Declin occidental & moartea unui idol

„S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascunde în altă parte: dezordinea psihică.” (Mihail Neamţu)

restul articolului aici: http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/

For granted

Glorious Sunday. Am hotărât să mergem pentru Liturghie la mănăstirea de la Cebza. I-am luat cu noi pe TG şi pe mama. Pe timpul slujbei, uşa deschisă din dreapta paraclisului dădea spre un câmp verde şi-un petec de cer senin, cu copaci de unde se auzea cântecul cucului şi-al altor păsărele. Desfăşurarea Liturghiei (master of ceremonies: Fr. Serafim) impecabilă. Aşa cum a observat şi TG, psalmodierea şi ritmul rugăciunilor erau autentice. Mi-a povestit că, deşi îl dor picioarele, după slujbă şi-a simţit sufletul uşor şi parcă durerile l-au lăsat. Ne-am reîntâlnit cu Ioana şi mătuşa ei. Am admirat încă o dată cele două icoane pictate dumnezeieşte de una din maicile de acolo (Coborârea la iad şi Schimbarea la faţă) care iar ne-au furat ochii. Atmosferă occidentală (ca de obicei), mai exact ca-n bisericile ortodoxe din occident. Altfel spus: un lăcaş dreptmăritor (din păcate) nereprezentativ pentru oferta locală (naţională). Se spune: preoţii nu pot refuza darurile credincioşilor de tip kitsch, reprezentări picturale etc. străine de cuminţenia şi canoanele ortodoxe, ca nu cumva să smintească enoriaşii, iar apoi aceştia să dea fuga la hererodocşi. Dar biserica de la Poliţie din TM, dar capela unde slujeşte pr. RN, dar mănăstirea de la Cebza, dar Şinca Veche? Cred că peştele de la cap se-mpute şi adesea tonul la „derapaje” iconografice înspre pictura renascentist-naturalisto-romantică, „emancipată” (cum scrie, zeflemitor, intelighenţia noastră „progresistă”) de sub austerele canoane ruseşti (adică ortodoxe) este dat chiar de preoţi, de cei care ar trebui să fie călăuze, „formatori de opinie”. De fapt, mult mai mult decât formatori de opinie: mărturisitori ai frumuseţii filocalice, aşa cum o redau icoanele ortodoxe autentice. Theodor l-a întrebat pe Pr. Serafim semnificaţia fiecărui articol din crez. Părintele a recunoscut că ar fi mai multe de spus despre homousious (Fiul „Cel de o fiinţă cu Tatăl”)...Pe drum (dus-întors) am ascultat Vangelis.

După-amiază am continuat lectura Gulag-ului de Soljeniţân. Cumplită mărturisire despre infernul stalinist (şi, prin generalizare, sovietic şi comunist). Autorul imaginează următorul scenariu: „Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, când un sfert din oraş a fost întemniţat, oamenii n-ar fi stat ascunşi în vizuinile lor mistuiţi de spaimă ori de câte ori se trântea uşa de la intrare şi răsunau paşi pe scară, ci ar fi organizat netemători ambuscade din câţiva oameni, înarmaţi cu topoare, ciocane, vătraie şi orice le-ar fi căzut sub mână? [...] Organul ar fi rămas repede fără cadre şi mijloace auto, şi, cu tot nesaţul lui Stalin, blestemata maşină s-ar fi oprit!” Paginile despre persecuţiile la adresa „chiaburilor”, despre „dezinsecţia” operată împotriva „duşmanilor poporului” şi a „elementelor reacţionare”, despre grevele studenţeşti înăbuşite-n faşă etc. sunt acum, la aproape un secol distanţă, o filă desuetă din istoria omenirii. Luăm de bună ceea ce ne oferă societatea de azi: pluralism, mass media in excess, consumism, globalizare, spălare de creieri la scară largă, drepturile omului etc.

Seara am ajuns la un concert Häendel (uvertura la Fireworks şi un Dettinger Te Deum), la Dom. Pe flyer am putut citi libretul (varianta demo) celei de-a doua lucrări. Parcurgându-l, am descoperit că e de fapt un remix la fragmente din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur. Cu precizarea că aici (în libret) se spune şi „glorie”, nu numai „slavă”, „Cristos”, nu „Hristos”, „servi”, nu „robi”, „am sperat”, nu „am nădăjduit”. Asta mi-a amintit de acea traducere neoprotestantă a Noului Testament unde – înainte de a-Şi da Duhul - Hristos pe cruce rosteşte: „S-a terminat!”, iar în Biblia ortodoxă aceleaşi cuvinte s-au tradus prin: „Săvârşitu-s-a!”...

Ne-am întâlnit, în Piaţa Unirii, cu Daniela (pe care-am zărit-o de dimineaţă la Cebza), Sandra & friends. Am mers apoi cu Theodor spre gară pe jos şi a trebuit să-i traduc ad-hoc (din română în engleză) pasaje din Sf. Liturghie şi din Crez. L-am adus acasă pe Costel (care se pregăteşte să devină timişorean, all being well) şi apoi am mai stat la poveşti. Costel îmi vorbeşte despre diferenţa între un nevăzător care a văzut, dar şi-a pierdut vederea şi un natural born blind. Acesta din urmă nu va şti nici semnificaţia culorilor şi nici a diferitelor obiecte sau animale pe care n-a apucat să pună mâna şi să le pipăie în întregime (neavând pentru ele nicio imagine mentală)...Încă o dată mi-am spus că oamenii iau for granted înzestrarea lor cu ochii funcţionali. Nici nu pot concepe că vederea (în afară, ca şi cea dinăuntru) este un dar (unul dintre darurile fără număr pe care fiecare din noi le-a primit) pentru care se cuvine să-I fim recunoscători de-a pururi Meşterului Faur – al celor văzute şi al celor nevăzute.

Crez

Rainer Maria Rilke, în Cartea pelerinajului:

Stinge-mi lumina ochilor tăi: te pot vedea,
acoperă-mi urechile: te-aud uşor,
fără picioare către tine pot umbla,
şi fără gură pot să te implor.
Frînge-mi în două braţele, la fel
te va cuprinde inima-mi, în loc;
opreşte-mi inima şi creierul va bate,
iar de-mi vei azvîrli în creier foc,
pe sînge te voi duce mai departe.

Şi pentru că circuitul ideilor în cultură (& pop cultură) este un evergreen work in progres, versurile unui hit pop din România anului de graţie 1989 redau – voluntar sau involuntar - aceeaşi stare şi idee din Rilke:

Zi şi noapte ca o ploaie-mi cazi pe pleoape

Lin lunecând în viaţa mea

Zi şi noapte ştiu că-n drumul nostru peste timp

Tu nu mă vei trăda

Cred în tine, dulce şi senină fericire

Cred în tine, tu-mi eşti în inimă şi în privire

Ştiu prea bine: voi iubi o lume lângă tine

Cer de stele ai făcut din gândurile mele

Cred în tine

1989

music & arr.: Adrian Enescu

lyrics: Angel Grigoriu

voice: Silvia Dumitrescu

Corabia nebunilor

Sf. Ioan Scărarul, în Scara dumnezeiescului urcuş: „Dumnezeu este al tuturor, este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Şi altfel nu poate fi.” – o cugetare în spiritul sintagmei evanghelice: „Că la Dumnezeu nu e căutare la faţă” (Rom. II, 11), ca-n algebră: x + ∞ = ∞, pentru oricare valoare a lui x.

Numai aşa ne putem bucura de Dumnezeu ca „răspândire a luminii”, ca „arătare a soarelui”, ca „schimbare a ceasurilor”. Altminteri se lipeşte de noi îndreptăţirea de sine (self-righteousness) şi ne aşteaptă enclavizarea, izolarea, auto-ghetoizarea. Cum o fi arătând o lume complet ghetoizată, fără elemente hibride, în care să nu existe niciun fel de legături între componentele autoîndreptăţite? Criteriile de izolare (demarcaţie) sunt fără număr, fără număr (religie; denominaţii rivale în cadrul aceleiaşi religii; rase; orientări politice, sexuale etc.), astfel că o atare lume ar fi împărţită în mii şi mii de cioburi fără nicio comunicare între ele. Atunci şi numai atunci s-ar justifica argumentul fundamentalist, purist, „arian” folosit ca „armă secretă” de toţi cei care se consideră, fiecare în felul său, righteous.

Până una-alta, lumea în care trăim este, slavă cerului, pluralistă, multicoloră, dinamică. Respiră acelaşi oxigen (O2), elimină acelaşi dioxid de carbon (CO2): „Dumnezeu este al tuturor”. Dincolo de asta, fiecare cu măsura duhovniciei sale, mai aproape sau mai departe de „corabia mântuirii” (care e Biserica), mai departe sau mai aproape de „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert”, mai aproape sau mai departe de „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Fiecare se nevoieşte mai eficient sau mai păgubos ca să-şi vadă greşalele şi să nu osândească pe fratele său. Trăim, totuşi, în vremurile de dinaintea clipei când, „o turmă şi-un păstor” se află împreună pe aceeaşi corabie întru mântuire. Deocamdată, corabia pe care ne aflăm toţi este mai degrabă a ship of fools. Unde vieţuieşte fiecare cu gradul său de largheţe, de îngăduinţă, cu rezervele sale de suspiciune şi...parti-pris. (Re)cunoscute sau nu.

Mayor-woman

„Personajul meu - scria actriţa Margareta Pogonat pentru Almanahul Cinema 1981, referindu-se la tipologia rolurilor ce i-au fost oferite - era întotdeauna femeia amărâtă dar înţeleaptă, care ştie să treacă decent şi cu răbdare, neschimându-şi caracterul, peste greutăţile vieţii.”

În Oraşul văzut de sus (1974) Margareta Pogonat joacă o primăriţă ce ţine piept unui vajnic inginer-şef (George Constantin) preocupat să deplăşească planul, să construiască şcoli şi creşe pentru oamenii muncii, pe care-i convinge chiar să presteze muncă voluntară. Caracterele sunt lipsite de nuanţe, iar dialogurile mult prea căutate şi artificiale. Accentele sociale iau forma „faptului divers”, „de agrement” şi impresia globală este că ochiul regizorului – care ar trebui să fie, de fapt, mastermind-ul întregului film - vede viaţa mult prea „de sus” pentru ca oamenii să se recunoască în el. Nici măcar interpreţii (Aurel Giurumia, Zephi Alşec, Corado Negrean, Ica Matache) nu reuşesc să salveze ce se mai poate salva din poveste. Imaginea (Florin Mihăilescu) şi decorurile (Virgil Moise) sunt şi ele ilustrative şi-atât, deşi autorii lor semnaseră în chiar acelaşi an trei filme importante: Filip cel bun, Mere roşii, respectiv Actorul şi sălbaticii. Ideologic, Oraşul... e triumfător. Sau triumfalist: sprijinită de organele de conducere judeţene şi de „majoritatea cetăţenilor”, eroina reuşeşte să impună „un nou stil de muncă, corect şi apropiat de oameni”...Ca întotdeauna, în filmele regizorilor român, conflictul se duce între „bine” (cârmuirea fostului primar, alias Ilarion Ciobanu) şi „mai bine” (conducerea primăriţei).

În 1966 Mircea Săucan o distribuise pe Margareta Pogonat în Meandre, un film „înmormântat de viu”, ale cărui geometrii poetice insolite i-au alarmat pe cineaşti alde Mircea Drăgan sau Sergiu Nicolaescu şi alţii asemenea lor. Talentul ieşit din comun al lui Săucan era copleşitor şi rezultatul a fost interdicţia de difuzare a Meandrelor şi apoi marginalizarea lui totală...Cine să-şi mai amintească azi de creaţia Margaretei Pogonat (dar şi ale lui Mihai Pălădescu, Ernest Maftei şi Dan Nuţu) din Meandre?

Le roi est mort, vive le roi!

Nu ştiu de ce, dar vestea morţii lui Michael Jackson († 25 iunie 2009) mă duce cu gândul la All That Jazz, (anti)musicalul tragic al lui Bob Fosse din 1979. Acolo, decesul coregrafului-regizor Joe Giedon (Roy Scheider), următor unei operaţii pe cord, era cântărit cu cinism de producători şi contabili deopotrivă. Astfel că, murind, show-ul pe care îl pregătea, a devenit mult mai rentabil decât în cazul în care ar fi supravieţuit...Cu plecarea regelui muzicii pop în lumea umbrelor s-a mai stins un idol, un mega-idol. Chiar dacă nu i-am fost mare fan niciodată, mutarea lui „printre stele” duce cu ea o parte din mine, din adolescenţa şi din prima mea tinereţe.

La începutul anilor 90, Michael Jackson (ale cărui hit-uri sunt inconfundabile prin sound şi coregrafie: Thriller; Say, Say, Say; Bad; Leave Me Alone; Beat It; Billie Jean; Black or White; Earth Song, etc.) a cântat la Bucureşti. A ţinut atunci top-ul ştirilor naţionale. Mii de fani adolescenţi erau de-a dreptul isterizaţi că l-au văzut in the flesh pe idolul lor. Îşi urlau, în faţa reporterilor, satisfacţia de a fi fost aşa aproape de el. Cam tot pe atunci a venit să cânte în România şi Placido Domingo. Acoperirea în media a evenimentului a fost, desigur, mult mai mică. Îmi amintesc însă de un interviu cu o admiratoare a celebrului tenor, tot adolescentă, care îşi manifesta bucuria de a-l fi văzut şi auzit cântând pe scenă, cu o surprinzătoare maturitate. Cu o discreţie, un bun simţ şi o maturitate aproape de neînchipuit pentru vârsta ei, acea fetiţă de, probabil, 15 ani, a arătat că admiraţia faţă de un star poate fi exprimată şi altfel decât prin ţipete şi isterii. Dar poate că şi muzica şi genul de spectacol propuse de solistul de operă au determinat (şi determină) o astfel de atitudine, cuminte şi matură, faţă de vedetele pe care le iubim.

Idolii trec, dar foamea en masse de idolatrie exacerbată rămâne. Şi, în aceeaşi proporţie minusculă, se va manifesta în continuare admiraţia temperată, cultivată, de bun simţ faţă de artiştii „de nişă”, preocupaţi mai mult de artă şi mai puţin de circ. Mă-ntreb cum ar arăta lumea în care publicul predominant adolescentin se isterizează de emoţie cu sutele de mii la concertele live outdoors susţinute pretutindeni pe glob de un Pavarotti, de un Domingo sau dirijate de un Celibidache, iar la spectacolele regilor muzicii pop, rock sau rock’n’roll se comportă cool, civilizat şi cu bun simţ?

Holy Grail

Dulcea nebunie a Cavalerului Tristei Figuri: dedublarea personalităţii. Asumarea situaţiilor din romanele cavalereşti. Şi – la urmă – trezirea din vis. Revenirea „în fire” – pe patul de moarte - a iscusitului hidalgo de la Mancha declanşează însă o nouă aventură, un nou quest. Sancho îl ademeneşte pe stăpânul său la noi isprăvi. Cum ar veni, prin rotaţie, fiecare om trece prin faza „donquijotească”.

Tot un Don Quijote era, în felul său, şi Parry din The Fisher King (1991). După moartea violentă a soţiei, îndrăgostit încă de ea, trăieşte prin canale şi pe sub poduri, ca homeless. În cotloanele pe unde s-a aciuit a ridicat un altar pentru iubita lui. Acolo îl va întâlni, într-o clipă de disperare, Jack Lucas - omul de radio care îl incitase la violenţă pe psihopatul care i-a ucis nevasta lui Parry. De la acest frumos nebun (care i-a salvat viaţa chiar în clipa când voia să şi-o curme) va învăţa Jack să iubească viaţa cu adevărat, s-o preţuiască pe femeia care-l iubeşte şi mai ales să facă ascultare de cel care, convingător, îi spune: „You are the one”. Filmul lui Terry Gilliam este un basm (post)modern despre prietenia restauratoare, despre nebunie şi despre vindecare. O surpriză plăcută (condimentată după reţeta hollywoodiană) de la cel care, în calitate de co-scenarist, actor şi production designer, lua altădată în răspăr semnificaţia Jertfei, Răstâgnirii şi Suferinţei mântuitoare, punând-o pe note („Always look on the bright side of life”) – vezi Life of Brian (1979).

P.S. The Fisher King Legend begins with the king as a boy having to sleep alone in the forest to prove his courage so he can become king. While he's spending the night alone he's visited by a sacred vision. Out of the fire appears the Holy Grail, symbol of God's divine grace. A voice said to him, "You shall be keeper of the Grail, so that it may heal the hearts of men." But the boy was blinded by greater visions of a life filled with power and glory and beauty. And in this state of radical amazement he felt for a brief moment, not like a boy, but invincible. Like God. So he reached in the fire to take the Grail...and the Grail vanished, leaving him with his hand in the fire to be terribly wounded. Now, as this boy grew older, his wound grew deeper. Until one day life for him lost its reason. He had no faith in any men, not even himself. He couldn't love or feel loved. He was sick with experience. He began to die. One day, a fool wandered into the castle and found the king alone. And being a fool, he was simple-minded. He didn't see a king. He only saw a man alone and in pain. And he asked the king, "What ails you, friend?" And the king replied: "I'm thirsty and I need some water to cool my throat." So the fool took a cup from beside his bed, filled it with water and handed it to the king. And as the king began to drink, he realized his wound was healed. He looked and there was the Holy Grail that which he sought all of his life. He turned to the fool and said: " How could you find that which my brightest and bravest could not?" The fool replied: "I don't know. I only knew that you were thirsty."

Cinema as poetry

Metafora – „o comparaţie prescurtată” (Vendryes), „modul de a visa al umanităţii” (G. Călinescu), „singura care poate da stilului o poartă spre eternitate” (Proust) – este pentru Ortega Y Gasset „cea mai mare putere a omului, învecinată cu vrăjitoria, ca un instrument de creaţie uitat de Dumnezeu în creaturile sale, tot aşa cum chirurgul distrat îşi uită un instrument în trupul pacientului” şi totodată „mai mult decât un mijloc al expreciei, un mijloc esenţial al cunoaşterii”...

...Am urmărit cu Raluca aseară, într-un mini-maraton cinematografic, Dreptate în lanţuri şi Pas în doi. Am avut alături gaşca de la Pătrunsa (plus Diana). Cele două filme ale lui Dan Piţa au ca numitor comun atât muzica lui Adrian Enescu, cât şi pe doi din principalii interpreţi: Petre Nicolae şi Claudiu Bleonţ. Sunt două filme realizate de cineaşti în plină forţă creatoare, deschişi spre experiment, spre metaforă, spre cinema as poetry.

Locusts & wild honey

Praznicul Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, cel ce se hrănea în pustie cu lăcuste şi miere sălbatică...

Mă aflam, săptămâna trecută, la mama şi am zappat până am dat peste canalul de filme MGM unde se difuza Stardust Memories (1980). Woody Allen parodia acolo capodopera lui Fellini, 8 ½. La un moment dat, nevricosul personaj se rătăceşte într-o pădure de basm unde zăreşte OZN-uri, este intervievat de ziarişti şi asaltat deopotrivă de critici şi de fani. Îi spune tinerei actriţe cu care are un affair: „They’re gonna find us wandering in the woods six months from now, living on locusts and wild honey.” Cam la asta se rezumă, at best, receptarea mesajului profetic trasmis de Sf. Ioan Botezătorul, azi. De către zeflemitorii cu mintea neîmbisericită, însă buni cunoscători (şi iscoditori) ai naraţiunilor biblice.

Ordinary people

Neatenţia şi amestecarea cu toţi – spune Monahul – duc la pierderea inspiraţiei, la amorţirea conştiinţei, la blazare şi indiferenţă, la pierderea identităţii. Se impune, aşadar, trezvia, starea continuă de alertă întru păstrarea (restaurarea) harului. Dar vremurile noastre sunt o babilonie la puterea infinit, cum să te mai păstrezi integru?...Lucrurile sunt, vai, amestecate şi para-amestecate. Haosul de idei, de mesaje, de vectori ademenitori te asaltează din toate părţile.

Mă sună azi L.I. să mă-ntrebe dacă ştiu cine e duduia care a vorbit la TVR, cu două luni în urmă, despre nişte filme de cinematecă. „N-am televizor, sorry!” – i-am spus. M-a felicitat. Renunţarea la poluarea audio-vizuală prin programele televiziunilor este însă doar o parte, o mică parte din soluţie. Rămâne agresiunea ritmurilor – adesea – drăceşti de la posturile de radio comerciale, profilate pe muzică dance, trance, hiphop, house etc. Plus agresiunea reclamelor şi a crainicilor diletanţi şi licenţioşi. Plus agresiunea oamenilor – ordinary people – pe care-i întâlneşti zi de zi.

Din păcate n-avem puterea să ne primenim prin cuvintele puţinilor trăitori de Cuvânt care-au mai rămas pe pământ. N-avem puterea şi discernământul şi curajul – adevăratul curaj – să-i recunoaştem drept călăuze. Ne vine extrem de greu să ne ridicăm, noi, la înălţimea lor şi atunci – cum altfel? – îi coborâm noi pe ei să-i facem părtaşi la micile-marile noastre infernuri. Jubilăm atunci când aflăm că sunt şi ei oameni păcătoşi la fel ca noi. Şi istoria se repetă ad infinitum, exact ca-n Eminescu:

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Perpetuum mobile

Reîntâlnirea cu Monahul este, de fiecare dată, un refresh la chintesenţe. Ce este cu adevărat esenţial în această petrecere a noastră prin viaţă? Şi, de fiecare dată, răspunsul e acelaşi: cu adevărat esenţiale ne par să sunt mofturile, toanele, orgoliile de moment sau de „cursă lungă” fiindcă ele ne împiedică să înţelegem cât suntem de efemeri sau cât putem fi de veşnici. Cum veşnicia (mântuirea) este, spune el, supremul pariu al celor care-au depus votul monahal, orice sminteală le poate fi fatală. Orice ieşire din ritmul rugăciunii poate avea consecinţe catastrofale pentru sufletul celui ce se nevoieşte să dobândească, la sfârşitul cursei (ieşirii din temporalitate) „cununa de lauri”.

Îi ascultam ieri în maşină, la întoarcerea spre casă, pe Theodor şi pe Marius cântând Tatăl nostru (pe muzica lui Anton Pann), iar apoi teologhisind pe fiecare vers al acestei rugăciuni domneşti. Marius, e drept, are tactul şi răbdarea de a diseca fiecare colţişor de sens duhovnicesc, de a tălmăci ruga pe înţelesul unui copil. Toate bune şi frumoase, numai că mie lumea mi se pare mult prea mare şi prea diversă pentru a putea trăi (ori a îndruma pe cineva să trăiască) by extremely strict standards. E drept că omul trebuie să meargă pe „calea strâmtă” pentru a birui în „lupta cea bună”, însă cât de strâmtă şi de îngustă trebuie să-i fie calea? That is the question. Îmi pare că toată această organizare ţine de bucătăria duhovnicească a fiecăruia.

Şi da, sunt de acord cu Monahul când îl citează pe avva Ghelasie de la Frăsinei care îl povăţuia să evite cu orice preţ disputele, polemicile, certurile. De ce? Pentru că – superbă strategie - atunci când simţi prezenţa „nefârtatului” în discursul adversarului de idei e cuminte să-l laşi în pace. Iar asta ţine de un principiu fundamental: răul nu este un perpetuum mobile, combustibilul său (care nu vine din energiile necreate ale Celui Atotputernic) se va consuma în cele din urmă. Doar că nu ştim niciodată când e acel moment al „capitulării” sale.

Ghiţă

Fiecare cu pelerinajele sale. Al nostru, de ceva vreme, ne poartă prin Munţii Căpăţânii. După un adevărat tour de force, Raluca ne-a debarcat la cabana monahului de la poalele Pătrunsei. Acolo ne-am lăsat maşinile (am venit împreună cu Marius, Ovidiu, Sorin & Francisca) şi am mai străbătut vreo câţiva kilometri pe drumuri de munte. Zeci de minute pe marginea prăpastiei, serpentine prin nişte şanţuri pe care s-ar putea practica lejer bob-ul, iarna. De cum am ajuns, la începutul urcuşului, mi-am amintit clipa când, cu vreo nouă luni în urmă, am coborât din drumeţia noastră şi-am urcat, sleiţi de puteri, în maşină. Acum ne aştepta încă o oră de urcuş.

Şi am ajuns pe coasta schitului Pătrunsa. Am căutat pe cineva dintre ierarhi pentru ca să ne dea încuviinţare să campăm. Lângă biblioteca mănăstirii zărim doi bărbaţi. Unul din ei are o figură cunoscută. Ştiu cine e: actorul Petre Nicolae, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi (1985). Trec pe lângă ei ca să rezolvăm formalităţile de cazare. Cum excursia noastră fusese anunţată, ni s-a dat voie să campăm imediat. Un monah tânăr ne-a călăuzit până într-o poiană, unde în câteva minute ne-am ridicat corturile. Pe drum, am mers câţiva paşi alături de cel care, cu vreo 25 de ani în urmă, l-a întrupat/însufleţit pe Ghiţă. „Şi voi aţi venit tot la Monah?” „Da!” îi răspund, iar apoi adaugă: „...El e stâlpul nostru! Îl urmez cu paşi mici, dar siguri!...” N-a precizat al cui stâlp, însă mi-a plăcut cum sună: „stâlpul nostru”, adică – mi-am zis – al actorilor. (A doua zi i-am povestit Monahului şi, cu umorul său m-a corectat: „Stâlpul de scuipat poate...”) Am mai schimbat câteva vorbe despre rolurile sale din Croaziera (cel care participa la jocul cu lingura), şi Imposibila iubire (parvenitul Achim). Amicul Actorului, auzindu-ne vorbind despre Pas în doi i s-a adresat (exact cu tonul şi vorbele lui Ghiţă): „Ai fost aseară la Maria? Dacă era altcineva în locul tău l-aş fi strâns de gât ca pe-un nemernic...”...Zâmbim şi ne luăm la revedere. Seara am mai cinat şi ne-am culcat.

Pe la patru dimineaţa Theodor se trezeşte şi vorbeşte într-una. Îl potolim şi se culcă la loc. La 7.30 trecute fix Raluca îl aude pe Monah bătând cu toiagul în masa de lemn din poiană. În câteva clipe iese din cort. S-a ţinut de cuvât: prin SMS ne vestise că o să ne bată la uşa cortului sâmbătă dimineaţa. Mă dezmeticesc şi îi ies şi eu în întâmpinare. Ne întreabă de Theodor şi-i spun că încă mai doarme fiindcă s-a trezit cu noaptea-n cap. „A vrut să înceapă rugăciunile de noapte, de-aia s-a trezit!” glumeşte Monahul, însă, doar pe jumătate. Stabilim că ne vom revedea, peste câteva ore, la biserică. Zis şi făcut. Ne echipăm şi mergem la liturghie. Vorbesc cu Părintele Stareţ să-l împărtăşească pe Theodor. Crezând că suntem în trecere şi nu vom sta până la sfârşitul slujbei, dă poruncă unui preot din altar să-l cuminece pe Theodor, deşi liturghia e abia la jumătate. Monahul către Theodor după slujbă: „Măi, minunea lui Dumnezeu!” Atâta i-au plăcut lui Theodor aceste cuvinte, că le-a repetat (cu intonaţia cu care au fost rostite) de fiecare dată când ne-am mai văzut cu Monahul. La final ne reîntâlnim cu Actorul. Îi amintesc şi de rolul haiducului Ion din Dreptate în lanţuri (1984). Acolo, Năstase (Bleonţ) îi dă lui Ghiţă o ramă de tablou: „Să n-o vinzi. Să nu vinzi!”, îi spune privindu-l fix. Iar noi vom vedea că Ion e de fapt un fel de Iuda ce-şi trădează camaradul, pe haiducul Pantelimon (Ovidiu Iuliu Moldovan). „E ceva cu simbolurile de-acolo dacă mai sunt vii şi după 25 de ani...” Mergem la trapeză pentru prânz. Stăm faţă-n faţă la masă. Îmi vin în minte alte replici de-ale lui Ghiţă: „Vreau piese brute! Daţi-mi piese brute! Nu pot să muncesc dacă nu e linişte-n mine! Vreau să muncesc!” Zâmbeşte: „Mă măguliţi!” Cu toţii pleacă pe creastă, eu rămân cu Theodor şi mergem la cort. Monahul rămâne cu noi un ceas, la umbra unor copaci. Discuţiile pe teme duhovniceşti cu Monahul sunt fascinante. Şi nu mai puţin răscolitoare, căci el – spre deosebire de noi, cei din puf - a ales să vieţuiască, by bare necessities, pe lut. Am stat apoi cu Theodor în cort şi am repetat nişte sintagme în engleză. A rostit Crezul ortodox în română şi i l-am tradus în engleză. Am vorbit apoi despre simţuri. I-am explicat cum funcţionează cele patru simţuri...Despre al cincilea, văzul, îmi va fi cel mai greu să-i vorbesc atunci când va dori să afle mai multe.

Duminică, o nouă liturghie. Sub streaşina bisericii, zeci de cuiburi de rândunele. Un du-te–vino permanent al păsărelelor-părinţi care-şi hrănesc puii cu gâze şi ce s-o mai găsi. Dincolo de ziduri, câţiva zeci de oameni primesc şi ei cuvinte bune de mâncat, iar unii se cuminecă în fapt cu Hristos pe Care îl simt, cum ar veni, cu toate cele cinci simţuri...Eşti ceea ce mănânci. Actorul îmi vorbeşte despre o Evanghelie apocrifă şi ne roagă s-o citim şi să-i dăm ascultare. Monahul ne cere, sub formă de canon, să citim Gulag-ul lui Soljeniţân. Ne mai vorbeşte despre cinstirea părinţilor, despre corecta raportare la rău, despre ocuparea timpului întru restaurarea chipului dumnezeiesc din noi.

Plecăm pe aceleaşi poteci de munte, iar drumul înapoi este – iar – un sport extrem. Ajungem cu bine la maşini şi ne răcorim cu apă rece de izvor. Încă vreo nouă ore pe şosele (un nou tur de forţă pentru Raluca) şi, pe o ploaie zdravănă, oprim în faţa blocului. Ca orice orăşan, ajuns acasă printre plăci de beton şi termopane, spun: Home, sweet home!

Casa de pe strada noastră

Găsesc în Jurnalul Oanei Pellea (publicat recent la Humanitas) câteva rânduri fascinante despre farmecul discret al anticariatelor. Actriţa povesteşte (în dreptul însemnării din 8 martie 2003) că, mergând pe stradă din ce în ce mai repede, a simţit nevoia să scape de o inefabilă presiune şi a intrat într-un anticariat. Anticariatele de mobilă şi de cărţi, spune Oana, îi fac bine şi le adoră: „Fiecare obiect spune ceva şi te imploră, ca într-un magazin de animale, să-l iei acasă. Există şi mobile orfane, care îşi caută părinţii. E şi trist, dar e şi bine într-un anticariat. E bine pentru că poţi auzi multe poveşti. Dacă ştii să asculţi, poţi afla cum linguriţa asta, acum pricăjită, a fost odată, demult, de argint şi a fost vedeta unui botez. Sau ce poveste fabuloasă are ceasul din colţul sertarului... Scaunele astea două au vreo sută de ani, sunt guralive şi vor să-i numească pe toţi care s-au odihnit pe ele.”

Prin 1957 Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei) realiza scurt-metrajul Casa de pe strada noastră chiar pe această temă: evocarea – prin mobilier, obiecte de artă decorativă, atmosferă – trecerea printr-o casă a mai multor generaţii de aristocraţi. Recuzita de la Buftea (mobilier superb, argintărie, porţelanuri, lămpi cu gaz, covoare şi îmbrăcăminte) ce funcţiona drept decor în filmul lui Săucan era formată din obiecte aduse de la Casa Regală sau de la modeşti proprietari de clădiri şi conace. Luate cu japca sau confiscate (în vreme ce foştii lor proprietari luaseră calea exilului sau populau temniţele şi Canalul), aceste bunuri erau „mărturia temeiului moral pe care se clădea societatea de tip nou” (Radu Ionescu).

Poezia ca rugăciune

Cândva, actriţa care, în teatru, le-a jucat (între altele) pe Antigona şi pe Sonia (Uncul Vania), iar în film pe Fefeleaga (Nunta de piatră) şi Mara (Dincolo de pod) povestea că a făcut zeci de recitaluri de poezie. Pentru ea poezia era sprijin, forma ei de rugă prin care ajungea pe o culme a spiritului, care o ferea şi o salva de toate agresiunile posibile, „argument al nemuririi”. Şi totuşi, niciun recital nu s-a imprimat pe disc, deşi putea spune pe de rost versuri două zile şi două nopţi. Nu a chemat-o nimeni, iar ca să ciocănească la uşi nu putea. Nichita Stănescu (pe care-l recita frecvent) i-a spus aşa: „Aş bate cu unghia, până n-aş mai avea unghie şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-ţi frate unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?”