A man for all seasons

Vineri seara am fost cu Theodor la un concert vocal-simfonic (în două părţi) de excepţie: Alexander’s Feast de Haendel. La pauză Theodor a vrut iniţial să mergem acasă de foame, însă când am ieşit de la filarmonică s-a răzgândit şi mi-a cerut să ne întoarcem. Aşa că am rămas până la sfârşit.

Zilele acestea se împlinesc 20 de ani de la trecerea lui Nicolae Steinhardt la cele veşnice. Cu acest prilej, Editura Humanitas a pregătit o apariţie editorială de excepţie: cartea lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică. De la acest om dârz şi dintr-o bucată am învăţat despre importanţa dreptei socotinţe via Hristos: „creştinismul îndeamnă pe oameni să fie treji în toate, să nu fie copii la minte, ci la răutate să fie copii, iar la minte să fie oameni mari. Altfel se cuibăreşte prostia, care e un păcat (de slăbiciune, de lene, de nefolosire a talentului)”. Tot prostie şi păcat este – ne atrage el atenţia – şi plictiseala: „Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă să te opreşti din drum. Creştinul nu se opreşte.” El mi-a amintit că oamenii civilizaţi, nu masele acceptă libertatea, că „numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea”. Şi tot el mi-a desluşit taina din Stalker: „Fiecare tot ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşt cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor”, adică importanţa luptei: „Împrejurările nu sunt o scuză decât pentru rataţi ... Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt ...Pe capra dlui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori”, căci „este mult mai interesant faptul că omul e imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu.”

Icoana ca Scriptură

O carte desepre icoane - oricând binevenită - ne aminteşte că locul icoanei este, înainte de toate, în biserică - icoana fiind, ca şi Biblia, opera Bisericii. La informaţiile deja „clasicizate” despre icoană furnizate de cărţile unor vrednici teologi ca: Paul Evdokimov, Leonid Uspenski, Michel Quenot, Pavel Florenski, Gabriel Bunge etc. - teofanie (sălaş al transcendentului), pictură transfigurativă (venind dinspre şi ţintind înspre absolut), semn văzut al prezenţei strălucitoare nevăzute - se audaugă acum comentariile din studiul Arhiepiscopului Lazar Puhalo, Icoana ca Scriptură - to be published soon by Editura Theosis, Oradea. Cunoscut cititorilor de limbă română prin cărţile: Căile ortodoxiei contemporane, Sufletul, trupul şi moartea şi Dovada lucrurilor nevăzute. Ortodoxia şi fizica modernă, autorul ne propune să descoperim sau să redescoperim icoana ortodoxă în contextul în care a apărut şi s-a dezvoltat: Tradiţia vie a Bisericii.
Culorile, formele şi mozaicurile iconografiei bizantine par - pentru ochiul superficial - desuete, abstracte, impersonale, statice, greoaie şi mute. Şi aceasta pentru că artistul bizantin dispare înapoia Tradiţiei care vorbeşte. Înaintea icoanei nu putem fi simpli spectatori (ci trebuie să ne închinăm, printr-un act de adorare şi rugăciune) tot aşa cum înaintea Bibliei nu putem fi doar simpli cititori. Icoanele nu sunt, aşadar, o nouă fază în istoria picturii, ci o altă modalitate de a de a interpreta corect şi de a comunica mesajul Sfintei Scripturi. Dar ce înseamnă „interpretare corectă”? De bună seamă că, de-a lungul vremii, arta iconografică a fost deliberat controlată şi articulată pentru a reprezenta – cu un limbaj plastic ale cărui norme (canoane) se cer încă desluşite – Sfânta Scriptură. Dar, atenţie, este vorba de reprezentare (cinstită, nepărtinitoare), nu ilustrare (orice înfloritură sufletească, gest dramatic, poză, agitaţie este suprimat cu desăvârşire). Cartea Icoana ca Scriptură (a cărei coda este studiul „Râul de foc” de Dr. Alexandre Kalomiros) devine astfel un prilej de călătorie întru descoperirea sau redescoperirea frumuseţii restauratoare spre care ne îndreaptă privirea aceste „ferestre spre absolut”.
În lucrarea sa, Iconostasul (Editura Anastasia, Bucureşti, 1994), Pavel Florenski avertiza atenţia că tendinţa modernă potrivit căreia, în iconografie, trebuie să vedem „o artă veche, o pictură veche” este profund falsă. Abandonarea icoanei în muzee şi spaţii artizanale (sau înlocuirea ei – chiar în bisericile ortodoxe, unde te-ai aştepta mai puţin – de către diverse reprezentări religioase romantic-naturaliste) echivalează cu tăgăduirea forţei sale specifice: mărturisirea de credinţă. Cartea Arhiepiscopului Lazar Puhalo îşi propune să recupereze tocmai forţa mărturiei de credinţă din icoană. Sunt abordate aspecte legate de geneza şi simbolistica ei (semnificaţia absenţei umbrelor, profilelor, nimburilor din icoane), de dreapta ei cinstire (ca imagine nu a naturii divine, ci a unei Persoane divine întrupate), dar mai ales de unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic; cele două moduri de expresie - cuvântul şi imaginea – se controlează reciproc, trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. A venera o icoană înseamnă deci a înţelege corect Sfânta Scriptură şi viceversa. Şi aceasta fiindcă iconografia este liturgică prin chiar natura ei: nu slujind drept cadru Liturghiei sau completând-o, ci pentru că îi corespunde întru totul.
Iconografia – ne atrage atenţia cartea lui Lazar Puhalo – s-a dezvoltat pe baza principiilor semitice, ceea ce presupune „reprezentarea lucrurilor într-o perspectivă care-L plasează în mod evident pe Dumnezeu deasupra tuturor, care pune totul în legătură cu Dumnezeu, înălţând pe toate la Dumnezeu şi folosind un simbolism convingător”. Ritmicitatea formelor (supuse canoanelor) este menită să facă legătura dintre icoană şi Sfânta Scriptură, icoanele devenind astfel echivalentul vizual al Scripturii. În Bizanţ, aceste principii iconografice de bază nu au fost compromise de dezvoltarea formelor printr-o anumită graţie şi frumuseţe, prin aderenţa la diferitele stiluri şi curente artistice. Diversele şcoli de iconografie canonică nu diferă în această privinţă. Pictorul ortodox renunţă la reprezentarea naturalistă a spaţiului – atât de marcantă în arta romană – pentru că ceea ce contează nu este atât acţiunea reprezentată, cât mai ales comuniunea cu privitorul. În ochii Bisericii, icoana nu este o artă care ilustrează Scriptura, ci un limbaj care este echivalent nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice. Astfel, icoana are aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Prin comparaţie, arta religioasă din Occident - următor vremurilor ortodoxe de acolo - a început să împrumute din principiile Greciei păgâne, unde înţelegerea omului trupesc şi a celor nevăzute era condiţionată de nivelul naturii umane, de epocile istorice, de circumstanţele politice etc. Se cuvine, aşadar, sînţelegem că perspectiva răsturnată din iconografie (tehnică aleasă deliberat de pictorii iconografi) constituie un element esenţial de limbaj plastic - extrem de sugestiv şi de relevant - ce asigură corectitudinea icoanei din punct de vedere scrip­tural. Şi aceasta pentru că Evanghelia ne invită să ne răsturnăm perspectiva, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă diametral opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri.
Un loc aparte în lucrarea Arhiepiscopului Lazar Puhalo îl ocupă referinţele critice la şcolile de iconografie necanonice, dezvoltate – de la Reformă încoace - nu doar sub o puternică influenţă latină şi protestantă, ci şi sub influenţa unei gândiri şi sensibilităţi populare, lumeşti. Produsele edulcorate şi pestriţe ale acestor şcoli de pictură îl zugrăvesc „nu pe Dumnezeul-om, Iisus Hristos, ci pe liderul unui cult religios din California: un şarlatan cu mult sex appeal, o combinaţie de Robert Redford şi Charles Manson”. Aceste tablouri degenerate – foarte răspândite în mediul ortodox - reprezintă „tot ceea ce Hristos nu este şi nu reprezintă nimic din ceea ce este El. Sunt pur şi simplu reprezentări ale unui Antihrist ce se dă Iisus Hristos”. Alteori Hristos este surprins „sub forma unui actor efeminat, cu ruj pe buze şi pudră roşie acoperindu-i trăsăturile fade”. Ori părul lung, se ştie, a fost cu desăvârşire interzis de hotărârile Celui de-al Treilea Sinod Ecumenic. „Reprezentarea este cu atât mai blasfemiatoare – afrimă autorul - cu cât se vrea în mod intenţionat o icoană a lui Hristos”. Prin urmare, avem de ales între icoană şi tablou religios (care adesea e luat drept icoană şi folosit ca atare). De bună seamă că reprezentările „originale” în iconografia necanonică nu se rezumă la portretizarea „emancipată” a lui Iisus. Sfinţii şi natura sunt de asemenea prezentaţi cât mai naturalist, mai romantic, mai dulceag posibil, astfel că prezenţa unei icoane canonice, ortodoxe, printre aceste mostre de „sensibilitate populară, lumească” e de-a dreptul bizară. În mod categoric, icoana e, în acest caz, dintr-un alt „film”.
Icoana n-a fost şi nu este pictură ilustrativă pe teme religioase. Meritul excepţional al cărţii de faţă este acela de a ne reactiva – nota bene: în lumina învăţăturii scripturale şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe - spiritul critic şi discernământul (sau dreapta socotinţă) atunci când ne raportăm la icoane. De dorit ar fi ca predania despre frumuseţea restauratoare a icoanei (faţă de clişeele telenovelistice de tip kitsch ale aşa-ziselor icoane) să transceadă litera cărţii de faţă şi să ne problematizeze vis à vis de imaginile pe care le cinstim. Şi poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie să ne amintim şi să conştientizăm cuvintele afirmate cândva de Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

Holy Union

Răsfoiesc cartea lui Lucian Pintilie (excelentă, de altfel), Bricabrac, şi dau peste însemnările sale din 1966, când a sa opera prima, Duminică la ora 6, se plimba, răsfăţată, pe la festivaluri de film din întreaga lume. Asta în timp ce un alt film românesc terminat în acelaşi an – Meandre de Mircea Săucan – începea să stătea în cutii sub pecetea de forever banned. În cartea Iuliei Blaga despre Săucan (Fantasme şi adevăruri) regizorul Meandrelor şi al Sutei de lei relatează o discuţie cu regizorul Reconstiruirii. Scena s-a petrecut la Union („deci la Sfânta Uniune dintre Alcool, Iubire, Prietenie, Creaţie”). La o masă era Săucan cu Juja (soţia) şi cu un amic (scenaristul Mihai Creangă). La altă masă, un „demon roşcat” (Lucian Pintilie) şoşotea alături de un oarecare şi nu voia să fie ascultat. Povesteşte Săucan: „Demonul se scoală şi vine la mine. Ei, chiar demon nu era. Era un drăcuşor. Spune mă, Săucane, tu ai auzit ce am vorbit noi? Mă uit la el. Nu, n-am auzit, n-am obiceiul să trag cu urechea. Ei – spune el, adresându-se cu un anume scepticism şi parcă jignit – e adevărat că i-ai telefonat lui Dumitru Popescu şi i-ai spus că dacă nu dă drumul Reconstituirii tu faci scandal mare şi protestezi? – zise Lucian Pintilie. Da – zic eu – am telefonat. Da’ de unde ştii? Ştiu. S-a gândit puţin. Da – zise – da. Era parcă ofensat că am îndrăznit să-i spun lui Dumitru Popescu că... Sunt oameni care nu suportă şi nu se pot reţine să nu fie ei înşişi. Şi m-a întrebat aşa, frumos, clar, să audă lumea: Spune, Săucane, tu eşti jidan sau nu eşti jidan? Atunci eu i-am răspuns foarte clar şi precis (că era vorba de o confruntare cu demonul, de o confruntare cu răul), i-am spus: Mama mea e evreică, tatăl meu e român, iar tu du-te-n pizda mă-tii! Pauză. Alături, Mihai Creangă, prietenul meu – alb la faţă. Se scoală-n picioare (el era încă şi mai politicos, că era puşti): Domnule Pintilie, dar dumneavoastră sunteţi un om civilizat, cum puteţi să vorbiţi aşa? Răspunsul lui Pintilie: Ei, ăsta-i semn că-l iubesc că-i jidan.

Positif

O întâlnire – however informal – cu un preot sau cu un monah este menită să ţintească spre „dincolo”, să privească înspre cele veşnice. Într-un anumit sens, aceste întâlniri şi convorbiri duc la o mai bună cunoaştere între … penitent şi cel care – printr-o extrem de sensibilă desfăşurare de întâmplări - i-ar putea deveni părinte duhovnicesc. Îmi amintesc de nemuritorul film al lui Kurosawa, Shichinin no samurai. Acolo, unul din samurai avea ceva apăsător pe suflet: nevasta îi fusese răpită de nişte bandiţi şi a ajuns gheişă. Un altul, altruist şi dornic să asculte, se oferă să primească spovedania (mărturisirea) tovarăşului său posac şi foarte preocupat de ale sale. Dar o mărturisire nu se poate smulge cu forţa. Aşa că generosul samurai cedează şi-l lasă pe nefericit în plata sa ... Care să fie plata unui om care – în urma unor neînţelegeri, a unor lucruri nelămurite - a pus sub obroc un capitol însemnat din viaţa sa şi vrea să mai pomenească de el ca şi cum n-ar exista? Scrâşnire de dinţi şi fierbere în suc propriu – vezi personajul Scriitorului din Stalker. Şi, ca soluţie de compromis, surogatul unor evadări în lumea iluziilor ...
Scopul unei discuţii duhovniceşti nu poate fi decât pozitiv şi anti-bergmanian (dacă ne gândim la Nattvardsgästerna, filmul regizorului suedez în care un pastor lutheran îşi sminteşte un enoriaş deprimat şi – mărturisindu-şi propria-i lipsă de credinţă, propria-i goliciune sufletească - îl împinge indirect să se sinucidă): „impregnarea” cu un mesaj nesperat, nevisat. Iar mesagerul nu e altul decât preotul înduhovnicit care – cu o putere primită din cer, de undeva – îndrăzneşte să-ţi ceară: Mai lasă-ncolo vrobele deşarte! Reculege-te! Adună-te! Cercetează-te! Şi alungă de la tine gândurile aducătoare de sminteală şi tulburare. Şi grija cea lumească.
Supărările, necazurile, certurile, despărţirile sunt încercări care nu ocolesc pe nimeni. De aici încolo începe însă distracţia: Cum ne raportăm la ele? Câtă amărăciune lăsăm să ni se strecoare în suflet atunci când intrăm în hora gălcevii? Şi mai ales până când, căci la urmă tot amărăciunea şi acreala din noi – halal afacere! - ne vor fi judecători, nu personajele care şi-au spus un rol (şi ce rol!) în teatrul vieţii pe care, oricum, nu-l putem evita. Da, da, da, e nevoie se acea tărie de caracter numită răbdare şi tenacitate şi smerenie pentru ca toate aceste încercări să nu scoată la iveală ce e rău în fiinţa noastră. Atâta doar că uneori se rupe aţa şi parcă devenim, de la un moment dat, alţii: ursuzi, puţin răbdători, neiubitori de semeni, mizantropi şi trufaşi. A înţelege toate acestea poate echivala cu sfârşitul nopţii şi crispării în care orbecăim ... De la înţelegere până la asumare distanţa nu e chiar aşa de lungă; străbaterea e însă esenţială.

Şah-mat

În Meandre, Anda (Margareta Pogonat) îl caută pe fostul ei iubit, arhitectul ratat Petru (Mihai Pălădescu) undeva la o mănăstire, unde începuse nişte lucrări de restaurare. „Ai venit să te mărturiseşti?” o întreabă el ironic. Cumva, iubirea lor avea şi ea nevoie de restaurare, căci se cam destrămase. Privind frescele de pe pereţi, Anda exclamă cu mirare: „Femeia asta are trei mâini!?”

Citesc, în Mount Athos. Renewal in Paradise by Graham Speake, despre legenda icoanei Maicii Domnului cu trei mâini. Se crede că a aparţinut lui Ioan Damaschinul, căruia califul din vremea aceea i-a tăiat o mână, bănuindu-l de un complot. Dar el s-a rugat Maicii Domnului, care i-a pus mâna înapoi, aşa cum – în povestea lui Ion Creangă – capul lui Harap Alb cel retezat de Spân a fost lipit la loc. ... Plin de legende este Athosul (şi nu numai). Niciodată n-am înţeles care e antonimul legendei. Da, ştiu, e vorba de fiction vs. fact. Dar unde se termină ficţiunea şi care e criteriul de măsurare a adevărului din fapte? Răspunsul e, şi el, deja cunoscut: prin credinţă (that reads: right faith). Şah-mat.

Pregnancy

Azi, în mod convenţional, se prăznuieşte Bunavestire - începutul lucrării de ascultare a celei care poartă numele de Theotokos, adică Născătoarea de Dumnezeu cea „plină de har”, model desăvârşit de ascultare dumnezeiască. Se spune chiar că dacă ar fi existat măcar două mame creştine, altfel ar arăta acum omenirea. Dar – stricto sensu - n-a existat decât una. Cea care a primit de veste de la un arhanghel că va zămisli – ce grozăvie! – pe Fiul omului. ... Theotokos, tatăl fiului risipitor etc. etc. – figuri „în alb”, figuri de lumină fără umbre. Şi poate că lumina lor ar trebui să-l orbească pe cititor/ascultător, oricum să-i topească luciditatea cu care trufaş îndrăzneşte să creadă că pe lume există o infinitate de nuanţe, că noţiunea de bine absolut este o abstracţie ce nu o dată a dus la dictatură şi totalitarism. ... În ceea ce mă priveşte, îmi topesc – vreme de câteva minute – luciditatea şi „erezia” privind imaginea ce-o am în faţă, în spatele monitorului pe care-mi aştern gândurile: o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Asemenea icoanelor despre care Tarkovski spunea că sunt o frumuseţe uitată şi iremediabil pierdută, această capodoperă a iconografiei bizantine inspiră linişte şi pace într-un chip în care nimic din agitata lume modernă nu ar izbuti.

În primele zile ale lui 1990, în chiar primele ore de – spuneam pe atunci, electrizaţi, exuberanţi – libertate, au început să se înfiltreze printre mulţimea dezlănţuită de revoluţionari şi câţiva purtători de sutană. Era un debut, căci – la TVR - fereastra televizorului găzduia pentru întâia oară de la apariţia televiziunii preoţi în veşminte. Am trăit desprinderea de „l’ancien régime” într-o unitate militară, alături de alţi brothers in arms. Unul dintre ofiţeri – atipic, fiindcă nu făcea excese de zel şi nu se împăuna cu gradele sale – îmi amintesc c-a fost destul de sceptic în privinţa introducerii religiei în şcoli, după 40 de ani de ateism legalizat. În general, prietenii mei ofiţerii (the chosen few), se arătau cam sceptici şi faţă de noua conducere şi faţă de ritmul schimbărilor ce aveau să se arate, speram eu, în ţărişoara noastră. În legătură cu introducerea în programa şcolară obligatorie a religiei scepticismul lor era motivat de tradiţia câtorva generaţii de oameni care şi-au aprins lampa nu de la stele, ci de la nimbul filozofiei iluministe ori marxist-leniniste. Theodor, azi, în timp ce ne întorceam acasă: „Tata, ce-nseamnă cei chemaţi?” Se referea la sintagma din Liturghia lui Ioan Gură de Aur prin care „cei chemaţi” sunt trimişi afară din biserică, înainte de a începe „liturghia credincioşilor”. Nu întotdeauna sunt in the mood să mă supun rechizitoriului său pe teme teologice, însă insistenţa lui mă încolţeşte şi, sooner or later, trebuie să-i dau un răspuns. (Azi am asistat la o parte din ora lui de religie. Nu o dată m-am întrebat cum aş fi suportat eu ora de religie...)

Astăzi, pe holul şcolii, am stat de vorbă cu unul din elevii mei cei mai nonconformişti şi mai dezgheţaţi. I-am reproşat însă uşurinţa cu care, împreună cu cei mai mulţi din generaţia sa, acceptă – mult prea devreme – blazarea şi se resemnează înaintea valurilor de corupţie, de minciună şi urâţenie ce ameninţă să-i înece mai ales pe aceia care nu au o pavăză bună, care cred că tot ce zboară se mănâncă. „Da, spune el, dar noi suntem prima generaţie care n-avem nici în clin nici în mânecă cu comunismul. Noi vom face diferenţa!” Un calcul sumar îmi arată că, într-adevăr, elevul meu este prima generaţie de după 1990. Are exact anii regimului post-ceauşist. Vor fi fiind ei prima generaţie „primenită” de gudronul totalitarist, dar cât sunt de pregătiţi aceşti tineri pentru a fi, aşa cum se cuvine, la locul lor? Pentru a nu fi – heaven forbid! – încă o generaţie crescută sub semnul imposturii. Cu ce se hrănesc ei, aceşti frumoşi adolescenţi care n-au apucat să fie îndoctrinaţi nici măcar un ceas cu ideologia totalitară? Ce vor mai păstra ei, în conştiinţele lor, atunci când vor uita totul? Căci – nu-i aşa? – abia atunci ne vom putea măsura cultura: când am uitat totul. Cel puţin aşa ne asigură, folosindu-se de-o butadă – scriitorul francez Édouard Herriot.

Iezi & idoli

Duminică p.m. am trecut de la ieduţi şi căpriţe domesticite (acasă la părinţii Tatianei) la „lupişori” sau junior boyscouts (în Parcul Botanic). Trebuia să vedem – ca-n povestea lui Creangă – o capră cu trei iezi, însă am aflat că în dimineaţa aceleiaşi zile unul dintre ei a murit (complotul caprei-mame, care nu l-a prea iubit), aşa că am văzut doar doi iezi mititei şi vreo trei capre. A fost, pentru mine, reactualizarea unui „şoc cultural” (ca-n Solyaris, atunci când băieţelul de vreo 7 anişori al lui Berton se întâlneşte – poate pentru întâia oară în viaţă – cu un cal şi se fereşte, înspăimântat, de el ca de un monstru).

Seara am ajuns la un concert simfonic susţinut de studenţi ai Conservatorului din Timişoara. Din cei trei interpreţi am reţunt-o pe Adelina Suvergel care a cântat la pian Concertul în do major pt. pian & orchestră de Mozart şi, ca bonus, din suita lui Musorgski Tablouri dintr-o expoziţie, a bisat Baletul puilor care ies din găoace. Am mai auzit, tot de Mozart, şi Concertul în la major pt. pian & orchestră.
La şcoală, azi elevii mei de clasa a XI-a au tăbărât iar pe mine cu idolul lor imbatabil (deocamdată). Insistă să urmăresc şi eu măcar una din emisiunile acestei vedete media. Ce admiră in corpore la el? Faptul că „le zice bine” şi „nu iartă pe nimeni”. Că e printre puţinii care, vezi Doamne, „au curajul de a spune adevărul”. ... Revăd un clip de-al Cârcotaşilor despre VCT, leader-ul PRM, producţie 2004. Unul dintre comentatori scrie: „Într-o ţară murdară v-aţi obişnuit cu jegul coditian, cu venitul cât să vă ajungă de o pâine şi nimic altceva, cu delăsarea, nepotismul şi lentoarea autohtonă, normal că schimbarea şi adevărul au gust amar. Ţară fără aspiraţii, tineri fără viitor, bătrâni muritori de foame. Iar o ţară întreagă doarme, hipnotizată de mass-media dirijată tot de cei care vă subjugă zi de zi. Iar când adevarul vă este pus în faţă daţi cu râtul. Vai de zilele voastre împreună cu generaţia schizofrenică şi submediocră de azi”. ... Schimbarea (am crezut, unii dintre noi) s-a produs, atunci când Bombonel a fost bătut în turul doi de Marinar (aceeaşi Mărie, altă pălărie), iar „adevărul” schimbării îşi face simţit gustul amar pe zi ce trece. Elevii mei parcă nici nu-i mai simt gustul. Pentru ei „gust” au doar divertismentul ochestrat la miezul nopţii de un one man show care decupează clişee din presa românească şi „improvizează” penibil fără nicio urmă de bun simţ şi decenţă. Tânăra generaţie - mai rebelă, mai uşor influenţabilă şi impresionabilă – nu ezită să recunoască în acest tip de impostură modelul uman şi „portavocea” adevărului. Când de fapt el, adevărul şi firescul, poezia şi cultura se află în cu totul altă parte decât în cutia televizorului sau a radioului

Good-bye, Natasha!

Cu vreo 25 de ani în urmă m-am întâlnit prima dată – la cinemateca timişoreană de la Casa Tineretului - cu unul din filmele de referinţă ale curentului free cinema britanic: Look Back in Anger de Tony Richardson. Mult mai târziu aveam să aflu că acest gen de filme - la modă în anii 60 – ce cultivau aşa-numitul social realism fuseseră botezate kitchen sink drama. Adică o dramă ce se consumă între personaje din working class, într-un apartament foarte mic (ale cărui repere sunt termenii kitchen şi sink), spre deosebire de clasicele drame aristocrate, cu personaje din high class. De-a lungul anilor, din filmografia lui Richardson, am mai văzut A Taste of Honey, The Loneliness of the Long-Distance Runner, Tom Jones şi The Hotel New Hampsire – producţii „furioase”, bizare, şocante.
Tony Richardson (†1991) şi distinsa actriţă Vanessa Redgrave (pe care-o ştiu din: Blowup, The Devils, Yanks, Howard’s End) au avut, până alaltăieri, o fiică – Natasha Richardson - care, după fizionomie, îmi pare leit maică-sa. Nu mi-aş fi amintit de existenţa Natashei Richardson – pe care, mărturisesc, n-am văzut-o în niciun film până acum – dacă n-ar fi ajuns în breaking news în urma accidentului fatal survenit pe o pârtie de ski. Descrierea agoniei ei (la început, după căzătură, a crezut că nu e nimic grav, însă a început să aibe dureri cumplite de cap şi a intrat în moarte cerebrală) mi-a amintit de finalul personajului care-l joacă pe Hristos în Jesus of Montreal. După teribilul accident este dus şi el la urgenţe, unde îşi revine, însă după o foarte scurtă însănătoşire (câteva minute), recade şi în cele din urmă moare.
Moartea Natashei (în vârstă de 45 de ani) cauzată de o hemoragie cerebrală în urma loviturii survenite în timpul unei lecţii de ski (pe „pârtia idioţilor”) e răvăşitoare. Parcă aud tic-tac-ul acela – declanşat dintru începuturi – care, în ziua morţii ei, a intrat galopant în faza de final countdown, numărându-i orele, minutele, secundele rămase. Întristător.
Pe meleagurile dâmboviţene, lăutarii îl plâng pe Ion Dolănescu ... Cam asta e diferenţa între Londra (sau New York) şi Bucureşti.

Dolăneşti suntem cu toţii!

Moartea unui om poate fi un bun prilej de cercetare şi chiar înţelepţire prin smerire. Te smereşti atunci când răposează cineva drag care, deşi a plecat în lumea drepţilor (ne place să spunem aşa), continuă să îţi fie aproape, în sensul că-l porţi în gând cu iubire. Că te învârţi încă în lumea lui like a fish in water. De aceea refuzi să crezi că a murit, pentru că acel om e mereu cu tine, în tine şi – aievea – înaintea ochilor tăi. Dar prilej de smerire este şi plecarea în veşnicie a celor pe care nu i-ai prea iubit. Şi ei lasă ceva în urmă, însă „moştenirea” lor stârneşte mai degrabă repulsie. Zilele trecute un elev de-al meu (de 15-16 ani) întreba nevinovat: „Ce dacă eşti manelist?” Chiar aşa? De ce ar conta? Nu sunt şi ei, maneliştii, oameni? Nu suntem cu toţii oameni?
Unul din rapsozii acestui neam a avut, ieri, parte de „marea trecere”. Subit, spune presa. Stop cardiac, la 65 de ani. Îmbrăcat în costum popular muntenesc, strâns la brâu cu o panglică tricoloră lată (evident, cu roşu, galben şi albastru) şi cu o cruce zdravănă de mitropolit (cel puţin, dacă nu de patriarh) drept gâtlegău, personajul cu pricina se număra printre cântăreţii de muzică populară (gen Of, of, măi, măi...) care – copil fiind - m-au ţinut multă vreme departe de acest gen muzical. Prin melodiile patetice pe care şi le alegea, prin interpretarea afectată, prin versurile debile şi simpliste. Folclorul zaharisit pe care – împreună cu mulţi alţi rapsozi cu cotă mare la box office – îl promova se numea atunci „folclor poluat” (în comparaţie cu folclorul autentic gen, să zicem, Grigore Leşe), iar în ultimii 15 ani a devenit main stream fără concurenţă, pentru că alte streams nu prea mai există.
Citesc comentariile apărute în urma publicării anunţului mortuar într-un cotidian. Semnificativ, 99% dintre ele sunt pe acelaşi calapod: „Era unul (sic!) din celele (sic!) mai renumite voci populare. Păcat că sa (sic!) m-ai (sic!) stins o stea. Dumnezeu s-ăl (sic!) ierte.” Unul singur (Lucian) comentează: „Super! Acum ar fi şi mai bine dacă urmează Adi Minune şi toată şatra de plângăcioşi, pardon cântăreţi (nu îi ştiu pe nume dar îi ştiţi voi care)...Ce Românie frumoasă am avea!” ... Că bine zici, domnu’ Lucian. Doar că punerea în practică a gândului tău echivalează cu decimarea României, dacă nu şi mai mult. Ce mică Românie am avea – asta-i sigur! Şi oricum, aceşti rapsozi – asemenea lui Ceauşescu - nu mor cu una cu două. Remember Ada Milea: „Ceauşescu n-a murit! Ne veghează îndârjit. Ceauşescu e o şcoală, Ceauşescu e o boală: E în mine e în tine, e în fabrici şi uzine. Azi îl poartă fiecare. Ceauşescu-n veci nu moare. Ceauşescu n-a murit! Istoria ne-a păcălit. Limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă. Noi suntem vii şi morţii. Ceauşeşti suntem cu toţii.” Cu un rapsod în plus sau în minus, corul fanilor de manele, de „plângăcioşi”, de mahalagii va cânta neobosit: Oooooooof, viaţa meaaaaaa! Iar noi, cei care-am mai rămas să facem umbră pământului, Dolăneşti suntem cu toţii!

P.S. Între timp, un alt vizitator anonim se întreabă retoric: „Hai s-o spunem drept: acest Dolănescu a fost o toxină sonoră, unul din cei care au transformat muzica populară în kitsch, un promotor de „folclor de tip nou” (vă mai amintiţi sintagma comunistă?) care nu are nimic în comun cu Maria Tănase - am vazut ca îi este asociat numele cu marea artistă, deşi relaţia dintre cei doi este aceeaşi cu cea dintre E. Ceauşescu şi chimiştii Mendeleev sau Nobel. Este lălăiala zilei de ieri, în linie cu Romica Puica, aşa cum Minune, Puştiul şi alţii asemenea sunt lălăiala zilei de azi. Singura diferenţă este că cei de azi sunt de extracţie suburbană, iar el era de extracţie rurală. Prin urmare, de ce trebuie să deplângem dispariţia asasinilor culturii române şi eventual să dăm şi numele lor străzilor, cum s-a întâmplat în cazul plagiatorului Eugen Barbu, şi să nu le spunem pe nume, ca în cazul patronilor lor politici, adică nomina odiosa? Chiar aşa de confuzi şi de slab educaţi am ajuns încât ridicăm la rang de valoare toate nulităţile pretins artistice?”

Bloody Tarkovsky

Nu mai ţin minte dacă am mai citit cândva sau nu acest comentariu la Andrei Rubliov – oricum, mi-a mers la suflet. E intitulat „Bloody Tarkovsky” şi l-a postat pe imdb un anume Gary, bănuiesc că e un cinemagoer cu un background impregnat de filme americane. Care iată ce scrie (pe 1 februarie 2000), referitor la filmul lui Tarkovski: "That's the best picture ever made!" Which can't be true as that was the last Tarkovsky film you saw. I've seen this one many times at the cinema and is the best three hours of celluloid you're likely to see apart from Solaris, which is Tarkovsky anyway. Tarkovsky wanted to make art that would change people's lives and in this he succeeded. Although his life was troubled and his projects clawed into life randomly from the grip of his film studio bosses, when viewed as a whole they seem to be all part of some great plan that was meant to reach fruition right from the start. … He believed that ultimately it is best to do things that deepen one's inner life rather than impoverish it. That may explain why you leave most Hollywood films feeling soiled. There are too many great scenes and moments in this astonishing and monumental work to mention so I won't. Suffice it to say it would have been fascinating to have seen what Tarkovsky would have made had he lived and returned from exile to his homeland. Recent events in Russia and the Balkans make this film even more vital and pertinent today. … The trouble is Tarkovsky's films have such extraordinary purity and spiritual depth that no other films seem able to satisfy one in the same way. They seem flat, lifeless and unable to compete. Why watch the let's-pretend-grown ups like Tarantino when you can watch a real grown up? So like I said, Bloody Tarkovsky. He has ruined cinema for me.”
Ei bine, acest Gary mă face gelos pe dexteritatea cu care îşi alege cuvintele şi cuprinde esenţa a ceea ce şi pentru mine reprezintă filmele lui Tarkovski. În numele acelei „extraordinare purităţi” şi a „profunzmii duhovniceşti” m-am apropiat, în timp, de filmele lui Griffith, Chaplin, Murnau, Vidor, Eric von Stroheim, Dreyer, Dovjenko, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Paradjanov, Abuladze, Ray, Majidi, Bergman, Bresson, Fellini, Săucan, Menzel, Forman, Wajda, Zanussi, Piţa. Şi da, filmele lui Tarkovski, privite într-un anume fel, îţi schimbă viaţa. Sunt cruciale. Prin comparaţie, filmele aşa-zişilor mari regizori contemporani (dintre care simpaticul comentator îl pomeneşte doar pe Tarantino), sunt – cu foarte puţine excepţii – aşa cum spune Gary: „flat, lifeless and unable to compete”. De aceea, cu fină autoironie, şi sentimentul său de falsă revoltă pe opera unică a acestui regizor unic: „Bloody Tarkovsky. He has ruined cinema for me”. Pentru că, după vizionarea oricăruia dintre cele 7 ½ filme ale sale, pur şi simplu nu mai doreşti să vezi cinema. Te simţi nu fed up, ci genuinely fulfilled, like never before. Sentimentul acesta l-am avut şi eu tot cu vreo zece ani în urmă, când am lăsat următorul comment pe site-ul dedicat marelui regizor: Beyond all their magic of their images and sound, Tarkovsky’s films seem to be a sort of moving Byzantine Orthodox icons. Their ultimate purpose is to question our values, our (lack of) faith, to provide us with hope in order to be able to fight the just (and unseen) war until the very end, when the dry branches of our soul’s rotten tree (as in Offret) give green leaves again. As it happens with the Byzantine icons, perhaps we should not speak endlessly about their evident aesthetic value, but concentrate instead on their transfigurative nature. It is not mere art and beauty we can find in all Tarkovky's films. It is art and beauty endowed with a sort of sacrament and mystery. They all try to somehow enrich us with a sense of communion and brotherly love. And often we realize we need years and years before we come to fully understand this, and even more years to prepare our souls for this communion. The impact is tough: Tarkovsky’s films throw the seed of truth in us and we, if we are honest to ourselves, feel like confessing and humbly revealing all our misery rather than going to see another movie.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris! For ever and ever. Ioan Pintea, în al său Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt: „Dacă citeşti cărţi bune şi folositoare lumea e nebun de frumoasă. Fascinaţia pe care ţi-o dă lectura pasionantă este de foarte multe ori mai terifiantă decât viaţa. Sunt atâtea întâmplări în viaţa ta urâte, anodine, anapoda şi doldora de potlogării încât, atunci când pui mâna pe o carte cu adevărat bună, eşti un om salvat, mântuit. Cârţile sunt viaţa veşnică, viaţa de apoi, mai bună, mai fericită a omului-cititor.”
Deşi sămânţa mi-a fost aruncată de mama
încă în primii ani din copilărie, îndemnurile ei de a citi n-au rodit decât pe la începutul adolescenţei. Şi asta pentru că imaginile micului sau marelui ecran mi se păreau infinit mai interesante. Doar omul care s-a numit Victor Laudacescu (inginer de profesie, dar mare iubitor de literatură, de muzică, de frumos) a reuşit să „marcheze” şi – vorbindu-mi despre lumea cărţilor – să-mi deschidă porţi nebănuite spre „cea mai de folos zăbavă”, care - spunea Miron Costin - e „cetitul cărţilor”.
Privind retrospectiv, pot spune că întoarcerea fiului risipitor dinspre galaxia video (televiziune, cinema, internet) înspre galaxia Gutemberg (a cărţilor - metalurgistul şi inventatorul german, Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, născut în 1398 şi decedat în 1468, fiind renumit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului) – fără a părăsi fascinantul univers audio-vizual (arte plastice, cinema) e asemenea unei mutaţii genetice. Ba chiar şi o mutaţie genetică e mai lesne de înfăptuit decât a deprinde pe cineva să mai ţină cartea în mână. Şi nu doar s-o ţină-n mână absent, ci chiar să citească din ea şi să se bucure de intimitatea ce se formează între el, cititorul, şi universul creat de cuvântul scris.
Mă bucur să-mi găsesc un aliat - şi în persoana unui preot (şi ce preot: un fost ucenic al lui Nicolae Steinhardt!) – care, în privinţa cărţilor, simte ca Dostoievski: „Când văd cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber, inventează cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”. Şi poate că lucrul cel mai minunat cu putinţă e să descoperi – treptat, cu migală – literatura lumii, al cărei rest - încă nedescoperit, necitit - ne-ar putea hrăni pentru încă o sută de vieţi (cel puţin), dac-am mai trăi.

Dots

Theodor şi-a mai pierdut un dinte. În mica turbincă transparentă de plastic (unde avem de gând să-i depozităm toată dantura „de lapte”) am strâns deja patru incisivi. Doi dinţi definitivi sunt deja pe drum (cei de jos), ceilalţi doi nu se zăresc şi aşteptăm să-i spargă gingiile.
Învăţătorul ne-a spus, mulţumit, că Theodor citeşte tot mai bine propoziţii scurte. Se simte deja în Braille la el acasă. Zeci de foi punctate în diferite feluri au imprimate cuvinte şi propoziţii simple pe care Theodor se pricepe să le citească, folosindu-se de deşte. Noi însă trebuie să-l ajungem din urmă, la Braille (limbaj căruia - ajutat de învăţătorul său conştiincios şi energic - Theodor i-a deprins ABC-ul) şi la ... germană (limbă pe care Mira îl învaţă s-o vorbească). By the way: un ziarist de la Banater Zeitung a publicat, azi, un articol despre Theodor (Theodor versteht sich wie blind mit dem Klavier), scris ca urmare a vizitei sale de săptămâna trecută.
Pe zi ce trece Theodor înmulţeşte numărul întrebărilor. Vrea să ştie pentru ce face aia sau ailaltă, de ce se întâmplă cutare lucru, de ce nu trebuie să facă ceva etc. Multe din întrebările lui - gen: Eu o să fiu copilul vostru cât trăiesc? - mă dezarmează. La unele nici nu ştiu ce să-i răspund. Mai ales când îmi cere să-i tălmăcesc rugăciuni, crezul apostolic ori să-i definesc anumite confesiuni religioase (pentru început, creştine: Ce înseamnă catolic? etc.) Când citesc prin unele părţi că Ortodoxia este o stare şi-un fel de a fi al omului mă mai liniştesc, fiindcă înţeleg că nicio teză, ideologie, argument nu pot - din fericire! - să transmită (în sensul de passing on) Ortodoxia. La multe întrebări de-ale sale nu voi şti, oricum, să-i traduc (să-i pun în cuvinte) răspunsurile pe care mi se pare că le-am găsit deja. După cum e foarte posibil şi foarte normal ca el însuşi să ajungă la alte răspunsuri decât noi. Dar ceea ce îmi doresc e ca inevitabila prăpastie dintre generaţii dintre noi să se întâmple abia după ce vom fi acumulat destule amintiri care să ne unească. Poate că atunci the imminent generation gap – if it should happen - va fi mai puţin dureros. Only time will tell.
Ieri seară am fost cu Theodor la recitalul de percuţie susţinut de Doru Roman & Ansamblul „Percutissimo” (studenţii săi: Laris Sceadei, Radu Pieloiu, Alexandru Munteanu, Sergiu Cătană). În program, lucrări de G. Balint (Proodos), J. Balissat (Pentagong), G.H. Brodmann (Greetings to Herman), L. Manolache (Himera apelor), E. Sejourné (Bronx), Z. Pontgratz (Improvisation), H. Serebrier (Sinfonia for percussion). Muzică alternativă, experimentală, destinată celor ce îndrăgesc acest tip de sound. Pentru mine, ca profan, a fost încă o incursiune – insolită, de data aceasta - într-o lume pe care foarte rar şi foarte greu pot s-o cuprind în cuvinte: lumea inefabilă a muzicii.
Azi când am intrat în clasa I A de la şcoala Iris (era în jur de 11), who should I see? PS ţinându-l în braţe pe Theodor şi jucându-se cu el „de-a avionul”. ... Knowing how busy and charged with pastoral responsibilities he is, I guess he enjoyed his little break, when he was – at least during his brief visit to Theodor’s school – carefree and joyous.

Once upon a time in the cinema

Mai tânărul şi simpaticul meu amic cinefil, Lucian Mircu, are dreptate: mi-a făcut o mare plăcere să găsesc pe blogul lui (Marele Ecran) un comentariu de acum trei ani la Zemljia / Pământ de Alexander Dovjenko. Cum îl ştiu preocupat de marele ecran, adică de ceea ce oferă azi marele ecran (exclusiv filme americane sau americanizate şi câteva filme exotice, toate de ultimă oră), prezenţa unui comentariu – tineresc, ritmat-vioi - la filmul lui Dovjenko din 1930 e un prilej de mare bucurie. Nu poţi înţelege filmul de azi dacă nu cunoşti filmele de ieri – zice Lucian, pretinzând că şi eu subscriu la această sentinţă. Întru totul de acord. Iar comentatorii de film (sau criticii de film, cum s-or fi numind) care se ocupă cu preponderenţă de cinematograful actual au marea şansă (pe care foarte puţini o folosesc însă) de a îndrepta vectorul de interes înspre cinematograful „de ieri” şi înspre clasicii filmului, spre valorile sale perene fără-număr, fără-număr. Spre Valoare în ultimă instanţă, care nu este strict cinematografică. Demers nu tocmai facil, căci asta ia timp, deoarece e o activitate ce presupune ca ei, comentatorii de film, să fie dispuşi să se cultive în materie de cinema (să vizioneze cât mai multe filme reprezentative pentru istoria cinematografului, să îşi completeze continuu informaţiile de cultură generală, să nu neglijeze lecturile etc.) şi să dorească apoi să transmită mai departe cititorilor ceea ce au descoperit. Aici altă belea. Cititorii sunt tot mai puţini şi (nu în ultimul rând datorită superficialităţii felului – sincronic, foarte rar diacronic - în care sunt prezentate şi comentate filmele, datorită marginalizării voite – la cinema, la televiziune - a filmelor de cinematecă etc.) preferă, cu foarte puţine excepţii, să vadă filme după ureche. Sau să citească acele cronici care nu pun probleme, care folosesc un limbaj cât mai accesibil şi prezintă filme cât mai cool, cât mai „de azi”. Însă trebuie să recunosc: linia de demarcaţie între „ieri” şi „azi” e foarte greu de tras. Pentru mine „azi” înseamnă mai ales „ieri” şi „alaltăieri”, un film mut de autor îmi spune – omeneşte vorbind – infinit mai mult decât un film de autor „de azi”. La fel, prezenţa culorii într-un film nu îl face, în ochii mei, mai actual, mai „de azi”. Şi nici prezenţa ideologiilor la modă acum. Şi, desigur, nici tehnologia de ultimă oră.
În aceste condiţii, problema care se pune este, cred, alta: până când mai vrei să cunoşti filmele „de azi” câtă vreme ştii – toată lumea ştie – că ele exprimă nu viziunea unui regizor, ci – cum se întâmplă adesea - interesele mercantile ale producătorilor ce se folosesc fie de un subiect de senzaţie, fie de actori şi actriţe de senzaţie, fie de arsenalul efectelor speciale de senzaţie, fie de toate laolaltă pentru a şoca, pentru a emoţiona şi – de ce n-am recunoaşte – de a manipula? Şi cum vadul e bun peste tot în lume, producătorii profită de naivitatea spectatorilor şi de nevoia lor necontrolabilă (sau foarte greu controlabilă) de a fi manipulaţi şi abuzaţi. În ceea ce mă priveşte, m-am lecuit – să tot fie vreo 15-20 de ani - de boala numită cinefilie în raport cu filmele „de azi”. Când şi când se mai întâmplă ca un film să-mi ofere un prilej de relativă bucurie. Ultima bucurie intensă pe care mi-a adus-o marele ecran (printr-un film de lung-metraj) datează din anul 2000, când am fost la cinemateca din Dublin să văd Requiem for a Dream.

Miracle oil

Distracţie mare zilele astea la clasele a X-a (elevi de 16-17 ani) când, în cadrul unei lecţii numite Miracle Oil despre uleiul de măsline dăm peste un cuvânt – preservative - care în limba română (dar şi franceză, germană, croată, cehă, italiană, spaniolă etc.) are conotaţii...precise şi înseamnă ceva mai mult decât un conservant. Prilej excelent pentru ca cei mai emancipaţi dintre ei să intre într-un alt timp, mai zburdalnic, mai... „colorat”; ceilalţi, care se prind mai greu, n-au făcut nicio sinapsă, cuvântul nu le-a spus nimic. Cu zâmbetul pe buze i-am readus la ora de engleză, informându-i că termenul cu pricina (false friend i se spune în limbă, deoarece – ca library, magazine, camera, nervous, petrol, eventually, ordinary, excited, sensible – trimite pe o pistă falsă, îţi dă „ţapă”) se referă la utilizarea uleiului de măsline ca şi conservant. Apoi unul dintre ei (mai...slow) a vrut să ştie care e echivalentul englezesc al cuvântului românesc la care s-au găndit colegii lui ... O generaţie maturizată – biologic – precoce. Asta sunt elevii mei. De maturizat toţi ne maturizăm, sooner or later, nu asta-i problema. Atâta doar că poezia - care ar trebui să le hrănească şi să le desăvârşească sufletele încă în formare – se rezumă la versurile cântecelor de R&B, trance, techno, rap etc. Dar ei sunt, vrem nu vrem, schimbul de mâine. Unii din ei, foarte puţini (dar poate că mai mulţi decât conştientizăm noi acum) vor birui şi vor învăţa cum să nu-şi sluţească (sau cum să-şi primenească) sufletele, cum să-şi desăvârşească lucrarea pentru care-au fost chemaţi, vor deprinde gustul şi culoarea libertăţii interioare, vor învăţa respectul de sine şi vor rezista tăvălugului ce ameninţă să ne cuprindă pe toţi.

Gentleman, burghez şi cavaler

Extrem de interesant Jurnalul discontinuu cu N. Steinhardt de Ioan Pintea. În multe privinţe comentariile sale despre Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin & Rafail Noica, Gabriel Liiceanu, despre evrei etc. dar şi nedumeririle sale faţă de politica ecumenistă din agenda unor înalţi ierarhi ai BOR se întâlnesc cu propriile mele gânduri. Mi-e limpede că scrisul său izvorăşte din aceeaşi iubire de fairness pe care i-a transmis-o cel pe care a avut imensul noroc să-l întâlnească: Monahul de la Rohia, căruia i-a fost ucenic. Găsesc acolo şi aceste rânduri din Matei Călinescu: „Logosul nu poate fiinţa pentru înţelegerea omenească decât în Absurd. Ce este Absurdul? Mă întreb. Nepriceperea, neînţelesul Tainei pentru un necreştin, întunericul pentru un ateu. Pentru un creştin Absurdul e înlocuit de Taină. În baza acestui absurd cred că teatrul lui Eugène Ionesco este teatru...creştin.” Şi, s-ar putea adăuga, teatrul lui Beckett.
Într-altă parte Ioan Pintea mărturiseşte că N. Steinhardt i-a încredinţat manuscrisele , înainte de a muri. Ca să nu fie aruncate la gunoi – ar fi spus monahul... No comment. Iată cum acest fascinant om de cultură (devenit, la aprox. 70 de ani monah) s-a gândit să-i încredinţeze unui laic – pe atunci, fiindcă între timp I. Pintea a fost hirotonit diacon la Rohia într-o zi de iarnă, de ziua Părintelui Nicolae, iar apoi a devenit preot – toate scrierile sale. Citind cartea lui Ioan Pintea am bucuria reîntâlnirii cu fascinanta personalitate a acestui monah - de o „smerenie îndârjită” (Monica Lovinescu), „gentleman, burghez şi cavaler” (Ioan Pintea), „subţire, zvelt şi (...) sclipitor, şi foarte om de lume” (Mihai Şora). Cred în continuare că a fost extrem de atipic pentru un monah, pentru o „faţă bisericească”. Atât de atipic, încât – se poate constata cu ochii liberi – pentru foarte mulţi preoţi & monahi, interesul său pentru lumea culturii (world literature, music, philosophy, fine arts, cinema) e încă pricină de smintire. Pentru mine e izvor nesecat de mirare şi încântare.

P.S. A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el zicând: Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe Dumnezeu. Îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: Doamne, învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine cum am iubit păcatul.” (Patericul sinaitic)

Mother

„Cum vor fi copiii noştri?” – se întreabă Tarkovski. „În mare parte depinde de noi, dar şi de ei. Ceea ce trebuie să păstrăm viu în ei este strădania spre libertate. Şi asta depinde de noi. Oamenii care au fost născuţi în sclavie
găsesc că e foarte greu să se dezveţe de acest obicei.” Zerkalo / Oglinda, cel mai personal film al său, este ca o mărturisire. Drama pe care a trăit-o el în copilărie în urma despărţirii părinţilor săi va fi şi drama primului său fiu, pe care-l va părăsi atunci când se va căsători cu o altă femeie.
„Stau şi mă-ntreb dacă nu e preferabil divorţul atunci când nu mai e linişte într-o relaţie.” – îmi spunea deunăzi un amic ai cărui părinţi n-au divorţat pentru copii. Nu ştiu cum e mai bine, înclin să cred că cel mai bine e să nu se producă acea ruptură fatală după care nu se mai poate găsi drumul înapoi. În privinţa divorţului (înţeles ca second best) aş spune că da, e preferabil iadului ales ca soluţie de compromis (pentru ca să nu sufere, chipurile, copiii) câtă vreme părinţii, după ce s-au despărţit, nu continuă să se urască şi nu îşi varsă asupra copilului frustrările, supărările, nefericirea, fiecare dând vina pe celălalt pentru propriile-i eşecuri. Dar – Steinhardt are dreptate – „a vorbi respectuos despre adversari e semn de nobleţe”. Şi puţini nobili au mai rămas...
„Dragostea mea pentru părinţi nu este una activă” (Tarkovski). Şi totuşi, din această dragoste „neactivă” s-a născut unul din cele mai frumoase filme-eseu, filme-declaraţie de iubire pentru părinţi: sus-numitul Oglinda. Regizorul-fiu mărturisea: „Nu mă pot obişnui cu gândul că mama mea va muri. Îmi vine să protestez, să strig că ea este nemuritoare. Simt că trebuie să-i conving pe ceilalţi de individualitatea, de unicitatea ei.” Şi a folosit, ca argument, Oglinda. Ce este acest film-amintire, acest film-rugăciune? O asumare deplină a suferinţei până la starea de lacrimă prin care Tarkovski „caută iertarea, eliberarea din coşmarul trecutului, şansa devenirii ... o spovedanie care îl absolvă de suferinţele vechi, de umilinţele şi frustrările datorate fie omului, fie istoriei, fie întâmplării, fie destinului ... şi care, până la urmă îl duce la o contemplaţie calmă, vecină cu fericirea” (Romulus Rusan, Filmar).
P.S. Aproape de finalul din Nostalghia: O, mother...The air is that light thing that moves around your head and becomes clearer when you laugh.

Chess player

Vineri seara am ratat Uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de M. Glinka. Am prins doar Concertul pentru pian şi orchestră în re bemol major (de A. Haciaturian, la pian: Andreea Groszmuk) şi Simfonia a VIII-a în sol major, op. 88 (de A. Dvořak), în conducerea muzicală a lui Philipp Pointner. Am găsit pe youtube o înregistrare cu Uvertura lui Glinka şi mi-am făcut temele acasă, recuperând ceea ce am pierdut la concert. Melodia mi-e familiară. Cred c-am mai auzit-o întrun medley de hit-uri simfonice. Concertul lui Haciaturian m-a provocat niţel, e pentru alt nivel. Însă m-am delectat cu simfonia lui Dvořak.
După concert ne-am întors acasă împreună cu Tatiana. Claudiu a avut de lucru la un pod (din apropiere de Lugoj) care s-a surpat cu o zi în urmă. N-a fost nicio victimă. Just like that...Nu ştiu de ce mă simt tot mai departe de vremea în care mă hrănea (mană cerească, indeed) gândul că nu mi se poate întâmpla nicio nenorocire. Nu atât pentru c-aş fi fost, atunci, mai ready to die, ci pentru că pur şi simplu mă simţeam imbatabil şi zeu. Abia pe la, cred, 30 de ani aveam să încep să conştientizez prezenţa misteriosului campion la şah din Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete (de Ingmar Bergman) în imediata mea apropiere. Accidentul aviatic ultramediatizat din Paris (iulie 2000), în care s-a prăbuşit un Concorde, mi-a strecurat în suflet şi fobia de zbor şi o anume îndoială cu care – n-am de ales – trebuie să mă lupt cum pot...