Something Good

Perhaps I had a wicked childhood
Perhaps I had a miserable youth
But somewhere in my wicked miserable past
I must have had a moment of truth

For here you are
Standing there
Loving me
Whether or not you should

So somewhere in my youth
Or childhood
I must have done something good

Nothing comes from nothing
Nothing ever could
So somewhere in my youth or childhood
I must have done something good

Something Good

from the soundtrack of The Sound of Music

lyrics: Oscar Hammerstein II

music: Richard Rodgers

Ce bine că eşti!...

Am ţinut să revăd The Sound of Music, inspirata punere în scenă a Simonei Vintilă de la Deutsches Staatstheater din oraş. Pe lângă muzica (Richard Rodgers) şi versurile (Oscar Hammerstein II) binecunoscute din celebrul hit hollywoodian al lui Robert Wise (cu Julie Andrews şi Cristopher Plummer) din 1965, unul din acele filme ce fac deliciul copilăriei, montarea TGST atrage prin conducerea muzicală (orchestra TGST şi o parte din orchestra Operei de Stat Timişoara) jazzy a lui Petru Oschanitzsky. Decorurile Getei Medinski şi costumele lui Traian Zamfirescu sunt şi ele classy. Interpretarea nu depăşeşte zona operetei, dar nici nu-şi propune altceva. Dintre toate vocile parcă se distinge Dana Borteanu (Maica Stareţă). Iar povestea – un fel de fairy tale – este mereu emoţionantă. Înţelepciunea şi dreapta socotinţă a lui Mother Superior, emană jovialitate şi o credinţă puternică în căutarea menirii personale, fără pretenţia de a deţine reţeta de fericire – aceeaşi pentru toţi oamenii. „Mănăstirea nu e o ascunzătoare” îi spune Maica Stareţă novicei nărăvaşe care – pentru o vreme – îşi impune să fugă de chemarea dragostei, revenind la mănăstire. În engleză (în original), îndemnul ei sună aşa:

Climb every mountain, search high and low
Follow every by way, every path you know
Climb every mountain, ford every stream
Follow every rainbow, till you find your dream
A dream that will need, all the love you can give
Everyday of your life, for as long as you live
Am stat pe o treaptă, lângă Costel, ca să-i şoptesc pe scurt replicile (spectacolul, vorbit şi cântat în germană, a avut supratitrare electronică în română), iar apoi am fost toţi cinci la Vaporul, unde Călin Bârcean a avut - împreună cu Nicu Alifantis – un recital pe care nu am dorit să-l ratăm. Şi a meritat. Astfel, din sala dichisită a TGST am ajuns – în mai puţin de zece minute – în localul de pe malul Begăi, unde am savurat, vreme de trei ceasuri, cântări nostalgice folk pe versuri de Nichita Stănescu, Esenin, Adrian Păunescu, Alexandru Andrieş, George Bacovia, Radu Stanca, Geo Bogza. Am reascultat şi-am fredonat în rând cu tot publicul, hit-uri ca: Emoţie de toamnă, Balada blondelor iubiri, Umbra, Balada dromaderelor, Balada destinului, Floarea soarelui, Piaţa Romană nr.9, Aproape linişte, Sonet shakespearian,Rar, Decembre etc. Theodor a rezistat eroic până after midnight.

Duminică, dis-de-dimineaţă a trecut pe la noi amicul Ionuţ M., stabilit acum la Bucureşti. Am povestit despre spectacolele de teatru şi film care ne-au bucurat în ultima vreme şi despre ultimele noastre lecturi. Când să ieşim din bloc, pe la zece, ne întâlnim cu Paul P. (Nae), care - bucureştean şi el de câţiva ani - a trecut să ne dăruiască un volum ilustrat cu nişte din Macedonia pe care tocmai le-a vizitat.

La prânz, după slujbă, cuvântul de învăţătură tălmăcea înţelesul învierii fiului văduvei din Nain. Şi, ca bonus, un strop de mustrare pentru cei care ignoră dictonul „morţii cu morţii, viii cu viii”, dovedind prin aceasta prea puţină consideraţie faţă de credinţa în înviere. Sigur, învierea „omului din om”, trezirea la viaţă (la îndelung amânata „viaţă duhovnicească”) a „omului nou” – prin plângerea păcatelor proprii fără număr, fără număr - este foarte importantă şi nu se cade s-o minimalizăm ori s-o uităm. Totuşi, parcă lacrimile celor ce-şi plâng morţii (rude, prieteni, cunoscuţi etc.) nu mi se par condamnabile. Ele au în vedere ceva, până la urmă, omenesc: gândul că atunci, la îngropăciune, îţi iei adio (adică, dacă ne gândim bine, à Dieu) de la o fiinţă dragă. (Că această durere se poate exprima într-o gamă variată de stări, e şi asta adevărat.) În acest sens mi se pare cu totul firesc să îţi plângi omul care s-a prăpădit…

Imediat după terminarea Liturghiei a început emisiunea Simonei de la West City Radio. Ştiam că-i are invitaţi pe Ionuţ şi pe Costel – dascălii lui Theodor. Aşa că am ţinut să fim pe fază. Au vorbit despre deficienţele de vedere, despre integrare (cu referire directă la liceul de specialitate unde profesează ei), despre prejudecăţile oamenilor faţă de minorităţi, despre voinţa de a te autodepăşi (justificată şi încununată pe deplin în cazul lui Costel), despre importanţa de a te ocupa cu dragoste de cei care – mai mult şi în alt fel - au nevoie de ocrotire, de iubire. Spre final, Simona împreună cu invitaţii ei ne-au dedicat – lui Theodor, Ralucăi şi mie – o melodie. Au ales piesa lui Nicu Alifantis (pe care o reascultasem live cântată de muzician la Vaporul), Ce bine că eşti. Chiar dacă era un remix (eu prefer varianta originală - orchestrată inteligent şi sensibil de Doru Căplescu în volumul Piaţa Romană nr.9, în 1988 – dar Costel, care-mi ştie preferinţele, mi-a spus că nu era de găsit în fonoteca de la West City Radio), ne-a mers la inimă. Cât de săracă ar fi viaţa dacă nu ai avea de la cine să auzi sau cui să spui: Ce bine că eşti!...

Cool

Înstrăinarea de „gura lumii” (care azi de ridică-n slăvi, mâine de face albie de porci) este şi ea o formă de coolness. Se spune că un avvă şi-ar fi trimis ucenicul într-un cimitir să strige morţilor din morminte ce îi vine la gură. După ce şi-a făcut ascultarea, acesta vine la învăţătorul său şi raportează îndeplinirea misiunii. „Acum du-te-napoi şi laudă-i cu vorbe măgulitoare pe cei ce odihnesc în sicrie.” O face şi pe asta. Se întoarce bucuros că şi-a isprăvit treaba. „Ia zi: ce ţi-au răspuns morţii când i-ai ponegrit?” „Nimic, părinte.” spuse neofitul. „Dar când le-ai adresat cuvinte frumoase?” „Tot nimic.” „Ei vezi, concluzionează gheronul, aşa trebuie să fim şi noi, cei de mai facem încă umbră pământului: nici să ne mâniem când suntem împroşcaţi cu sudalme, nici să ne împăunăm când cineva ne laudă meritele.” … Şi totuşi, ce mult ajută o vorba bună, încurajarea, semnele de recunoştinţă pe care se întâmplă să le primim. Într-un fel, aceste forme de recunoştinţă, de atestare a binelui şi frumosului au împins lumea înainte. (În cazul în care credem că lumea a făcut şi paşi înainte.) Ea, recunoaşterea meritelor, a contribuit la cristalizarea unor tradiţii, a unei continuităţi, a unei rânduieli, a unui „sistem” în societate.

Nu este bine, desigur, să fim într-atât de creduli încât să ne topim la fiecare vorbă bună ce ne este adresată (mai ales atunci când flerul ne şopteşte: he / she is being so kind…why?), dar poate că nici parcimonia sau indiferenţa cu care răsplătim strădania semenilor nu e de dorit. Pentru că am ajunge într-o stare de fapt în care, dacă faci ceva bun, nu se-ntâmplă nimic; dacă faci ceva prost, nu se-ntâmplă nimic; dacă nu faci nimic, nu se-ntâmplă nimic. Este un semn de fariseism împins la extrem să aştepţi numai şi numai laude pentru ceea ce faci, dar cred e la fel de ciudat să ai pretenţia să cauţi numai şi numai persecuţie şi golgote fiindcă, nu-i aşa, în sânge de martir se căleşte firea omului… Până la urmă tot la happy medium ajungem.

Adu-mi Doina

Comoară de mare preţ e vocea Doinei Badea, această Dalida a României. Şi nu doar vocea sa amplă, ci şi prezenţa scenică. De departe a fost cea mai distinsă interpretă (din generaţia ei) de romanţe, muzică populară şi uşoară. O adevărată urmaşă a Mariei Tănase şi a Ioanei Radu. Câţiva fani au postat pe youtube, în memoria solistei, înregistrări video de colecţie:

Dragoste, pui de belea

Am aflat despre dragoste

Medley (În seara de Moş Ajun, Leliţă cârciumăreasă şi Lung e drumul Gorjului)

Bun e vinul ghiurghiuliu

Cutremurul din 4 martie 1977 avea să-i curme viaţa - mult prea devreme, am pune noi. Pe de altă parte, se poate spune la fel de bine şi aşa: atât i-a fost dat să trăiască şi, slavă cerului, a lăsat în urma ei un tezaur de cântece de a căror eleganţă, sensibilitate şi gravitate puţine alte muzici de entertainment s-au apropiat după aceea. Pentru conformitate, un micro best of în format mp3:

De ce pari trist? (muzica: Richard Oschanitzsky)

Ploaia şi noi (muzica: Vasile Vasilache jr.)

Nimeni (muzica: Henri Mălineanu)

N-am ştiut (muzica: Mişu Iancu)

Inima (muzica: Florin Bogardo)

Once upon a time in the west

Seara, cu Theodor la concert. În program: Gy. Kurtág: Movement - Baladă pentru violă şi orchestră (primă audiţie); M. de Falla: Nopţi în grădinile Spaniei, pentru pian şi orchestră şi J. Brahms: Simfonia a IV-a în mi minor, op. 98. Sala destul de plină (şi friguroasă), însă tot e destul de puţin pentru o urbe de cca. 300.000 locuitori. Câţi dintre ai au venit la concert? Vreo 0,20 %. Incredibil de puţin pentru oraşul supranumit cândva „mica Vienă”.

Azi la Filarmonică a fost special guest compozitorul (lugojan de origine, cu studii la Timişoara, Budapesta şi Paris) Gy. Kurtág. Născut în 1926, acest muzician a adus cu el amintirea unei lumi efervescente cultural, azi apuse, a unui Banat ce încă nu ajunsese populat până la saturaţie (în urma directivelor „de sus”) cu ne-bănăţeni în căutare de Eldorado. Despre acel Banat – dichisit, curat, cosmopolit - îmi vorbise laudativ Inginerul, lugojan şi el, cu mulţi ani în urmă. Ciudat, acel acel timp retro a fost realitate nu în urmă cu sute de ani, ci – de necrezut – doar cu vreo cincizeci de ani. După aceea a început să se „globalizeze” intra-naţional. Petru Groza, Dej, Ceauşescu & co. au învins, desfiinţând diferenţele între un academician şi-un cioban. Dar nu în sensul că domnul cioban s-a şlefuit (ca acel păstor analfabet din capodopera fraţilor Taviani, Padre Padrone, care – mânat de-o ambiţie de fier – a învăţat carte la 18 ani şi a ajuns lingvist la 35), atingând nivelul unui domn cu educaţie. Nu, victoria lor a fost următoarea: academicienii, politicienii, parlamentarii, oamenii din media etc., au ajuns cu toţii (mă rog, aproape toţi, dar excepţiile sunt irelevante) să vorbească şi să se poarte asemenea ciobanilor ce-au rămas la stadiul de cioban. La fel şi cu Banatul care – stau mărturie zidurile clădirilor din timpul Imperiului – a avut o altă istorie şi un cu totul alt grad de civilizaţie…once upon a time. Iar azi e patria dezrădăcinaţilor ce nu par deloc să ştie cum să-i preţuiască istoria. Cui să-i mai spui atunci: Sutor, nec ultra crepidam! (Cizmare, nu privi mai sus de sandale!)

(Totuşi, sângele apă nu se face. Chiar distrusă, marginalizată şi adesea mulsă de resurse, această „mândră ţară, Banatu’” îşi povesteşte falnicul trecut celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut…)

Noi rămânem oameni

Ce puternic răsună, peste veacuri, acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de personajul lui Ionescu din Rinocerii. Strigătul său e doar un remix al aceluiaşi gând pe care-l vor fi simţit şi exprimat toţi cei care – în orice parte a pământului, în orice moment istoric - voiau să rămână oameni atunci când cei din jur se „rinocerizau”. E ceva … transcendental într-o astfel de năzuinţă, căci omul care vrem să fim (să devenim, să rămânem) este mereu, în mintea noastră, „deasupra vremurilor”, ca o construcţie imaginară, „nudă” (încă neînregimentată politic, ideologic, religios) ce-şi cheamă numaidecât „întruparea”.

Nevoia de a rămâne om a resimţit-o şi Ionescu (românul-evreu care nici îmbisericit nu a scăpat de prigoana rasistă), şi Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) şi regizorul-scriitor Mircea Săucan (vezi remarcabila arte a Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri). Nu i-a fost străină nici lui Andrei Tarkovski, Alexander Soljeniţân (vezi Arhipelagul Gulag) sau Stefan Zweig. Au cunoscut-o atâţia alţii al căror nume îmi scapă acum (sau nu am ajuns eu încă la ei) precum şi o listă nesfârşită de anonimidintoateveacurile. Dorul de omenesc îl resimte şi Winston Smith personajul lui Orwell din 1984 ori pompierul din 451 Fahrenheit, personajele principale din Căinţa lui Abuladze, din Ciocârliile pe sârmă (filmul lui Menzel interzis în anul „revoluţiei de catifea” de la Praga) şi din Zapping (scurt-metrajul admirabil regizat de Cristi Mungiu în anul 2000).

Nevoia de omenesc am resimţit-o şi atunci când ideologia naţionalist-comunistă nu ne-a spălat creierii, definitiv şi iremediabil. Speram, atunci, să cadă „centralismul democratic” şi să înceteze odată „cultul personalităţii”, să apucăm vremuri pluraliste, democratice, occidentale, liberale. De 20 de ani visul devine realitate. O realitate, pentru unii, de vis: nu oricine poate ajunge dintr-un cioban fără şcoală nabab carpatin şi politician de Dâmboviţa, apoi membru în Parlamentul European şi acum prezidenţiabil adulat de vulg (şi numai!). Şi lista de căpătuiţi poate continua. Dinu Păturică sau Tănase Scatiu sunt printre noi evergreen. Pentru alţii, „schimbarea la faţă” e de coşmar. Oricum, presiunea noii ideologii (consumiste, ultra-pragmatice) – prin media mai ales - nu e de neglijat nici ea. Puţini sunt însă cei care o conştientizează, şi mai puţini cei care îi rezistă.

Omul modern, scria Tarkovski, se înfruptă din materialismul acestui veac precum muştele din miere. Cine să mai ia atunci un moment de respiro ca să-şi pună întrebări, să analizeze, să înţeleagă regia Marii Păcăleli în forma ei actuală? Ori să mai mulţumească, aşa cum se cuvine, pentru ziua pe care a mai apucat s-o trăiască, pentru familia pe care – ca un dar al bunătăţii cereşti o are. Prinşi în cleştele atâtor zeităţi (post)moderne, uităm adesea de bogăţiile şi bucuriile nepieritoare pe care,from immemorial times, le păzesc toţi cei care – întotdeauna minoritari - refuză înregimentarea în numele omeniei.

bonus track: Noi rămânem oameni

voice: Gabriel Cotabiţă

lyrics: Dan V. Dumitriu

music & orchestration: Adrian Enescu

recorded in 1988

Maşina de orbit secunde

e destul să ştim că noi doi

vom muri…

că dragostea noastră este un privilegiu sezonier

că vara

şi primavara

şi iarna dragostei noastre sunt totdeauna pe sfârşite,

că buzele tale

atât de dumnezeiesc legate de buzele mele

vor deveni hârtie creponată

la geamul cavourilor cu blazon…

e destul să ştim că noi doi vom muri

pentru a scutura toţi copacii

din pădurea dragostei noastre

cu masina de orbit secunde

e destul să ştim că noi doi

vom muri

că îmbrăţişarea noastră de acum

nu-i decât o haltă de tren personal,

că în gara sărutului nostru

trenul eternităţii

nu stă decât foarte puţin

e destul să ştim că noi doi vom muri

pentru ca buzele noastre

să nu se mai sărute

pentru ca ochii noştri să nu se mai privească,

pentru ca vorbele noastre să nu se mai adune

silabă cu silabă,

e destul să ştim,

pentru a ne sfărâma singuri

ţeasta

(Lucian Avramescu)

O dublă stea

el a venit cu-n pumn de fragi

pentru ea, pentru ochii ei dragi

dar ea nici o vorba n-a spus

şi atunci el s-a dus, s-a dus

şi de-atunci când vine vara dintre zări

pentru ea încep lungi aşteptări

fragii mor şi vara trece într-o zi

ca un tren ce nu-l mai poţi opri

ce destin ciudat când unul dintre noi

e cu celălalt şi totuşi nu fac doi

când el sau ea o clipă uită

că dragostea e-o dublă stea

ea a venit în chip de dor

dând contur stării lui de nor

dar el nici o vorbă n-a spus

şi atunci ea s-a dus, s-a dus

şi de-atunci în lume nu-şi mai află loc

fără ea norocu-i nenoroc

zile trec şi toate nopţile îl dor

rătăcind în starea lui de nor

ce destin ciudat când unul dintre noi

e cu celălalt şi totuşi nu fac doi

când el sau ea o clipă uită

că dragostea e-o dublă stea

ce destin ciudat să-ţi pară efemer

tot ce ai visat

şi-apoi să dai de cer

...când el şi ea şi-aduc aminte

că dragostea e-o dublă stea...

O dublă stea

lyrics: Dan Verona

music & orchestration: Adrian Enescu

voice: Aura Urziceanu

Amor, amor...

Lucrarea lui Cornel Ciomazgă este un (pseudo-)roman inspirat din două cazuri de sechestrare de persoane pe care le-a „contopit” într-unul singur. Cartea are nucleu narativ, personaje „cu probleme”, răsturnări de situaţie, are intrigă. Este o mărturie a sublimului dialog dintre om şi „omul din om” născut de „Mângâietorul, Duhul Adevărului”, ce se aşterne acolo unde este lăsat să intre. Iar unde i se închide uşa rămâne la poartă sau trece pe lângă (cazul tatălui care se spânzură, al mamei care cu foarte mare greutate se „recuperează” din zonele demonico-isterice ale cărei prizonieră devenise etc.). Lucrarea e mai degrabă un eseu cu plot, cu „personaje”, cu multe pasaje decupate din Sfinţii Părinţi (Pateric), din Scriptură. Sigur, „suflul” cărţii este asertiv „duhovnicesc” şi „deznodământul” poveştilor se află în „îmbisericirea” personajelor. Piscul cel mai înalt este, desigur, Împărtăşania la care personajele ajung adesea după multe peripeţii (sminteli, rătăciri). Totuşi, felul în care ne este oferit acest „as salvator”, această „perlă de mare preţ” - care e mintea îmbisericită a „făpturii celei noi” - nu mi s-a părut pompieristic, declarativ, „popesc”.

Totul se petrece într-un sat unde reporterul-raisonneur observă, studiază, descoperă drame, secrete de familie etc. Toate aceste drame (un tânăr renunţă să mai vorbească şi tot satul, părinţii inclusiv, cred că e surdo-mut, devenind astfel martorul atâtor fărădelegi comise de cei din preajma sa şi într-o zi, după mulţi ani, se mărturiseşte în biserică, după Sf. Liturghie, în faţa întregii comunităţi, demascând totodată şi faptele abominabile al căror martor a fost atâta vreme; o soţie îşi înşeală bovaric multă vreme bărbatul – un eminent doctor, cam egoist însă – cu acest mut, între alţii; o tânără este sechestrată vreo 15 ani de mama ei pentru că, saşă fiind, nu acceptă ca fiica să i se mărite cu un român, viitor preot ortodox etc.) se limpezesc prin Spovedanie (se face referire, pe câteva pagini, la dificultatea de a găsi un duhovnic, de a te „disponibiliza” spre mărturisire, la „Ortodoxia pătimitoare”, la confuzia morală din zilele noastre etc.), prin auto demascare, prin revenirea la sine, prin restaurarea treptată şi dureroasă a firii decăzute a omului. Cum anume? Prin - sticto sensu – convertire (asistăm la un botez - ortodox, desigur - în împrejurări deosebite, undeva într-o peşteră locuită de un sihastru), hirotonire şi călugărie.

Am găsit câteva consideraţii interesante despre iubire (în stilul cărţilor lui Paul Evdokimov: Taina iubirii, Femeia si mântuirea omului) „Louis Lavelle afirmă că a iubi înseamnă a intra în emulaţie cu un altul care ne ajută şi pe care îl ajutăm, care ne naşte şi pe care îl naştem în iubirea care ne uneşte”; „persoana iubitoare îşi creează singură persoana pe care o iubeşte, iubirea este forţa uriaşă prin care omul, aidoma unui demiurg, biruie neantul prin crearea semenilor săi”. Într-una din poveşti, o soţie adulteră, slabă fiind (dar câţi pot fi tari într-o atare situaţie?) alege, la începutul căinţei ei calea sinuciderii (prin supradoză de somnifere) şi – cum altfel? – o minune o va lăsa în viaţă. Zicem noi: ca să aibă vreme destulă să se căiască, ceea ce se va şi întâmpla. Astfel, paralizată, mai trăieşte câţiva ani, îngrijită de soţul care o venerează. Într-un fel s-ar putea spune că suferinţa (imobilizarea la pat) a învăţat-o să dea vieţii adevăratul sens…Ah, amor, amor…

Ochiul său curat

Ceea ce mi se pare unic şi umitor la Cristian Mungiu este ochiul curat cu care scrutează aceeaşi rasă de oameni pentru care, vorba regizorului lui Alexandru Tatos (†1990), „stomacul e mai important decât creierul, ba chiar şi decât picioarele”. Filmele lui nu spun că tot răul - ce, semeţ, adăposteşte la umbra sa binele - nu există. Că românii – înainte de 1990 (vezi: 4,3,2 şi acum Amintiri din Epoca de Aur) sau după 1990 (vezi Zapping, Occident) – au trăit şi trăiesc pe roze. Că „ocupaţiunea lor mintală” e la chestiuni fine, intelectuale şi de estetică ori că spaţiul mioritic respiră bun simţ, luciditate, dragoste de frumos, respect de sine & pentru persoana aproapelui şi îndeplinirea datoriei. Mungiu nu este ipocrit şi nici farseur. Atâta doar că – fenomen rarisim – privirea asupra lumii nu i s-a mânjit de patima (atât de frecvent întâlnită la ceilalţi colegi de-ai săi de generaţie, aproape fără nicio excepţie) de a filma „de sus” poporul român, de a scormoni în borhotul ce oricum pute şi nu mai are nevoie – o dată în plus - să fie răscolit, trâmbiţat, pus pe tapet.

Este nevoie de umorul lui Mungiu (sau al lui Nae Caranfil din E pericoloso sporgersi sau al lui Porumboiu din A fost sau n-a fost ori al lui Mitulescu din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), al cărui pedigree poartă influenţa şcolii cehe (Menzel, Forman, Sverak), cu cât e mai toxic mediul cinematografic: de violenţă, de pornografie, de tot felul de pelicule ce cultivă până la saturaţie „estetica urâtului” sau a „frumosului de plastic”. Într-atât sunt de deosebite filmele sale de celelalte (din aceeaşi zonă) regizate de colegii săi mai tineri sau mai vârstnici, încăt dacă ale lor sunt româneşti, atunci ale lui nu sunt româneşti. Şi invers. Înclin să cred că privirea sa, ochiul său curat caută să redescopere ce a mai rămas dintr-o Românie demult apusă, în care impostura nu era la ordinea zilei şi hoţii – vorba lui Johnny Răducanu – mai lăsau şi altora să fure, nu luau ei tot. Iar ceea ce – după zeci de ani de dictaturi şi încă vreo douăzeci de ani de „tranziţie” şi altoire cu aşa-zisul „confort occidental” - s-a descompus, s-a corcit, s-a degenerat în însăşi fibra intimă a acestui neam este înregistrat de camera sa (operator: Oleg Mutu) neresentimentar, fără clişeele „neorealismului” grotesc şi sardonic din atâtea şi atâtea producţii post-1990.

Trans4mation

Versurile cântecului din Septembrie (1978, muzica: Adrian Enescu, versuri: Romulus Vulpescu, voce: Ileana Popovici) amintesc de ziua care ne coboară „discul solar”, în care ajungem „boare, cer şi aer clar”, de „ora care doare, scrisă-n calendar”, de „vârsta, vestea, vremea, vara, vama, vocea” care „vine, cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora”, de vremea când „la izvoare ne-ntoarcem iar”.

În The Point (Oblio), există o melodie ce are ca temă principală transformarea necazurilor în natură (pe principiul circuitului apei în natură) – în fond o chestie de abordare, de how one looks at things, however bad and irreversible they may be: durerea se mută (parţial, desigur) în lacrimi care se varsă în cana de ceai pe care o bem la micul dejun, care – prin sistemul de canalizare – ajung deversate în râuri şi mări. Călătoria lacrimilor noastre continuă astfel în ocean unde sunt înghiţite de nişte peşti care, la rândul lor, sunt înghiţiţi de alţi peşti mai mari (pe principiul big fish eat small fish) pe care, în cele din urmă, îi va înghiţi o balenă. Care balenă, inevitabil, îmbătrâneşte şi se descompune, lăsându-şi rămăşiţele pe fundul oceanului, care rămăşiţe sunt redate oceanului, mărilor şi devin apă sărată ce nu e potabilă (pentru că are gust de lacrimi), deci va fi filtrată şi, potabilă, ajunge înapoi - prin robinetul de la bucătărie - în ceainic and so on and so forth…

Aşadar, good news: nu există moarte, ci numai trecere dintr-o stare într-alta (dacă asta ne poate consola cumva) – din trup şi sânge în „boare, cer şi aer clar”, din lacrimă în apă sărată de mare ce devine potabilă şi se preface iar în lacrimă…

Think About Your Troubles

by Harry Nilsson (lyrics & music)

Sit beside the breakfast table

Think about your troubles

Pour yourself a cup of tea

Then think about the bubbles

You can take your teardrops

And drop 'em in a teacup

Take them down to the riverside

And throw them over the side

To be swept up by a current

Then taken to the ocean

To be eaten by some fishes

Who were eaten by some fishes

And swallowed by a whale

Who grew so old

He decomposed, doo, doo, doo

He died and left his body

To the bottom of the ocean

Now everybody knows

That when a body decomposes

The basic elements

Are given back to the ocean

And the sea does what it oughta

And soon there's salty water

Not too good for drinking

'Cause it tastes just like a teardrop

So they run it through a filter

And it comes out from a faucet

And it pours into a teapot

Which is just about to bubble

Now think about your troubles…

Human resources

Dispare dintr-o dată cineva pe care-l cunoşteai, cu care te salutai, vorbeai, cineva cu care reuşiseşi să stabileşti o amiciţie, o comuniune. Brusc, această persoană trece în „lumea umbrelor” şi, treptat apoi, amintirea i se înceţoşează în mintea ta. Se mută în lumea lui Hades şi rămâne acolo o vreme, după care se şterge până şi din memoria cimitirelor.

Şi totuşi, unii dintre noi, ne mai încăpăţânăm să credem că dincolo registrele nu se şterg, că dincolo contabilitatea sufletelor (de tip human resources) este desăvârşită, fiecare suflet de om (exclus alte specii) având „dosarul” său bine ticluit. Probabil că acest gând ne ţine în viaţă, altminteri, dacă am şti că totu­-i trecător, că nu există nici un Contabil-Şef, mă rog, nici un serviciu de contabilitate (la care, deocamdată, nu avem acces) ne-am grăbi să ne spargem ţestele unii altora ori să ne dăm cu capul de pereţi noi înşine. Noroc, deci, cu credinţa pe care-o păstrăm în perfecţiunea şi dreptatea trezoreriei lumii „în oglindă”, în ţinerea de minte (dar şi în milostivirea) ireproşabilă a Programatorului…

Sfârşitul, prin urmare, nu-i aici, iar acolo ni se pregăteşte un program o-bli-ga-to-riu de cinematecă (combinaţie de pelicule horror şi cascadorii râsului) în cadrul căruia vom revedea à la légère telenovela vieţii noastre. Şi ni se va cere, democratic, să judecăm după măsura cu care ştim să iubim, urmând a fi iertaţi după măsura cu care am ştiut să iertăm…

Hocus-pocus

Biblia, Patericul, Evangheliile apocrife etc. sunt pline de situaţii ce par bizare, fantastice, surreal însă - în contextul ecleziastic – tot ceea ce pare supranatural şi ireal este, nu-i aşa?, cât se poate de natural, de real. Are dreptate Dostoievski: realitatea are obligatoriu o componentă paradoxală, stranie, fantastică. Realul e fantastic, iar fantasticul e real.

Azi, cuvântul de învăţătură rostit de sacerdot ne-a trimis spre o istorioară ai cărei protagonişti sunt nişte păgâni ce trăiau în vremurile de demult, dintre aceia care l-au schingiuit şi batjocorit pe Hristos în timpul Patimilor. Astfel, unul dintre ei se zice că ar fi cumpărat o casă în care ar fi rămas, rătăcită (oare?), o icoană cu Mântuitorul. După ce a fost aflată de proprietarul necredincios (şi iconoclast – apropo şi de tema liturgică de azi: Sinodul Ecumenic al VII-lea, care a stabilit, o dată pentru totdeauna, rolul icoanelor Bisericii în mântuirea omului), acesta a prezentat-o tovarăşilor săi necredincioşi. Au hotărât să o scuipe, aşa cum şi-au amintit că procedaseră cu Însuşi Hristos strămoşii lor. Apoi au bătut cuie-n ea şi au împuns-o cu suliţa şi au continuat s-o pângărească cu un burete îmbibat în oţet. Dar – stupoare! – au văzut cum icoana a început nu doar să „plângă”, ci şi să „verse sânge”, drept care au chemat ologii şi orbii şi pe alţi neputincioşi să verifice dacă sângele ţâşnit în chip miraculos din icoana răstignită îi va tămădui. Dacă îi va vindeca, au spus ei, se vor converti şi vor crede. Legenda are – cum altfel? - happy end şi, printr-un fel de efect abracadabrant gen deus ex machina, sângele („care a fost colectat într-un vas încăpător”, zice povestea) s-a dovedit a fi un hocus-pocus blood şi acei bad guys au devenit, aşa cum au promis, good guys.

Restul (cum şi-au continuat & desăvârşit viaţa, deopotrivă neofiţii şi vindecaţii, după miracolul produs) e … tăcere. Sau o serie fără număr, fără număr, de alte legende şi povestiri miraculoase.

Pieta

Pe la prânz am fost, cu Raluca, la îngropăciunea lui Cătălin Ciotescu. (n.1969) Raluca a mai apucat să-l vadă (aseară) pe catafalc; eu am rămas cu amintirea lui de acum o săptămână, când ne-am întâlnit ultima oară: era jovial, cald, luminos. Sacerdotul a ţinut un speech foarte mişcător şi „la obiect”. În general, ceremonialul de înmormântare din ritul ortodox este o variaţiune pe tema deşertăciunii celor lumeşti, a morţii care poate veni, iată, ca un fur, when you least expect it. Accentele cuvântului de înţelepţire, de trezire cad pe trecerea în lumea „unde drepţii se odihnesc”, pe despărţirea, cu această ocazie, de trupul neînsufleţit al defunctului, pe nădejdea reîntâlnirii cu el acolo, unde ne vom duce cu toţii într-o zi.

Despărţirea de Cătălin a fost zdrobitoare şi presărată cu multe lacrimi. I-am urmărit sicriul coborât, uşor, în groapă, de echipa de undertakeri, după care aceştia au început să arunce pe el pământ cu lopata. Mi-o amintesc pe Gianina îngenunchiind cu doar câteva clipe înainte în faţa lui (pe când preotul rostea ultimele cuvinte din rugăciunea de dinaintea punerii în mormânt); câteva minute mai târziu, rezemată de crucea de marmură, privea spre sicriul tot mai acoperit de ţărână. Necontenit se auzea lamentaţia mamei lui Cătălin şi cuvintele îndurerate ale tatălui său. Apoi am plecat cu toţii, iar Cătălin a rămas singur între cele patru scânduri, six feet under. Deasupra lui, coroanele din crenguţe de brad şi flori au depăşit 2m. înălţime…Odihneşte-te în pace, suflet drag!

Măcar o clipă

Seara, cu Theodor la Filarmonică: J. Haydn: Simfonia nr. 39 în sol minor; Fr. Schubert: Simfonia I în re major; V. Dinescu: Tabar – pentru 4 percuţii şi orchestră. Au stat cu noi, în loja de la parter, pianiştii Sorin & Adriana Dogaru. În timpul concertului Raluca a fost la capelă, unde se afla depus corpul neînsufleţit al lui Cătălin Ciotescu.

Gianina crede că acolo unde e soţul ei acum îi e oricum mai bine, că noi, cei care – o vreme – am mai rămas să facem umbră pământului, suntem cei care suferă. Sabin (instructorul de înot al lui Theodor) spune că dispariţia unui om drag este ca un memento mori, iar Monahul ne îndeamnă să nu deznădăjduim şi adaugă: prietenii şi apropiaţii lui Cătălin au acum în ceruri un rugător în plus. Până să înţelegem şi să acceptăm că aşa e încă ne simţim tentaţi să-i spunem: Om bun, mai stai o clipă cu noi…În fond, suprema (şi singura) consolare e tot în pomenirea lor, a celor care – zicem noi, cei necunoscători ai adevărurilor cereşti – înainte de vreme s-au urcat la ceruri: în gândul şi rugăciunea noastră, în inimile noastre, în dumnezeieştile liturghii…Suntem, la urma urmei, tot împreună, în una şi aceeaşi Biserică. Numai de-am ajunge noi la miezul de lumină al acestui gând…