No trespassing

Aseară, într-o sală înfrigurată, am ascultat cu Theodor lucrări de R. Ward (Dialoguri pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră), Fr. Poulenc (Concertul pentru două piane şi orchestră, în re minor) şi A. Dvořak (Simfonia a IX-a în mi minor, op. 95 - Din lumea nouă). Solişti: Alexandra Guţu (cello), Sorin Dogaru (pian), Gabriel Popa (vioară), soţii Mihailescu (pian). Apoi ne-am reunit tustrei cu prietenii noştri la „Casa cu flori” pentru o restanţă: sărbătorirea celor trei născuţi la sfârşit de august şi început de septembrie (Raluca, Michelle & Cornel).

Azi, pe o ploaie torenţială (a plouat toată ziua) m-am îmbarcat, cu Theodor, pe vasul de la McDrive unde îşi serba ziua Iulia. Trei dintre adulţi au stat deoparte (în incinta restaurantului) la o cafea, în timp ce copiii se jucau karaoke pe ritmuri gen „Gaşca mea” (Hi-Q). Noi, cei mari, am călătorit prin înalte sfere în discuţii ce tămâiau spaţiul profan de la Mc.

Discuţiile, în general, atunci când îmi lasă în urmă un aftertaste nu tocmai mângâietor şi odihnitor nu sunt altceva decât lucru manual. Adică: după cum îţi aşterni, aşa dormi. Sau: semeni vânt, culegi furtună. După cum pun în cuvinte ceea ce simt (nătâng, arătând chiar ceea ce simt) e şi feedback-ul. De fapt, e foarte simplu: ţine de aşa-numita limită de discreţie despre care aflăm atunci când – în lumea civilizată sau, mă rog, acolo unde oamenii încearcă măcar să fie politicoşi - ne apropiem de un ghişeu. Dacă se depăşeşte această limită (în bănci sau în oficiile poştale etc. e marcată printr-o linie galbenă ce-ţi indică locul unde trebuie să te opreşti), o faci pe pielea ta. Şi poate că e bine aşa. De ce? Pentru că fiecare om îşi plăsmuieşte visele sale, idealul său, crezul său. Cu ce drept intrăm noi cu bocancii cu crampoane în sufletul omului? Păi, cu dreptul de a-l – credem noi – „lumina”, de a-l aduce „pe cale” – ne justificăm noi, amăgindu-ne. Intenţii bune, numai că operaţiunea e extrem de delicată. În ceea ce mă priveşte, am dat greş întotdeauna şi atunci când am călăuzit, şi atunci când am fost călăuzit cu predici „ca la carte”. Mi-a ieşit însă atunci când călăuzirea - într-un sens sau altul - s-a produs cu respect faţă de … limita de discreţie.

Scurtă întâlnire

Extraordinară întâlnirea (sau, mai bine, petrecerea, în sensul dat de Constantin Noica acestui termen) cu regizorul Nicolae Mărgineanu, care s-a deplasat până la Timişoara ca să ia un interviu pentru documentarul la care lucrează: un film despre drama tatălui său şi a celor care au cunoscut pe propria piele Gulagul, în „obsedantul deceniu” cinci şi jumătate din al şaselea. Cele aproape două ore petrecute la Symphony Café, în drum spre gară şi la o pizzerie au fost folosite la maxim: am povestit de filme, actori, regizori cu o vervă ce depăşea cu mult limita de timp de care dispunea maestrul. Pentru el, pierderea tatălui (plecat, la fel ca personajul din filmul lui Kusturica din 1985, na službenom putu, adică în - eufemistic, desigur – „călătorie de afaceri”) şi opreliştile care i s-au pus după aceea (pentru „originea nesănătoasă”) au fost o încercare din care a ieşit mai puternic. A fost un prilej „chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Întuneric, tăciune în inimă, albastru ger pe frunţi, pecete arsă cu fier pe coapsă, lacrimă în bulgăre de ţărână şi sâmbure de cer (ipostaze ale suferinţei surprinse de Lucian Blaga în poemul său „Laudă suferinţei”), această năpastă avea să preschimbe – în cazul său – argila-n duh „ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”. Şi-ntocmai ca-n versurile blagiene, Tatăl „carele este şi va fi” a alungat din calea sa doar acea suferinţă care destramă. Pe „aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” a lăsat-o să-şi desăvârşească lucrarea. Parte din rodul ei este familia minunată de care are parte acest om şi, de asemenea, filmografia sa luminoasă, nedeclamativă şi neresentimentară.

Continuă să mă urmărească imagini, stări şi chipuri din Un om în loden (opera prima, 1979, un film poliţist de referinţă în cinematografia românească, o replică inteligentă la filmele de serie cu comisari ale „nemuritorului” Sergiu), Ştefan Luchian (cu plastica uluitoare a lui Călin Ghibu), Întoarcerea din iad (pentru imaginea lui Vlad Păunescu, dar şi pentru Maria Ploae, Remus Mărgineanu, Constantin Brânzea, Ana Ciontea şi…Dragoş Pâslaru), Pădureanca (pentru Manuela Hărăbor, dar şi pentru Adrian Pintea, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc), Flăcări pe comori (inspirat din scrierile lui Agârbiceanu, cu un Claudiu Bleonţ încă necabotin, cu un Mircea Albulescu de zile mari, cu prezenţa cool a lui Remus Mărgineanu, cu soundtrack-ul lui Cornel Ţăranu ce prelucrează armoniile şi linia melodică din Dueliştii lui Ridley Scott, cu – în fine – imaginea electrizantă a lui Vlad Păunescu), Undeva în Est (despre rezistenţa anticomunistă din munţi, cu aceiaşi Remus Mărgineanu şi Maria Ploae, dar şi cu Marius Stănescu), Priveşte înainte cu mânie (tot Remus Mărgineanu, apoi Luminiţa Gheorghiu, Cristi Iacob, Petre Nicolae – portretul grim al unui orăşel de provincie de la malul mării în primii ani după căderea lui Ceauşescu), Faimosul paparazzo (pentru Maria Ploae şi Marcel Iureş) &, last, but not least, Binecuvântată fii, închisoare (pentru Maria Ploae şi celelalte: Dorina Lazăr, Margareta Pogonat, Ecaterina Nazare – un crâmpei din infernul gulagului autohton).

Şi, cum aş putea uita, dacă mă mai gândesc la seria B.D.-urilor e doar pentru „ochiul” care i-a filmat pe Caragiu & co. din acele trei comedii extrem de populare. Înainte de a fi regizor, Nicolae Mărgineanu a fost operator. (Şi înainte de a fi operator a fost nevoit să schimbe la job-uri, căci omul era – în acei ani cumpliţi – sub vremi.) Atunci avea să filmeze, în 1971, palpitanta Explozie (acelaşi regizor, Mircea Drăgan, nenumărate vedete: Caragiu, Beligan, Motoi, Diaconu, Piersic, Dem Rădulescu, Draga Olteanu, Jean Constantin şi …Gheorghe Dinică), iar câţiva ani mai târziu Tănase Scatiu (cartea sa de vizită ca director de imagine) şi primul western românesc, Profetul, aurul şi ardelenii.

M-am despărţit de regizorul Nicolae Mărgineanu cu nădejdea că ne vom revedea undeva, cândva…Şi mai ales cu bucuria de a-l fi simţit atât de apropiat de parcă ne ştiam de când lumea, nu doar de câteva zile...

America, America...

A.E. îmi trimite o serie de citate despre America. Printre ele: America is God’s crucible, the great Melting-Pot where all the races of Europe are melting and reforming! The real American has not yet arrived. He is only in the crucible, I tell you – he will be the fusion of all races. (Israel Zangwill); Americans always try to do the right thing after they’ve tried everything else. (Winston Churchill); I confess that in America I saw more than America; I sought the image of democracy itself, with its inclinations, its character, its prejudices, and its passions, in order to learn what we have to fear or hope from its progress. (Alexis de Tocqueville); Where liberty dwells, there is my country. (Benjamin Franklin); Sometimes people call me an idealist. Well, that is the way I know I am an American. America is the only idealistic nation in the world. (Woodrow Wilson); I found America the friendliest, most forgiving, and most generous nation I had ever visited. We South Americans tend to think of things in terms of convenience, whereas people in the United States approach things ethically. This — amateur Protestant that I am — I admired above all. It even helped me overlook skyscrapers, paper bags, television, plastics, and the unholy jungle of gadgets. (Jose Luis Borges); It’s the fractious, maddening approach to the conduct of human affairs that values equality despite its elusiveness, that values democracy despite its debasement, that values pluralism despite its messiness, that values institutions of civic culture despite their flaws, and that values public life as something higher and greater than the sum of all our private lifes. (The Editors of The Atlantic Monthly)

Drept răspuns găsesc acum doar cele afirmate de Petre Ţuţea: Omul, când e singur, poate face fel de fel de unelte. Adică devine american, spun eu. Eu aş scrie peste Statele Unite astfel: „Omul este un animal care fabrică unelte.” M-au întrebat unii care sunt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sunt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da' spiritual America e o Ghana; pe lângă India e primitiva. Americanii nu mor în război. Sunt supra înarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului. Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic... şi noi şi ruşii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învăţam acum nemţeşte cu dicţionarele pe genunchi. În belşugul de-acolo nu poate apărea o gândire teologică. Americanii n-au vocaţie; Îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani. La acestea aş mai adăuga şi replica dură dată de Soljeniţân poporului american (pe care l-a scandalizat atunci, prin 1976), după expulzarea sa din URSS. Nu-mi dau încă prea bine seama de ce acest celebru supravieţuitor al Gulagului a preferat întoarcerea în Rusia şederii bine-mersi în America. De ce a preferat traiul într-un fost lagăr comunist confortului occidental. Să fi resimţit el că dictatura corectitudinii politice e mai periculoasă ca dictatura sub Stalin?

Unii rezistă „transplantului”, alţii nu-l suportă. E foarte simplu, în fond. Este atât de absurd să arăţi cu deştu’ spre „pământul făgăduinţei” şi să afirmi că borna democraţiei mondiale este focarul tuturor răutăţilor, ca şi cum axa fină şi nevăzută care desparte binele de rău n-ar trece – aşa cum bine a observat Soljeniţân – prin chiar inima omului. Un alt concurs de împrejurări putea să-l trimită pe cel care a rămas în „patria mamă” în labirintul Lumii Noi, la fel de bine cum alte circumstanţe puteau face imposibilă plecarea acolo a celui care, inevitabil, va fi un dezrădăcinat. În ce priveşte acomodarea (sau lipsa de acomodare) cu noile condiţii de viaţă, e o problemă de pregătire – sufletească, profesională etc. Până la urmă bucuria de a trăi sau gustul amar al singurătăţii (alienării, înstrăinării) nu ţine de o zonă geografică anume…

În ceea ce mă priveşte, mă abţin să mă pronunţ în cazul Americii pur şi simplu pentru că nu am experimentat şi nu am gustat din „visul american” atât de sfânt celor ce caută să-l transforme în realitate. Nu sunt americanofil, însă nici nu doresc să pronunţ împotriva ei. A o incrimina teribilist şi resentimentar mi-ar părea un gest la fel de unfair ca atitudinea teribilistă a „iluminiştilor” de serviciu – fii ai Bisericii, însă înveninaţi, revoltaţi şi emancipaţi – care, ca outsiderii, blamează popii şi cadrul liturgic, fără o minimă apropiere de el, fără să fi gustat vreodată din frumuseţea lui sacramentală. De aceea cred în continuare că America are nu doar ciudăţenii şi sminteli, ci şi o taină a ei pe care – recunosc - nu am desluşit-o decât, cel mult, în parte.

Three ages of man

Oscar Wilde: „The old believe everything, the middle-aged suspect everything, the young know everything”. Cum ar veni, bătrânii pe toate le cred, cei de vârstă medie se îndoiesc de toate, iar tinerii le ştiu pe toate.

Poate ultima parte a aforismului paradoxal (cum altfel?) lansat de Oscar Wilde ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru orice dascăl care lucrează cu adolescenţi. Mai ales dacă acesta îşi închipuie, naiv, că elevii sunt dornici să înveţe, să-şi lărgească orizontul cunoaşterii de sine şi în acelaşi timp să reziste bombardamentului cu informaţii inutile şi smintitoare (de la televizor, din presă, de pe internet etc.). Tinerii ştiu tot mai puţin să se salveze din infernul mediatic şi derizoriu în care le este dat să trăiască. Cum, atunci, să îi corectezi, să îi formezi, să îi îndrumi, când ei şi-au format o a doua natură din hrana – duhovnicească şi trupească – de tip fast food?

Cei de vârstă medie (care au pornit tăvălugul pe toboganul vieţii) se îndoiesc de toate după ce sunt martori ai atâtor şi atâtor întâmplări absurde pe care nu reuşesc (încă?) să le analizeze – precum bătrânii – cu organul credinţei. Dar poate e şi aceasta o încercare a omului din lume, care nu a ales calea pustiei şi – în sate, oraşe, metropole care de care mai cosmopolite - se nevoieşte cu iureşul cotidian…

Social ties

Azi am făcut, cu unii din elevii mei, două texte despre social ties. Morala: cu cât avem legăturile mai strânse (cu familia, cu prietenii, colegii de muncă etc.), cu atât sunt mai mari şansele să trăim mai mult. Adică să fim mai puţin deprimaţi, că, vorba aia, avem rude, prieteni, cunoştinţe cu care suntem în comuniune, deci avem pentru cine trăi. Unii din elevii mei (chiar eminenţi la engleză) mi-au mărturisit că, la cei 17 ani ai lor, simt că nu au pentru cine (sau pentru ce) trăi, că trăiesc doar cu speranţa că vor avea money, money, money şi astfel vor putea să-şi cumpere fericirea. Că aşa au auzit ei: oamenii bogaţi sunt fericiţi. (Cine să le sădească idealuri în această babilonie?)

Mi-am amintit involuntar un clip trimis de Raluca pe mess cu câteva săptămâni în urmă. Un tip stă pe o bancă şi-n spatele lui e un zgârie–nori. E cuprins de reverie şi, lângă el, se aşează un personaj ciudat într-o mantie neagră, cu o coasă-n spate (ca în A şaptea pecete de Bergman ori ca-n parodia lui Woody Allen, Love and Death şi – de ce nu? - ca-n Ivan Turbincă al nostru) şi-i arată cu deştu ridicat în sus ce i se pregăteşte: un obiect greu (un amoraş din ghips) în cădere liberă ce urmează să-l strivească – în câteva secunde - pe nefericitul visător. Acesta însă, tot involuntar, vede – cu ochii minţii – cele mai frumoase clipe din viaţa sa, imortalizate de memoria lui afectivă sub forma unor clipuri şi a unor poze. Succesiunea galopantă de imagini (pretext pentru a face reclamă la remumita firmă Virgin) îl va ului şi obosi însă pe nedoritul mesager, care adoarme pe propria-i coasă. Catastrofa, cum ar veni, se amână.

Altfel spus: timpul folosit cum se cuvine şi cu voie bună alături de cei dragi (înregistrat şi bine păstrat în sertarele tainice ale memoriei noastre) ne va salva şi va birui până şi moartea.

Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Necesitatea unei cărţi despre filmul lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor (Premiul de regie la Cannes, 1965), este motivată – susţine autorul ei, Virgil Petrovici – de „încărcătura estetică şi ideatică ce nu poate fi cu uşurinţă analizată în această accentuată întrecere cu timpul”. Volumul, bogat ilustrat cu imagini din film şi din timpul filmărilor, conţine nu doar scenariul (decupajul) regizoral, ci şi o fişă de creaţie cinematografică pentru regizor, un palmares, numeroase interviuri şi cronici precum şi câteva documente legate de romanul omonim de Liviu Rebreanu.

Printre personalităţile care au făcut parte din echipa acestui film (ce se înscrie pe linia unor capodopere ale genului ca: Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest sau Cărările gloriei) se numără şi directorul de imagine Ovidiu Gologan. Migala muncii sale – „şi poezie şi pictură” - atente la cele mai mici detalii ale compoziţiei imaginii (uneori, la aranjarea luminii pentru un prim-plan de câteva secunde, îi erau necesare în jur de patru ore), este evocată într-o serie de interviuri şi cronici. Operatorul însuşi spune, în ultimul interviu pe care l-a acordat (publicat în volum): „N-am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-l emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.” Alţi colaboratori apropiaţi ai regizorului (scenograful Giulio Tincu, inginerul de sunet Anuşavan Salamanian, compozitorul Theodor Grigoriu, monteurii Dan Naum şi Yolanda Mîntulecu, actorii Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gina Patrichi, Andrei Csiky, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ ş.a.) rememorează, la rândul lor, experienţa avută la acest film.

Teoreticianul de film George Littera semnalează „construcţia interioară de o rigoare şi o puritate rar întâlnite în filmele noastre, derivând din precisa geometrie în care sunt expuse motivele, temele, din ridicarea unor întregi arhitecturi de raporturi semnificative, înalt simbolizatorare”. Unul din criticii vremii, Ecaterina Oproiu, remarca „gravitatea regizorului” şi refuzul său dezinvolt „de a pluti printre clăbuci de vervă, de a avea farmec levantin”. Rezultatul: o senzaţie „de greu”, o gravitate „uneori nordică” şi impresia că „ne mişcăm pe o planetă în care legea gravitaţiei impune alte norme, o planetă în care totul cântăreşte infinit mai greu”. Pădurea spânzuraţilor, consemnează Oproiu în acord cu alţi critici de film, „ne dă sentimentul înviorător că ne aflăm în faţa unei pelicule de circulaţie europeană”.

Cartea lui Virgil Petrovici a fost scrisă şi publicată într-o vreme când cinematografia românească trăia doar din nostalgia puţinelor sale succese în lume. Deceniul care i-a urmat avea să răscumpere timpul de aşteptare prin laurii câştigaţi de filmele noii generaţii de realizatori (Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Nae Caranfil ş.a.) la importante festivaluri internaţionale. În sfârşit, şcoala românească de film post 2000 a izbutit să răspundă cu brio întrebării adresate, în 1984, de criticul Florian Potra: „Dincolo de momentul Pădurea spânzuraţilor, cinematografic vorbind, unde suntem noi?”

Virgil Petrovici – Pădurea spânzuraţilor, un film de Liviu Ciulei

Editura Tehnică, Bucureşti, 2002, 228 pag.

Magic moments

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei a fost comemorat, joi 29 octombrie a.c., în Aula Magna de la A.S.E. Bucureşti printr-un colocviu organizat de respectiva academie împreună cu Florin Caragiu. Guest star: Monahul Valerian, „ucenicul mult iubit” al avvei – aşa cum l-a caracterizat stareţul schitului Pătrunsa (Vâlcea), prezent şi el la eveniment. Ne-am înfăţişat, aşadar, la A.S.E.-ul din buricul Bucureştilor şi noi trei (plus mama Ralucăi, care avea nişte treburi în capitală).

În sleeping car, confort şi curăţenie. Ca de fiecare dată când călătoresc noaptea la vagonul de dormit, mă trezesc atunci când trenul prinde viteză de parcă şi-ar lua zborul de pe şine. Am visat că Monahul urma să joace într-o piesă de teatru, alături de Dana Dogaru şi de Irina Petrescu. Dar am avut şi-un vis din zona horror: Theodor era, împreună cu alţi copii de vârsta lui, pe acoperişul înclinat al unui bloc de patru etaje. Eu eram cu Raluca într-o maşină, îngrozit la gândul că alunecarea – iminentă - le-ar fi fatală. Dimineaţa, after daybreak, s-au perindat prin faţa noastră maghenrniţe satelelor din jurul Bucureştilor şi de la periferia lui. Magherniţe-magherniţe, case pipernicite cu acoperiş de tablă, decor desprins parcă din Cuţarida lui Eugen Barbu (vezi Groapa), dar s-avem pardon: lighenele parabolice nu lipseau de pe nicio clădire. Chiar înainte să coborâm din tren, Raluca vede că a primit un SMS de la Manuela din care aflăm că Pr. Teofil Pârâianu – arhimandritul nevăzător (orb), însă „văzător cu duhul” de la mănăstirea Sâmbăta - a trecut la cele veşnice. Ştiam că în ultima vreme fusese slăbit şi l-au internat în mai multe spitale. Pentru mulţi, lumina gândurilor sale a fost un model şi-o călăuză.

Când am ajuns (cu o întârziere de vreo jumătate de oră) în Gara de Nord, ne aştepta Dan Voinea. Ne-a dus până în Piaţa Romană, unde am debarcat, iar el s-a îngrijit apoi de mama sa care tocmai fusese externată din spital. Am rămas câteva minute la coloane, unde ne-a ieşit în întâmpinare Ghiţa din Pas în doi, alias Petre Nicolae, simpaticul actor pe care-l ştim de-astă vară, de pe culmile Pătrunsei. Vorbisem despre evenimentul în care era implicat Monahul şi urma să ne întâlnim. Am mers tuscinci la o cafenea din apropiere. Ni s-a alăturat, câteva minute mai târziu, şi Ionuţ Mareş, jurnalistul cinefil, cu sistemul nervos încă intact (de vreme ce e gata să-şi sacrifice batalioanele de neuroni în experimente cinematografice autohtone precum recenta premieră a lui Mircea Daneliuc, Cele ce plutesc), pe care l-am întâlnit la proiecţiile cu filmele de cinematecă de la Joc secund. Am căzut de acord asupra metamorfozelor actuale ale emoţiei în cinematograful românesc contemporan, cu aplicare la cazul Moartea domnului Lăzărescu – o naraţiune mai degrabă documentară, „obiectivă” despre o temă arhicunoscută: relaţia bolnav-medic în România anului 2006 (a cărui deplorabilă realitate o profeţea acelaşi Mircea Daneliuc în al său Pat conjugal) atunci când eşti un no name şi nu ai pe nimeni să te păzească (în afara unei asistente inimoase care face şi ea ce poate).

Ne îndreptăm spre A.S.E. (după ce îl felicit telefonic pe Pr. RN – care ne vestise şi el, printr-un SMS, că a murit Pr. Teofil – pentru că e ziua lui de naştere şi pentru fetiţa al cărei proaspăt tătic este) şi constatăm că începerea simpozionului s-a amânat cu o oră. Prilej să intrăm puţin în „atmosfera” locaţiei (Aula Magna): impresionantă, totul (culoare, uşi, fereşti, săli de curs etc.) pare dichisit, plăcut, elegant. Primii pe care îi zăresc sunt regizorul Nicolae Mărgineanu şi actriţa Manuela Hărăbor. Cum „ucenicul mult iubit” al Cuviosului Ghelasie a fost de profesie mim (înainte de a se călugări), jumătate din participanţii la lucrările simpozionului au fost actori, regizori, apropiaţi ai Monahului (rude şi prieteni), veniţi anume să-l revadă, ştiind bine că este o ocazie rarisimă să-l întâlnească in the flesh. Unii din ei nu l-au mai văzut de mai bine de zece ani...Tot zece ani au trecut de când m-am întâlnit ultima oară cu doamna Julieta Ţintea (critic de teatru şi film), prezentă în sală. Cum lângă scaunul unde se aşezase stătea regizorul care l-a adus pe ecran pe Ştefan Luchian, mi-a făcut cunoştinţă cu el. Atâta mi-a trebuit! Am început atunci să povestim de filme şi actori d’antan şi de acum, iar după vreo jumătate de ceas apare şi Petre Nicolae (care jucase un rol de securist de „modă nouă” în drama sa post-1990, Priveşte înainte cu mânie) lângă noi şi-i zice tongue-in-cheek: „Ai grijă ce-i spui lu’ ăsta, că e securist mare. Îmi ştie pe de rost toate rolurile, toate replicile.” După ce mai vorbim despre, între altele, Flăcări pe comori, Cristian Mungiu şi Hanno Höffer, Mircea Săucan şi Dan Piţa, mă retrag lângă Petrică Nicolae şi Ionuţ Mareş. „Aşa, aşa, că doar ai venit cu noi...” – zice mucalit către mine, „fiul risipitor”, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi. Între timp au mai ajuns actorii Cristi şi Gabriela Iacob (pe care îi cunosc astfel in the flesh, după ce zilele trecute ne-am întâlnit pe messenger), Bogdan şi Clara Vodă, Magda Catone, Dana Dogaru (vădit emoţionată de reîntâlnirea cu cel care, pe aceeaşi scenă cu ea, fusese Alioşa în Karamazovii lui Dostoievski/Horia Lovinescu/Dan Micu/Vasile Şirli, iar acum – de peste zece ani – desăvârşeşte căutările personajului dostoievskian in real life, asumându-şi full time destinul caracterului jucat), Sorin Cociş, Adrian Titieni, doamna Adelina (sora Monahului), amicul concitadin Marius Mircia (pentru care întâmplarea de la A.S.E. a avut conotaţii de stag party, înaintea apropiatei sale nuntiri) ş.a. Apoi, pe parcursul a opt ore (cu o pauză de un ceas, la prânz, pentru un bufet suedez), diferite persoane şi personalităţi afine duhovniciei propuse de Cuviosul Ghelasie au evocat teologia şi viaţa acestuia – atât de atipice, de insolite, s-au proiectat câteva filmuleţe ce îi sunt dedicate etc. Am înnoptat – joi şi vineri – în atelierul lui Dan, unde Ioana a gătit nişte chips delicioşi.

A doua zi ne-a dat peste cap programul o indispoziţie a Ralucăi (nauseea & dizziness) şi am apelat la o consultaţie medicală de specialitate. Am trecut în fugă şi pe la Pantelimon, unde Raluca are nişte rude. Şi ne-am văzut – în câte o cafenea - cu Petre Nicolae şi, mai târziu, cu Adrian Enescu. Splendide clipe, în care am depănat amintiri neuitate din filme, piese de teatru. Dan a vorbit cu A.E. despre tendinţele actuale (minimaliste, conceptualiste) din arta plastică, despre dificultatea artistului – muzician, actor sau pictor – de a se integra în peisajul artistic contemporan, aflat adesea sub agresiva zodie kitsch. Petre Nicolae constata subţierea sentimentului tragic al fiinţei în operele contemporane (nu neapărat autohtone), cu efecte catastrofale şi asupra calităţii umorului (care devine exclusiv cabotin). Pentru că, dacă s-a prăpădit simţul tragic, nici vocaţia comică - spune el - n-a rămas nealterată. Mi-am amintit atunci de replica lui Ghiţă: „Numai suferinţa îi apropie pe oameni…”

În ziua a treia – pe 31 octombrie - ne-am revăzut cu Ionuţ Mareş, după care Dan ne-a dus la IKEA – un hipermarket classy deschis, deocamdată, doar în Bucureşti. La întoarcere ne-am întâlnit cu Nae (care a venit cu Diana, adorabila lui fetiţă) şi, din nou, cu Petre Nicolae, la o cafenea din Piaţa Amzei. În apropierea ei, un restaurant s-a gătit de Halloween cu grămezi de dovleac găurit şi schelete (de plastic) în costum, pe un covor de frunze veştejite chiar în faţa porţii. Iar cafeneaua unde am poposit avea ospătarul costumat cu o acoperitoare de ochi şi o pălărie de pirat ca Johnny Depp (în Pirates of the Caribbean). Bucureştiul e, de fiecare dată, altfel. Anii îngroaşă machiajul reclamelor (neon lights) de pe blocuri, adaugă la construcţiile de oţel de tip mini sky scrapers, magazinele de firmă sunt omniprezente şi americanizarea pare de nestăvilit. Am mai reflectat la observaţia lui A.E. referitoare la aceste termen („americanizare”). De aceea ţin să-l explic printr-unul mai exact: globalizare. Deşi, poate nici acesta nu e cel mai fericit. Oricum, Monahul (care ne-a sunat de două ori după ce a ajuns înapoi la chilia lui din „calea lupilor”) ne-a asigurat că abia a aşteptat să plece din acest Bucureşti „de nerecunoscut”. S-a bucurat de ceaţa şi de pădurile în curs de desfrunzire de pe coama Munţilor Căpăţânii, de ambianţa frugală din cabana sa izolată unde a ales să-şi trăiască (nu să teoretizeze, aşa cum fac cei mai mulţi) despătimirea şi împăcarea cu sinele.

După cum ne-a promis, vineri seara ne-a însoţit la gară (unde ne-a condus Dan cu maşina) Petre Nicolae. Avea în mână – surpriză! - un trandafir alb pentru Raluca. E nemaipomenit cât de apropiat ne-a devenit acest om pe care îl cunoaştem (din filme) cu mult înainte de a-l întâlni în carne şi oase…Am ajuns acasă în zori, mai bogaţi cu câteva scurte întâlniri şi magic moments de neuitat.

Dodeskaden

Mamă şi fiu – atât de intim, de strâns legaţi la început, când erau un singur trup, doar unul . Apoi, după tăierea cordonului ombilical, începe the final countdown. An după an se instalează izolarea, înstrăinarea, indiferenţa, uitarea. Ca şi când n-ar fi fost, cândva, două inimi într-unul şi acelaşi trup.

Mama lunaticului din Dodeskaden (de Kurosawa): tare în credinţă, după ce vecinii răutăcioşi desenează silueta bizară a fiului ei rătăcitor pe zidul casei, ea o şterge întotdeauna dorind – iubitoare faţă de copilul ei - să ascundă caricatura (maliţioasă, batjocoritoare) de eventualii ochi care ar putea-o vedea. Fără să rostească un cuvânt, îşi înăbuşă un geamăt mut ştiindu-şi fiul – care toată ziua nu face decât să imite un tramvai în mers, lângă o groapă de gunoi - „dus cu pluta”. Nu ştim cum se împacă acesta cu nemulţumirea mamei care şi l-ar dori „normal” (potrivit standardelor ei de „normalitate”, desigur).

Sau revolta lui Joyce faţă de pretenţia mamei sale (o catolică evlavioasă, practicantă, cu multe naşteri la activ) de a se mărturisi şi cumineca atunci când a ajuns la majorat. Şi „remuşcătura duhului lăuntric” - pentru refuzul de a-i face pe plac mamei sale – a celui care avea să afirme: „N-am să mai slujesc ceva în care nu mai cred, fie că se numeşte familia mea, fie că este credinţa sau patria mea”. Ori poate refuzul Inginerului (care mi-a deschis ochii spre Muzică şi Literatură, spre culisele vremurilor în care, ca adolescent, mi-a fost dat să trăiesc) de a se conforma credinţei simple a mamei sale şi îndrăzneala cu care el a afirmat (anticipându-l oarecum pe laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1998, Jose Saramago) că lumii i-ar fi fost mai bine fără Biblie.

Sau înstrăinarea fiului de mama lui în Zerkalo / Oglinda lui Tarkovski: „Mamă, de ce nu ne înţelegem noi niciodată?” – replică rostită nu faţă către faţă, ci la telefon. Întrebarea însă îşi are drept răspuns doar semnalul telefonic tradus prin this line is engaged…Experienţă amară pe care o va fi cunoscut şi regizorul Alexandru Tatos (considerat acum, când filmul românesc este pe val în întreaga lume, drept un precursor al „noului cinematograf românesc”, cel de după anul 2000). Iată ce scria el în al său jurnal, după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile - cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi - şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (...) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”

La urma urmelor, neputinţa mamei de a redeveni „precum pruncii”, de a lăsa deoparte orice „grijă lumească”, de a se bucura de odrasla ei este răscumpărată (dacă se poate spune astfel) doar prin puterea fiului de a se conecta la amintirile neuitate din pruncie, când chipul drag al celei care l-a purtat în pântece – încă nesluţit de ţinerea de minte a răului - n-a cunoscut grimasa, îndoiala, revolta, deznădejdea…Când totul – deci şi sentimentul iubirii - era încă posibil.

Sense and possibility

Un slogan catchy, bine gândit de un profesionist în zona advertising, cum e amicul Lucian Mircu: FILMELE BUNE SE VĂD MAI ÎNTÂI PE MARELE ECRAN. Dar ce-nseamnă filme bune? Bune aşa, apodictic, la modul absolut? Bune pentru ce, pentru cine? Bune oricând, indiferent de „conjunctură”, de contextul în care sunt receptate? Sau poate bune doar pentru că sunt actuale, contemporane, „la zi”...

Ceea ce oferă „marele ecran” în Romănia nu mai e, cred, un secret pentru nimeni: filme-conservă, filme de gen confecţionate parcă după reţeta de care Robert Altman a făcut haz în The Player. Filme, iată, „de producător”, nu filme „de autor”. Filme din categoria fast food pentru consumatori obişnuiţi să primească la greu clişee, filme din care lipseşte posibilul: vezi totul, au toate „posibilităţile”, deci nu posibilul. Filme cu subiect, care – aşa cum bine observa Constantin Noica încă acum jumătate de secol, când se mai găsea loc pentru altfel de filme, la cinema - „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului”, pe când „ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze, poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă”.

Într-atât au fost de promovate prin media, că acum majoritatea spectatorilor de cinema au asimilat pe deplin aceste filme. Au devenit, pentru ei, a doua natură, la fel ca aromele de hamburgeri şi băuturi răcoritoare celebre. Cinefilii (iubitorii de film) le au în sânge. Şi dacă le au – doar pe ele! – în sânge, cum să-i mai faci să priceapă că cinematograful poate fi şi altceva, că poate fi şi „apofatic” (sugestiv, rafinat, conotativ), nu doar „catafatic” (direct, brut, denotativ). Că, în fine, un film bun trimite – obligatoriu - şi spre altceva. De pildă, spre zone încă neexplorate îndeajuns ale conştiinţei umane, spre alte arte chiar.

Pentru că repertoriul filmelor din sălile de cinema a ajuns monocord şi unidimensional (încă nu există – ca în occident – circuitul de săli art theatres), mi s-a părut de bun simţ să părăsesc „marele ecran”. Treptat la început (cu zece-cinsprezece ani în urmă) şi definitiv acum, când calitatea repertoriului mi se pare invers proporţională cu luxul şi confortul din sală. Din sălile multiplex din mall-uri, desigur, căci nu pun la socoteală puţinele cinematografe-dinozaur din patrimoniul de stat, care parcă au rămas aşa anume ca să-şi ţină la distanţă spectatorii – din ce în ce mai pretenţioşi la confort şi tehnologie.

Cu totul surprinzătoare şi minunată mi se pare prezenţa ca o cometă a filmelor produse şi regizate de Cristian Mungiu. Ele au reuşit să mă readucă în sala de cinema şi nu o singură dată, ci în câteva rânduri, pentru a le vedea şi revedea cu aceeaşi bucurie. Filmele lui (şi încă alte câteva, foarte puţine la număr) mă îndreptăţesc să cred că amicul Lucian Mircu are dreptate cu sloganul său publicitar: filmele bune, atâtea câte mai sunt, merită văzute mai întâi pe marele ecran.

Un trio formidabil

Ceea ce cred despre profesionalismul tipului de cinema propus de Cristian Mungiu (rafinat şi luminos, tributar şcolii cehe, însă filtrat prin sensibilitatea regizorului şi impregnat de „culoarea locală”) îmi pare că este valabil şi despre acest trio formidabil: Alexandru Tomescu – vioară, Horia Mihail – pian, Răzvan Suma – violoncel. Cu aceeaşi seriozitate, cu acelaşi profesionalism se înfăţişează la întâlnirea cu publicul lor. Iar publicul lor – mult mai numeros şi mai receptiv afară, în lumea largă, decât acasă se simte respectat, încântat, minunat de măiestria lor. Într-un fel, toţi patru se încăpăţânează să arate că se poate face artă şi într-o ţară ca România, unde nababii locali au cu totul şi cu totul alte interese decât să sprijine arta lor (pentru care, aici, nu există – încă – o industrie), iar cei care prin însăşi natura meseriei lor ar trebui să o sprijine şi promoveze încă dormitează. I-am reascultat aseară, într-o sală plină care i-a răsplătit cu aplauze minte-n şir, interpretând Concertul nr. 1 în do major pentru violoncel şi orchestră de Haydn şi Concert pentru pian, vioară şi orchestră de coarde de F. Mendelssohn Bartholdy. În partea a doua, orchestra a cântat poemul simfonic Don Juan, op. 20 de R. Strauss şi Uvertura la opera Tannhäuser de R. Wagner. Viorile din acest opus wagnerian m-au dus cu gândul la soundtrack-ul de la Noi, cei din linia întâi (muzica: Adrian Enescu), unde au fost folosite ca şi „citat muzical”.

Puţină ecologie...

Amicul meu Lucică Mircu îmi trimite un poster la al cărui concept, înţeleg, a pus şi el umărul. Tema, ecologică: o zi de pedalare (pe bicicletă) versus conducerea unei maşini. De unde şi titlul: „La ghidoane, cetăţeni! / Revoluţie pe două roţi”

…Afişul publicitar conceput şi realizat de Lucian mă duce cu gândul, involuntar, la secvenţa din Pas în doi (1985) în care nefamiliştii jucaţi de Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Dan Bădărău, Mircea Constantinescu etc. se plimbă – ecologic - pe biciclete pe o şosea de la marginea unei păduri. S-a filmat în Dumbrava Sibiului. Ei bine, aceşti strungari tineri ascultă povestea lui Bob, un muncitor mai în vârstă ca ei. Acesta le spune că „totul a fost aşa frumos”, că s-a luat „din dragoste” cu nevastă-sa („Din ce?!” – se miră, sceptic, strungarul lui Bleonţ) pe când ea n-avea nici 18 ani, că apoi „a venit şi copilul” care i-a apropiat şi mai mult. De la o vreme însă, un pictor i-a sucit acesteia minţile, încercând s-o convingă că are talent. Urmarea: femeia – după ce-l scoală-n ghionturi („Hodorogule!”) - plecă de acasă la amorez. Bob cel încornorat suferă, iar băieţii îl depăşesc, unul după altul, pedalând mai tare: „Las’ că vine ea acasă…O s-o cuminţeşti tu!” Altul îi zice: „Las’ că nu s-au terminat femeile, găseşti tu alta!...” Şi-ntr-adevăr, la sfârşitul secvenţei, îl zărim pe Bob rămas în urma celorlalţi camarazi, privind spre un tramvai care tocmai trecea pe marginea drumului (aşa am recunoscut zona de la ieşirea din Sibiu). Pe scări, trei femei care de care mai … disponibilă. Fiecare încearcă să-l atragă în mrejele ei. Bob – însetat de ecologia sufletului - se uită la ele. A fresh start? Cui pe cui…? Sau poate: everything old is new again…Dramatismul acestui fragment este potenţat şi de coloana sonoră (muzica: Adrian Enescu), de imaginea lui Marian Stanciu, de mizanscena lui Dan Piţa.

Invazile barbare

După ce a citit postarea mea Japan on my mind, AE mă mustră - telefonic - amical: „Ţie ţi-au făcut ceva americanii?” Şi asta pentru că a depistat tonul patronising pe care, în acele rânduri, l-am adoptat atunci când m-am referit la globalizarea / americanizarea Japoniei. Fenomenul, aveam să descopăr, a fost semnalat recent şi de Dan Ungureanu în cartea sa despre mentalităţi, Zidul de aer. Morala: este americanizarea singurul pericol la adresa identităţilor naţionale? Nicidecum. Cel puţin atâta vreme cât are destui concurenţi, printre care invaziile de musulmani şi asiatici în spaţiul euro-atlantic. Iar în cultura pop din spaţiul carpato-danubiano-pontic americanizarea este tot mai agresivă şi, pentru ca dezastrul să fie total, e însoţită de arabizarea şi ţiganizarea melosului popular (noul folclor), împreună cu altoirea lui pe ritmuri (amatoristice) de discotecă. Câtă vreme există rapsozi adulaţi de vulg care se ocupă de poluarea folclorului nu de ieri de azi (ca vestiţii „copii minune”), e inexact să afirmi că americanizarea reprezintă singurul pericol. Are dreptate Maestrul. Pe baricadele planetei se dau lupte strânse. Nu doar filmele-conservă (de la televizor, de pe internet, de la cinematograf – însă mai puţin de aici, fiindcă în România – cu excepţia mall-urilor elegante – sălile de cinema sunt medii ostile şi improprii vizionărilor de filme),ci şi muzica pop-rock etc. îi electrizează (şi repede astenizează) pe tineri, şi nu numai. Le mai fură minţile şi inimile destui DJ, vedete de radio-televiziune, politicieni impostori, actori, pop-rock stars ori manelişti de duzină (scuze de pleonasm) care nu sunt neapărat americani…E nu complicat, ci foarte complicat.

Am mai mers o dată la filmul scris şi produs de Cristi Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur. Tovarăşi, frumoasă e viaţa! Cum l-au scos din programul de la mall, am fost nevoit să-mi calc pe principii şi să intru în gheţarul de la Studio. Pe lângă frigul năprasnic (când am ieşit din sală, după vreo 80 de minute de ice age, am început să-mi dau jos geaca de parcă aveam parte de un heat wave), calitatea proiecţiei (imagine, sunet) a fost mizerabilă. Bătaie de joc, aşa ca pe vremuri. Proiecţionistul nu a reglat cum trebuie pelicula în aparat şi s-a văzut adesea doar jumătate din ecran etc. Nici vorbă de sistem Dolby Surround, abia înţelegeai vorbele actorilor, iar muzica se auzea înfundat. Parcă era alt film. Oricum, mă bucur că această recentă premieră chiar este altfel decât mai tot ceea ce s-a filmat în România după 1990 (înainte era altă poveste). Nu cred că publicul românesc merită un astfel de film (rafinat, de bun simţ, cool). După ceea ce pretinde vox populi în materie de cultură (şi chiar de cult), de gastronomie, de politică ş.a. înclin să cred că nu.

Amicul meu Ionuţ Mareş a descoperit, la cei 30 de ani (aprox.) ai săi, Mere roşii (1976) de Tatos. Face „imprudenţa” şi-mi trimite poze şi filmuleţe cu actorii care au venit să-l prezinte. Printre ei, şi Angela Stoenescu. Mă uit la o poză de-a ei din film (anul turnării: 1975) şi la poza pe care Ionuţ i-a făcut-o astă-seară la sala Elvira Popescu din Bucureşti, la 35 de ani de la filmări: cât de necruţător a trecut, peste ea, timpul…Dar cine scapă, anyway?

God is a D.J.

Uneori îţi vine să exclami – cel puţin atunci când stai la taifas cu tine însuţi: God is a DJ! Dintre toate zilele pământului s-a nimerit ca taman azi, mother & wife, să fie internate - din pricini şi în locuri diferite - pentru câte o intervenţie (surgery) de care, la câteva minute distanţă doar, au trecut cu bine. (N-am dormit, din această pricină, toată noaptea.) Uluitoare sincronizare!…Au venit, la spital la mama, verişoara mea Liliana şi soţul ei Dan. Prilej cu care am ajuns să mai stăm puţin de vorbă, după nu mai puţin de cinci ani în care drumurile prin urbe nu ni s-au intersectat…

Dimineaţa, driving class. Instructorul spune că se admit tot mai puţin candidaţi la examen (la traseu) pentru că persoanele din comisie au lucrat la descarcerări şi deci au văzut multe...Azi, când m-am dus s-o vizitez la spital pe Raluca, am ajuns cu tramvaiul într-un loc unde tocmai avusese loc un accident. S-au oprit tramvaiele, mişunau ambulanţele, oamenii s-au adunat ca la urs. Am văzut câteva pete sângerii pe caldarâm. Timpul n-a mai avut răbdare, poate, nici cu victima acestei nenorociri (zicem noi, cei lost in translation, veşnic nemulţumiţi de felul în care reuşim să ne îmbrăcăm gândurile în cuvinte). Iar acela cu coasa şi-a mai îmbogăţit colecţia cu un suflet…

Ionuţ Mareş îmi trimite, de la Bucureşti, nişte poze (şi două filmuleţe) pe care le-a făcut la sala Elvira Popescu, unde zilele acestea se desfăşoară o retrospectivă Alexandru Tatos. Ionuţ tocmai a văzut (pentru întâia oară) Secretul armei secrete (1989) – parodia lui Tatos în manieră commedia del’ arte. Datorită fotografiilor primite de la amicul meu, m-am bucurat să-i revăd în fotografii (şi vreo cinci minute de moving images trase cu aparatul de telefon mobil during the press conference) pe actorii: Victor Rebengiuc, Emilia Dobrin şi pe Alexandru Bindea, pe monteurul Mircea Ciocâltei, pe directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile şi pe jurnalista Liana Tatos, soţia regretatului regizor care a fost răpus de cancer în ianuarie 1990. Pe Bindea îl asociez în principal cu miliţianul din Balanţa lui Pintilie: „Ce suntem noi, poloneji (sic), unguri?...Românul e un om blând!” Când îi iese din gură această lozincă se trezeşte dintr-o dată cu un miner care – literally – îi intră prin parbrizul maşinii – în mişcare! - în care stătea pe scaunul din dreapta faţă. S-a răstit atunci la subalternul de lângă el: „Du-te şi ia-i buletinul boului acesta!!”) Mi-l amintesc şi din spectacolul Ghetou (1994 aprox.) de la sala Atelier a TNB, alături de Mircea Diaconu şi Maia Morgenstern. Nu i-am uitat nici rolişorul din E pericoloso sporgersi (1993) de Nae Caranfil: un caporal (în armata RSR) ce nota în carneţel abaterile disciplinare ale soldaţilor ce-i reveneau în grijă, în timpul unei ore de informare politică. Sau cel din Această lehamite (1994) de Mircea Daneliuc, unde juca un … cubanez gay stabilit în România, ce lucra la o vulcanizare pentru patronul interpretat de Horaţiu Mălăele. Ca să-l şicaneze, Mălăele-"Profesores" îşi punea iubita (Cecilia Bârbora) să-i facă la telefon diverse farse, ameninţându-l cu trimiterea înapoi în paradisul comunist din Cuba etc. Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile a salvat (pe cât se putea) multe filme (printre care: Ultima frontieră a morţii, Drumul oaselor, Prea cald pentru luna mai, Patul conjugal) şi a înnobliat opere de referinţă ca: Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Cuibul de viespi, Moromeţii, Occident. Mircea Ciocâltei îmi aminteşte de acel film underrated de Veroiu: Umbrele soarelui (1986). Iar chipul Emiliei Dobrin (foarte puţin folosit în film, din păcate) mi-e cunoscut încă de la Printre colinele verzi, Porţile albastre ale oraşului, Mere roşii, Rătăcire, Bietul Ioanide, Secvenţe; vocea melodioasă avea să i-o valorifice Vasile Şirli când a pus-o să cânte în Cum vă place (la Teatrul Nottara): Nu-mi pasă mie de cuvinte.

Good news: Theodor ştie acum să citească în braille primele paragrafe în care nu mai e nevoie să repete literă cu literă cuvântul citit. Munca învăţătorului său începe să dea roade…

Două lozuri – o altă cheie de lectură

Ecranizările după I.L. Caragiale din deceniile cinci-şase – Momente şi schiţe (1952), D-ale carnavalului (1958), Telegrame (1959), Mofturi 1900 (1964) ş.a. - sunt adesea expozitive, ilustrative, livreşti. Scopul lor principal: condamnarea „vechii societăţi româneşti”, cea de dinainte de 1944. Două lozuri (1957), filmul lui Jean Georgescu, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş (inspirat din scrierea caragialeană Două loturi) este şi el tributar – cum altfel? – vremurilor aprige aflate sub semnul „urii de clasă”. O suită de caricaturi şi imagini de insectar socio-acuzator compun o melodramă plată şi, pentru acei ani, foarte politically correct.

România la sfârşitul deceniului cinci: atunci s-au pregătit - notează Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - „arestările demenţiale din 1958-1959”, următoare celor din perioada 1947-1950, „cu caracter de teroare politică”. În Arhipelagul Gulag Alexander Soljeniţân nu conteneşte să compare societatea ţaristă cu regimul totalitar, stalinist şi de fiecare dată reies limpede avantajele iobăgiei faţă de arbitrarul Gulagului. Ocnaşii lui Dostoievski, scrie Soljeniţân, se simţeau vinovaţi şi rupţi de lume, pe când zekii (deţinuţii politici, deportaţi în perioada stalinistă) ştiau că orice om liber poate fi înhăţat exact cum au fost înhăţaţi ei, că sârma ghimpată a ajuns „doar o barieră convenţională”. În acelaşi Jurnal Steinhardt ne arată insolit cum, la o lectură mai atentă, un film-document precum Două lozuri („conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi, trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtând viza cenzurii, Miliţiei şi Securităţii”) mărturiseşte – involuntar - că „vechea societate nu era atât de straşnică pe cât se crede”. Straşnică, adică „înspăimântătoare, îngrozitoare, înfiorătoare, groaznică, sinistră” - aşa cum, în chip tendenţios, trebuia numaidecât zugrăvită în culori sumbre şi infernale.

Iată, spre exemplu, cum Turbatu, şeful ghinionistului personaj ce visează să câştige la loto, îl întâlneşte pe acesta într-o cârciumă, beat – asta după ce a lipsit de la birou opt zile, fără să anunţe. Ce măsuri ia Turbatu („implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat mai domol?”, se întreabă retoric Steinhardt)? Îi spune subalternului său că îl va da afară din slujbă dacă nu se prezintă la serviciu a doua zi, cerându-i totodată să predea cheile sertarelor, „fiindcă nici măcar această elementară cuviinţă nu avusese”. Replica lui Steinhardt: după vreo cincizeci de ani de „lume nouă” în „societatea fără clase”, bietul funcţionar („căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere”) se află adesea în imposibilitatea de a urca în autobuzul ticsit (care mereu întârzie cel puţin treizeci de minute). Pentru că a întârziat (motivat!) la serviciu, e chemat la cadre, „beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi zvârlit pe drumuri la prima nouă abatere”. Abuz care – ne asigură dramaturgul cel mai incisiv al literaturii române - nu s-ar fi întâmplat în societatea burgheză. Şi încă ceva: chivuţele arestate „înainte de prânz” sunt puse în libertate „către seară” pentru că venise inspecţia şi s-a constatat că arestarea lor fusese făcută fără mandat. Care chivuţe – nu omite să precizeze Steinhardt – au scăpat „nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blândeţii”.

Sigur, se poate vorbi şi despre jocul lui Grigore Vasiliu-Birlic (după unii, rolul vieţii lui, cu ecouri din Modern Times de Chaplin), ori despre interpretările antologice ale lui Alexandru Giugaru (Comisarul), Marcel Anghelescu (Căpitanul), Remus Ionaşcu (Turbatu) sau a Margaretei Pogonat (chivuţa tânără, Ţica). Filmul amuză prin anecdoticul răsturnării de situaţii (preluat din sursa literară) şi irită prin demascarea tezistă a bancherilor şi a lumii banului. „Condiţia tragică” a unui conţopist paşnic şi banal, ce caută să se elibereze de „abuzurile şi teroarea unui şef despotic”, devine însă doar un pretext. Adevărata miză a celor Două lozuri – ne avertizează Nicolae Steinhardt - e în sub-text, în background-ul social ce se doreşte descifrat: o lume aşezată şi liberă ce nu a cunoscut, încă, ­adevărata turbare şi deportările în masă pentru felurite vini imaginare.

Something Good

Perhaps I had a wicked childhood
Perhaps I had a miserable youth
But somewhere in my wicked miserable past
I must have had a moment of truth

For here you are
Standing there
Loving me
Whether or not you should

So somewhere in my youth
Or childhood
I must have done something good

Nothing comes from nothing
Nothing ever could
So somewhere in my youth or childhood
I must have done something good

Something Good

from the soundtrack of The Sound of Music

lyrics: Oscar Hammerstein II

music: Richard Rodgers