Monopolul păcatului trupesc

"— Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc. În orice caz, din cuvintele Apostolului nu se poate deduce monopolul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrânarea sexuală, de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvârşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvârşi cu o conştiinţă împăcată — d’un coeur leger, vorba bietului Emile Ollivier — pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, zgârcenia…

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bârfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârşesc păcatul trupesc.

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al individului criteriul meu unic de judecată asupră-i."

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

End of festival

Maică-mea s-a pus pe picioare, a trecut pe la noi şi apoi am plecat împreună spre centru. Eu cu Theodor am rămas (după zece minute petrecute într-un parc de joacă pentru copii vandalizat, culmea, la două minute distanţă de primărie) la filarmonică, mama s-a dus acasă. Mi-a aminitit că ieri s-au împlinit 14 ani de când s-a mutat la cele veşnice mama ei (bunica mea, căreia îi spuneam Babi) cu a cărei singurătate se simte – cred - solidară. Niciodată n-o să ştiu dacă singurătatea o alegi sau te alege ea pe tine. Înclin să cred că un anumit acces la raţiune (poate chiar la diplomaţie) – pentru a nu mai pomeni de implicita (formal-teoretic) identitate creştină – poate obloji rănile singurătăţii, ori le poate evita. Dar şi aici e nevoie de training...
La concert (ultimul din festivalul Timişoara muzicală) am ascultat Capriciul spaniol, op.34 de Rimski-Korsakov, Concertul în re major pentru vioară şi orchestră op.35 de Ceaikovski (solist: Gabriel Popa) şi Simfonia a II-a în mi minor, op. 27 de Rahmaninov. Ne-am întors acasă pe jos.

P.S. Borges (citat de Steinhardt, în Jurnalul fericirii): Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

4 hands

La recitalul de pian (piese la patru mâini de Franz Schubert) susţinut de Manuela şi Dragoş Mihăilescu (în program: Lebensstrürme / Furtunile vieţii – Allegro de caracter în la minor op.144, D. 947; Fantezia în fa minor op.103, D.940; Sonata în Do major op.140 Grand Duo, D.812) am stat într-o lojă la parter. În prima parte a stat lângă noi (în al patrulea loc) şi distinsa violoncelista – she’s a real lady – Alexandra Guţu. L-am zărit şi pe M.P., care ar vrea să plece într-un pelerinaj în Franţa-Spania la mormântul unui sfânt al romano-catolicilor.

Se pare că Theodor se descurcă bine cu noul său învăţător. Stagiul acesta de vară will do him good. De la toamnă s-a zis cu traiul de pepinieră de la grădiniţă. Va începe viaţa de şcolar: lecţii, teste, note, disciplină obligatorie, socializare. Can’t wait. It looks like he can’t wait either.

Homecoming

Duminică a avut loc slujba de consacrare a unei biserici greco-catolice din Timişoara. A doua zi, presa vuia că Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, s-a împărtăşit cu greco-catolicii. Culmea e că tot el a dezminţit...pe jumătate gestul său: Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit. (…) Formal este adevărat. Era sfârşitul Liturghiei, al mesei, şi m-am ridicat pentru a mă alătura lor, întrucât voiam să adresez un cuvânt credincioşilor. Nu am luat însă Sfânta Împărtăşanie. Personal am o singură întrebare: de ce a aşteptat atât N.C. să se împărtăşească cu greco-catolicii? În articolul său virulent din E.Z. (O prostituată în Sfântul Sinod) Florian Bichir îl taxează numaidecât „îndrăzneala” şi...trecutul colaboraţionist. Astfel, a publicat un fragment din autocaracterizarea pe care Mitropolitul de azi al Banatului şi-a făcut-o în faţa Securităţii pe 15 ianuarie 1963. De acolo rezultă că „s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist-leniniste şi de însuşirea ei, ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să-şi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decât comunismului“. „Ordinarul turnător care a urcat pe scările ierarhiei datorită Securităţii – scrie Florian Bichir în editorialul său - a crezut până la capăt în comunism. Stau dovadă cele 10 volume de la CNSAS - adevărată operă a delaţiunii -, dar şi chitanţele cu sumele luate. La Revoluţie, escroc până la capăt, a anunţat cu vocea sa piţigăiată că a fost obligat să lucreze cu băieţii cu ochi albaştri. Şi a lăsat capul în jos, cu prefăcătorie, ca nerostitele cuvinte să lase de înţeles cât a suferit, la ce cazne a fost supus până a cedat. Ipocritul a devenit un star al societăţii civile, iar odată cu retrocedarea unor biserici greco-catolice a fost îmbrăţişat cu frenezie de toată lumea zis subţire. În 1992 a ajuns chiar membru de onoare al Academiei Române! Anul trecut i s-a făcut public dosarul de Securitate. Nici nu a clipit. Ba, mai mult, a avut neobrăzarea să spună că datele sunt greşite. El nu a turnat din 1950, ci din 1948, de pe vremea când Securitatea nici nu exista, fiind vorba despre Siguranţa Statului. Nu s-a simţit în aşa-zisul ierarh nicio undă de regret. Nu a adus vorba de vreo retragere. Cutra de 84 de ani sfida în continuare lumea. Duminică s-a dat din nou în stambă, şocând poporul drept-credincios. A cerut la o liturghie greco-catolică să fie lăsat să se împărtăşească, iar Nunţiul Papal evident că l-a lăsat cu voioşie. Bătrâna lichea a ajuns prea departe! Nu a crezut în Hristos, ci în comunism. Nu crede în ortodoxie, precum evident nu crede nici în romano-catolicism. Totul e un teatru. Al unei cocote care trebuie să plece o dată pentru totdeauna.”
În ceea ce mă priveşte consider că din Biserică (din Ortodoxie) se poate ieşi doar pe uşa care dă „afară”, nicidecum înspre o altă biserică, „reformată”. Pentru „altceva” pot ofta doar cei care pun mofturile mai presus de Învăţătura Bisericii, care e una. În plus, există în Tradiţia Bisericii de la Răsărit (vai, atât de necunoscută, de răstălmăcită, de înlocuită de surogate apusene) o frumuseţe şi o duhovnicie fără egal, de care a fost nu atât convins, cât sedus Serghei Bulgakov. Acolo, la Răsărit este „capodopera” gândirii creştine răsăritene – bogată în conotaţii, apofatică, transfiguratoare. Întrebarea reală şi the crux of the matter se află – cred eu – în altă parte: unde anume supravieţuieşte „la ea acasă", nesluţită de reprezentări şi credinţe „de import”, duhovnicia ortodoxă răsăriteană? Cât timp va mai trece până această comoară de mare preţ (pe care Pr. Rafail Noica o asemăna cu Cenuşăreasa) va fi înghiţită cu totul de „reforme”, de mode şi de reprezentări (muzicale, iconografice etc.) romantic-naturaliste? Probabil – îndrăznesc să sper – că va mai trece o veşnicie până atunci. Şi asta pentru că va exista mereu cineva care – precum Don Quijote altădată, precum Idioţilor dostoievskieni sau Călăuzelor tarkovskiene (vezi Stalker) - să apere Zona de Profesori (oameni de ştiinţă) şi Scriitori (oameni de litere) cinici sau posedaţi de demonii distrugerii cu orice preţ a tot ce nu e „eficient”, „pragmatic”, „modern”, „raţional”.

Christ-like

La iminenta întrebare pe care, sooner or later, Theodor mi-o va adresa, în stilu-i caracteristic: Ce-nseamnă să fii creştin? - creştin ortodox (deci „catolic”, „sobornicesc”), nu „reformat” - aş putea să încerc să-i răspund steinhardtian: „Credinciosul – cugeta Nicolae Steinhardt în celula puşcăriei Jilava, în 1962 - e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrânceşte, îndemnat să se bucure de către cei care, îngenunchiind înaintea Lui, îşi băteau joc de El. Cine va bea sângele meu şi va mânca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sângele care a curs de pe cruce şi trupul sfârtecat prin răstâgnire. Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scânteia divină din noi trebuie s-o aprindem. Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstâgnirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de eun ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.” (Jurnalul fericirii) Mai greu îmi va fi să găsesc răspuns când o vrea să ştie care mai e rostul veseliei, al confortului, al bunului simţ dacă suferinţa este la un aşa mare rang încât pare să eclipseze, în viaţa creştinului, toate celelalte valori.

Circ la TVR

Scandal într-o emisiune electorală găzduită de TVR. Vadim Tudor s-a înfuriat – iar! – şi i-a zis lui Dragoş Bucurenci (care, la auzul acestor cuvinte, s-a luat şi-a plecat din emisiune): „Arăţi ca o maimuţă!”...Dincolo de jocurile de culise ce au favorizat înfiinţarea, în 1990, a PRM, de intrarea (şi rămânerea) acestui partid în parlament, de – în fine – aducerea acum, a lui CVT în sediul TVR, m-aş referi la reacţia publicului din studio. La auzul invectivei, aproape toţi au râs. Sigur, explicaţii există: au fost drogaţi, săracii. Iar halucinogenele consumate cu religiozitate de cei care, în loc să se unească şi să-l înveţe minte pe zbuciumatul invitat, au râs de limbajul său licenţios (jignind astfel pe invitatul ce fusese asemănat cu un animal) se cheamă simplu (şi ironic): televiziune şi mass media. Aproape toţi sunt obişnuiţi cu limbajul de gang pe care-l regăsesc zilnic în emisiunile de scandal de la televizor. Acest comportament le-a intrat în sânge. Cum să-l respingă atunci? Cum să părăsească studioul (ei măcar, împreună cu Dragoş Bucurenci, dacă senatorul - poreclit de Cărcotaşi: Vaccin Tudor - a refuzat să plece) în care, aşa cum spunea Liviu Mihaiu (realizatorul emisiunii), „paradigma slugilor Securităţii, cântăreţul dictatorului” încearcă să facă judecăţi morale. „Există cineva în stare în TVR să il evacueze pe acest domn?” – se întreba retoric (şi inutil) Mihaiu, uitând că „acest domn” - căruia, iată, nu i se poate întrerupe microfonul (aşa cum a cerut, impotent, moderatorul emisiunii) orice ar spune - n-a venit nechemat, că prezenţa sa pe postul TV – la fel ca prezenţa în alte emisiuni (a sa şi a tizului său întru caracter, senatorul Adrian Păunescu) – a fost negociată de partidele politice, care partide politice n-ar exista dacă n-ar avea suport electoral ş.a.m.d. Replica obraznică a bardului: „Hai sictir!” Swallow that if you can. Până la urmă, ca întotdeauna, avem politicienii pe care îi merităm.
Răspunsul lui Dragoş Bucurenci (postat pe blogul său, cu titlul: De ce-am plecat din studioul 2 al TVR): Nu pentru că nu înghit o invectivă din partea cuiva ca Vadim. Nici pentru că n-aş avea ce să-i raspund unuia cu trecutul său. Nu morala soioasă a lui Vadim mă împiedică să împart un platou de televiziune cu el. Făţărnicia lui, patriotismul lui calp, sfânta şi falsa lui indignare, sistemul lui de valori cu parfum de iconiţe şi macrameuri, morga, aerul şi tresele lui de acuzator public, toate astea îmi provoacă doar repulsie. Şi cu ceea ce-mi repugnă sunt în stare să-mi pierd o vreme războindu-mă. Dar ceea ce mă lasă complet perplex, atitudinea în faţa căreia mă simt dezarmat şi care nu-mi lasă altă alternativă decât plecarea, este descurajanta lui inaderenţă la reguli. Antisocial de manual, Vadim, ca şi concurentul lui în sondaje, Becali, este fundamental incapabil să respecte o regulă, să vorbească doar atunci şi doar atât şi doar felul în care a convenit că va vorbi, să nu insulte, să nu ridice tonul, să nu facă circ. Ce să-i răspunzi? Că n-are căderea să facă judecăţi morale? Să-i arăţi că şi tu ştii să calci pe cineva în picioare? Să spui şi tu minciuni, să-i poceşti numele, să-i accentuezi diformităţile, să-i iei în derâdere patrioticele lui gonade? Dar toate astea n-ar reuşi să facă altceva decât să-i dea apă la moară. Ce să faci atunci? Să nu faci nimic? Să taci, demn, în vreme ce eşti înjurat, şoptindu-ţi, asigurator, că eşti mai bun ca el? Dar pentru ce vină ar trebui să înduri un asemenea supliciu?
Într-o ţară normală, un circ ca acesta n-ar fi normal. Dar când Vadim, în ciuda cazierului său mediatic, continuă să fie invitat fără ca ceilalţi participanţi să fie preveniţi, când este lăsat să domine o întreagă dezbatere cu o agendă ieftină, repetitivă, stridentă şi irelevantă, când, după ce mai mulţi oameni din platou sunt insultaţi, iar moderatorul cere în repetetate rânduri întreruperea microfonului, eu nu aud acest lucru întâmplându-se, trebuie să accept că eu sunt cel care a devenit anormal. Şi că trebuie să plec.

The answer, my friend

Primesc de la Raluca un Power Point cu bilanţul dezastrului produs de cutremurul din China în urmă cu nu multă vreme. Oameni care au fost, oameni care nu mai sunt: zeci de mii de vieţi secerate arbitrar şi violent. Astfel de episoade sinistre ale dramei omeneşti, prin care vieţile a zeci de mii de oameni sunt curmate at once ne îndeamnă – pe cei care am mai rămas un pic să facem umbră pământului – să înţelegem că The Unbeatable Chess Player (din capodopera lui Ingmar Bergman, Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete) sau Doamna cu Coasa (din Ivan Turbincă) se află chiar lângă noi, la un click distanţă, şi – atenţie! - El (The Chess Player) sau Ea (Doamna cu Coasa) are control asupra mouse-ului.

Teribila catastrofă din China îmi pare un prilej (încă unul) de aducere aminte a vorbelor Ecclesiastului: Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! / Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? / Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! / Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. / Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. / Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. / Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. / Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. / Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. / Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor. / Eu, Ecclesiastul, am fost regele lui Israel în Ierusalim. / Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuiască întru el. / M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. / Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra. / Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune - mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind. / Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt, / Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa sau, din istoria mai recentă, a hit-ului pop semnat Bob Dylan, Blowing in the Wind: How many roads must a man walk down / Before you can call him a man / Yes ’n how many seas must a white dove sail / Before she sleeps in the sand / Yes and how many times must the cannonballs fly / Before they’re forever banned / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind. / Yes and how many years can a mountain exist / Before it is washed to the sea / Yes and how many years can some people exist / Before they’re allowed to be free / Yes and how many times can a man turn his head / And pretend that he just doesn’t see / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind. / Yes and how many times must a man look up / Before he can see the sky / Yes and how many ears must one man have / Before he can hear people cry / Yes and how many deaths will it take ’till he knows / That too many people have died / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind.

Ei nu îl aşteptau

Tabloul lui Repin din (aprox.) 1884, Ei nu îl aşteptau, îmi aminteşte prin cromatică de felul în care şi-a conceput Nikita Mihalkov decorurile pentru capodopera sa din 1979, Neskolko dney iz zhizni I.I. Oblomova / Câteva zile din viaţa lui Oblomov. Sensurile sale conotative îmi evocă, pe de altă parte, un onorabil film românesc: Semnul şarpelui (1982) - regia: Mircea Veroiu, cu o imagine (Călin Ghibu) şi o muzică (Adrian Enescu / voce şi vioară cu goarnă: Radu Gheorghe) sugestive.
Motivul coming home este prezent în filmul lui Veroiu de două ori. Mai întâi se întoarce din America în satul său ardelean (situat la graniţa cu Ungaria) un aventurier trecut de a doua tinereţe (Mircea Albulescu). Făcuse de toate în „lumea nouă”, însă n-a putut să se adapteze. Nişte români bătrâni ce trăiau acolo îl plătiseră cu bani frumoşi să îi informeze în fiecare zi la telefon în legătură cu ce se mai întâmplă prin ţară. Când, după ani de zile, i-a rugat să-i întâlnească face to face, oamenii l-au refuzat fără să stea pe gânduri. Deveniseră americani pe dinăuntru, nedoritori să-l vadă pe cel care-i informa regulat cu ştiri proaspete (culese de prin gazete) de acasă. S-a întors acasă, cu nişte lucruşoare şi un patefon - spre sminteala mitocanilor din sat, care preferau cântările lăutăreşti live sunetelor jazz pe care ciudata maşinărie le producea. Despre comerţul american a găsit să spună doar atât: Bine gândit!
Spre finalul filmului mai reapare pe neaşteptate (sau după ce apropiaţii săi n-au mai avut răbdare să-l aştepte) un alt bărbat (Dinu Manolache) trimis pe front în urma unor sfori trase cu vicleşug de autorităţile satului, în timpul războiului din 1944. Se întoarce şapte ani mai târziu, îmbrăcat în nişte haine ponosite, sleit de puteri şi de samavolniciile pe care le va fi trăit pe unde-a fost şi-a colindat. Nu e exclus – dar asta ne este doar sugerat - să fi fost o vreme prizonier în gulagurile sovietice. După câţiva ani de aşteptare, nevasta (Valeria Sitaru) s-a dus după alt bărbat (justiţiarul interpretat de Ovidiu-Iuliu Moldovan) în clipa în care soacră-sa cu care locuia (apriga hangiţă văduvă jucată de Leopoldina Bălănuţă) îi destăinuieşte faptul (pe care-l ştia de la o vreme prin înştiinţarea ce a primit-o de pe front) că bărbatul ei e dat dispărut în război. A dispărut, însă n-a murit. S-a întors la ai săi găsindu-şi mama moartă, nevasta măritată cu altul şi mai ales o altă lume, cârmuită de „puterea populară” impusă de trupele sovietice ocupante. Aici ar putea începe o altă poveste: a unui Ulise răzbunător pe o Penelopă infidelă (cum se întâmplă în tulburătorul şi visceralul Dumnezeu ne sărută pe gură de Sinisa Dragin, 2001) sau – de ce nu? – a unui Ulise lămurit şi creştinat de subteranele închisorilor (asemeni lui Nicolae Steinhardt). Povestea din film însă se încheie aici.

Cellissimo

Seara la filarmonică un recital cu cvartetul de violoncele Cellissimo (Marin Cazacu – master of ceremonies, Alexandra Guţu, Răzvan Suma, Octavian Lup). În program: Albinoni – Adagio; Händel – Sonata; Beethoven – Sonatina; Klengel – Impromptu op.30; Dressler – Wagner Parodien (Siegfried Tango, Hollander Polca); Chopin – Prelude op.24 nr.4; Rimki-Korsakov – Zborul cărăbuşului; Dvořák – Doloroso; Popper – Poloneza; de Swert – Elegie; Piazzolla – Libertango; Sollima – Marş. În pauză s- prezentat un fragment (cu Adagio de Samuel Barber) din recitalul celor 60 de violoncelişti (dirijor: Cristian Mandeal) de la Atheneul Român de luna trecută.
Azi Theodor a avut a doua evaluare cu – sperăm – primul lui învăţător, pe care l-a surprins plăcut când i-a recunoscut toate notele cântate de el la pian. Ne-a dat undă verde pentru a-l înscrie pe Theodor la şcoală din septembrie a.c. şi ne-a promis că îl va pregăti peste vară pentru clasa întâi şi – all being well – în continuare, din toamnă.
Marşul „băieţilor veseli” din Bucureşti (weekendul trecut) m-a determinat să revăd primul episod din mini-seria Angels in America (2003). În ciuda problematicii provocatoare (fenomenul SIDA, perioada Reagan, cazul Rosenberg, mormonii, acceptarea homosexualilor de către societate, profeţiile religioase) mizanscena mi se pare subţire - comparativ cu imaginaţia debordantă şi cu limbajul cinematografic „pur sânge” din marile filme ce surprind treceri din real în fantastic şi lumea visului / halucinaţiilor – numai din America aş aminti: Sunrise (Murnau), All That Jazz (Fosse), Jacob’s Ladder (Lyne), Natural Born Killers (Stone), Pi şi Requiem for a Dream (Aronofsky). E drept, actorii sunt memorabili (la fel şi tipologiile personajelor) însă prea se mişcă în decoruri suprarealiste marca Dali şi se vorbeşte prea mult. Păcat (zic eu), pentru că, altfel orchestrat materialul dramaturgic, putea ieşi ceva mai conotativ, mai sugestiv, mai poetic, mai puţin livresc-teatral. Mai cinematografic.

Ex opere operato

Iehoviştii. Mai toţi au părăsit ortodoxia – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - pentru motivul că „popa din sat era beţiv” sau „era curvar” sau „făcea politică” sau „era lumeţ...” Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la hcheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună. (Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cus ediul la New York într-un turn, decât să fii o oarecare a unei turme nedifenernţiate la o periferie a Europei.) Copiii mari. Spun: ce valoare pot avea tainele săvârşite de un preot nedemn? Deplină valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui Iehova. Ex opere operato. [Săvârşit în afara lucrării divine] Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge.

Hard currency

Jesus of Montreal (Denis Arcand, 1989) – un film care i-ar fi plăcut mult lui Nicolae Steinhardt. Avocatul (le „diable”) îl ispiteşte pe actorul Daniel (le „Christ”) de la restaurantul de lux situat la ultimul etaj al unui zgârie nori: Cu talentul tău ai putea avea toată lumea la picioare. De ce nu îţi publici memoriile sau de ce nu îţi vinzi numele - cum a făcut Paul Newman - pentru o carte de bucate, la mare căutare acum? Sau participă la talk show-uri. În mass media există infinit mai mult spaţiu de emisie decât ar fi necesar celor care au ceva de spus. Cum ar veni, mass media, azi, e spaţiul derizoriului, al trivialului, populat de indivizi care chiar nu au nimic de spus. Sau cel puţin nu sunt încă pregătiţi să spună ceva. Un cap e cu atât mai gol cu cât se goleşte mai tare...

Steinhardt, în Jurnalul fericirii: De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el – zice Brice Parain – ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească. Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea. Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului. Două precizări: a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca: „Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!” (Michel Corvin) b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.

Sydney Pollack R.I.P.

S-a mai stins un artist: regizorul (fără o filmografie omogenă valoric, însă cu câteva titluri memorabile) Sydney Pollack. Avea 73 de ani şi a murit răpus de cancer. Cel puţin trei filme mă leagă de el: Bobby Deerfield (1977), The Electric Horseman (1979) şi Tootsie (1982). Necruţătoarea boală îi va fi amintit poate de filmul său cel mai...„european”: Bobby Deerfield – un regal cinematografic de interpretare (Al Pacino, Marthe Keller) şi muzică (Dave Grusin), cu o mişcare de aparat lentă, foarte „neamericană” (Henri Decaë) şi un story (preluat după Eric Maria Remarque) despre biruinţa vieţii asupra morţii. De fapt, despre cum o femeie răpusă de o necruţătoare boală reuşeşte să transforme – să „învie” - personalitatea bărbatului care se îndrăgosteşte de ea. Ea, murind, îi dăruieşte un „transfer de personalitate”, prilejuindu-i o neaşteptată întâlnire cu sine şi o eliberare dintr-o viaţă de rutină. Celelalte două filme ale lui, dragi mie, sunt (asta şi-au propus) puţin „teziste” şi vorbesc - într-un mod agreabil însă - despre întoarcerea la natură şi despre condiţia actorului în America deceniului opt.

Am făcut primele demersuri pentru preluarea de la mama a îndatoririlor de asistent personal al lui Theodor. S-a încălzit bine afară, dar noile troleibuze dotate cu air condition, m-au ajutat să suport mai uşor valul de căldură.

Filarmonică şi filocalie

Ultimele ore la şcoală la ET under new management. O oră jumate de training cu elevii – neaşteptat de simpatici – din lotul care va pleca la vară în Germania. Am citit şi discutat două texte: The Pop Revolution (ilustrat prin poezia lui Bob Dylan With God on Your Side) şi Eat, Sleep, Buy, Die. Ambele au ca main theme globalizarea, ironia vremurilor moderne, deplasarea accentului dinspre conotaţie (subtilitate, rafinament, deschidere spre cultur) spre denotaţie (minimalism, sărăcirea metaforie, explicitare). Ora cu cel mai silitor elev al meu (fruntaşul şcolii, din câte am înţeles) - care sper ca va participa la examenul CAE next summer (in 2009) - mi-a încheiat, pe la five o'clock, activitatea de la ET. În drum spre casă am moţăit (sau aproape) în călătoria obişnuită de 35 de minute.

Seara, un concert cu orchestra Colegiului Naţional de Artă (dirijor: Laurenţiu Muntean – n.1982; pian: Roxana Cîrciu – 1991). Din program: Vivaldi – Concertul pentru patru viori şi orchestră (L’estro Armonico) op. 3 nr.7 în Fa major; Remus Georgescu – Mica Suită (I, III), Mozart – Concertul pentru pian şi orchestră nr.9 „Jeunehomme” (din care segmentul Rondo Pretso mi s-a părut cunoscut) şi Simfonia nr.25 în sol minor K.V.183.

Raluca a preferat filarmonicii filocalia. S-a dus la UVT (unde Aula Magna a găzduit o seară dedicată Sf. Nicolae Velimirovici) şi s-a întors cu o carte: Prin fereastra temniţei. Eu şi cu Theodor am ales - once again - filarmonica.

Dream on

Filmul, cândva o religie pentru mine (dacă mă gândesc la escapadele săptămânale în sălile de cinema timişorene - al căror program îl urmăream cu regularitate – sau la incursiunile televizistice în programul TVR sau al sârbilor şi chiar ungurilor, de dinainte de 1989), a ajuns să-mi ofere prilejuri de încântare – literally - doar din an în Paşti. Mă refer la filmele-conservă de după 1990, pe care de mult am încetat să le frecventez. Astfel, printre puţinele mele pricini de bucurie cinefilă s-au numărat două producţii made in USA, una din zona mainstream: In the Name of the Father – 1993 şi cealaltă din zona underground: Requiem for a Dream - 2000. Ce au ele în comun, în ciuda facturii lor deosebite, a ritmului naraţiunii şi a limbajului cinematografic? Ei bine, numitorul comun al acestor filme atât de diferite stilistic (şi ca plot) îmi pare a fi nevoia de împăcare a fiului cu tata, respectiv cu mama - tema unor hit-uri pop, mai vechi sau mai noi, ca: Să ştii, măicuţa mea, Mulţumesc, iubită mamă, Tata.
În numele Tatălui ceresc doreşte revoltat să facă dreptate eroul lui Jim Sheridan, la final, dar şi în numele tatălui său pământesc pe care avea să-l descopere şi de care avea să se apropie în celula închisorii pe care - tată şi fiu - au împărţit-o, pentru ceea ce irlandezii (the republicans) ar numi o regretabilă nedreptate şi o eroare judiciară, iar englezii (sau the loyalists) o crimă odioasă şi o uneltire împotriva ordinii publice etc. Iată cum, dintr-o poveste controversată, cu o miză politică uriaşă (la premiera din Belfast au fost aduse cordoane de poliţişti pentru evitarea eventualelor incidente) In the Name of the Father devine o „poveste de suflet” despre minunea împăcării târzii a unui fiu cu tatăl său.
Tot împăcare - cu fiul ei, on her terms – visează şi văduva pensionară Sarah Goldfarm, tragica eroină a lui Darren Aronofsky din Requiem for a Dream, care, asemenea celorlalte trei personaje principale, îşi face viaţa zob. Pe patul de spital din secţia de terapie intensivă (unde a ajuns împinsă-o dependenţa de TV şi propria credulitate, dar şi de ambiţia autodistructivă de a slăbi in no time), după electro-şocuri şi crize de nebunie, i se poate citi pe chip un zâmbet palid şi o privire fixă înspre visul ei devenit refugiu fără pereche în coşmarul pe care îl traversa: pe podiumul concursului de televiziune (unde fusese păcălită de nişte şarlatani media că va putea apărea) apare în rochia roşie (purtată ultima oară când fiul ei a terminat liceul), cu kilogramele necesare date jos. Iubitul ei fiu apare şi el - dar minunea se petrece in her mind only - într-un costum la patru ace – emisiunea e gen Surprize, surprize – pentru a o îmbrăţişa şi a-i spune: „I love you mum!”. Happy ending. Screen fades to black.

Good will toward men

Aseară, recitalul Corului Filarmonicii Banatul a debutat cu piesa lui Anton Pann, Tatăl nostru, inclusă şi în Liturghia Ortodoxă. Uvertura s-a cântat la toacă, vocea fiind acompaniată din când în când de al doilea (şi ultimul) instrument muzical acceptat („tolerat”) de specificul bisericesc răsăritean: clopotul. N-au adus pe scena de la Capitol un clopot adevărat, asemănător cu cel făurit under strict supervision de către Borişka (din Rubliov-ul tarkovskian), ci un instrument de percuţie pe care la început n-am ştiut cum să-l denumesc, dar apoi – cu gândul la Mike Oldfield - mi-a picat fisa: tubular bells. Interpretarea acestei piese (şi a celeilalte, Privegheaţi şi vă rugaţi) de către Alina Todea mi-a amintit de vocea Angelei Gheorghiu, care pe unul din albumele ei a interpretat şi patru piese de muzică bisericească ortodoxă.
Azi, în cadrul pericopei evanghelice, pilda Femeii Samarinene: Nu M-ai fi găsit dacă nu M-ai fi căutat. Dar cum să-ţi „provoci” (să te „autosugestionezi”) să vrei să-L cauţi (şi să-L recunoşti) câtă vreme – faptele vorbesc – nu te arăţi deloc interesat de problemă? Englezii spun: where there is a will there is a way. Cum să „naşti” good will în cineva cuprins de bad will: disperare şi înverşunare când faţă de unul, când faţă de altul? La întrebarea asta (involuntar?) a răspuns – în cel mai autentic duh patristic - Ion Creangă, în Povestea unui om leneş: akedia şi lenevia sunt pricina tuturor patimilor. Pe de altă parte, există prin Scripturi îndemnul la nădejde: Ceea ce nu e cu putinţă la om, e cu putinţă la Dumnezeu. Aşadar, Sursum corda şi toata grija cea lumească – acum, acum - să o lepădăm. Cel fără cuget (sau poate cu cugetul orbit de patimi) spune: Se va termina odată...Deşi mi-e foarte greu să mai sper, mă încăpăţânez să-mi doresc să se termine nu oricum, ci cu bine. Adică întru împăcare.

Put to shame

După concertul coral de seară (în program: A. Pann – Tatăl nostru; N. Popescu-Brăneşti – Privegheaţi şi vă rugaţi; Gh. Mandicevski – Şi era la ora a şasea; Paul Constantinescu – Cămara ta, mântuitorul meu; N. Lungu – Ziua Învierii; Sabin Păutza – Alleluia; Gh. Cucu – Heruvic, Mila păcii, Sfânt e Domnul, Pre tine te lăudăm) ne-am întâlnit cu cel care s-ar putea să fie primul învăţător (şi profesor de Braille) al lui Theodor. Ne-a uimit – pe mine şi pe Raluca – prin pragmatismul şi eficienţa sa, prin spiritul perfecţionist ce-l caracterizează. O astfel de prezenţă într-un mediu cuprins în general de impostură, de blazare şi moleşeală este cu adevărat tonică. Acest dascăl tânăr ce-şi calculează timpul la minut şi caută să îmbine apostolatul (şi vocaţia) dăscăliei cu îndeletniciri practice (cea de estate agent, de exemplu) pare desprins din chiar versurile lui Kipling de la sfârşitul poemului său If: „If you can fill the unforgiving minute / With sixty seconds' worth of distance run, / Yours is the Earth and everything that's in it, / And - which is more - you'll be a Man, my son!” Pământul este – a fost şi va fi – al luptătorilor ca el. Întrevederea noastră (ce a avut ca subiect principal de discuţie pe Theodor şi ceea ce se poate face pentru el în aceste luni pregătitoare dinaintea începutului de an şcolar) a fost ca un duş rece, ca un reminder al unui adevăr fundamental pe care prea devreme şi prea des l-am uitat: e drept că primejdia akediei nu e o bagatelă, însă – englezii o spun atât de clar – where there is a will, there is a way. Aşadar, prin activitate, cumpătare şi chibzuială se ţin la distanţă demonii necruţători: lenevia, vrajba sau judecarea tâmpă a celor de lângă noi.

Noi rămânem oameni

Prima oară m-am întâlnit cu poezia If de Rudyard Kipling prin clasa – cred – a opta. Deci pe la 14 ani. Am aflat despre ea de la o – pe atunci - amică de familie care (şi datorită profesiei sale: gynecology nurse) avea nevoie ea însăşi de terapie prin muzică şi poezie. Lectura acestui poem (înrudit cu Glossa lui Eminescu, dar şi cu hit-ul pop Noi rămânem oameni, difuzat in excess de Radio Bucureşti în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989 şi imediat după aceea) este întotdeauna un semn de sănătate, o oază de oxigen pentru creier când nu reuşeşti să-ţi păstrezi capul (the common sense), iar toţi cei din jur şi l-au pierdut, dând vina pe tine. Cumplită caznă împlinirea „canonului” propus de Kipling: „If you can wait and not be tired by waiting, / Or being lied about, don't deal in lies, / Or being hated, don't give way to hating, / And yet don't look too good, nor talk too wise” pentru că e atât de uşor să cedezi smintelilor care zumzăie în jur. Practic, fără o pregătire duhovnicească şi fără o necesară detaşare de strechea lumii (cleveteală, invidii, mici scandaluri) nu poţi răzbi şi-ţi faci nervii şi viaţa zob.
Lucrurile sunt cu atât mai încâlcite, cu cât e omeneşte să vezi – până-n pânzele albe – paiul din ochiul altuia. Să fii precum Guica lui Marin Preda (în Moromeţii), excelent surprinsă de condeiul lui Nicolae Steinhardt (în Monologul polifonic): „Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice. Nenorocirea pentru Guica nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut. Veninul e singura ei posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă. Ca orişicare lucrare de adevăr, Guica deţine şi potenţialităţi pedagogice. Tipul uman „Guica” e, vai, răspândit în lume. Le revine celor necontaminaţi, nesubjugaţi de virusul totalitar al răului, să ia, când le apare în cale, cuvenitele măsuri profilactice.” Sau poate că are Kipling dreptate: omeneşte - în sensul cu adevărat nobil al cuvântului – e doar să rezişti „rinocerizării” (asemenea eroului din Les Rhinocéros de Eugen Ionescu, care nu e om for granted, ci luptă să rămână om), dar şi ispitelor succesului / dezastrului (ambele fiind două pricini de sminteală la fel de periculoase) şi să spui - ca să rămâi om - ca socraticul taximetrist cool jucat de Toma Caragiu, în Singurătatea florilor: „Două lucruri nu-mi plac mie în viaţă: să mă vorbească cineva de bine şi să mă vorbească cineva de rău.”

Români, vi se pregăteşte ceva!

Full house (almost) & a warm response la filarmonică pentru Radu Popa (conductor) şi Charlotte Baumgartner (piano), care au interpretat: Chopin (Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră op.11), George Enescu (Rapsodia română nr.1) şi O. Respighi (Poemul simfonic „Pinii din Roma”). Cu Chopin mi-am făcut încălzirea (însă lui Theodor şi Ralucăi le-a plăcut cel mai mult), iar pe George Enescu l-am savurat în fiecare sunet. Prima audiţie (cred) a Pinilor din Roma a fost şi ea o mare bucurie.
Pe străzile din Timişoara au apărut panouri electorale tapetate cu postere de actuali sau viitori politicieni. Care mai de care mai teatral, mai gata să te ajute. De fapt, să te ajute să-l votezi, că restul nu mai contează. Am zărit şi-un popă c-un background de biserică ortodoxă pe posterul electoral - la urma urmei, nu-i aşa?, religia are (din plin) politica şi regia ei ocultă, iar politica se foloseşte de arsenalul religiei pentru a strânge adepţi. Panourile cu mutrele celor dornici să ajungă la (sau să ţină de) ciolan sunt, anul acesta, păzite day and night de gardieni, de parc-ar fi temple sacre. În rest, ne munceşte aceeaşi întrebare a lui nenea Iancu, de acum aproape 150 de ani: Eu cu cine votez?

A delicate issue

Citesc, în E.Z., un editorial savuros (Marş pentru normalitate?) despre a delicate issue de pe la noi: condiţia de gay. Apreciez, la articolul scris de autorul Levantului, simţul umorului şi echilibrul (de care puţini alţii au dat dovadă, Steinhardt fiind unul dintre ei - vezi fragmentul despre monopolul păcatului trupesc) – atitudini ce lipsesc îndeobşte atunci când se pune pe tapet, de către românul de rând, chestiunea cu pricina:

A început de câteva zile - scrie Mircea Cărtărescu - GayFest 2008 şi noi, luaţi de valul alegerilor locale, nici măcar n-am aflat...Lasă că o să aflăm, poate cu vârf şi-ndesat, foarte curând, căci sâmbătă şi luni diverse organizaţii religioase şi/sau de extremă dreaptă vor pune şi ele de contrademonstraţii „pentru familie şi normalitate“. Cu ajutorul câtorva grupuri de cetăţeni indignaţ i, gata oricând să-i aplaude pe mineri şi pe toţi ceilalţi locuitori paşnici şi normali ai ţării, s-ar putea să iasă scântei. Şi nu doar pe spinarea veselilor băieţi de pe la noi sau a admiratoarelor poetei Sapho, ci, din nou, a noastră ca naţiune, a imaginii noastre de nu tocmai evoluaţ i şi toleranţi cetăţeni ai Europei. Dar, fireşte, ce contează detaliile astea pe lângă sfânta indignare a unor suflete curate împotriva celor ce vor să transforme plaiurile Mioriţei în Sodoma şi Gomora?
Căci poporul român, se ştie, n-a cunoscut niciodată practicile scârboase şi degradante la care se dedau aceşti degeneraţi, excepţie miraculoasă dacă ne gândim că, după datele ştiinţifice valabile în toate celelalte regiuni ale lumii, patru la sută dintre bărbaţi şi doi la sută dintre femei sunt pretutindeni homosexuali din naştere. Cum să ne mai îndoim că suntem un neam ales şi binecuvântat? Ciobanii din vârful munţilor, în curăţenia cugetului lor, preferau să-şi găsească leac aleanului în preajma mioarelor îndrăgite decât să se uite necuviincios unul la altul. Sub turcii vestiţi prin desfrânare ne-am plătit adeseori birurile cu băieţi abia ieşiţi din copilărie, dar le plângeam soarta cu lacrimi de sânge. La curţile domneşti vestite, ca a lui Radu cel Frumos, giuvanii nu erau prea numeroşi, în schimb destul de insistenţi, se pare. Cireaşa de pe tort e, fireşte, trista păţanie a popii din Povestea poveştilor, victimă colaterală a ciudaţilor ştiuleţi crescuţi în porumbul binecuvântat de însuşi bunul Dumnezeu. Căci, vorba ceea, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti... Cât despre rapoartele din armata de ieri şi de azi, ce vorbesc despre violarea răcanilor de către ofiţeri, ca şi despre cele ce se petrec în puşcării, chiar şi-n mijlocul neamului nostru neîntinat, sociologii ar avea destule de spus.
Nu e deloc în intenţia mea să-mi denigrez poporul. Dimpotrivă, toate acestea arată că suntem un popor normal, ca toate celelalte. Căci un popor fără homosexuali nu poate fi decât rezultatul monstruos al unei politici de exterminare. În epoca nazistă, pe lângă evrei, artişti modernişti şi ţigani, homosexualii erau şi ei consideraţi fiinţe degenerate şi au luat în consecinţă drumul cuptoarelor. Am văzut eu însumi, la Sachsenhausen, la nord de Berlin, sute de fotografii de homosexuali (cu stea roz în piept) ucişi în acel lagăr. În realitate, homosexualitatea nu este o chestiune de moralitate, ci un fapt deopotrivă biologic, social şi cultural, manifestat în toate timpurile şi la toate popoarele. Nu e o monstruozitate sau o anomalie, ci de multe ori, mai ales în societăţile intolerante, un stigmat infamant şi o sursă de mare suferinţă morală pentru cel care-l poartă. Există numeroase relatări despre oameni, unii celebri, care-au luptat întreaga viaţă cu sentimentele de culpă şi remuşcare căpătate de pe urma „anormalităţii“ lor.
Biblia, din care cei mai mulţi dintre cei care îi urăsc pe gay citează repetatele cuvinte ale lui Iehova către poporul evreu: „Să nu se afle homosexuali printre voi“, e o carte prea minunată, prea tulburătoare ca gândire şi expresie ca să fie vulgar redusă la câteva clişee. Povestea din Sodoma se referă mai ales la desfrâu, indiferent dacă homo- sau heterosexual. Căci printre gay există şi desfrânaţi, şi asceţi, ca şi printre „normali“: Da Vinci sau Wittgenstein, deşi invertiţi, au dus o viaţă ireproşabilă şi au fost spirite de o nobleţe de neatins. E păcat ca o carte atât de universală ca Biblia să genereze, cum a generat când a fost îngust interpretată, antisemitism, misoginie şi homofobie.
În ţările mai decente ale lumii, gay-ii, travestiţii şi lesbienele sunt priviţi ca nişte exuberante pete de culoare într-o lume uniformizată. Paradele gen Gay Fest, în unele locuri adevărate carnavaluri, sunt atracţii turistice şi ocazii de divertisment. Din păcate, mulţi dintre noi, cei din Estul împotmolit în prejudecăţi, nu avem faţă de aceşti oameni, oameni pur şi simplu, nici mai buni şi nici mai răi decât noi, decât cele mai primare reflexe de represiune.
N-am nicio îndoială că destui forumişti vor comenta, în urma acestui articol, lungimea părului meu în poza alăturată. Îmi pare rău să-i dezamăgesc: am fost de când mă ştiu cel mai banal iubitor de femei. Dar nu trebuie să fii evreu ca să condamni Auschwitz-ul şi nici negru ca să condamni Apartheidul. Ajunge doar să ai simpatie şi compasiune pentru semenii tăi, chiar dacă nu-ţi seamănă."

Sham Pearls for Real Swine

On my 25th birthday I was given a present I was to enjoy...a few years later. On that occasion, a friend of mine – an American Christian missionary to Romania, of Baptist kind – gave me a very thoughtful gift: a book by an American author / filmmaker I had never heard of before: Franky Schaeffer's Sham Pearls for Real Swine. Little did I know at that time that this very book was to help me immensely on my quest. I wouldn’t read it for about five years. Whenever I met my friend, I was asked if I had read it or not. My answer would always be the same: No. I had little interest in reading it as I leafed through it and thought it would be a piece of cheap religious (Evangelical) propaganda (lots of biblical references etc.). Yet, my friend warned me that the author (who had been an Evangelical Christian) recently converted to Eastern Christian Orthodoxy. That made no difference to me. The fact is that I myself had begun to gradually develop a great interest in reading the books by Nicolae Steinhardt (which helped me a lot in my understanding of Dostoyevsky and Tarkovsky). The Philokalia, together with other writings of the early Eastern Fathers of the Church (Paterikon) and various books of (Christian Orthodox) theology also started to be the flavor of the day for about a year or so. So, I somehow managed to make myself read Schaeffer’s book.
From the very first pages I was moved by his polemical tone and I was to realize very soon that he really had a point when he wrote about the Protestant and Catholic church being “largely unaware of its own cultural past. With each successive split and realignment within Protestantism, the church has moved further away from its cultural inheritance”, The Bible being now studied “through a filter of piety that castrates its virility” the artist “in this tasteless world” being “condemned for being ‘secular’ by the church and (…) ostracized by his or her non-believing contemporaries for being foolishly ‘religious’”. Frank Schaeffer openly criticizes the “Christian presence in the arts as “a return to middle American sentimentality, the kind of sentimentality that confuses virtue with niceness” for “in the arts there should be no segregation of secular and religious subject matter. Reality, like God, is one.” Where can the Christian learn about art then? “In the larger world, outside of the Christian ghetto – a ghetto that some Christians have created in a begotten attempt to find a sort of heaven on earth.” Why is that? Because “pious sentimentality has replaced robust virtue. In avoiding the arts, including many movies, some Christians, sadly, cut themselves off from a great deal of truth and beauty”.
What precisely is art to Schaeffer? “…the expression of the divine uselessness of beauty, truth and reality. Art is useless but far from meaningless.” What about beauty then? “I believe that beauty exists independent of the personal taste of the observer. In this sense aesthetics are as absolute as physics.” And what about political / religious art? “In genuine art, the expression of a particular religious, political, or human viewpoint is unselfconscious and is submerged in favor of expressing truths, common to the experiences of all mankind. (…) Therefore the idea of producing ‘Christian’ art, music, novels, plays, etc. as it is commonly understood by many earnest but misguided fundamentalists and evangelicals, is wrong. Art needs no justification. It has its own meaning. Art speaks with one voice: Mankind is special; mankind is transcendent in his spirit; mankind’s existence has eternal meaning. Art communicates in universal terms from one generation to the next. Observing and enjoying art gives deeper meaning to our love of God and God’s creation, humanity. Art thus leads us toward God.”

Who are “the killers of art”? “The truncated, dwarfish theology of American twentieth-century evangelical fundamentalism has ignored the art and produced many cultic groups who have succeeded, even in a free society, in erecting their own miniature Soviet Gulags of the mind. Petty, Gray, Lumpish, Small, Sterile, and Sad could be the names of the Seven fundamentalist dwarves who have labored to produce the current pietistic prison in which so many Christians apparently live.” Can art survive modern times? “The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers. We must battle against the politicization of art. We must produce, or at least work toward producing, works of transcendence in an age that no longer believes that this is possible – an age that has become fundamentally anti-Western, anti-heroic, and anti-human.”
Why is it that the gulf between creative writer and the public is so wide nowadays? It is – Schaeffer says – “our lack of a true culture. And fundamental to this is the disappearance of the sacred, always at the heart of any genuine culture – from ancient Athens to Victorian England (…) Only, it seems evident from the historical record, in the context of a true culture in which at the core is a deep and wise sense of the sacred are we likely to regain the vital conditions of progress itself, of faith in progress, past, present and future.”
What are “the best films” like? They “challenge, and leave us entertained, amused, uncomfortable, sometimes sad, never bored, perhaps angry”, although “Many movies are what magazines are to books, what pulp is to great fiction. They exist on film in a technical sense, but they are, like almost all television programs, merely entertainment formulas. They are not evil; they exist, just as McDonald’s hamburgers exist in a gastronomical limbo.” Then he draws an interesting parallel between the movie business and the church: “The movie business cannot be reformed from the outside anymore than the church”. In a tone which reminds me of Steinhard’s sense of humor, Schaeffer says: “Jesus knows you’re a jerk. There is no need to attempt to fool ourselves, let alone God.”
What a joy to have found some paragraphs that praise the works and endeavors of famous Orthodox individuals, such St. John of Damascus, “who powerfully defended the church against attacks from those iconoclasts in the eighth century who were denigrating the use of icons and artistic images (…) They deserve – Schaeffer says – our thanks. He, like a myriad of individuals in the so-called Dark Ages, stood up for art, beauty and aesthetic worship. He gives us an example, and there are many more besides. We can thank God for the faithfulness of the Orthodox Christians who, until the fall of Constantinople, preserved classical Greek and Roman thought as well as Christian teaching within the walls of the Byzantine Empire.“
The paragraphs about what a church should be and shouldn’t be like were are really powerful: “I believe that if the organized local church is led by a pastor who preaches obedience to Christ’s teaching by word and example, offers pastoral care, worship, and the Eucharist, practices the clear preaching of the gospel, affirms the real rules and instructions of God, and carries on the apostolic tradition, this church is in good order.” The more I read them, the more confused I became, as I knew Schaeffer was not an Orthodox while writing them, yet what he wrote was deeply Orthodox: “The faithful, local church and its true mission needs no justification, no dressing up. Just as artists should not seek to be evangelistically propagandistic, the congregation and minister of the local church do not need to be culturally ‘relevant’ in their worship. They do not need to incorporate contemporary art into their worship: second-rate mime troops, third-rate guitar playing, or modern dance at Mass. The formal church and its orthodox traditions are good in themselves; they are part of God’s creation and fulfill the need for Biblical instruction, the serving of the sacraments, teaching, and inspiration. (…) The church has been charged with explaining God’s rules and the way of salvation. It has not been instituted by God to be a soup chicken or a drama club or a dance company or a social event, a good movie, a self-help venue for A.A., or a place to practice the guitar in – let alone as a forum for the expression of ‘diverse opinions’ or as a place for ‘learning from other people’s traditions’. The last thing that the church should be is an institution that keeps up with the times or that strives to be fashionable. The church is the guardian of our souls and certain nonnegotiable truths. The church need not ‘dialogue’ with the world or its fashions. Instead it should teach by word and deed. The true church is not ‘relevant’; it is eternal. It alone can offer the blood and the body of our Savior. It should keep its altar uncluttered and its mission clear. It is right to call ourselves to the fight to restore orthodox traditions and Biblical integrity in the church. When the church sets out to serve God rather than the whims of men and women, it serves people best.”
What can the follower of the Truth do? He is free “to seek quality and integrity in the music he or she enjoys. He does not need to confuse the mandatory ‘god-words’ of Pietism with Truth. He can listen to Mozart instead of the Christianism of the so-called contemporary Christian music – usually nothing more than warmed over, second-rate ‘pop’ music.” He need not be “a strange, mystic oddity. He is a flesh-and-blood person – a real person who may curse when he hits his thumb while adding an extension to his kitchen, but does not blaspheme by saying ‘Praise the Lord’ unless he means it. He lets his yes be yes and his no, no.”
Schaeffer warns – for he who has ears to hear – about the insanity Pietism finally leads to: “a split personality in which reality, carved into incompatible parts, is believed to be at war with itself – a madness of guilt-ridden people, trying to out-do each other in their pietistic exhibitionism, people who directly disobey Christ’s instruction to not parade one’s spiritual life in public like a circus act. Pietistic evangelism, fundamentalism, and Catholicism, Left and Right, charismatic and reformed, have often turned Christianity into a sideshow. It is no wonder this looks crazy to the world at large. It is.”
How strange and mysterious life can be: I went back to my friend - who had enthusiastically hoped I would find in Schaeffer a friend (which I did) and had given me Schaeffer’s book (which led me to reading Daniel Clendenin’s Easter Orthodox Christianity. A Western Perspective, where I was to find out that Franky Schaeffer converted to Christian Orthodoxy soon after publishing Sham Pearls... and also wrote, as a fresh convert, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions) - as I was eager to talk about what I had read. My feed-back was not appreciated though, as my friend – as a „faithful Evangelist” - continued believing in the Sola Scriptura principle. Here again the old English adage proves right: One man’s meat is another man’s poison.

Naughty

Ieri am fost programaţi la o „şedinţă cu părinţii” la grădiniţa lui Theodor. Cele două educatoare (plus Mrs. Shrink) ne-au prezentat o serie de clipuri gen cascadorii râsului-plânsului cu Theodor, surprins în ipostaze nu tocmai onorante: când refuza să asculte şi să se integreze în activităţile de grup. Mai trebuie să lucrăm în ceea ce priveşte independenţa (să înveţe să se îmbrace singur, să se orienteze mai bine în spaţiu), comunicarea (în special cu cei de vârsta lui) şi...docilitatea. Trebuie să ne întâlnim din nou cu Ionuţ (învăţătorul de la şcoala Iris), ca s­ă-l punem – din nou - în temă şi să vedem ce e de făcut peste vară, în eventualitatea că îl vom duce pe Theodor la şcoală din toamnă. Educatoarele şi psihiatra s-au păstrat în rezervă, temându-se că Theodor nu este încă pregătit să se integreze într-un grup mai mare (de 10-12 elevi) şi în sistemul de învăţare pe care îl prespupune şcoala. De aceea ne recomandă să-l mai ţinem un an la grădiniţă. Nu din pricina capacităţilor lui intelectuale - zic ele - ci datorită unor tendinţe comportamentale încă neşlefuite. Vom vedea...

Filarmonica a prezentat un portret componistic Horia Şurianu – „un timişorean la Paris”. S-au cântat – la pian, acordeon, chitară, oboi, vioară, violoncel, contrabas, percuţie şi cu voce – şapte din compoziţiile lui (a luat şi el cuvântul înainte de ultima piesă): SonaTanoS, Aus meinem poetischen Hirnkasten, Diffractions brisées, Cantilène perdue, Evocation, Tréfonds frémissant, Rocosu. Noi am rămas cu ultima piesă (interpretată de Daniel Kientzy la saxofon şi de un ansamblu) – pe tema dansului bănăţean Sorocu.

Seara, după ce am ajuns acasă am vorbit la telefon cu mama, care a făcut febră. Am trecut apoi pe la ea s-o văd şi să-i las nişte medicamente şi iaurt. Azi se simţea deja mai bine.

Lost innocence

Am revăzut cu elevii mei din anul terminal The Player. Cinismul lui Altman este, aici, întrecut numai de cinismul producătorilor reali (pe care îi satirizează), al celor care au produs acest film-oglindă. Sau poate film-termometru, căci înregistrează cu exactitate pojarul derizoriului din gustul publicului contemporan. De fapt The Player nu este - aşa cum s-ar părea - producătorul, ci spectatorul – mai suveran şi mai răsfăţat ca oricând.

La recitalul de sonate (pian: Dragoş Mihăilescu, vioară: Corina Belcea Fisher şi Joshua Fisher) s-a cântat din Beethoven (Sonata pentru vioară şi pian nr. 5 – Sonata Primăverii), Debussy (Sonata pentru vioară şi pian), Prokofiev (Sonata pentru două viori), Brahms (Sonata pentru vioară şi pian nr. 1op. 78). Primele acorduri din segmentul Allegro din Sonata primăverii îmi amintesc, involuntar, de o scenă comică din Love and Death, cu Diane Keaton şi Woody Allen: flirtul Soniei cu violonistul care o acompaniază, sub ochii închişi ai soţului ei încornorat – un obsedat de comerţul cu heringi. După recital am fost la un Chinese restaurant împreună cu Metty. Ne-am ghiftuit cu porţii mari de pui şi orez. Hot, of course.

Cu elevii mei mai mici (ten graders) am revăzut un film românesc din 1989: Flăcări pe comori – poate unul din cele mai reuşite ale regizorului Nicolae Mărgineanu. Inspirat din scrierile lui Ion Agârbiceanu (ecranizate şi de Mircea Veroiu în Duhul aurului – 1974), filmul îmi pare acum niţel cam greoi ca ritm. Imaginea lui Vlad Păunescu (ultimul film al său, ca director de imagine) e un regal. La fel şi casting-ul: Mircea Albulescu, Claudiu Bleonţ, Remus Mărgineanu, Mircea Diaconu, Doru Ana, Ion Haiduc, Valentin Uritescu, Imola Gaspar sunt toţi „de acolo”. N-am înţeles prea bine opţiunea pentru Ana Dincă. Tema muzicală a filmului este o prelucrare (uncredited) a lui Cornel Ţăranu după muzica lui Howard Shore de la The Duellists. Flăcări pe comori a fost politically correct în perioada premergătoare evenimentelor din 1989, când dădea bine să predici contra îmbogăţiţilor, moşierilor, mercenarilor şi pro sărăcie. Dar în ziua de azi? „Cine a trăit cât de cât atent şi mai ales senin în comunism îşi dă seama – scria Noica în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru - că se ajunge la un rezultat ciudat, în aparenţă: revoluţia aceasta, este în ultimă instanţă, în favoarea bogatului, iar nu a săracului; căci bogatului i se ia bogăţia ceea ce nu e mare lucru, pe când săracului i se ia idealul de îmbogăţire. Dar un om frustrat de ideal – ceea ce la acest nivel înseamnă: sens de viaţă – este desfiinţat într-un fel. Înlăturând individul, comunismul a înlăturat scopul, suprem, astfel întregul său demers, s-a desemantizat.” Toată povestea „cu tâlc” a preotului-scriitor Agârbiceanu („înlăturarea idealului de îmbogăţire”) pare acum – more than ever - desuetă, pudibondă. Tânărul revoluţionar (viitor student la filosofie şi litere) interpretat de Bleonţ promite că vine s-o ia de nevastă pe fata moşierului Rodeanu (căruia îi plăcea să se fălească: „În părţile astea numai Dumnezeu e mai bogat decât mine...dar numai cu un zlot!”). Îşi împlineşte vorba într-o zi nefastă pentru Rodeni: casa le e scoasă la licitaţie, iar trufaşul proprietar de mine şi moşii a ajuns la fundul sacului. În aceste împrejurări, într-o zi ploioasă, junele amorezat vine cu un sac adevărat pe post de umbrelă şi, ca-n filmele mute ale lui Buster Keaton (de unde – mai ales din The General – Bleonţ a împrumutat nişte gaguri), vorbeşte din semne şi priviri cu iubita lui, care „făr-un fir de aţă de la tată-său” intră în sac, îşi dă jos hainele şi se cuibăreşte apoi în ascunzătoarea de pânză, cărată-n spate - nu fără opinteală – de „domnişorul” ei ce caută bogăţia-ntr-altă parte decât în galbeni. Una din elevele mele a întrebat de ce a fost nevoie să-şi ascundă fata nurii când şi-a dat jos hainele, de ce nu s-a despuiat în faţa lui Bleonţ...Ideea de puritate, de sfială şi de pudoare este, iată, o noţiune dintr-altă galaxie pentru adolescenţii de azi (infinit mai precoce, mai „emancipaţi”), cu toată pornografia lumii at a click distance.

P.S. Constantin Noica, în Jurnal filosofic, despre puritatea românească: „Când omul moare, spune o legendă, de a fost trupul fără păcat, sufletul îl sărută de sus până jos şi zice: Trupule, floare, cum m-ai purtat tu pe mine şi m-ai păzit! Un freudian de azi ar analiza afirmaţia cu sărutul de sus până jos. Dar să lăsăm pentru o dată lucrul în puritatea lui. Doar e o legendă, şi încă una frumoasă.”