Almanah Cinema 1978

Pe coperta Almanahului Cinema 1978 zâmbesc cititorilor Florin Piersic şi Ioana Pavelescu, capete de afiş în două premiere ale anului: Eu, tu şi…Ovidiu, respectiv Rătăcire. Almanahul debutează – după deja obişnuita suită de portrete şi citate ale „conducătorului suprem”, pe primele pagini – cu un articol semnat de Ioan Grigorescu şi Valerian Sava: „Locul şi rolul cinematografului românesc în cinematografia contemporană”. Cifre, statistici, evoluţii cantitative şi calitative. Se pune accent, cum altfel, pe filmele preocupate de o „dezbatere etică” a problemelor actualităţii. Pe lângă titluri conjuncturale, care astăzi nu mai spun aproape nimic, sunt citate Ilustrate cu flori de câmp şi Filip cel bun. Din păcate însă grâul (atâta cât e) este amestecat cu neghina şi, pentru cititorul (şi spectatorul) neavizat, Oraşul văzut de sus ori Viforniţa sunt pe aceeaşi treaptă cu Mere roşii sau Cursa. De asemenea, la alte secţiuni (genuri), alături de Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Dincolo de pod, Prin cenuşa imperiului se pun alături filme ca: Buzduganul cu trei peceţi, Osânda, Mihai Viteazul sau Nemuritorii.

Luminiţa Ioan se ocupă de felul în care operatorul Ovidiu Gologan traduce fiecare temă vizuală într-o metaforă plastică. Sunt alese, spre exemplificare, două filme: Moara cu noroc şi Pădurea spânzuraţilor. D.I. Suchianu şi H. Dona îşi propun să cerceteze melodrama cinematografică. Gen care presupune – aflăm din manualele de „poetică”: „subiecte extraordinare, senzaţionale, intrigă complicată, amestecând genurile; personaje simplificate şi contrastând unele cu altele; teme moralizatoare, cu stil când pompos, când de o familiaritate trivială”. Concluzia lor: „Melodrama are încă un drum lung”.

Ileana Costin publică un fragment dintr-un interviu dat de Sophia Loren gazetei Journal de dimanche. Celebra vedetă povesteşte acolo viaţa de actriţă, de soţie, de femeie. Cuvintele ei despre emanciparea femeii au ecou chiar şi în zilele noastre: „Cred că familia a ajuns în pericol. Mulţi tineri resping căsătoria. Fetele vor să aibă copii, dar nu vor să aibă soţi. Femeile vor să muncească până la epuizare, dar în afara casei. Unele ajung să se sinucidă sau să-şi omoare copiii. … Copiii noştri suferă, se simt mai puţin iubiţi, mai puţin protejaţi. Unii se refugiază în drog, alţii se sinucid. Celulele familiale sunt distruse.” La rândul ei, Magda Mihăilescu ia în colimator alte metehne ale societăţii de consum: „O tinereţe întârziată dincolo de limitele vârstei. O debusolare fără emfază dar profundă. Viaţa dusă de la o zi la alta fără perspectivă. Aceste trăsături marchează o serie de personaje din filmele recente ale cinematografului societăţii de consum. Care este cauza?” Iar filmele pomenite sunt: Mean Streets, Taxi Driver, Scarecrow, Rocky, Alice Doesn’t Live Here Anymore.

Câţiva actori români răspund la întrebarea: „Ce oameni, ce întâmplări, ce experienţe v-au marcat creaţia?” Ştefan Iordache aminteşte de colegii din institut: „Eram foarte buni prieteni şi ne ţinea şi mai bine alături aceeaşi pasiune nebună pentru teatru. Dormeam în institut, repetam noaptea, repetam ziua, repetam zile şi nopţi ca să ne iasă un gest sau o simplă trecere prin scenă. Au fost dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. am fost crescuţi în respect pentru meserie, am fost făcuţi să înţelegem că şi asta este o meserie ca oricare alta, pe care nu poate s-o facă oricine.” Violeta Andrei consideră că întâlnirea cu literatura (Eminescu, Shakespeare, Camil Petrescu, Dostoievski) a fost crucială. La fel, educaţia artistică, care avea să o modeleze decisiv: cunoaşterea literaturii române şi universale, pasiunea pentru muzica clasică, pentru artele plastice. Mariana Mihuţ se consideră un om norocos: „Am lucrat cu colegi şi regizori mari. Cei mai mari. Cum să nu te marcheze acest lucru?” Draga Olteanu-Matei îşi aminteşte: „În noi s-a turnat cu toptanul un har clocotitor” şi-i evocă pe profesorii ei din institut: Mihai Popescu, Tudorel Popa, Alexandru Şahighian, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Al. Finţi. Irina Petrescu este recunoscătoare oamenilor pe care i-a cunoscut, care – fără să ştie – i-au dirijat educaţia, care au urmărit-o: „Nu momente, nu conjuncturi, nu întâmplări. Sau poate câteva momente, câteva conjuncturi, câteva întâmplări…”

Sub genericul „Cinerama”, câţiva regizori îşi prezintă filmele la care lucrează. Între ei, Andrei Tarkovski povesteşte, pe scurt, subiectul din Stalker (Călăuza), unde „Zona este un simplu simbol, o încercare în raport cu care omul poate rămâne în picioare sau se poate prăbuşi.” Concluzia: „Nu reuşeşte să se menţină cu capul sus decât cel care este demn.”

O fotografie din Bobby Deerfield (lansat în 1977) îi surprinde pe Marthe Keller şi Al Pacino, consideraţi „revelaţia anului în America”. În fine, coperta a treia prezintă în avanpremieră un cadru cu Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan şi Mircea Diaconu din „primul western românesc”, aflat în faza de post-producţie: Profetul, aurul şi ardelenii.

In-site

„Imaginea – un anume tip de imagine, desigur: cea bizantină, canonică – este crucială în creştinătate.” – iată una din ideile pe care se sprijină şi recenta carte a lui Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana. Pentru că, atunci când este icoană (iar nu tablou religios), imaginea oferă o relaţie faţă către faţă cu Însuşi Creatorul şi Mântuitorul lumii. Şi cu Sfinţii săi. Nimic de zis. Mai ales atunci când o icoană, o biserică, o teologie a icoanei este circumscrisă unui concept, unui program iconografic coerent bazat pe canoanele din vechime. Nu-mi pot reţine, totuşi, o întrebare (din dorinţa de lămurire, nu de cârcotire): Ce se întâmplă atunci când omul, pur şi simplu, nu vede şi – orb fiind din naştere - este nevoit să deprindă noţiunea de „lumină” şi „întuneric” pe cale exclusiv raţională (cerebrală, mintală, intelectuală), fără aportul a ceea ce se numeşte, în biologie, analizatorul vizual? Cât „la sută” poate el desluşi, în aceste condiţii, din taina creştinătăţii care, ni se spune, este predominant vizuală? Dar să fie vorba de o acumulare cantitativă, cuantificabilă procentual?

Cu doi ani în urmă am fost în Cluj-Napoca. La o capelă ortodoxă mi-a fost dat să văd, în timpul Sfintei Liturghii duminicale, câţiva tineri nevăzători (aveau între 20-30 de ani). Păreau pe deplin integraţi în comunitatea participanţilor la slujbă, nu erau deloc stingheri şi nu aveau purtări declamative. Fără să poată contempla splendoarea icoanelor de pe pereţi, de pe catapeteasmă, dobândiseră – asta era evident – firescul participării la rugăciunea din Biserică, trup şi suflet. Erau ca nişte luminători printre noi, ceilalţi.

Pe la sfârşitul lunii aprilie am participat la un simpozion dedicat memoriei Părintelui Teofil Pârâianu, de la a cărui plecare în lumea celor drepţi se împlineau atunci şase luni. Părintele a fost, se ştie, orb din naştere. A văzut însă în sufletul omului ca puţini alţi sacerdoţi şi duhovnici. A avut mii de „fii şi fiice duhovniceşti”. Nu ştiu câţi nevăzători (adolescenţi, adulţi) au participat (dacă au participat) la slujba sa de îngropăciune. Dar ştiu că la acest simpozion n-a fost niciunul. Asta-mi spune că, orb fiind, Părintele Teofil era căutat, ascultat şi preţuit mai cu seamă de cei „întregi la trup”, care nu aveau handicapul său. Şi nu cred că neimplicarea socială a BOR în vieţile orbilor din România (care, apropo, sunt doar într-o proporţie neglijabilă autonomi şi activi în câmpul muncii) este pricina reală pentru care nevăzătorii (cu câteva excepţii, desigur) nu se numărau printre cei apropiaţi lui. Aşa cum nu cred în ipoteza scepticilor ce spun că miile de pelerini care l-au cercetat pe Părinte pe când trăia, îl căutau pentru că ştiau că nu trebuie să se ascundă de ochii lui atunci când i se mărturiseau.

Something in the air

Se vorbeşte într-una în vremurile noastre – reflex tipic protestant - despre importanţa de a-i „autonomiza” pe copii, de a-i lăsa pe ei să aleagă în viaţă, fără niciun amestec. Şi se minimalizează astfel rolul educaţiei – al familiei, al şcolii şi chiar al Bisericii - în viaţa unui copil. „Să aleagă copilul!” De bună seamă că, ajuns la maturitate va trebui, el însuşi, să aleagă. Normal că nu va rămâne în marsupiul părinţilor la nesfârşit. Dar până să ajungă „să aleagă singur” (ca şi cum, dacă te numeri printre cei fericiţi şi ai deprins a-ţi îmbiserici mintea mai poţi alege singur) este nevoie de pregătire, de cercetarea experienţei altora, de cunoaştere de sine, de acumulări şi decantări, de lămurire, de „încercare a toate” şi „alegere a ceea ce este bun”. De, în fine, deprindere – treptată, progresivă – a deosebirii binelui de rău. Care este ştiinţa (sau arta) supremă.

Timpul petrecut la Cebza, Lupşa ori ceasurile petrecute la Nera domoleşte – în chip neaşteptat – neliniştea şi zarva interioară. Mici crăpături sapă către un luminiş abia desluşit. Iar cu lumina, ochiul îndelung deprins cu întunecimile şi semiobscuritatea, trebuie să se obişnuiască. Duminica trecută, în timpul mesei la Cebza, una dintre maici a citit din scrierile stareţului Tadei (cuprinse în volumul Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa) de la mănăstirea Vitovniţa. Spunea, acel avvă, că, folosindu-ne de energia negativă pe care o acumulăm atunci când ne mâniem, am putea împinge – la propriu – o locomotivă. Oricum, fapt e că furia ne seacă, ne toceşte, ne îmbătrâneşte. Inclusiv supărarea pricinuită de cei care nu ne ascultă sfaturile, în zadarnicele noastre încercări de a îmbunătăţi pe alţii înainte de a pune bun început propriei noastre îmbunătăţiri. Dar, aflăm de la acest cuvios, nu numai tulburările de acest fel ne astenizează. Radiaţiile electro-magnetice din atmosferă (inclusiv cele emanate din experimentele nucleare) ne zăpăcesc la cap, ne efeminează voinţa, entuziasmul, pofta de viaţă. Ele, radiaţiile, devin astfel o prezenţă nevăzută în aer (dar şi în alimentele pe care nu mai ne vine să le consumăm) ce ne provoacă o stare de moliciune, de toropeală, de lene continuă. Sunt un duh potrivnic şi stăpânitor cu care avem a ne osteni în îndelungi lupte şi nevoinţe dacă voim să nu ne lăsăm, cum se spune, pe tânjală.

Mai povestea acest părinte îmbunătăţit că a întâlnit părinţi disperaţi ce au alergat la el neştiind ce să mai facă şi cum să se mai poarte cu copiii lor pe care i-au crescut în huzur. Şi ce putea atunci să le răspundă? Le amintea doar că omul culege ceea ce seamănă. Restul e milă dumnezeiască.

All that jazz

Finalul Balanţei de Lucian Pintilie: Mitică şi Nela lângă stejarul unde – în sens biblic – s-au cunoscut întâia oară. Nela: „Aş vrea să am un copil de la tine. Ce fel de copil poate să iasă din noi doi?” Mitică: „Dacă iese normal îl omor cu mâna mea!” … Dincolo de aceste vorbe dure se ascunde un tâlc. Ce însemna, atunci, să fii „normal”? Vedem din filmul lui Pintilie ce înseamnă doctori, procurori, preoţi, miliţieni, mineri, primari, profesori, cineaşti, CFR-işti, securişti etc. „normali”. Adică de rând, obişnuiţi.

Cât de greu de biruit este această „normalitate” la 20 de ani după evenimentele din filmul lui Pintilie se poate vedea, cu ochiul liber, oriunde ai privi în jur. Cutia televizorului reflectă şi ea starea de „normalitate” care-i stârnea atâta aversiune lui Mitică. Nu e de mirare că aceia care încearcă să spună „tembelizorului”: Retro, Satana! sunt priviţi ca nişte ciumaţi. O casă în care cresc copii – mi s-a spus recent - trebuie musai să aibă televizor, altminteri acei copii vor ajunge nişte handicapaţi, nişte neadaptaţi şi vor fi marginalizaţi de societatea „normală”…

Drogat cu imagini peste imagini, omul (devenit – spune jurnalistul lucid din Network - umanoid) nu mai poate discerne. Vulgaritatea exacerbată, can-can-urile (talk show-urile, telenovelele, telejurnalele) şi violenţa, demenţa din filmele difuzate (majoritatea americane, de ultimă oră şi, evident, color) şi mentalitatea de mahala i s-au mutat în sânge şi în meninge. Au devenit a doua lui natură. Cum să mai cugete atunci, măcar o clipă, la efectele dăunătoare (dacă nu de-a dreptul ucigătoare de suflet) ale televiziunii asupra minţii omeneşti?

Cristian Mungiu, în a sa pseudo-utopie profetică numită Zapping, ne făcea cu ochiul când spunea că iluziile vândute prin fereastra ecranului sub nicio formă nu trebuie să îndemne privitorul la lectură, la meditaţie, la contemplaţie. Dar mesajul său este cumplit de adevărat! În ziua de azi, intelectuali sau nu, suferim nu pentru că am uitat să mai punem mâna pe o carte (iar dacă punem, constatăm că ne fug literele sub ochi şi, în cazul în care totuşi reuşim să citim câteva rânduri, habar n-avem să dăm un sens celor citite), ci pentru că s-ar putea să avem copii marginalizaţi dacă scoatem din casă măgăoaia. (?!) Se apropie vremurile despre care înţelepţii din vechime spuneau: „Oamenii vor înnebuni, iar cei care nu vor să înnebunească vor fi consideraţi nebuni.”

Se vorbeşte într-una despre nevoia de distracţie pe care emisiunile TV o satisfac, ca şi cum ar mai fi rămas vreo preocupare serioasă, vreun ideal de la care – pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă – omul s-ar abate (s-ar distrage) privind la televizor. Nu privind selectiv, matur şi critic, ci - asemenea unui gurmand veşnic nesătul – veşnic zappând, devorând şi consumând la grămadă, fără niciun fel de discernământ, ştiri, poveşti dulceage de amor, intrigi de tot soiul şi false probleme.

Pe ce se bazează cei care susţin şi întreţin contactul copilului sau adolescentului cu televizorul? Pe aceea că, mai abitir decât altundeva, pe micul ecran vede copilul realitatea mai puţin plăcută a vieţii şi astfel va fi pregătit să ia viaţa-n piept. Altfel spus: nu educaţia în spiritul celor bune şi frumoase şi folositoare pentru suflet, ci toată mizeria din televiziuni (crime, violuri, împreunări de trupuri pe apucatelea, flirturi, certuri, înjurături & all that jazz) funcţionează, în mintea acestor oameni, drept un eficient şi necesar vaccin contra strâmbătăţii din „lumea celor mari”…Mai zi ceva dacă poţi!

Fie pâinea cât de rea…

Un grup de tineri studenţi filologi se întorc dintr-o excursie la munte. Într-o gară aşteaptă un tren care să-i ducă înapoi acasă. Doi dintre ei, Adrian (Dan Nuţu) şi Doina (Ioana Pavelescu), par îndrăgostiţi unul de celălalt. Lumea întreagă pare a lor. După consumarea genericului din idilica uvertură, asistăm la o nuntă. Mireasa, ce pare fericită, e Doina. Mirele este Hans (Klaus Gerke), un neamţ din RFG cu „situaţie” şi „perspective”. Aşa începe „rătăcirea” (abaterea de pe „cale”), înstrăinarea Doinei – de iubitul ei Adrian, de foştii colegi de facultate, de ceea ce se cheamă patrie şi de sine. Pe această schemă, luptându-se cu inerentele clişee impuse de ideologia vremii, este construită Rătăcirea lui Alexandru Tatos (regia) şi Ion Băieşu (scenariul). Al doilea lung-metraj al lui Tatos (după succesul Merelor roşii) este produs şi realizat într-un climat social-politic în care „decadentul Apus” este diabolizat. La sfârşitul anilor 70 (şi în tot deceniul următor – ultimul din „Epoca de Aur”) încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi „colaborare cu cetăţeni străini”. În acest context se cuvine a recepta Rătăcirea.

Există, în filmul lui Tatos, două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele „patrimoniului” pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele gen „Of, of, măi, măi”; ceaiurile dansante şi excursiile cu în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul Doinei de la est la vest nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.

Fapt (aproape) divers: interpreta principală avea să trăiască, dincolo de ecran, o experienţă oarecum asemănătoare Doinei. Cât de „acasă” i se pare acum locul pe care cândva l-a schimbat pentru o cetate mai bună? Iată-i mărturia străbătută de mâhnire: „Totul în jurul meu se risipeşte într-o vâltoare agresivă, care vine parcă dintr-un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi. Prin aceste locuri unde m-am născut, marcate de dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei, îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire. Acum, în jurul nostru, se desfăşoară agresiv şi vulgar exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici. Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare. A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee. Nu trăim altceva decât consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună. Eminescu a murit şi conştiinţele sunt letargice. Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele? Aşa că azi pot să spun, parafrazând-o pe Maşa lui Cehov - Port doliul ţării mele, sunt nefericită.”

Familia, ca oază – Okuribito

Okuribito (Departures), filmul lui Yojiro Takita (laureat al Oscarului pentru Cel mai Bun Film Străin, în 2009 şi al multor alte premii în diferite festivaluri internaţionale) este un prinos adus poruncii din vechime, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, şi totodată un admirabil poem familiei, ca oază. Plastica este dominată de culori tomnatice, pastelate, dar şi de tonuri vii – reflecţii ale stărilor prin care trec personajele.

Daigo, un tânăr violoncelist rămas şomer, îşi găseşte vocaţia într-o meserie pe care puţini se încumetă să o practice: aceea de angajat la pompe funebre. Poate – gândeşte el - este o pedeapsă pentru absenţa sa de la funeraliile mamei care l-a crescut. Tatăl, mai aflăm, şi-a părăsit familia pentru o chelnăriţă, iar fiul nu-l poate ierta. Dar cât de acceptată în societate este o asemenea meserie considerată „impură”? Prietenii şi soţia (care-l va părăsi o vreme) îi cer să-şi caute altceva de lucru. Treptat, soţia sa iubitoare va înţelege că ceea ce face bărbatul ei, cu atâta dăruire şi profesionalism, este o formă de măiestrie. Este arta de a pregăti (spăla, machia, îmbrăca) un cadavru, în prezenţa familiei, spre „marea trecere”.

Într-o zi, Daigo primeşte înştiinţarea că tatăl său a fost găsit mort într-un oraş apropiat. Primul impuls este să refuze a-l vedea şi îngriji pentru ultima oară. Încurajat de şeful său (şi de secretara acestuia, care îi mărturiseşte că şi ea şi-a părăsit cândva, cu sânge rece, fiul) şi de soţie, va îndeplini cum se cuvine rânduiala despărţirii pământeşti de tatăl său. Scena aminteşte de clasicul Tokyo Story al lui Yasujiro Ozu.

Un film emoţionant şi cuminte despre „patul nespurcat” şi despre importanţa unui maestru pentru un discipol. Un film despre puterea muzicii de a înfrumuseţa viaţa, un film ca un pastel în mişcare. Un film despre nevoia omului de a-şi cinsti părinţii. Un film de zile mari despre iubire şi nevoia de iubire. Un film - rara avis ­– firesc şi sobru (presărat însă cu momente de umor), o prezenţă meteorică în peisajul cinematografic actual.

Teoria sine praxis

Ce sarcină grea, cumplită, să predai ceea ce, practic, nu se poate preda: „experienţa religioasă vie, ca singurul mijloc legitim de cunoaştere a dogmelor” (Pavel Florenski). Să predai „experienţa religioasă” (care nu poate fi decât o experienţă directă) ca pe o teologie. Dar teologia (teoria) fără practică (praxis) este - Sf. Maxim o spune – o „teologie a demonilor”.

Cum să lămureşti un om care şi-a făcut „viţel de aur” dintr-o formulă confesională sau alta – fie că este o ierarhie sau un principiu precum sola Scriptura ori sola fide, fie că este o aversiune (neo)„iluministă” faţă de cler sau sfinţenie, faţă de ortodoxie?

Demersul este cu atât mai anevoios, cu cât grădina Domnului este mare de tot şi găseşti în ea şi ce vrei şi, mai ales, ce nu vrei (formalism excesiv, de exemplu). Şi totuşi, cine se nevoieşte şi caută, va descoperi – pe măsura credinţei sale – „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Comoara de mare preţ este acolo, ascunsă mereu, dar vie pentru cel ce o doreşte…

Mecanisme

În vara anului 1965 scriitorul, dramaturgul şi scenaristul Horia Lovinescu dădea un interviu Evei Sârbu, pentru revista Cinema. Tema dialogului: relaţia dintre film şi contemporaneitate. Spunea atunci, Lovinescu, că unul din semnele cele mai interesante ale epocii sale (în care conştiinţa ecleziastică a neamului era în criză, iar urmările se resimt din plin în ziua de azi) este „dispariţia lui dumnezeu (sic), a fatalităţii”. Omul modern, arăta el, „are conştiinţa autonomiei existenţei sale şi îşi poartă singur, ca pe un fel de alt destin, creat de el, toată responsabilitatea faptelor sale”. La începutul anilor 80, acelaşi Horia Lovinescu va dramatiza pentru scena pe care - ca un adevărat manager, spun acum actorii care nu l-au uitat o conducea (Teatrul Nottara din Bucureşti), Karamazovii lui Dostoievski. Afirmaţia sa din 1965 poate părea conjuncturală, chiar favorabilă climatului social-politic secularizat şi secularizant, de la începutul „Epocii de Aur”. Demersul său de a pune-n scenă – cu un formidabil succes de public şi critică - drama dostoievskiană a nihiliştilor şi a celor ce, în secolul XIX sau XX, au „conştiinţa autonomiei” şi îşi poartă singuri, întreaga „responsabilitate a faptelor”, este însă unul vrednic de cinste şi respect.

Ironia face ca doar cu un an înainte (când s-a schimbat stăpânirea în ţară) să fie eliberaţi din puşcăria unde au deprins, cu adevărat, gustul libertăţii şi al fericirii, o serie de deţinuţi politici. Unul dintre aceştia, departe de a cugeta la „dispariţia lui dumnezeu”, avea să scrie: „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei.” Aşa începe Jurnalul fericii lui Nicolae Steinhardt. Dar, arată Monahul de la Rohia, soluţia credinţei este „consecinţa harului prin excelenţă selectiv”.

Dar chiar fără experienţa milioanelor de mucenici - victime ale terorii roşii din veacul XX (pentru a nu mai număra pe cei seceraţi de alte şi alte feluri de totalitarism), cărora – în ciuda tratamentului năprasnic la care au fost supuşi – nu le-ar fi trecut prin cap să cugete la „dispariţia lui dumnezeu”, e greu de imaginat o vreme în istorie în care omul să nu ia aminte la dimensiunea pe verticală a existenţei sale. Totuşi, actualele timpuri moderne par mai departe de sfinţenie ca orice altă perioadă istorică anterioară. Să fie nevoie, în acest înnebunitor ev media, de un nou Ev Mediu, cum credea Berdiaev, care arăta că „individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o”? Oamenii moderni sunt – crede Glenn Tinder – mecanisme ce „continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” până la a se anihila reciproc, „fiindcă nu mai sunt liberi şi capabili de iubire”. Sunt, cum ar veni, „de capul lor”.

Mintea actorului cea de pe urmă – Dan Nuţu

Pe la mijlocul anilor 70, Dan Nuţu era, de zece ani, vedetă. În teatru şi în film. Chipul său trimitea imediat la James Dean şi Zbigniew Cybulsky. Era, în film, un rebel cu sau fără cauză. A jucat în filmele celor mai mari regizori: Manole Marcus (Cartierul veseliei), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6), Andrei Blaier (Apoi s-a născut legenda, Dimineţile unui băiat cuminte, Ilustrate cu flori de câmp), Dinu Tănase (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Mircea Mureşan (Asediul, Bariera, Porţile albastre ale oraşului, Împuşcături sub clar de lună), Alexandru Tatos (Rătăcire), Dan Piţa (Tănase Scatiu). În 1979, pe când filma Întoarcerea lui Vodă-Lăpuşneanu, s-a supărat pe tot ce însemna lumea românească – cinematografică sau nu – şi a plecat încotro a văzut cu ochii. „Plecatul – mărturiseşte actorul într-un recent interviu luat de Iulia Blaga - a fost o tâmpenie la câte vize aveam pe paşaport pentru ţări pe care nu le văzusem niciodată. Nu mai aveam ce face în România. Cu Nicolaescu nu am făcut niciodată şi nici nu aveam de gând să fac filme. Nu mai aveam cu cine lucra. Le făcusem pe toate. Făcusem şi teatru, şi film, şi mă plictisisem de amândouă. Teatrul nu-mi plăcea. Când repetam era OK, dar când joci Elisabeta I cinci ani de zile...” Tipic pentru personajul Dan Nuţu.

În toate filmele de mai sus actorul Dan Nuţu strălucea. Era „altceva” decât personajele, contrafăcute, de tineri mai mult sau mai puţin „revoluţionari”. Avea viaţă, culoare, era – nu e puţin lucru! – autentic. Dar revelaţia Dan Nuţu avea să se producă (aşa cum, în fine, recunoaşte actorul, în acelaşi interviu) în două din filmele cele mai puţin cunoscute (de critici, dar mai ales de public), datorită opoziţiei puternice din partea cenzurii şi difuzării: Meandre şi 100 de lei, ambele în regia lui Mircea Săucan. Într-un anumit sens, „mintea sa cea de pe urmă” de acum nu e cu totul nouă. La începutul anilor 90, actorul, proaspăt revenit în România avea să recunoască într-un interviu TVR ceea ce acum spune din nou: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat să spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling.” Urmează, în continuare, un tribut de suflet adus regizorului Mircea Săucan: „Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.” Altundeva, Dan Nuţu numea cele două filme de Săucan „a definite cut above”. Altfel spus, Cezarului, ce-i al Cezarului. Dar – nota bene – aceste aprecieri magna cum laude aduse lui Săucan vin la numai câţiva ani distanţă după rândurile laconice pe care, cu chiu cu vai, le-a scris despre regizor pentru volumul Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan: „…dacă n-ai nimic frumos de spus, nu spune nimic. Sounds better in English: If you can’t say anything nice, don’t say a thing.”

Coming Home

Incitat de cuvintele Ioanei Pavelescu de ieri, am revăzut, cu Raluca, unul din filmele ei reprezentative: Rătăcire de Al. Tatos – un exerciţiu de stil mai degrabă (şi un film despre gustul amar fericirii închipuite, gândite în sens strict material) decât un film propagandistic în spiritul politicii PCR de a ridica în slăvi patria şi a diaboliza străinătatea. Desigur, o variaţiune pe o temă dată („fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”), însă – de la o poştă se vede – un film făcut de întreaga echipă cu pasiune şi cu talent. Am revăzut apoi şi începutul (prima jumătate de oră) din Umbrele soarelui de Mircea Veroiu. Tot un film despre întoarcerea la vatră şi „reîntregirea familiei”. Veanu (Dragoş Pâslaru) se reîntoarce la casa părintească, după moartea năprasnică a soţiei sale gravide (Ana Ciontea), care, împreună ci pruncul ce-l purta în pântec, a fost ucisă de coarnele unui taur în timp ce-i dădea de mâncare. Bunica sa, un fel de Vitoria Lipan (Leopoldina Bălănuţă), îşi jeleşte morţii dispăruţi prematur, pregăteşte cina şi pune farfurii şi pentru cei plecaţi – în „clipa cea repede” – în lumea umbrelor: bărbatul şi nora ei, soţia nepotului ei şi pruncul lor nenăscut…Tatăl lui Veanu (Ilarion Ciobanu) este bucuros: „Azi mi s-a întors unul din feciori acasă.”, iar Veanu îi răspunde: „Dacă îi aşteptăm or să se întoarcă şi ceilalţi.” La fel ca Becket (în Aşteptându-l pe Godot), Veanu grăia în adevăr. Căci doar prin aşteptare şi îndelungă răbdare (adică prin credinţă) se ajunge la „reîntregirea familiei”, altfel nu…

…Cât mi-aş dori să ajung şi eu la un strop măcar din înţelepciunea Doamnei Sorana (Irina Petrescu) din Imposibila iubire, care grăia astfel despre credinţă către Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu): „Credinţa, dragul meu, e piscul cel mai înalt la care poate ajunge sufletul unui om. Dar şi idealul căruia îi sacrifici credinţa şi tot ce ai mai bun în fiinţa dumitale e foarte important. Puritatea acestui ideal contează enorm. Îţi spun toate astea pentru că eşti înzestrat cu o inteligenţă şi cu o inimă nobilă şi n-aş vrea ca peste ani să-ţi dai seama că n-ai folosit aceste mari bogăţii ale sufletului aşa cum se cuvine.” Este nevoie, aşadar, de o inteligenţă şi de o inimă nobilă pentru a şti să discerni, să alegi idealul (iar nu ideologia) pentru care se cuvine a sacrifica tot ce e mai important în fiinţa noastră. Practic, omul are de învăţat o singură artă: aceea de a aştepta întoarcerea fiilor sau părinţilor sau fraţilor risipitori, care s-au poticnit în diverse rătăciri şi eresuri. Este arta pregătirii pentru bucuria dată de minunea „reîntregirii”, a întoarcerii din „străinătate”…

P.S. Am terminat de recitit, en famille, din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah. Pe măsură ce parcurgeam ultimul capitol (al 51-lea), simţeam că autorul textului ni se adresează nemijlocit, că ne priveşte ceea ce scrie acolo: „Mărturisi-mă-voi ţie, Doamne Împărate, şi Te voi lăuda pe Tine, Dumnezeule, Izbăvitorul meu. Mărturisescu-mă numelui Tău, că acoperitor şi ajutor Te-ai făcut mie şi ai mântuit trupul meu de la pieire. Şi m-ai scăpat din laţul limbii ocărâtoare şi de buzele celor care grăiesc minciună, şi Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmaşilor mei. Şi m-ai izbăvit pe mine după mulţimea milei şi a numelui Tău, de la cei care răcneau gata să mă mănânce. (…) S-a apropiat până la moarte sufletul meu şi viaţa mea era aproape de fundul împărăţiei morţii. M-au înconjurat de toate părţile şi nu era cine să-mi ajute, am căutat ajutorul oamenilor şi nu era. Şi mi-am adus aminte de mila Ta, Doamne, şi de lucrarea Ta cea din veac. Că mântuieşti pe cei care Te aşteaptă pe Tine şi-i izbăveşti din mâna vrăjmaşilor. Şi am înălţat pe pământ rugăciunea mea şi m-am rugat pentru mântuirea mea din moarte. Am chemat pe Domnul, Tatăl Domnului meu, ca să nu mă lase fără de ajutor în zilele necazului şi în vreme de jale grea. Voi lăuda numele Tău neîncetat şi-l voi cânta întru mărturisire şi s-a auzit rugăciunea mea. Că m-ai izbăvit pe mine din pieire şi m-ai scos din vreme rea. Pentru aceea mă voi mărturisi şi Te voi lăuda şi bine voi cuvânta numele Domnului. Când eram mai tânăr, mai înainte până a nu rătăci, am căutat să am înţelepciunea întru rugăciunea mea. Înaintea sfântului locaş m-am rugat pentru ea şi până la cele de pe urmă o voi căuta pe ea. Ca de faţa strugurelui copt, aşa s-a veselit inima mea de ea. A umblat piciorul meu întru dreptate; din tinereţile mele am căutat-o. Am plecat puţin urechea mea, şi am primit, şi multă învăţătură am aflat. Mare folos am avut de la ea; Celui care mi-a dat înţelepciune Îi voi da slavă. Că am cugetat ca s-o urmez şi am râvnit binele şi nu mă voi ruşina. Foarte s-a nevoit sufletul meu pentru ea şi întru toată fapta mea sârguitor am fost. Mâinile mele le-am întins spre înălţime şi, când n-am ştiut-o, m-am tânguit. Sufletul meu l-am îndreptat la ea şi, întru curăţie stând, inima mea mi-am lipit de ea din început. Pentru aceea nu mă voi lipsi de ea. Şi lăuntrul meu s-a tulburat căutând-o, pentru aceea bună comoară mi-am agonisit. Mi-a dat Domnul drept plată limba şi cu ea Îl voi lăuda. Apropiaţi-vă către mine, cei neînvăţaţi, şi rămâneţi în casa învăţăturii! Pentru ce întârziaţi la acestea, deşi sufletele voastre însetează foarte? Am deschis gura mea şi am grăit: Agonisiţi-vă, fără de argint. Supuneţi cerbicea voastră sub jug, şi să primească sufletul vostru învăţătură; aproape este de cei care o caută. Vedeţi cu ochii voştri că puţin m-am ostenit şi multă odihnă mi-am aflat. Luaţi învăţătură, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea. Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului şi să nu vă ruşinaţi de lauda Lui. Lucraţi lucrul vostru mai înainte de vreme, şi El va da plata voastră la timpul potrivit.”

Ioana Pavelescu 55

Pe Ioana Pavelescu am descoperit-o nu la debutul din 1969 (Pantoful Cenuşăresei, în regia lui Jean Georgescu), ci într-o dramă cu veleităţi artistice, de Sergiu Nicolaescu: Osânda (1976). De neuitat cadrele filmate în munţii acoperiţi de zăpadă şi scăldaţi în armoniile unei muzici adevărate de film (compozitor: Tiberiu Olah). Parteneri i-au fost atunci Amza Pellea şi Gheorghe Dinică.

Alte câteva titluri îi punctează cariera de actriţă de cinema: Cumpăna (o cabană unde se desfăşoară o dramă în noaptea de Revelion), Rătăcire (o iubire trădată pentru mirajul occidentului), Întâlnirea (cu Sergiu Nicolaescu, dar şi cu Ovidiu-Iuliu Moldovan, într-un love story petrecut în Deltă, iarna, în anii „ocupaţiei fasciste”) şi Polul Sud (un eseu cinematografic despre ratare, în regia lui Radu Nicoară, unde apărea alături de Claudiu Bleonţ şi Alexandru Repan).

Într-un cotidian de mare tiraj, actriţa mărturiseşte că încearcă să îşi spună „cuvinte frumoase” şi să îşi îndrepte gândurile spre „lucruri bune, curate, sănătoase”. Printr-o „călătorie în imaginar” rememorează destinele acelor oameni despre care poate spune: „au însemnat şi înseamnă ceva pentru mine”. Cei mai mulţi însă s-au dus, adaugă Ioana Pavelescu, iar ceilalţi „stau la hotarele valorilor pe care le-au apărat o viaţă întreagă şi nu s-au lăsat niciodată descurajaţi”.

„Vâltoarea agresivă” risipeşte totul în jur acum, iar de vină pare să fie „un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi”. Cândva, locurile natale au fost marcate de „dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei”, iar „îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire”. Aceste valori sunt înlocuite de „exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici”. Tot ce mai poate spune actriţa e: „Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare.”

„A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee” mai spune actriţa. Trăim doar „consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună”. Poezia a murit şi „conştiinţele sunt letargice”. „Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele?” se întreabă actriţa, retoric. De ziua ei, Ioana Pavelescu (n. 1955) simte precum Maşa lui Cehov: „Port doliul ţării mele, sunt nefericită.”

9 zile dintr-un an

● Ziua întâi, a doua şi a treia

Drumul spre Lupşa. Reîntâlnirea cu oameni dragi. Discuţii „de taină” în curtea mănăstirii şi în incredibilul pangar organizat de Pr. Simion. Este, lucrarea sa, un pariu câştigat (cu dictatura kitsch-ului cvasi-general), o demonstraţie că se poate şi aşa (cum scria, la superlativ, Costion Nicolescu, în comentariul său) într-o vreme când norma este cu totul şi cu totul alta. Nu mai miră pe nimeni mulţimea de cărţi şi obiecte bisericeşti ce gâdilă „evlavia populară” - o manelizare generală pe tarabele din incinta mânăstirilor ce pare să arate că „numai banii care se încasează în acest fel contează, că nu are deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare, agresive, stridente, pestriţe”. „Eu cred că ne aflăm în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ). Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu peşteră de tâlhari. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.” – scrie Nicolescu.

La pangarul din Lupşa găsesc un volum (apărut recent la Editura Eccesiast) pe care l-am tradus, acum zece ani, pentru un site ortodox: Calea de la Protestantism la Ortodoxie. Mărturia de credinţă a unui Baptist convertit la Ortodoxie de Carl Carlton. Ce-i drept, cu câteva luni în urmă, un preot din Sibiu m-a rugat (prin email) să revizuiesc puţin traducerea aceea în vederea publicării ei în volum. Dar apoi nimeni nu mi-a semnalat apariţia cărţii.

Răsfoiesc, în acelaşi cochet bookshop din incinta mănăstirii, un articol în care Mircea Platon - ferm şi argumentat – îi dă replica lui Cătălin Avramescu. Acesta visează (următor unei vizite în Scoţia) o Românie protestantă, calvină. Numai aşa, scrie înflăcărat Avramescu, vom scăpa de sărăcie, de înapoiere, de mitocănie, de o ortodoxie a „formelor fără fond”…Prin satele şi oraşele României zăresc nu puţine temple (case de rugăciuni) plantate după chipul şi asemănarea teologiei reformate, calvine, (neo)protestante. În repetate rânduri, la ieşirea din localităţi mi-a fost dat să văd plăci cu inscripţia „Dumnezeu să vă binecuvânteze”, ce trădează orientarea confesională a stăpânirii. Şi poate că fenomenul – excepţional, extra-ordinar – de la Lupşa (sau Cebza sau, cum aveam să aflu, Nera) este răspunsul cel mai potrivit, cel mai cuminte, adresat unei norme obosite şi pervertite (acea ortodoxie a „formelor fără fond”). Este, de fapt, adevărata şi singura reformă posibilă (şi vrednică de mirare) din Biserică: aceea din interior.

● Ziua a patra

Popas de o zi la casa de vacanţa a lui Luci şi Anca. Sus în deal, o casă, o curte, un barbecue. În nocturnă, un schimb de păreri – încins de un deţ de ţuică prefriptă – despre cât cinema pur-sânge e în filmele lui Woody Allen sau Cristi Puiu. Când tocmai dezbăteam cum stă treaba cu şmecheriile pulp fiction regizate de acest D.J. celebru (aşa-l numeşte Luci pe Tarantino), şi-a făcut apariţia o vietate cu ţepi. Ariciul de la miezul nopţii ne-a trimis la culcare.

● Ziua a cincia

Prin Sibiu, spre Olăneşti. De pe terasa pensiunii unde am înnoptat se putea zări tricolorul fluturând pe turla bisericii pravoslavnice. Deodată, nevăzute megafoane răspândeau aievea triumfaliste discursuri patriotice despre ţară şi neam. Dacă vocile tribunilor naţiei erau doar închipuire – închipuirea mea - şlagărul Epocii de Aur, Magistrala albastră (cântat de Mirabela Dauer şi Dan Spătaru) era, printr-o ciudată combinaţie random de playlist, o realitate. Nu mai auzisem această melodie propagandistică de douăzeci de ani. Am reascultat-o acum, când orice referinţă la „trecutul de aur” al României e cool. De ce m-ar mira? Sondajele de opinie arată că peste 40% din români l-ar realege preşedinte pe Ceauşescu.

Avem TV în cameră. Profit şi zappez. Mă opresc la o emisiune în care invitat este un american de vreo 40 de ani. Fusese protestant şi acum e … preot ortodox. E, aflăm, însurat cu o româncă şi au doi copii. S-au stabilit – spre stupoarea multora - în…România.

● Ziua a şasea

Drumul spre Pătrunsa dus-întors. Pentru Raluca, deşi l-a avut în braţe pe Ioan, a fost ca un mers pe ape. Pentru Ioan a fost un coming home. Cu un an în urmă – precum Gary din Get Out, avea să-şi făurească el întâiul rai: cel din pântecul matern. La momentul cuminecării a râs. I-am revăzut pe Monah şi pe Ghiţă aka Petre.

Stop-over la Râmnicu Vâlcea. Mă sună AE să-mi semnaleze un interviu cu Dan Nuţu. În „actul trei” al vieţii sale, actorul din Meandre şi 100 lei (ambele regizate de Mircea Săucan) dă Cezarului ce-i al Cezarului: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat sa spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling. Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.”

● Ziua a şaptea

Go West. După o escală scurtă la mănăstirea Dintr-un lemn, oprim la pensiunea „Moara viselor” din Vaideeni. Ne revedem cu Petre la un han. Ca apoi, după ce pleacă, să mă trezesc cu o femeie la masă la noi, întrebându-mă dacă e actor şi cum îl cheamă. Îi spun. Zice că bărba-su’ (care e cu vreo zece ani mai vârstnic) l-a recunoscut, că e „din vremea lui”. Puţin mai târziu îi spun lui Petre că a fost (oarecum post factum) recunoscut. Îmi răspunde că exact în spatele hanului acela, în urmă cu aproape 30 de ani, filmase o scenă din Imposibila iubire. Personajul lui, un ticălos din „era ticăloşilor”, suferea o surprinzătoare metamorfoză: dintr-un ţărănoi necioplit devenea, parvenit, un activist de partid intrigant şi pus pe turnătorii. Era (şi este) „omul zilei”, chiar dacă „meniul zilei” e altul acum.

● Ziua a opta

Drumul înapoi, via mănăstirea Nera. Şoselele sunt, în continuare, unele ciuruite de gropi (cele care duc la Polovragi sau unele din Caraş-Severin ce duc la Herculane), altele netede ca-n palmă. Ajungem la Nera. În curtea mănăstirii dăm de preotul ortodox (pe care-l văzusem cu trei zile-n urmă la TV) din SUA, cu tot cu ai săi. Ca şi cum s-ar fi coborât de pe micul ecran…

Peste noapte găsim loc la o pensiune, dar camera noastră - din construcţie - nu are niciun geam.

● Ziua a noua

Ne trezim devreme să ajungem la slujba matinală ce începe, la Nera, la ora 04.30. Corul maicilor e, parcă, din altă lume. După o gustare pornim spre Deta, unde îmi vizitez neamurile. Trec şi pe la cimitir, să-mi salut bunicii dinspre mamă şi unchiul. O ultimă escală (mănăstirea Cebza) şi ajungem acasă. Abia atunci resimţim oboseala. Dar a meritat.

Oasis

Citesc, în cartea lui Mihai Copăceanu,
Ortodoxie la Oxford (am descoperit-o pe rafturile pangarului de la mănăstirea Lupşa, mănăstire pe care – fără să-mi pară rău - o supranumesc „Sânul lui Avraam”), mărturiile câtorva convertiţi la Ortodoxie din Marea Britanie. Unul dintre aceştia este un tânăr englez, crescut într-un mediu baptist, care fusese căsătorit cu o româncă. Soţia lui mergea însă la o biserică ortodoxă. El însă niciodată nu a fost curios să intre în lăcaşul de cult frecventat de soaţa sa. Abia după ce a rămas văduv a intrat să vadă cum este biserica în care se ruga iubita lui soţie, prematur mutată la cele veşnice. A fost începutul călătoriei sale dinspre un un mediu Protestant, impregnat de austere şi rigide principii calviniste, spre Ortodoxie. A depăşit, cu timpul, prejudecăţile pe care – ca orice „creştin reformat” - le avea în privinţa ierarhiei bisericeşti, icoanelor şi canoanelor etc. şi a fost primit în Biserica Ortodoxă. Moartea soţiei sale, ce nu împărtăşise crezul baptist, avea să-i dea de gândit. Mai exact reacţia coreligionarilor săi, care susţineau că, rămânând ortodoxă, ea a ajuns în iad. Pe acest convertit la Ortodoxie l-a tulburat mult radicalismul mediului baptist: „...baptismul, în loc să fie o consolare pentru mine, a devenit un blestem. Nu puteam să accept că soţia mea pe care o iubeam nu este în cer.” Participarea la funeraliile soţiei sale i-au pecetluit destinul: „Experienţa înmormântării şi a slujbelor de pomenire de mai târziu m-au marcat într-un mod unic.” Despre convertirea sa la Ortodoxie, un prieten i-a spus: „Trebuie să fie sfârşitul unui drum foarte lung şi dificil.” Răspunsul său: „E, de fapt, Începutul unui drum foarte lung şi dificil.”

„Nu ajunge să fii un om bun, moral, fără să fii parte din Biserica Ortodoxă? Nu ajunge că nu furi, că nu înşeli, că nu ucizi ş.a.?” se întreba retoric un amic, într-o „discuţie de taină” din curtea mănăstirii Lupşa, adăugând că i se par inutile şi discriminatoare formulările dogmatice ale Bisericii. „La urma urmei, toată povestea asta cu Iisus nu e decât un mit, o metaforă, nu-i aşa?”, a mai spus el...Ce să răspunzi? Cum să „demonstrezi” că nu e aşa? Că poate fi – în chip mistic, desigur, prin participarea şi voinţa omului ce nu se opune „Mângâietorului şi Dătătorului de viaţă” – o „metaforă vie” (cum spunea Paul Ricoeur). De altfel, chiar citisem cu o zi în urmă, în cartea lui Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, că eclezialitatea („bisericitatea”) ortodoxă are un caracter indefinibil şi tocmai acest aspect este „cea mai bună dovadă a vitalităţii ei”. Nu putem indica nicio funcţie bisericească despre care s-ar putea spune că „ea însumează în sine eclezialitatea” (căci „în acest caz n-ar mai avea rost celelalte funcţii şi activităţi ale Bisericii”. De asemenea, nicio formulă şi nicio carte nu poate reda plenitudinea vieţii Bisericii. Chiar dacă nu există o noţiune de eclezialitate, eclezialitatea există, „viaţa bisericească se asimilează şi se cunoaşte numai trăită, nu în mod abstract sau mintal”. Şi, adaugă Florenski, „dacă totuşi trebuie să-i aplicăm nişte noţiuni, cele mai potrivite nu sunt cele juridice şi arheologice, ci biologice şi estetice”. Frumuseţea – afirmă autorul Iconostasului dimpreună cu Dostoievski – este singurul criteriu care ne permite să trăim corect „viaţa nouă, viaţa în Duh”, adică eclezialitatea. Steinhardt spunea şi el că „minunea cea mare” a lui Hristos nu este nici umblarea pe ape, nici înmulţirea pâinilor, nici vindecarea orbilor şi a altor nevolnici, nici prefacerea apei în vin, ci „făptura cea nouă”. Şi argumentează cu sintagma binecunoscută: „Câţi suneţi în Hristos sunteţi făptură nouă.” Şi poate că aici, înspre acest Hristos se cade a căuta. Pe acest Hristos se cade a cerceta şi „îmbrăca” în chip personal. Dar la El se ajunge pe „calea cea strâmtă”, ce presupune cercetarea „omului lăuntric”, primenirea lui, lămurirea lui prin răbdare şi eliberare de înşelătorul duh „raţionalist”, cârcotaş, anticlerical, individualist ş.a. Omul – avea dreptate autorul Karamazovilor – nu poate trăi fără a se închina. Iar atunci când nu se închină – sacramental, „în Duh şi Adevăr” - Dumnezeului celui Viu, sfârşeşte prin a se închina unui idol material sau chiar imaginar (de exemplu mania emancipării omului de sub „constrângerea dogmatică” a Bisericii în favoarea „confortului ocţidental” şi a iluzoriei „cugetări libere”).
Pe de altă parte însă, are dreptate şi amicul meu. Gândirea „reformată”, „revoltată” a „omului recent” este puternic influenţată de mediul cripto-Protestant, secularizat şi secularizant ce şi-a lăsat semnele şi în spaţiul „drept slăvitor”.

Mănăstirea Lupşa (la fel ca Cebza şi încă alte câteva aşezăminte monahale) este, întâi de toate, o oază de frumuseţe restauratoare. Înconjurat de universul iconic ce aminteşte în chip evident de formele şi culorile zugrăvite de un Rubliov sau Teofan Grecul, de monahi neîncrâncenaţi şi, în general, de un climat purtând marca duhovniciei unor cuvioşi precum Siluan Athonitul sau Rafail, este uşor să contempli „arta artelor” (asceza). Dar ce te faci dacă nimereşti în altă parte, unde „comoara cea de mare preţ” se cere căutată şi descoperită îndărătul unor chipuri încruntate şi dincolo de „naturalismul” sau „realismul” unor tablouri religioase şi a unei mulţimi de artefacte stridente, ţipătoare, pestriţe sau dulcege, tot atât de îndepărtate de monumentalitatea şi sobrietatea icoanei bizantine precum este Apusul de Răsărit? Ei bine, chiar şi atunci (sau poate mai ales atunci) se cuvine a răbda şi a îngădui viclenia şi strâmbătatea, iar apoi a înmulţi – după puteri – binele şi frumosul. Spre slava Celui fără de început şi fără de sfârşit. Este, poate, chiar răspunsul pe care-l căuta amicul meu la întrebarea: cum să te păstrezi necontaminat de „mulţimea înnebunitoare”, atunci când vezi „mişeii la izbândă făcând punte”...

P.S. Despre „oaza” de la mănăstirea Lupşa a scris, recent, şi Costion Nicolescu (într-un număr din Lumea credinţei - sursa: http://cidadededeus.wordpress.com/2010/06/21/colportajul-bisericesc-vitrina-a-starii-duhovnicesti-a-unei-comunitati/). A remarcat ospitalitatea vieţuitorilor obştii conduse de părintele protosinghel Melchisedec Ungureanu („oameni luminoşi şi mereu gata spre prietenoasă întâmpinare şi slujire”) şi pangarul (magazinul de obiecte bisericeşti) din mănăstire, pe care-l socoteşte „cel mai bun magazin de obiecte bisericeşti din câte mi-a fost dat să întâlnesc eu în România”, unde „totul este ales şi aranjat cu mult bun gust”, „nimic expediat sau de mântuială”, „mobilierul este simplu, decent şi discret, titlurile de cărţi atent alese”. În plus, „călcâiul lui Achile al tuturor pangarelor, obiectele mici de colportaj (icoane şi iconiţe, cruciuliţe, mătănii, ilustrate, cărticele de vulgarizare, candele etc.) sunt aici şi acelea selectate cu maximă exigenţă”. Iar părintele Simion, care se ocupă de magazin şi care are în grijă şi bucătăria, este „bine informat şi binevoitor”, gata oricând să-ţi ofere detalii relevante despre orice obiect aflat în vitrine şi despre orice carte de pe rafturi. În concluzie: „Este o plăcere şi un real folos să petreci câteva zeci de minute în acel ambient. Îmi aducea aminte de cele mai bune magazine de acest fel de la Athos (între altele, şi prin oferirea unei trataţii simbolice, în cazul de faţă o bomboană de calitate), cu menţiunea că le depăşea prin faptul că aici nu am putut afla nici măcar un obiect care să fi fost urât, necesar a fi eliminat.” În drum spre Bucureşti însă, o escală pe la câteva alte mănăstiri cu renume (cum este cea de la Curtea de Argeş) se transformă într-o „experienţă cu totul nefericită, traumatizantă chiar”: „tarabe extinse şi întinse cu (...) urâţenii peste urâţenii, kitschuri peste kitschuri, unele adevărate blasfemii, altele de-a dreptul eretice. Părea că cete de draci joacă tontotoroiul, râzându-şi de noi, acolo, în locul acela care ar fi trebuit să amiroasă a sfinţenie şi a bună-cuviinţă. Culmea este că n-am găsit nici măcar un singur obiect care să se sustragă acestei categorisiri. (Las’, că şi la poarta mânăstirii este un bâlci total, parcă te apropii de o plajă, nu de un sfânt aşezământ.) Pliantul mânăstirii şi cele câteva cărţi poştale sunt îngrozitoare, stridente, de un prost gust absolut, şi nu fac decât deservicii, atât monumentului istoric, cât şi credinţei care l-a generat. (...) Toate tipăriturile ieşite din locul acela sunt de o urâţenie jenantă. Până să te sufoce indignarea, te sufoca urâtul. Poate oricine să meargă, să vadă şi să se convingă. Nu-ţi trebuie prea multă cultură ca să observi această manelizare de pe tarabele din incinta mânăstirii (şi a episcopiei, în fond). Doamne, iartă-mă! Dar aceasta o găsesc imaginea sugestivă pentru cineva care nu a văzut ceea ce ni se înfăţişează acolo: este ca şi cum am cânta manele la strană!” Apoi Nicolescu se întreabă retoric: „Unde este istoria noastră, unde este respectul nostru faţă de cele sfinte? Unde este cultura bisericească a înaintaşilor noştri şi demnitatea la care ne obligă ea? Oare să conteze numai banii care se încasează în aceste fel, oare să nu aibă deloc importanţă faptul că se deversează în casele şi in viaţa oamenilor toate aceste obiecte urâte, jignitoare la adresa lui Dumnezeu, dar şi la adresa oricărui creştin cu bun gust? Ne aflăm – mai spune Costion Nicolescu în articolul său - în aceeaşi situaţie cu aceea când Hristos a lua biciul şi i-a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45-46 ): „Biserica este chemată să fie peşteră a Naşterii lui Hristos, iar nu „peşteră de tâlhari”. Dacă nu cumva noi suntem chiar şi mai rău. Aceia măcar nu se pretindeau creştini, aşa cum ne pretindem noi. Ba, încă şi ortodocşi, pentru care imaginile iconice ar trebui să fie mărturie nesmintită a identităţii lor înalte întru dreaptă credinţă.”

City beast

Theodor vrea să ştie cât timp stă omul în mormânt, după ce moare. „O să stea non stop?” ne-a întrebat deunăzi. I-am povestit întâmplarea şi Monahului, care a adăugat: „Va sta până la Judecata de Apoi!...” Atunci, ne-a mai spus el telefonic, „vor învia toţi” - aşa cum ne-am deprins a mărturisi în Crez . „Nimeni nu va fi uitat” şi „faptele fiecăruia se vor descoperi”, după care – aflăm din predanie - unii vor trăi întru veşnică slavă, iar alţii întru zdrobire. Este, desigur, povestea omului, ca fiinţă nu atât biologică (zoon politikon), cât teologică (liturghisitoare, în stare – singura dintre toate – să se minuneze de viaţă, să înţeleagă că viaţa este un dar). Îl priveşte exclusiv. Celelalte vietăţi din categoria zoon (animale, păsări) care nu sunt şi politikon se exclud, nu se pun la socoteală. De aceea, poate, nu greşesc aceia care, asemenea lui Pr. Teofil, nu recomandă ataşamentul exagerat al omului faţă de dobitoace. (Şi care consideră că un astfel de ataşament indică spre mizantropie şi indiferenţă faţă de Creator.) ...

...La noi pe scară, la ultimul etaj, şi-au făcut cuib două rândunici. Le-am surprins, cu câteva luni în urmă, cum îşi cărau în cioc minusculele materiale de construcţie într-un necontenit du-te-vino, prin fereastra ce a rămas de atunci deschisă mereu pentru ele. Între timp s-au înmulţit şi ziua ciripesc într-una. Acum sunt şase: două mari şi patru mici. Puii stau deja cocoţaţi pe marginea cuibului, unde – indiferenţi, ca toţi semenii lor, la ceea ce cugetă specia om despre făpturi şi Creator - aşteaptă întâia lecţie de zbor. Nu suferă de complexul emo, nu au depresii şi nici tendinţe sinucigaşe. Pur şi simplu îşi văd de treabă. De aceea, drept grăit-a Lucian Blaga, atunci când a cugetat aşa: Dintre toate făpturile, omul este singura fiinţă imperfectă. Toate celelalte sunt desăvârşite. Pentru a se desăvârşi (a deveni întru fiinţă), omul are nevoie de ... istorie.

Solidaritate

Antoine de Saint-Exupery via Nicolae Steinhardt (în Jurnalul fericirii): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gândi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” … Nu mai rămâne de stabilit (fiecare pentru sine) cine anume sunt „ai mei”: cei din familia mea ? cei de neamul meu (în cazul, fericit, în care – până la bunici şi străbunici nu sunt de alt neam, la fel şi consoarta/consortul & rudele prin alianţă)? cei de religia (confesiunea) mea? cei din partidul politic din care fac parte? cei din clubul meu? cei din firma unde lucrez? cei din breasla mea? Până la urmă răspunsul îl aflăm în versurile lui Ioan Alexandru:

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

Aceasta este „sfânta datorie” a omului, vocaţia sa universală, catolică, ecumenică: recunoaşterea sinelui său în celălalt. În bucuria şi suferinţa celuilalt. Pe de altă parte, „îmbrăţişarea” fiecăruia cu toţi este posibilă atunci când sunt lăsate la o parte principii şi norme sectare, exclusiviste. În numele iubirii. Lucru lung şi monoton, vorba poetului. Dar merită. Este de părere şi Walt Whitman:

On the beach at night alone,
As the old mother sways her to and fro singing her husky song,
As I watch the bright stars shining, I think a thought of the clef
of the universes and of the future.

A vast similitude interlocks all,
All spheres, grown, ungrown, small, large, suns, moons, planets,
All distances of place however wide,
All distances of time, all inanimate forms,
All souls, all living bodies though they be ever so different, or in
different worlds,
All gaseous, watery, vegetable, mineral processes, the fishes, the brutes,
All nations, colors, barbarisms, civilizations, languages,
All identities that have existed or may exist on this globe, or any globe,
All lives and deaths, all of the past, present, future,
This vast similitude spans them, and always has spann'd,
And shall forever span them and compactly hold and enclose them.