După noi, potopul

Radu Muntean (Furia, Hârtia era albastră, Boogie) despre noul val (generaţia Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu) din filmul românesc: „Nu ştiu ce să spun. Ar trebui să existe un prim val, ca să vorbim acum de unul nou, iar eu nu am cunoştinţă de aşa ceva în cinematografia noastră. Eu am mai spus-o, suntem câţiva cineaşti care încercăm să facem un cinema onest, eliberat de limbajul încărcat şi desuet asociat până nu de mult cu sintagma de „film românesc“. Câţi dintre noi vor confirma în următorii ani, rămâne de văzut. Important e că până acum nu am dezamăgit la al doilea şi, cred eu, nici la al treilea film.” Nu ştie ce să spună, dar le spune, le spune. Şi – culmea – are cui. La cât de neinformat este publicul (relativ) tânăr – căruia aceste filme se adresează în principal – nu e greu să fie şi crezut. Altfel spus, cinematografia românească de până la momentul 2000 n-a existat, au inventat-o ei ex nihilo. Iar dacă totuşi a existat, ceea ce a fost cândva e cuprins de Muntean în sintagma: limbajul încărcat şi desuet. Ei şi numai ei – afirmă autorul Furiei - sunt primii cineaşti oneşti de pe pământul ăsta...Sunt curios ce vor spune aceşti tineri teribilişti peste 20-30 de ani, când filmele lor for fi considerate - de alţii, la fel de impertinenţi şi de ignoranţi (at least) – neoneste şi desuete. Sau poate mult prea minimaliste. Aşa cum se întâmplă azi cu titlurile reprezentative din cinematografia română (pentru că nu cred că se poate vorbi de filmografii valorice) – filme de Iliu (Moara cu noroc), Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Pintilie (Duminică la ora şase, Reconsituirea), Săucan (Meandre, Suta de lei), Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), Piţa (Nunta de piatră, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Veroiu (Duhul aurului, Dincolo de pod, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Adela), Blaier (Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului), Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), Pistiner (Stop-cadru la masă), Tănase (La capătul liniei), Demian (O lacrimă de fată), Tatos (Mere roşii, Secvenţe, Casa dintre câmpuri), Gulea (Moromeţii), Vaeni (Imposibila iubire) etc.. Autorii acestor filme, fără excepţie – afirmă acum tânărul cineast furios de azi – sunt mânuitorii unui „limbaj demodat, încărcat de metafore". Şi pentru că el zice aşa, din lipsă de informare şi de „dovezi” (majoritatea acestor titluri - nedisponibile pe DVD, cu parcimonie difuzate la TV - sunt cvasi-necunoscute), lumea îl crede şi ia for granted judecăţile lui. E şi asta o modalitate de a te afirma: să dai din coate şi să calci în picioare pe cei dinaintea ta...Tot ceea ce sper e că aceşti lupi tineri ai filmului românesc să aibe cel puţin inteligenţa de a observa că nimic nu e nou sub soare (nici măcar ei), iar cei care vor veni după nu-i vor menaja. Desigur, în cazul că mai iau în considerare un după, şi nu trăiesc exclusiv după principiul „după mine, potopul”.

p.s. Într-un interviu acordat vara trecută (pare-mi-se, Cotidianului), Cristi Mungiu - trăgându-şi un pic sufletul după euforia prelungită a premierii filmului său ultramediatizat şi difuzat, 432 – îşi preciza preferinţele faţă de filmele româneşti de dinainte de 1989 astfel: în copilărie frecventa seria Mărgelatu şi comisarii lui Nicolaescu, apoi i-a descoperit pe Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc şi...Săucan. Încă o dată se dovedeşte bunul simţ şi cumpănita judecată a, probabil, celui mai talentat regizor al „noului val” românesc.