Te chinuie nesomnul,
Durerea în oase.
Ai aprinde lumina
Şi-ai coase.
Dar dorm
Doamna şi domnul.
Un glas tămăduitor
Te cheamă
În sat
Lângă grijile humii.
Ieşi la balcon cu teamă
Ca la marginea lumii.
Aduni până-n zori,
În pârg,
Spice de neodihnă.
Lumini pe târg:
Mirişte străină.
(Grigore Vieru)
Pe drum alb, înzăpezit
Pleacă muma.
Pe drum verde înverzit
Vine draga.
S-o petrec pe cea plecând
pe drum alb?
S-o întâlnesc pe cea venind
Pe drum verde?
Două drumuri strânse-n tot –
Alb şi verde –
Împleti-le-aş şi nu pot
Cine poate?
Din inel, din flori de tei,
Gălbioară,
Se tot uită-n ochii mei
Suferinţa.
(Grigore Vieru)
Azi, în penultima zi a lui Gustar, îmi răsună-n auz urarea telefonică a Monahului, de ziua Ralucăi (who’s just turned 30): să avem grijă unul de celălalt şi să ne creştem copiii frumos, ca să ne fie sprijin şi bucurie la bătrâneţe. Şi, pentru o clipă, mi s-a părut că sar peste ani şi trăim ceva asemănător cu povestea din Tokyo Monogatari: îmbătrâniţi de griji, suntem înconjuraţi amândoi de dragostea copiilor noştri. Asemănător, căci în flash-ul meu proleptic, anticipator, erau chiar copiii noştri, nu o rudă prin alianţă (nora), cum se întâmplă în filmul lui Ozu.
Am fost (toţi trei, plus mama) la mănăstirea-oază din apropiere de urbea noastră. Tainic, am mai spălat tustrei din întinăciunea sufletească. Acolo, în acel locaş atât de homey, „toată grija cea lumească” e mai uşor de lepădat. Te simţi mai aproape de cer. Te încarci cu o stare tonică de wellness ca să mergi mai departe, ca să-ţi redeschizi acele supape ale vulnerabilităţii benefice fără de care izvoarele bunătăţii omeneşti – restauratoare, izbăvitoare - ar seca.
Pomenirea tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul ne readuce în atenţie câteva recurrent themes: asceza (postul şi rugăciunea), impostura, banchetul şi crima, denunţarea fărădelegii, moartea violentă a drepţilor etc. Bisericuţa mainstream unde am fost azi de praznicul său mi-a amintit, proustian, de copilărie. Bunica mea pe linie maternă – odihnească-se în pace acolo unde e - mă mai lua cu ea la câte o slujbă în orăşelul ei. După treizeci de ani constat că timpul a conservat perfect chipurile din ramele de pe pereţi, covoarele persane multicolore, florile de plastic din vaze, cântările pioase à la „Oastea Domnului”. Cu toate rezervele pe care le-aş avea faţă de Horia Roman Patapievici, mă tem că afirmaţia lui din articolul A fi ortodox (o convorbire cu Costion Nicolescu) va rămâne multă vreme actuală în România: „Kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reşouri etc.) din bisericile noastre îţi rupe inima. Să îl tolerezi nu înseamnă decât o concesie făcută falsităţii, nicidecum o pliere la „credinţa populară profundă””. Iar biserica (sau mănăstirea) ortodoxă tipică, cel mai frecvent întâlnită în România, arată întocmai cum o descrie H.R.P.
Sigur, asta nu e totul. Din fericire nu e totul. Pentru că „libretul” liturgic, oricât ar fi de ridicol deformat, lălăit, edulcorat etc. trimite spre altceva. La o adică, dacă e altfel „orchestrat” sună divin. Te trimite spre o altă zonă. La fel, icoanele - reprezentările plastice „intruse”, puţin numeroase - dintr-o astfel de biserică standard trimit şi ele spre pictura transfigurativă, spre lumea frumuseţii restauratoare a icoanei bizantine, canonice. Şi exemplele pot continua. Deşi mulţi se poticnesc (încă?) de grotescul manifestărilor populare din bisericile mainstream, de resentimentele multor oameni „în uniformă preoţească” (sau monahală) faţă de modernitate, intelectuali, capitalism etc., merită căutată acea biserică ortodoxă ce valorifică izvoarele autentice ale dreptei credinţe. Merită aflaţi acei duhovnici preocupaţi sincer de mântuirea (nerisipirea, neîmprăştierea, nesmintirea) celor care le sunt fii duhovniceşti.
La urma urmei, mărgăritarele nu stau „la vedere”, ci trebuie dobândite (precum mântuirea) „cu sila”, prin îndelungi strădanii şi neprecupeţit efort.
iubita mea, îndrăgostiţii sunt
averea ăstei lumi în legănare
chiar ce e slab, nevolnic, fără gând
devine-o clipă visător şi mare
proprietăţi de cer imaginare
deschid atâtea inimi cenuşii
palizi bătrâni devin frumoşi copii
şi flăcări se aprind în înserare
săracul cel mai hăituit de tot
crescut la umbra spaimelor în floare
bogat devine, fericit şi tare
şi mări de aur traversează-not
iubita mea, atâta bogăţie
ai revărsat în mine deodată
că în odaia mea întunecată
rodeşte lângă cer viţa de vie
(Lucian Avramescu)
Pe la începutul anilor 80 numele lui Claudiu Bleonţ (n. 1959) era pe buzele tuturor – cineaşti, critici sau spectatori de teatru şi film din România. L-au impus atunci rolurile din D’ale carnavalului; A douăsprezecea noapte; Caligula; Zbor deasupra unui cuib de cuci de pe scena TNB, dar şi activitatea de la Teatrul din Petroşani (în montări alături de Magda Catone şi Patricia Grigoriu): Anonimul veneţian; Într-un parc, pe o bancă; Un bărbat şi mai multe femei. După terminarea Cucilor…, în aplauzele care nu se mai sfârşeau, Florin Piersic – povesteşte actorul George Motoi pentru revista Cinema, în 1985 - îl lua de mână, îl săruta pe frunte şi-l împingea în faţă: „Bleonţ se supune modest. Băiat cuviincios, decent şi serios. Pare întotdeauna grăbit, pesemne că mai studiază şi acasă…E, cum s-ar zice, obsedat de profesie şi sperăm să rămână aşa, să nu-l ameţească, ca pe alţii, atât de timpuriu, succesul…”
Pe marile ecrane apare pentru prima oară în super hit-ul autohton Fata morgana (1980) – un soldat tanchist, o apariţie episodică, nesemnificativă. Celelalte roluri de film ante 1990 – puţine, dar esenţiale – aveau să-l transforme într-una din cele mai îndrăgite prezenţe actoriceşti ale momentului: compoziţii nu atât de vârstă (ca în Rochia albă de dantelă), cât de caractere şi tipologii diverse, refuzând cantonarea într-un anume gen de roluri sau stil de interpretare.
În Concurs, apologul lui Dan Piţa din 1982, era un simplu muncitor în veşminte extrem de modeste, blând în gesturi, smerit cu inima şi cuminte la vorbă. A apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (aluzie la asinul pe care-a încălecat Iisus de Florii?) şi nimereşte într-un concurs de orientare turistică – o sarcină duminicală „de partid” căreia îi răspund angajaţii unei întreprinderi de stat. Puştiul său (căci, fiind cel mai tânăr, aşa i se spune) devine un fel de călăuză a concursului. Dar – scrie Nicolae Steinhardt – deşi „îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără număr, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutăţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic), nu-i poate vindeca de orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat”.
De o cu totul altă factură sunt celelalte roluri din filmele lui Dan Piţa ante-1990. În Dreptate în lanţuri (1983) e dezertorul Năstase care, dezamăgit în amor, îşi pune capăt zilelor. Îi lasă camaradului său Ion (Petre Nicolae) o ramă de tablou, spunând-i premonitoriu: „Să n-o vinzi. Să nu vinzi!” Apoi urcă pe o scară lungă, ce pare să ajungă la cer, pentru a-şi pregăti propria moarte prin spânzurare. În Pas în doi (1985) Bleonţ joacă un „Casanova fără vocaţie” (Eugenia Vodă), un strungar iscusit ce face facultatea la seral, sabreur şi D.J. în timpul liber, victimă a unui ménage à trois. În Rochia albă de dantelă (1989) este un neurochirurg ce poartă-n suflet ani mulţi o iubire neîmplinită pentru o fostă colegă de liceu care-i devine pacientă şi pe care nu o poate salva.
Fastă avea să fie şi întâlnirea cu Mircea Veroiu din 1983, la Să mori rănit din dragoste de viaţă: un tandem gen Don Quijote - Sancho Panza cu Gheorghe Visu, în care Horaţiu (jucat de Bleonţ) este un împiedicat, un naiv, aproape un fanatic, străin de liniştea şi siguranţa Puştiului din Concurs. Fragil şi cuprins de elan patriotic (suntem în Ardealul de dinaintea Marii Uniri) este şi Vasile Murăşanu din filmul lui Nicolae Mărgineanu, Flăcări pe comori (1988). Excentric şi cam imatur, personajul lui aduce a Buster Keaton (cel din The General).
După 1990, o nouă epocă şi o nouă ideologie aveau să se impună în România, într-un climat (încă in progress) de „tranziţie”. Incitante proiecte şi colaborări peste hotare, numeroase roluri secundare în filme comerciale (româneşti şi străine). Ameţit de succes, Claudiu Bleonţ lasă deoparte esenţele şi partiturile sofisticate, elaborate în favoarea filmului şi teatrului facil (cu câteva excepţii, printre care sigur se numără colaborarea cu Radu Nicoară la Polul Sud, cu Lucian Pintilie la O vară de neuitat, cu Liviu Ciulei şi cu Andrei Şerban la montările lor eveniment de la Bulandra şi TNB), a apariţiilor cabotine din telenovele şi diverse show-uri de divertisment TV cu mare priză la public.
Final de Meandre: pe malul mării, în zori, arhitectul Petru („bărbatul din umbră”) îi spune fiului femeii pe care-o ştie de-o viaţă (dar care a preferat să trăiască alături de un alt bărbat - mai cu „spate”, mai cu „perspective”): „În noaptea asta te-ai despărţit de adolescenţă fără să-ţi dai seama!” „Şi ce urmează? Mi-e cam frică.” „Să nu-ţi fie. Să ştii că frumuseţea şi binele şi adevărul există, nu sunt nişte scorneli.” „Să-ţi dau nisipul, soarele, marea?” „Sunt ale tale?” „Daaaaa!”
…Cordonul ombilical a fost tăiat. Adolescentul Gelu s-a eliberat. Şi mai ales a aflat că nu trebuie să-i fie frică. Pentru că de el depinde ca frumuseţea, adevărul şi binele să existe, să fie vii. Este „ştafeta” pe care ar trebui să o predea fiecare generaţie celor aflaţi la start. Este infuzia de încredere, de speranţă, de oxigen pe care tânărul adolescent aşteaptă s-o primească în dar, ca „zestre” de la părintele său…
„Omul, leul, taurul şi vulturul sunt cele patru vietăţi simbolice pe care Prorocul Iezechil şi Sfântul Ioan le-au văzut în descoperire cum stăteau sun scaunul celui Preaînalt. (Iez. 1:5; Apoc. 4:6) După sfinţi scriitori, aceste patru vietăţi înseamnă cele patru virtuţi de temelie: înţelepciunea, vitejia, dreptatea şi curăţia. Că omul înseamnă înţelepciunea, iar leul – vitejia, e limpede. Taurul înseamnă dreptatea pentru că el era animalul de jertfă care se aducea prinos pentru păcat, spre îndreptăţire. vulturul în zbor înseamnă curăţia pentru că el se înalţă la mari înălţimi, iar acolo este curat.”
(Sf. Nicolae Velimirovici, Simboluri & semne).
Duminică, pilda datornicului nemilostiv. Mulţi din cei care au ascultat predica sau au (re)citit aceasta pildă grăitoare îşi vor fi spus: Mă priveşte! Eu, unul, aşa am spus. Este pilda eşecului nostru de fiecare zi de a mai şterge din datoriile „greşiţilor noştri”, sporindu-ne astfel propria greşeală, sluţindu-ne sufleteşte, înrobindu-ne întunecimilor de gând şi simţire.
Apropo de întunecimi. Plimbându-ne printr-un hipermarket, am dat peste o revistă cu programul TV şi am frunzărit-o. Aveam să constat că, două ceasuri mai târziu urma să înceapă difuzarea unui film românesc din 1983: Întunericul alb – regia Andrei Blaier. Îl văzusem doar în anul premierei (la cinema Victoria) şi mi s-a părut puţin freaky, un thriller aproape. I-am ţinut minte pe actorii principali (Carmen Galin, Florin Călinescu, Emanoil Petruţ, Silvia Ghelan). Nu i-am uitat, în toţi aceşti ani, tema principală: „demascarea” fanatismului religios. Atunci, personajul malefic al „pastorului sectant” (Petruţ) mi se părea bizar, diabolic. Nu înţelegeam cum e posibilă atâta răutate. L-am revăzut, iată, după 26 de ani. Acum, după ce am fost prin câteva „case de rugăciune” din România şi din UK, pot spune că m-am întâlnit cu câteva astfel de personaje „în carne şi oase”. Le-am văzut la lucru, în plin proces de brain washing. Un film, aşadar, despre manipulare (cu Biblia în mână), în care o mamă îşi otrăveşte propriul fiu pentru a îndeplini „porunca divină” trimisă „celui ales” (pastorul). Un fel de remix la jertfa lui Avraam, doar că „El” n-a mai intervenit la timp şi fiul a fost otrăvit. Din păcate, Andrei Blaier n-a ştiut să valorifice artistic acest pretext ce se poate numi la fel de bine ca-n Franky Schaeffer: sham pearls on real swine. Am rămas doar cu câteva prestaţii actoriceşti (cele amintite deja, plus: Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, Răzvan Vasilescu, Maria Gligor) şi câteva cadre ce surprind infestarea satului românesc de virusul „Cântarea României”, o anchetă condusă de un procuror „cumsecade” şi foarte şters, ajutat de un miliţian abulic, mulţi interpreţi neprofesionişti şi, peste toate, multă confuzie şi lipsă de convingere.
Pentru un anume Gary – comentator american pe imdb - întâlnirea cu opera tarkovskiană este „revoluţionară” şi marchează trecerea spre „altceva”. De fapt, este chiar întâlnirea cu sinele, cu „omul din om” de care ne-am temut şi de care am fugit mereu. După vizionarea lui Andrei Rubliov exclamă: „E cel mai bun film făcut vreodată! Dar asta nu se poate, pentru că aşa am afirmat şi despre ultimul film de Tarkovski pe care l-am vizionat până acum Am văzut Rubliov de multe ori la cinema şi trebuie să spun că sunt cele mai grozave trei ore de celuloid pe care le poţi vedea – în afară de Solyaris, care e tot de Tarkovski. Andrei Tarkovski a dorit să creeze o artă care să schimbe vieţile oamenilor şi a reuşit. Chiar dacă a avut o viaţă grea şi proiectele îi erau foarte rar aprobate de şefii studiourilor, atunci când îi vizionezi întreaga operă înţelegi că fiecare titlu este parte dintr-un proiect măreţ, menit să se desăvârşească încă de la bun început. … A crezut că e cel mai bine să întreprinzi lucruri care să îmbogăţească viaţa lăuntrică a omului, nu să i-o împovăreze. Asta poate explica de ce te simţi murdărit sufleteşte de majoritatea filmelor hollywoodiene. … Problema e că filmele lui Tarkovski au o puritate şi o profunzime spirituală copleşitoare, astfel că nu mai găseşti niciun alt film care să le egaleze ori să le depăşească. Prin comparaţie, mai toate par plate, artificiale şi neputincioase. De ce să-ţi pierzi vremea cu filmele unor cineaşti imaturi (“let's-pretend-grown ups”) ca Tarantino, când poţi vedea filmele unui artist au adevărat matur (“a real grown up”) ? Deci, cum spuneam, al naibii Tarkovski: mi-a distrus toată pasiunea pentru cinema (“Bloody Tarkovsky. He has ruined cinema for me.”)”
Ceea ce mi se pare interesant este că acest semnal (Tarkovski, va să zică, trimite spre altceva, transcende mediul cinematografic) vine din partea unui film buff din America. Iată deci şi o voce „exterioară” cadrului cultural/duhovnicesc propriu regizorului rus care atrage atenţia că imaginarul tarkovskian – dacă îl receptezi şi prelucrezi cu atenţie – îţi taie pofta de a viziona filme. Sau, dacă nu ţi-o dezrădăcinează cu totul, îţi transmite – distinct, ireversibil, spre întreaga fiinţă – gândul copleşitor că nothing compares to his films & filmography. În acest sens, păstrând proporţiile, se poate spune că universul ideatic audio-vizual creat de Tarkovski are o grandoare liturgică. Se poate vorbi despre un „eşec al cinematografului” în acest caz? Se poate, atunci când apropierea de poetica andreitarkovskiană se face indecis, înaintea curăţirii ochiului şi a dezrobirii minţii de clişeele hollywoodiene de ieri sau de azi. Altminteri, întâlnirea cu tainele poveştilor sale se face după asumarea metanoii personale şi reprezintă o minunată biruinţă.
În volumul al treilea din Arhipelagul Gulag Soljeniţân surprinde aşa-zisul dezgheţ post-stalinist, când Nikita Hruşciov a înlocuit „politicii” (deţinuţii arestaţi, în număr de câteva zeci de milioane, pe motive „politice”) cu „cei de drept comun”. Astfel, arestările nu se mai făceau în numele odiosului articol 58, ci pentru delapidări, violuri, hoţii etc. Schimbări de formă, ca să ia ochii lumii. Altă pălărie, aceeaşi Mărie. Dacă se întreabă cineva cum e posibilă degringolada actuală din blocul ex-comunist, poate găsi multe răspunsuri în cartea lui Soljeniţân. Acolo se află informaţii in extenso despre felul în care, puţin câte puţin „vremurile vechi” au fost înlocuite de barbaria „noii orânduiri”. Prin exterminarea celor mai vrednici, a celor mai puţin slugarnici, prin răsturnarea totală a valorilor.
Îmi amintesc, involuntar, de my father substitute, Nenea Ţiţi. Într-un fel, „facerea lumii” din 1944 (când România a fost ocupată de tancurile sovietice) i-a fost benefică. Cătană proaspăt lăsată la vatră (în, dacă ţin minte bine, 1947), a intrat repede în rândurile „organelor”, lucrând la secţia judiciară. Aveau nevoie de personal cu „origine sănătoasă”. Şi asta avea: fiu de ţărani dintr-un sătuc regheţean, n-a apucat – până la „satisfacerea stagiului militar” - să îndrăgească nici cartea, nici cultura – cadra numai bine. Când s-a pensionat (1979) l-au făcut maior. Niciodată nu l-am întrebat despre activitatea sa din „obsedantul deceniu”, despre bătăile şi, poate, torturile aplicate „politicilor” sau „de drept comun”. Oricum, a fost un privilegiat al timpurilor noi, egalitariste…Ciudat, uneori îi simt încă fantoma, chiar şi după 16 ani de la prăpădirea lui într-un sat bănăţean (comoţie cerebrală). Dar ce e şi mai interesant e că aveam să constat – spre marea mea mirare – că avea slăbiciuni, că începe să-şi facă cruce (şi să bolborosească ceva, ca pentru sine) înaintea mesei, că mă vizitează pe când eram in the army povăţuindu-mă să dau examen la facultatea de litere, că are nevoie de iubire, de iertare, de respect. Ei bine, după 1990 avea să se producă ireversibil o fisură între noi. Motivul: strechea politicii după ureche datorită minciunilor de la TVR „Liberă”, aversiunea faţă de „societatea civilă” care se năştea pe atunci, şi mai ales îmbrăţişarea necondiţionată a politicii FSN-iste (neo-comuniste) a celor care au preluat puterea prin omorul de Crăciun (în 1989). Dacă suspiciunea faţă de „liberalii” post-1989 (mulţi dintre ei oportunişti) o înţeleg (şi ultimii 20 de ani le-au dat la iveală impostura), ceea ce nu am înţeles şi nu înţeleg este îndârjirea naţionalistă cu care îi sprijinea pe „oamenii de bine” şi pe „patrioţii” care, chipurile, ţineau piept „duşmanilor poporului” şi „reacţionarilor” ce „vor să vândă ţara ungurilor, evreilor etc.”. Dar parcă numai el gândea aşa în acele/aceste vremuri „de tranziţie”?...L-am pomenit pe Nenea Ţiţi pentru că – uite cum se aranjează lucrurile în viaţă – ajung să mai merg uneori la bisericuţa (unică în urbe: dichisită cu mult rafinament, împodobită cu un iconostas şi cu icoane ortodoxe canonice) construită chiar lângă sediul Poliţiei. Acolo, în acele birouri şi beciuri de anchetă, îşi va fi făcut el veacul aproape 30 de ani.
omul este alcătuit din oase
păr, unghii, zgârciuri
şi un echilibru fragil
zgârciurile rezistă o viaţă întreagă
oasele, nimerite într-un mediu anaerob,
îi pot supravieţui chiar câteva milioane de ani
în schimb bruma de echilibru
se deteriorează într-o clipă
la te miri ce brânci sentimental
de unde se poate trage concluzia
că organul cel mai important
al omului
nu este auzul
nu este văzul
nu este scheletul osos
şi nici scheletul nervos
ci scheletul echilibrului
(lyrics by Lucian Avramescu)
cine dacă nu
blânda cinematografie a memoriei
scoţând din raft, la nevoie, pelicule vechi
acoperite cu un praf violaceu ?
câte au hibernat
câte lucruri
care tresaltă acum ca o goană de iepuri
pe o mirişte aspră
şi armele care trag
rafale scurte, glonţ cu glonţ, apoi
lacrimile tale mitraliind orizontul…
confortabile sau inconfortabile, te întrebi,
sunt toate acestea ? un rechizitoriu
cu avocaţi, cu martori şu un singur inculpat
tu, cel care ai trădat regula sacră a uitării
câtă iubire şi câtă trădare
câtă iubire, tot atâta trădare
măsoară şi cântăreşte, mercurul
sublimului urcă şi coboară în tine
după legi pe care le înţelegi abia acum
şi dacă le înţelegi ce înţelegi?
şi dacă înţelegi că le-ai înţeles
la ce-ţi foloseşte?
iată ghimpii mărunţi
în mica sală a cinematografului
ce va fi demolat; buldozeriştii, în
şube argintii, îşi sorb cafeaua pe trotuare
urmând să-şi înceapă treaba în curând
în sală tu, singur,
iar proiecţiile nu s-au terminat
şi nici nu s-ar putea termina vreodată
(lyrics by Lucian Avramescu)
Un email intitulat CA SĂ ŞTII, primit azi de la amica I.M., îmi arată, o dată mai mult, ce înseamnă un feed-back. Adică o „hrănire inversă”. Pentru că, dacă rândurile mele (comunicarea de pe blog - pe care, spune ea, mă strădui s-o menţin „la zi”- cu whoever in the cyberspace may bother to read me) „hrănesc”, amintind unora de „un timp mai sărac în toate cele, dar mai limpede sufleteşte” (care-i ajută să se odihnească de „hărţuiala vremii” pentru a-şi lua „putere din bucuriile amintite”) înseamnă că şi-au atins scopul. Iar asigurarea ei („Ca să ştii că ce faci tu acolo îi ajută pe ceilalţi şi că nu-i degeaba. Şi că-i primit cu bucurie.”) este la rându-i o hrană care îl onorează pe blogger-ul emitent, un semn de recunoştinţă - necesar din când în când - pentru a şti că demersul „nu-i degeaba” şi „că-i primit cu bucurie”. De asemenea, m-am bucurat să văd că mai există urechi pentru muzica pop din the good old times (cum spune un hit sârbesc al grupului Novi Fosili: Za dobra stara vremena), ce pătrunde prin „încăperi ale sufletului neumblate de mult timp”. Că mai există, iată, semeni (kindred spirits) care doresc actualizarea „timpului mai sărac în toate cele, dar mai limpede sufleteşte”.
Despre acel timp (în varianta lui extrem-patologică) citesc acum mărturia cutremurătoare a lui Soljeniţân, Arhipelagul Gulag. Ce sucit e omul!...Încorsetaţi de cenzură ideologică, de monolitul partidului unic, de interzicerea călătoriilor în străinătate şi de lipsa accesului la informaţie, de umilinţele de la cozi şi de peste tot visam atunci „democraţia”, „libertatea” şi „pluralismul”. Acum, în plină „democraţie” (dictatura derizoriului) şi libertate de mişcare (condiţionată doar de posibilităţile materiale), tânjim după…pluralismul „epocilor de aur” pentru că, pe lângă coruri „patriotice şi revoluţionare”, pe lângă „cântece populare de ţară nouă” se găsea loc şi pentru o muzică (a acelor ani!) „mai limpede sufleteşte”. Unde sunt semnele „limpezirii sufleteşti” în zgomotul şi furia ori în turcitele refrene siropoase de azi?
Receptarea studiului Tarkovski. Filmul ca rugăciune (Ed. Arca Învierii, Bucureşti, 2001) presupune, din partea cititorului neiniţiat în teologie, o minimă aşezare duhovnicească – asumată, conştientă - în Biserică. De asemenea, este utilă o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică, filozofică. Din partea cititorilor mai avizaţi în domeniul teologic, se cere o deschidere spre „lume” şi o lipsă de complexe faţă de cultură. Desconsiderarea reciprocă dintre facultăţile de artă şi institutele teologice ar putea fi - afirmă autoarea monografiei, Elena Dulgheru - pricina pentru care mulţi artişti continuă să vadă în Tarkovski exclusiv un regizor-meşteşugar priceput, dar nu un artist-profet, un artist-slujitor ce-şi îndreaptă publicul mai degrabă către Liturghie decât către sala de cinema. Tot aşa, mulţi teologi se sperie de prezenţa „lumescului” şi de încifrarea simbolică (derutantă, copleşitoare, apăsătoare) din opera sa. În Epilogul cărţii, autoarea se întreabă retoric dacă nu cumva însăşi refuzul teologiei de a cunoaşte limbajele lumii este cauza autoizolării sale de azi: „Oare nu desconsiderarea lumescului şi ignorarea scânteii divine din semeni şi din activităţile laice amplifică sciziunea progresivă dintre Biserică şi societate?”
Artist situat undeva „la mijloc între Biserică şi societate”, Andrei Tarkovski învaţă din şi dialoghează cu „înţelepciunea lumii” (pe care o regăseşte anemică prin cinemateci, în schimb bogată şi densă în natură, biblioteci, muzee) îndreptându-şi publicul spre „sfera sacrului, a religiosului şi chiar a Bisericii”. De aceea, Elena Dulgheru optează pentru o abordare din perspectivă filozofică şi religioasă, „mult mai fecundă şi mai în spiritul operei, decât una strict cinematografică”. Fără a ignora elementele ce ţin de limbajul filmic, autoarea îşi propune să îl studieze pe regizor din direcţia acelor „diagonale ale spiritului care îl articulează şi îi definesc întregul operei”: iconografia bizantină (a cărei „patrie” nu este muzeul, ci cadrul viu eclezial şi liturgic), pictura (Leonardo, Breughel, Rembrandt, Dürer, Piero della Francesca, pictura olandeză din secolul al XVII-lea), muzica (J. S. Bach, Pergolesi, Mozart, Purcell, Wagner, Ravel, Beethoven, dar şi sound-ul muzicii electronice a lui Eduard Artemiev) şi regizorii-creatori de „universuri artistice, mitologii şi lumi în sensul cel mai larg şi mai profund pe care poate să-l ofere puterea demiurgică artei” (Bresson, Vigo, Dreyer, Dovjenko, Buñuel, Kurosawa, Antonioni, Paradjanov, Abuladze, Bergman, Fellini, Mizoguchi).
„În ce măsură este sacrul reprezentabil în artă şi în ritualul religios?” – se întreabă recurent Elena Dulgheru, amintind că ambele (artă şi religie – „două feţe ale aceleiaşi monede” spune Tarkovski) se folosesc de simboluri, extinzându-le registrul fiinţial, de la „simplu semn stilistic ori gestual, la purtătorul unei vieţi superioare”. Simbolismul tarkovskian rămâne un mister pentru occidentali (nu poate fi transpus în cuvinte decât în mare pierdere), fiind mai predispus la contemplaţie, ca „poartă spre transcendent”. Filmele sale urmăresc o „reafirmare a mesajului creştin cu mijloacele esteticii orientale”, izbutind o „reîmbrăţişare – nu ecumenistă, ci în duh - a Orientului cu Occidentul”, o mobilare a spaţiului „necuvintelor” din spiritul omenesc şi divin, aşa cum se regăseşte el în icoana bizantină, în pictura alegorică. Cât despre „timpul din cadru”, el este la Tarkovski – folosind terminologia blagiană - o „poartă spre metafora revelatorie”, o „fereastră spre absolut”. Ceea ce vedem „nu este epuizat de imaginea vizuală, ci face aluzie la altceva care se întinde nesfârşit de mult în afara cadrului”. De altfel, Tarkovski n-a fost niciodată adeptul artei explicite, denotative, adresate intelectului, considerând că „tendenţiozitatea şi introducerea vederilor ideologice este dăunătoare din capul locului”, căci „procedeele folosite de artist trebuie să rămână neobservate”.
Un loc important în studiul Elenei Dulgheru îl reprezintă analiza arhetipurilor (modele prime, idealuri ale obiectelor sensibile) din opera lui Tarkovski: casa, timpul, motivul hristic, chipul femeii şi al copilului, bestiarul (calul, câinele, pasărea), cele patru elemente primordiale (pământul, apa, aerul, focul) etc.
Casa – interioritate fericită, maternă, părintească, leagăn din copilărie (Solyaris, Oglinda), coloană vertebrală a tradiţiei (Solyaris), obiect al ofrandei (Sacrificiul) – este un teritoriul al siguranţei; lipsa casei (în Copilăria lui Ivan, Rubliov) aminteşte că „omul nu are casă pe pământ”. Un subcapitol se intitulează chiar „locuinţa taborică”, pe baza replicii Călăuzei (Stalker), care - pe când se află, alături de Scriitor si Profesor în faţa Camerei Dorinţelor (unde nici unul dintre ei nu va intra) – exclamă asemenea lui Apostolului Petru pe Muntele Taborului: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău.
Potrivit aceleiaşi terminologii blagiene, timpul este „havuz” (orientat spre viitor, în Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Rubliov, Solyaris), „cascadă” (al căutării originilor uitate, în Solyaris), al pocăinţei (Stalker) şi aşteptării (Nostalghia), al memoriei (Oglinda) şi, în fine, al escaton-ului sau al „lucrurilor de pe urmă” (Sacrificiul).
Desluşirea motivului hristic impune apelul la icoana bizantină – „singurul obiect din sfera culturii care dă seama de caracterul liturgic, euharistic al relaţiei omului cu Dumnezeu”. Ca şi în icoane, la Tarkovski materia - organică şi anorganică – este îndumnezeită, are o vocaţie pneumatoforă (purtătoare de duh). Taina icoanei, arată Elena Dulgheru, îi permite omului să se poată împărtăşi – prin artă – cu Dumnezeu. Imaginea din filmele lui Tarkovski poartă trăsăturile icoanei şi de aceea scapă ochiului neatent, deprins cu reprezentări ilustrativiste, facile. Să nu uităm însă: culorile, formele şi mozaicurile iconografiei bizantine par şi ele - pentru ochiul superficial - desuete, abstracte, impersonale, statice, greoaie şi mute. Şi aceasta pentru că artistul bizantin dispare înapoia Tradiţiei care vorbeşte. Înaintea icoanei nu putem fi simpli spectatori (ci trebuie să ne închinăm, printr-un act de adorare şi rugăciune) tot aşa cum înaintea Bibliei nu putem fi doar simpli cititori.
Prima monografie în limba română dedicată lui Tarkovski reliefează – cu argumente - angajarea profundă (însă nu ostentativă, tendenţioasă, declamatoare, ci deschisă şi spre „înţelepciunea lumii” care nu l-a cunoscut pe Hristos) a regizorului în paradigma creştină, ortodoxă. De aici încolo, fiecare cititor este liber să judece – în funcţie de sistemul său de valori, de vectorii duhovniciei sale – dacă accentele cărţii lui Elena Dulgheru îi sunt folositoare şi ziditoare sau, dimpotrivă, dacă abordarea este una desuetă, îngustă, discutabilă, sărăcindu-l şi împuţinându-l pe artistul Tarkovski. Religiozitatea creştină a operei tarkovskiene – nepropagandistică, nedeclarativă, ci una a adâncimilor – este, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. La urma urmei, one man’s meat is another man’s poison.
atunci când am venit în lume
n-am fost acesta care sunt
eram curat cum e zăpada
atunci când cade pe pământ
eram ca vârful unui munte
de niciun pas de om călcat
pe care fulgul de zăpadă
cădea murind imaculat
eram atât de pur prieteni
încât suind în timp credeam
că nici zăpada cea mai pură
nu era astfel cum eram
...........................................
cum sunt acum, după ce anii
trecură-n fuga lor la rând
cum sunt, de faţă acum de vreme
cum sunt în adâncimi de gând
sunt ca zăpada-n cer curată
căzu lumină peste noi
iar oamenii calcandu-i chipul
facura din lumini noroi
(lyrics of a song composed and sung by Florin Bogardo)
listen to song HERE
