are ceva calm şi auster”), Piaţa Universităţii-România – un documentar de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu („o felie bine gândită şi gingaş cumpănită despre ‚cel mai controversat fenomen din 1990’”), Rămânerea de Laurenţiu Damian („regizorul cu un aer de citadin sofisticat vine cu un film ‚rural’, un film al strămoşilor uitaţi, un film ca un poem în proză (sau ca un roman în versuri?) despre căutarea rădăcinilor. Mai mult, parcă, decât oricând, şi de această dată rădăcinile sunt amare”), E pericoloso sporgersi de Nae Caranfil („relevă un autor şi, la noi, cel mai convingător şi mai important debut regizoral al ultimului deceniu”).

În fine, din categoria „multă câmpie”, am decupat doar două exemple. În Furtună în Pacific de Nicu Stan „apare, din când în când, şi câte un cadru general care ar vrea să însemne vaporul în furtună văzut de undeva din cer – cadre artizanale care (…) sugerează cu multă fidelitate o machetă într-un lighenuţ. Avantajul e că priveşti furtuna liniştit, cu superioritatea celui care ştie că actorii noştri buni şi dragi n-au cum să încapă ‚acolo’, ci dorm liniştiţi în paturile lor. Un singur lucru e cert. Nici unui copil care ar vedea Furtună în Pacific nu i-ar mai trece în viaţa lui prin cap să se facă marinel…Nici marinal. Nici mariner.” În A doua cădere a Constantinopolului de Mircea Mureşan, „ţâţele Loredanei (…) sunt singurul lucru estetic dintr-un film inestetic (…), ele duc tot greul, pe ele se sprijină întreaga ‚viziune’ regizorală, ele se plimbă voioase prin cadru, ele tremură turceşte, pe muzică orientală, ele îl obsedează chiar şi pe junele Aurelian Temişan care, până şi în timp ce face amor (cu altcineva), mestecând gumă, simte nevoia să-şi pună pe noptieră în faţa ochilor şi o poză cu Loredana, posesoarea aceloraşi… (…) Din libertatea de a putea-spune-face-ridiculiza absolut orie, comedia noastră nu se alege cu nimic. Decât cu turcirea.”

Eugenia Vodă, Cinema şi nimic altceva - Editura Fundaţiei „România literară”, Bucureşti, 1995, 402 pag.

Madame Sousatzka

Citeam, într-un text dintr-un manual Headway, despre un pastor anglican care pe la 40 de ani şi-a luat – cu chiu, cu vai – permisul de conducere. După ani de zile în care a tot picat la test (fiindcă mereu încurca pedala ambreiajului cu frâna) şi a albit câţiva instructori. Here endeth the lesson era titlul acelei lecţii. Acum pot să spun şi eu că lecţiile de şofat s-au terminat, însă neprevăzutul şi surpriza aşteaptă la colţ. Azi am condus (cu numai două opriri de motor şi, implicit, mai puţine claxoane din partea celor care se aflau în spatele nostru la semafor, aşteptând să demarez odată) de două ori. Spre seară şi - asistat de Căpitan (instructorul meu neoficial) - noaptea. Chestie de exerciţiu, de timp, de kilometri parcurşi.

Azi am cunoscut o distinsă profesoară de pian care mi-a amintit oarecum de Madame Sousatzka – eroina filmului cu acelaşi nume, regizat în 1988 de John Schlessinger (care, pentru mine, este mai ales autorul acelui film de neuitat, Yanks). Dacă va fi să fie, această doamnă îl va prelua pe Theodor (ca să-l ducă mai departe) cu tot cu repertoriul şi deprinderile formate de primul său dascăl de pian. Astăzi Theodor i-a cântat vreo zece piese şi au povestit împreună despre notele-personaj din capul lui. Să fie într-un ceas bun, pentru că mare nevoie avem de o Mme Sousatzka in the flesh...

Undă verde

Am primit prin poştă primul meu driving licence. Aşa că m-am suit la volan (asistat de consoarta cuprinsă - în anumite momente, când mi se mai oprea motorul în intersecţii - de atacuri de panică) şi-am navigat prin traficul urbei până la şcoala lui Theodor. Ne-am întors acasă pe înserate, aşa că am fost pe post de co-pilot.

Theodor a primit un dar frumos (de la fam. Pr. CJ): o icoană din lemn de arin cu Sf. Mare Mucenic Theodor Tiron (prăznuit de Biserică în 17 februarie), sculptată – cu multă dăruire şi pricepere - în basorelief. Despre acest sfânt mucenic se spune că a mărturisit – în secolul al IV-lea AD - că Hristos este Dumnezeu şi a batjocorit idolii elinilor ca pe nişte „statui neînsufleţite” şi „lucruri făcute de mâinile omeneşti”. Pentru că a ars statuia pe care elinii o socoteau „mama idolilor”, a fost chinuit, iar apoi şi a aflat sfârşitul într-un cuptor aprins. Se mai spune că „a izbăvit poporul ortodox de mâncarea din animalele junghiate idolilor”, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie, căruia i-a poruncit să-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimeni nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere (coliva).

Elevii mei de clasa a XII-a au avut proba orală a examenului de limba şi literatura română. Ne tot lamentăm că generaţia de acum nu citeşte, nu ştie să comunice, să se comunice, minte şi vrea să fie minţită…Peste încă 30-40 de ani – când bombardamentul şi spălarea de creiere prin mass media îşi va fi desăvârşit lucrarea de dărâmare şi schilodire a sufletelor de copii - cei de azi ni se vor părea senzaţionali, teribili, geniali.

O, biet actor...

Actriţa Carmen Galin: „Nu vom putea niciodată verifica (noi pentru noi) cât timp şi pentru cât timp vom rămâne în memoria spectatorilor. Primim însă, în anumite momente, mai mult sau mai puţin festive, mai dese sau mai puţin dese, mai personale sau mai de grup, dovezile lor, ale spectatorilor, că ne ştiu, că ne iubesc, că le suntem necesari. Nu există pentru noi răsplată mai întreagă. Şi gesturile lor de aplauze, sau de flori, sau de scrisori, şi încântarea de pe feţele lor, sunt hrana noastră, recunoaşterea valorii şi a muncii noastre. Îmi vine în minte o seară când o spectatoare m-a aşteptat la ieşirea din teatru şi mi-a spus că îmi mulţumeşte pentru ceea ce-i dădusem eu pe scenă şi că simte nevoia să facă ceva pentru mine. I-am spus că gestul ei de a mă aştepta era suficient, că tot ce mi-a spus m-a bucurat şi că îi mulţumesc. Dar vreau s­ă-ţi fac ceva, să-ţi dau ceva, mi-a spus. Ce ţi-ai dori? – Un brad! Mâine ar trebui să-l împodobesc şi nu-l am. Dacă l-aş fi avut, te-aş fi rugat să mă ajuţi să-l împodobesc. A doua zi, cineva mă căuta la poartă. Era o fată frumoasă, brunetă, foarte tânără, spectatoarea mea din ajun, care acum ţinea în braţe un brad adevărat! Era mai mare decât bradul visat de mine, mai mare, poate, decât crezusem eu că pot s­ă-l 'fac' cu un spectacol!”

Rossini, Vivaldi, Ceaikovski & Mozart

Săptămâna asta, la Filarmonică ne-am întâlnit cu Rossini (Uvertura la opera Bărbierul din Sevilla), Vivaldi (Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră, solistă: Alexandra Guţu), Ceaikovski (Andante cantabile, solistă: Alexandra Guţu), W. A. Mozart (Simfonia nr. 41 în do major, KV 551, „Jupiter”).

Reascultând simfonia mozartiană, m-a frapat partea a doua (Andante cantabile) şi în câteva secunde mi-am amintit unde am ascultat-o prima oară. Era prin 1990 când am descoperit Meandrele lui Mircea Săucan. În scena de final rebelul interpretat de Dan Nuţu îşi imaginează – autist - că dirijează o orchestră şi ceea ce se aude este chiar începutul acestui segment din simfonia lui Mozart. În secvenţa aceea viorile din Andante cantabile se aud de la minutul 09:07.

"Scurte întâlniri" cu Eugenia Vodă

Lumea, afirmă Eugenia Vodă în volumul Scurte întâlniri, este nu doar „o scenă, ci – odată cu secolul cinematografului - şi „un ecran”. Un ecran pe care se proiectează şi aceste „scurte întâlniri” (apropo de titlul filmul lui David Lean, Brief Encounter) ale unui critic de film cu „personaje de cinema”, cu „ideile, cu amintirile şi obsesiile lor”: D.I. Suchianu, Jean Georgescu, Paul Călinescu, Mircea Daneliuc, Dan Piţa, Victor Rebengiuc, Marin Moraru, Leopoldina Bălănuţă ş.a..

În interviul cu D.I. Suchianu, autoarea smulge de la venerabilul critic de film câteva consideraţii pe seama „personajului feminin”. Entuziast, Suchianu se număra „printre cei – puţini – care mai cred în domnişoare”. Ele, domnişoarele, sunt” o elită a speciei, marele lux al planetei noastre”. Ce înţelege dumnealui prin domnişoară? „Nu o stare civilă, nici o anumită vârstă”, ci „graţie, farmec proaspăt şi reconfortant: o figură deschisă, ochi limpezi, dar mai ales un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. În ceea ce priveşte „cetatea femeilor” din lumea filmului, actriţele care au marcat – afirmă D.I. Suchianu – sunt: Greta Garbo, Bette Davis, Marlene Dietrich, Ingrid Bergman, Shirley MacLaine şi, de la noi, Irina Petrescu, pentru „substanţa psihologică”.

În acelaşi an, Eugenia Vodă ia un interviu regizorului Jean Georgescu – un alt „personaj din altă epocă”. Nostalgic, regizorul Nopţii furtunoase i se confesează: „Pe vremea mea era altfel…o fată nu ieşea singură pe stradă până la 17 ani. Dacă se ducea la baluri, să întâlnească un curtezan, se ducea cu mama.” Fetele „din ziua de azi” (din 1982) „s-au făcut aşa, băieţoase”, aleargă pe stradă „cu nişte pantaloni, cu pantofii nefăcuţi”, iar unele îmbrăcate bine mănâncă gogoşi. „Astea sunt lucruri imposibile!” afirmă, scandalizat, regizorul.

Documentaristul Paul Călinescu povesteşte despre tehnica „ciné-verité avant la lettre” pe care a folosit-o în Ţara moţilor (pentru care a fost răsplătit cu un premiu la Veneţia, în 1939) – pe muzica lui Paul Constantinescu şi cu un comentariu de Mihail Sadoveanu. Aminteşte apoi despre „Fizio-ecranul” - „o nouă formă de ecran, de forma şi parametrii câmpului vizual al ochiului omenesc, un ecran care măreşte impresia de realitate şi dă o surprinzătoare senzaţie de relief”. Invenţia – realizată împreună cu profesorul C.I. Botez şi brevetată în România, SUA, Germania, Italia, Franţa, Anglia şi Japonia – nu a fost însă pusă în practică (cel puţin până la data interviului, 1989), nu a fost valorificată sau testată. Nonagenarul regizor se consola cu gândul că Fizio-ecranul „nu ar fi fost decât o soluţie de tranzit spre cinematograful viitorului: un ecran aerian, eteric (…) cu imagini care vor produce o impresie tot atât de > ca realitatea însăşi.”

Mircea Daneliuc – în interviul luat de Eugenia Vodă într-o pauză de filmare la Probă de microfon – vorbeşte despre filmele româneşti „far”, „fosforescente”: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Reconstituirea, Nunta de piatră. Toate, arată regizorul, sunt „momente valorice izolate”. În continuare se referă la efortul din jumătatea a doua a anilor 70 de a „contura o fizionomie specifică cinematografiei româneşti”. Saltul calitativ s-ar datora unei sume de „direcţii şi factori”, între care profesionalizarea şi intelectualizarea cinematografiei din România. Astfel, spectatorul anilor 70 este invitat să desluşească un „limbaj cinematografic şi de idei superior”. În fine, Daneliuc arată apoi că realismul – „dragostei, al relaţiilor umane, al muncii” - din multe filme româneşti „are de suferit” din pricina „falselor probleme”şi a unei priviri „greşite, nesincere asupra realităţii”.

Operatorul Sergiu Huzum (autorul imaginii la Duminică la ora şase, Reconstituirea şi inventatorul „trans-trav”-ului: „o mişcare de cadru fix cu perspectivă variabilă”) declară în 1990, după 20 de ani de exil: „Cred că, la nivelul poporului român, predomină acum emoţionalul. A fost un popor care a suferit, în ultimii 50 de ani, atâtea şocuri psihologice, care n-aveau cum să nu-l marcheze. Când curba asta a existenţei, în dinţi de ferăstrău, se va mai rotunji, când lucrurile vor căpăta stabilitate şi seriozitate, atunci se va putea face un pas uriaş înainte. Când se va înţelege că libertatea nu înseamnă să pot să-l înjur pe X şi să-i sparg capul, ci înseamnă posibilitatea de a gândi singur fără să-mi spună nimeni ce şi cum. Libertatea înseamnă eliminarea protezelor mintale.”

Regizorul Dan Piţa mărturiseşte, în 1988, că a visat întotdeauna filme „care să îmbogăţească universul spiritual al acestei ţări”, că a vrut să atragă atenţia, prin film, asupra unor probleme pe care le consideră actuale. Care sunt acele probleme? „Mă interesează, de pildă, raportul dintre morala individului şi morala societăţii. Îmi place să merg până la ultima consecinţă a unui fapt, să simt că, în acel moment, mai mult, mai departe, nu pot să merg.” Spune apoi că se apropie de un subiect în măsura în care „trimite spre o zonă superioară, a permanenţei umane”. Multe din filmele realizate de Dan Piţa până atunci stau mărturie: segmentele La o nuntă din Nunta de piatră şi Lada din Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi. „Caut nucleul de esenţial, de durabil, de dumnezeiesc, în jurul căruia e plăsmuită fiinţa noastră, viaţa, moartea, dragostea, frica, ura; îmi place să descopăr în personaje posibile arhetipuri, mă fascinează să descifrez în adâncurile poveştii un contur mitic…” Despre „şcoala românească de film” ante-1988 regizorul Concursului spune că „există într-un anume sens: nu cuprinzând global totalitatea producţiei, ci raportându-se la o antologie vie de, să spunem, cincizeci de filme”. Din această perspectivă „există o şcoală românească de film care e, poate, mult mai solidă şi mai importantă decât simţim noi acum”. Ca argumente, citează câteva titluri: Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Meandre, Duminică la ora şase, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvenţe.

În cele din urmă, actorii. Victor Rebengiuc selectează, dintr-o filmografie bogată în roluri, numai trei: Pădurea spânzuraţilor, Tănase Scatiu şi Moromeţii. Interviul cu Marin Moraru, Eugenia Vodă surprinde „blândeţea enigmatică, tristeţea jovială, seriozitatea jucăuşă” a actorului. Leopoldina Bălănuţă povesteşte despre recitalul cu Integrala Scrisorilor eminesciene, despre îndemnul profesoarei sale din Institut („Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea”), despre „vechimea neîntreruptă” la Teatrul Mic, despre poezia – forma ei de rugă - care i-a fost sprijin, i-a „îndulcit amarul” şi i-a „nimbat fericirea”.

Cartea Eugeniei Vodă se încheie cu răspunsurile primite, în 1982, din partea unor actori cunoscuţi, la întrebarea: „Aveţi un spectator preferat?” Printre ele, şi istorioara – gingaşă, duioasă - povestită de Carmen Galin: „Nu vom putea niciodată verifica (noi pentru noi) cât timp şi pentru cât timp vom rămâne în memoria spectatorilor. Primim însă, în anumite momente, mai mult sau mai puţin festive, mai dese sau mai puţin dese, mai personale sau mai de grup, dovezile lor, ale spectatorilor, că ne ştiu, că ne iubesc, că le suntem necesari. Nu există pentru noi răsplată mai întreagă. Şi gesturile lor de aplauze, sau de flori, sau de scrisori, şi încântarea de pe feţele lor, sunt hrana noastră, recunoaşterea valorii şi a muncii noastre. Îmi vine în minte o seară când o spectatoare m-a aşteptat la ieşirea din teatru şi mi-a spus că îmi mulţumeşte pentru ceea ce-i dădusem eu pe scenă şi că simte nevoia să facă ceva pentru mine. I-am spus că gestul ei de a mă aştepta era suficient, că tot ce mi-a spus m-a bucurat şi că îi mulţumesc. Dar vreau s­ă-ţi fac ceva, să-ţi dau ceva, mi-a spus. Ce ţi-ai dori? – Un brad! Mâine ar trebui să-l împodobesc şi nu-l am. Dacă l-aş fi avut, te-aş fi rugat să mă ajuţi să-l împodobesc. A doua zi, cineva mă căuta la poartă. Era o fată frumoasă, brunetă, foarte tânără, spectatoarea mea din ajun, care acum ţinea în braţe un brad adevărat! Era mai mare decât bradul visat de mine, mai mare, poate, decât crezusem eu că pot s­ă-l 'fac' cu un spectacol!”

Eugenia Vodă – Scurte întâlniri. Editura Fundaţiei „România Literară”, 1995, Bucureşti, 188 pag.

Gift & Giver

Filmul spaniolului Alejandro Amenábar, Mar adentro (2004) - despre cazul unui paraplegic obosit de neputinţa sa, care doreşte să-şi pună capăt zilelor - a dat apă la moară ideologiei care încurajează „libertatea de alegere” a omului în cazuri extreme, „de viaţă şi de moarte”. Mai mult sau mai puţin voalat, filmul lui Amenábar promova eutanasia.

„Viaţa este un dar – s-a spus atunci – nu o obligaţie.” Dar dacă presupunem – şi nu greşim – că viaţa este un dar, nu cumva are dreptate Fer. Augustin când spune că aşteptăm şi dorim daruri din partea Creatorului însă prea puţin ne pasă de Donator, de Cel Care ni le dăruieşte? Altfel spus: preferăm darul şi nesocotim Donatorul. Această abordare este însă periculoasă, căci Milostivul are socotelile Lui, necunoscute de om. În zadar vrem noi să primim una sau alta, Milostivul le ştie pe ale Sale, necunoscute omului. Viaţa – are dreptate năzdrăvanul de Emir Kusturica – este un miracol…Numai de-am putea să ne ferim noi de blazare, de orice deprindere şi răutate care ne provoacă depresii iremediabile şi ne-mpiedică astfel să ne bucurăm de minunea ei!...

Radu Goldiş - retro clips

Cred că prima oară m-am întâlnit cu muzica lui Radu Goldiş prin 1977. Accident (starring: George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Ileana Popovici), filmul idolului meu din acea vreme (n-aveam nici zece ani împliniţi), m-a convins – ca multe altele din filmografia sa – mai cu seamă prin muzică. Erau, poate, primele sonorităţi electronice pe care le-am auzit la cinema. Treizeci de ani mai târziu aveam să aflu că orchestratorul lor (şi cel care cânta la synthesizer) era Adrian Enescu. În 1978 aveam să-l văd pe Radu Goldiş pe marele ecran. Juca alături de Sergiu Zagardan, Cornel Patrichi, Cornel Constantiniu, Jean Constantin şi Margareta Pâslaru într-o comedie fără … umor (Melodii, melodii), scrisă şi regizată (hârtia suportă multe, şi nu doar ea, ci şi pelicula de film) de Francisc Munteanu – favorit al studiourilor de la Buftea pentru disponibilitatea cu care scria/regiza poveşti debile şi puerile despre ilegalişti şi antifascişti.

Deunăzi am descoperit în arhiva audio-video a you tube o înregistrare cu Radu Goldiş band surprinzător de proaspătă, de vie: două piese cântate pe Bv. Magheru şi în barul din piscina de la Intercontinental. La fel ca Dan Andrei Aldea, şi acest ghitarist şi solist vocal de tip freelancer - azi uitat (a fugit în occident la sfârşitul anilor 70) - face parte dintre muzicienii de jazz-rock-pop care, deşi foarte talentaţi şi extrem de naturali, nu şi-au găsit locul în peisajul românesc. Să fie doar vina lor că au schimbat „meridianul” potrivit dictonului: ubi bene, ibi patria?

P.S. Ţin bine minte că am revăzut Accident la sfârşitul anilor 70 la cinema Parc (ex-Apollo). Imediat după proiecţie, un tip de la Direcţia Cinematografică a organizat un concurs ­ad-hoc. S-au pus întrebări referitoare la filmele lui Sergiu. Cum aflasem deja o serie de lucruri despre acest Clint Eastwood al filmului românesc, am ridicat şi eu mâna şi am răspuns. Asta după o scurtă ezitare. La sfârşit primesc un teanc de fotografii din filmul pe care tocmai în vizionasem. Pe prima din ele scria: „Premiul II”. Eram fericit…

Autostrada

1984. O autostradă europeană (Germania), tiruri, maşini, ambianţă occidentală. Priveam cu jind – în sala de cinema nr.1 a urbei - începutul filmului Ringul, în care nemuritorul Comisar juca un şofer de tir însoţit de un prieten de-o viaţă (Marin Moraru). Noi, cei mai mulţi, eram dincoace de Cortina de Fier. Ei (personajele filmului) erau dincolo, în „lumea liberă”, unde – credeam atunci – fiecare vis devenea realitate. Ei bine, încă de la primele sunete de synthesizer, filmul lui Sergiu Nicolaescu (pe scenariul lui Ioan Grigorescu) avea să-mi pecetluiască memoria afectivă cu tema muzicală din generic (motivul pentru care am ales să văd acest film) – un adevărat poem electronic închinat vieţii. .

Peste 20+ ani, într-o emisiune radio nocturnă (Psihologul muzical, realizator: Andrei Partoş), invitatul era compozitorul Adrian Enescu. La un moment dat, în direct, sună un telefon. Un şofer de tir îşi mărturiseşte admiraţia pentru muzica lui A. Enescu şi-i spune aşa: „În acei ani muzica dumneavoastră era paşaportul nostru, al oamenilor obişnuiţi din România, pentru universalitate.” Exact asta am simţit şi eu de fiecare dată când îi ascultam compoziţiile – mai ales în acei ani, când realitatea era cenuşie, nu aveam paşaport şi eram obligat să-mi găsesc – în lumea culturii – ferestre spre universalitate, spre infinit.

De la o vreme Theodor – întotdeauna atent la fiecare lucrare muzicală pe care o ascultă sau reascultă – cântă (de câteva ori pe zi, de bună voie şi nesilit de nimeni) la pianul lui digital tema acestui film, cu neaşteptate accente puse pe detalii şi semitonuri ce scapă de obicei urechilor neavizate. Retrăiesc, alături de el, emoţia pe care mi-o dădea – adolescent fiind – muzica electronică a lui Enescu, Vangelis, Jarre, Giorgio Moroder. O ascult cu mare plăcere şi acum (şi este, încă, un redutabil rezervor de energie), însă în anii cenuşii ai osanalelor ceauşiste, „folclorului de ţară nouă” şi ai muzicii foarte uşoare ce au pregătit terenul pentru dictatura prostului gust de azi, sonorităţile lor electronice rezonau altfel. Impactul, covârşitor, avea pe atunci efectul unui tub de oxigen…

P.S. În zilele măcelului din decembrie 1989, eram in the army. Când TVR a început să emită non-stop, Ringul a fost unul din primele filme româneşti date pe post. Un fleac! – parcă-l aud pe vajnicul Comisar devenit repede revoluţionar anticomunist, apoi candidat independent pentru Senat, apoi apărător al „emanaţilor” etc. Genericul Ringului, revăzut de mine în sala de conferinţe a unui batalion în stare de alertă (sperietoarea „teroriştilor”), m-a umplut de exaltare. Lângă mine era maiorul C – unul din puţinii ofiţeri necertaţi cu literatura, cu gramatica şi artele frumoase. Omul era, cum altfel (avea funcţie de răspundere în acea unitate militară), stresat, agitat, n-avea el chef de filme. Eu însă am uitat şi de Revoluţie şi de Ceauşeştii despre care nu se ştia nimic, şi de „terorişti” şi-l tot întrebam ce crede despre sound-ul electronic al lui Adrian Enescu. Exasperat de insistenţele mele, mi-a răspuns: „Lasă-mă în pace cu muzicile tale, n-am timp de asta acum!!”

Oboi, fagot, pian & coarde

Aseară, la Filarmonică, piese pentru oboi (Laurenţiu Baciu), fagot (Cosmin Bălean), pian (Sorin Petrescu) şi cvintet de coarde: viori (Lucian Petrila, Gabriela Petrila), violă ( Iuliana Birtea), violoncel (Simona Boţu) şi contrabas (Csaba Santa). S-a cântat din: Benjamin Britten (Şase metamorfoze după Ovidiu), Händel (Sonata în fa major pentru oboi, fagot şi bas continuu), Haydn (Trio în fa major) şi Fr. Chopin (Scherzo nr.1 op.20, Bolero op.19 şi Tarantella op.43). Lucrarea lui Britten mi-a amintit de adolescenţă. Eram în, cred, penultima clasă de liceu când aveam să descopăr – graţie Inginerului – Metamorfozele lui Ovidiu (traducerea în proză). Citeam atunci cu nesaţ acele secvenţe din mitologia greacă în care fiinţele se transformau. O, tempora!

p.s. După câteva luni de alfabetizare, şcolarizare, woodywoodpecker-izare etc. (mulţumiri instructorului care – vorbăreţ, glumeţ, dar în acelaşi timp sever - a fost mai mult decât un simplu dascăl) mi-am luat permisul de conducere. Sau, mai bine zis, Cel Multmilostiv a arătat îndurare şi m-a îngăduit (slavă Ţie, Doamne!) în poporul celor cu drept de a şofa. După câteva minute, examinatorul zice: „Ai noroc că ţi-au ieşit parcările, că altfel…Ne oprim aici că dacă mai conduci zece minute faci infarct.” Şi nu greşea, pentru că – îngrozit de un posibil eşec – ajunsesem să tremur ca varga. Dacă mă încredeam în pronosticul pentru zodia mea, auzit de dimineaţă la radio (seara, o reuniune de grup pentru a sărbători un succes) scăpam şi de emoţii şi de tremurici...

[later edit] Reuniunea s-a produs, într-adevăr, seara la ora 9 când – aşa cum ne-am propus - am ajuns la clubul înecat în fum Manufactura de pe malul Begăi. L-am ascultat într-un microrecital pe naistul Mădălin Luca – a interpretat prelucrări folclorice la nai & orchestră electro-acustică. Acolo i-am întâlnit pe Csabi şi pe Richie. Faină atmosferă la Manufactura şi ar fi şi mai faină dacă nu s-ar fuma…