Mai bine un noroc chior decât un noroc prost(ănac)

Duminică seara m-am dus la culcare aproape convins că lozinca post-electorală din acest început de decembrie va fi „Avem Papă-Lapte” (câteva sondaje de opinie manipulate de „şobolanii roşii” l-au declarat pe Geoană Preşedinte), nu - aşa cum trusturile de presă anti-Popeye, ultratendenţioase, îl porelcesc pe Marinar de câţiva ani buni încoace (dictator, papă, scelerat etc.) - „Avem Papă”. Luni dimineaţa însă am făcut ochii mari când am citit pe net că ultima numărătoare a voturilor (inclusiv cele din Ardeal şi din diaspora occidentală) a răsturnat situaţia. Marinarul – exact ca-n desenele animate cu Popeye – a dat de pământ cu Bluto-Mogulii.

Ajuns la şcoală am dat şi eu peste o atmosferă foarte asemănătoare doliului. Uitasemm că indezirabilul & temutul Marinar a fost votat, de data asta, mai puţin de intelectuali (în special bugetari, care văd în el pe hoţul care le-a furat din buzunare un sfert de chenzină). Aşa că mi-am văzut de treabă, că doar nu era să vorbesc de funie în casa spânzuratului.

Bucuria victoriei lui Băsescu m-a readus înapoi cu 5 ani. Pentru o clipă, o dată la cinci ani (cu o inter-staţie la fel de însorită, numită „vot împotriva suspendării Preşedintelui”) are şi românul – acela sătul de Ceauşeşti, Ilieşti, Romani, Dineşti, Păuneşti, Vanghelii, Vadimi, Ponţi şi tonţi – prilejul să se bucure. Că după aia vine formarea de guvern, numirea PM, certurile inevitabile, scandalul, circul din Parlament etc.

Întrebarea pe care mi-am pus-o, urmărind astăzi imagini în mişcare cu Traian Băsescu (după multă vreme în care nu l-am mai văzut în materiale video) este: pentru cât timp mai are acest om energia – psihică, fizică - să reziste la atâtea lovituri şi meciuri unfair cu magnaţi de trusturi, cu politicieni, cu unul, cu altul? L-am găsit mai bătrân cu zece ani faţă de cum îl ştiam, deşi e la fel de cool. Desigur, sooner or later, omul va obosi până la urmă (who lives forever, anyway?), nu asta-i problema. Trist e că nu s-a ridicat nimeni să-i reziste, bărbăteşte, cu adevărat şi să-l înlocuiască. Nimeni altcineva decât – acum – marioneta Geoană, care (vorba unei anecdote – „culmea somnului” - inventate ad-hoc azi dimineaţă, după răsturnarea de situaţie) s-a culcat Preşedinte şi – vorba lui nea Nelu - s-a sculat Prostănac. Aşadar, mai bine un noroc chior (că tot îl fac duşmanii chior, handicapat etc.) decât un noroc prost(ănac). În rest, vânt bun la pupa şi toate pânzele sus pentru corabia Românica.

Poate n-ar strica mai mult - mult mai mult - fair play, mai multă demnitate, mai multă coerenţă - acolo, sus, în lumea politicienilor, dar şi jos, în lumea comentatorilor de politică. Pentru că, totuşi, teocraţie, totalitarism, constrângere nu mai servim în ditamai statul nostru laic. Atunci măcar în democraţie să-nvăţăm a deprinde o fărâmă în plus de verticalitate. Dar nu se poate, fiindcă interesele puţinilor nababi mioritici sunt „pe viaţă şi pe moarte” şi se joacă pe o carte mare. Şi, în ciuda exerciţiului - dublu practicat, şi de Băsescu şi de Geoană – pupat Cartea Sfântă, numai la metanoia nu le stă gândul – nici politicienilor, nici comentatorilor de politică - atunci când e vorba de money, money, money. Adică de ciolane, ciolane, ciolane…

Noiembrie, ultimul bal?

Prinşi cu asupra de măsură de filmele documentare pe care le vizionăm / traducem zilele acestea pentru Documfest ediţia a II-a, am renunţat – între altele – să mai mergem la concerte. Documentarele vizionate (toate care au intrat în finală au ca temă revoluţia anticomunistă din Europa de Est) m-au dus cu gândul înapoi în 1989. Incredibil, dar adevărat: am trecut pe aceleaşi străzi şi eu, în acel decembrie sângeros, am văzut cu ochii mei primele cordoane de soldaţi lângă Hotelul Continental (pe unde trec adesea) prin a căror baricadă n-am mai putut să trec…Parcă niciodată ca acum nu m-au mai înfiorat acele amintiri din 17 decembrie 1989. Când mulţimea începea să fiarbă eu încercam să găsesc un drum spre casă (trebuia să traversez oraşul). Am văzut atunci, din zona Parcului Central, magazinele de blănuri (de lângă cinema Timiş) în flăcări - se întunecase şi flăcările se distingeau uşor în noapte. Apoi plecarea spre gară, căci trebuia să iau trenul înapoi spre compania mea de la ATS (eram „militar în termen”) din unitatea aflată la circa 100km distanţă de urbea mea…Ciudat cum jubileul acestui an mi-a răscolit amintirile acestea din ultimele zile de dictatură, că despre asta este vorba. În noiembrie 1989 fusese ultimul bal (al XIV-lea congres PCR) pentru „odioşii” care – nici măcar n-au visat, poate – urma să fie executaţi prin împuşcare câteva zile mai târziu…

P.S. Un cotidian scoate, azi, un supliment cu DVD. Filmul ales, unul din zecile de filme româneşti (în jur de o sută, aş spune) ce merită incluse în categoria „filme de neuitat”, este … Noiembrie, ultimul bal (Dan Piţa, 1988). Pentru că, da, pe 6 decembrie 2009, o parte din românii care n-au fugit din ţară şi o parte din românii care trăiesc elsewhere vor alege – zic unii – între „prostie” şi „obrăznicie”. Titlul - parte integrală din campania electorală agresiv anti-Popeye (şi pro-uniunea socialist-liberală, pe care unii au numit-o „contra naturii”) a respectivului cotidian – e cu schepsis selectat. Cum ar veni, să citească poporul în ceasul al 12-lea asta: „noiembrie, ultimul bal”. Să vadă şi să-i intre-n cap. Poate-poate, (şi) acest mesaj subliminal, îi determină pe unii încă nehotărâţi să pună ştampila în chenarul tovarăşului care promite să dea de pământ cu „scandalagiul ţării”, să asigure buna înţelegere conjugală a liberalilor cu socialiştii (spre binele obştesc, desigur) şi înaintarea Româniii (sic!) pe „cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului” (Aplauze prelungite, se scandează: Uraaaaa!, Uraaaaa!)…

Oricum, mă bucură apariţia săptămânală pe DVD (la preţuri accesibile) a câte unui film românesc antologic. Şcoala românească de film – chiar cred asta – merită cercetată măcar pentru acele câteva filme de referinţă pe care le are. O parte dintre ele au apărut în format digital (printre altele: O noapte furtunoasă, Proba de microfon, Cel mai iubit dintre pământeni, Două lozuri, O noapte furtunoasă, Actorul şi sălbaticii, Pădurea spânzuraţilor, Mere roşii, Moromeţii, Un om în loden, Flăcări pe comori, Pădureanca, Ştefan Luchian, Întoarcerea din iad, Undeva în Est, Priveşte înainte cu mânie) altele nădăjduiesc să apară în săptămânile / lunile viitoare. Despre acest film („o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri” – Dan Piţa) pot spune că a fost prima dezamăgire pe care mi-a pricinuit-o realizatorul său, care altădată fusese cu adevărat în formă: Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi…

Între turnul Babel şi turnul de fildeş

Să fie drama omului postmodern (a „omului recent”) zbaterea sa între acea room of one’s own (echivalentul turnului de fildeş) şi hoinărirea prin infinitul, pestriţul global village (echivalentul turnului Babel) – oricare ar fi acela: largo sensu tot mampamondu’ ori ademenitoarea (pentru mulţi) Americă, iar stricto sensu cetatea cosmopolită în care vieţuim?

Şi când mă gândesc că mai sunt oameni care – cu o siguranţă de sine pe care nu pot s-o înţeleg în ruptul capului - resping cutare sau cutare termen, aşa-zis politically correct acum, ca „nefiind biblic”, mă întreb dacă este biblică noţiunea (recent exploatată de 1 Decembrie) de român, de românism. Ca şi cum a fi român (= „bun român”) ar presupune automat o garanţie a purităţii, a mântuirii chiar. Iar dacă termenul de român nu este biblic (şi cum ar putea fi?), de unde şi până unde atunci atâtea panglici tricolore pe post de semn de carte între paginile Bibliilor pravoslavnice? De unde şi până unde atâtea drapele tricolore prin biserici? (Care tricolor se ştie de unde şi cum a apărut şi cine i-a fost, vasăzică, mastermind-ul.) Nu, hotărât lucru: atât moneda naţionalistă, cât şi cealaltă, religioasă - bătută şi răsbătută – e valută forte în orice timp istoric. De fapt, pentru mulţi, ele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. (Bunăoară pentru tipul uman care, asemenea lui Petre Ţuţea, spune: „Dumnezeu e român. Şi dacă nu, sunt împotriva lui!”)

În ceea ce mă priveşte, rămân solidar cu cei care - oameni şi-atât - îşi rezervă dreptul să filtreze ceea ce le oferă marele sau micul global village în care trăiesc.

P.S. Nu mai departe de ieri am văzut un interesant (şi ironic) documentar de Alexandru Solomon despre capitaliştii post-1990 din România. L-am regăsit acolo, pe acest omniprezent simbol al tinerei şi mai puţin tinerei (noii) generaţii de la noi. Era în palatul său (împodobit – cum altfel? – cu acelaşi gust şi aceleaşi criterii estetice împărtăşite şi de împuşcaţii de la Târgovişte din ziua Crăciunului 1989) şi număra evlavios mătănii, culmea, chiar în faţa celui care-l filma. Fudul exerciţiu mediatic pe care, desigur, nu l-a inventat el. Conjugat cu balamucul politic din aceste zile pre-electorale din România, ridicolul scenei amintite mai că mă face să exclam, ca Bill Murray la sfârşitul lui Tootsie: „That is one nutty hospital!”

Al 41-lea

O, da. Urmează al 42-lea. An de care trebuie să ţin şi mai straşnic să nu plece, hoţomanul, aşa cum au plecat, grăbiţi, toţi cei dinaintea lui. Dar a fost o zi bună. După un duş rece (orele - curs practic - de educaţie rutieră), am început să tălmăcesc în română un documentar ceh (The Power of the Powerless) despre istoria cehă din ultimii cincizeci şi cinci de ani. Şi-am fost sunat sau vizitat sau contactat via messenger / SMS de familie (largo sensu), prieteni, cunoştinţe, elevi. Toţi din aceeaşi pricină şi cu acelaşi mesaj principal: „Many happy returns!”. La toţi care se ştiu involved le mulţumesc şi pe această cale.

Pentru intervalul dintre nodul 41 şi nodul 42 trag nădejdea să fiu mai sensible şi mai sensibil, mai îngăduitor, dar şi mai ferm (acolo unde trebuie), mai organizat, mai bun şi mai puţin risipitor. Un sumar rewind îmi spune că „al 41-lea”, an care tocmai s-a încheiat, a avut – pentru întreaga noastră familie (stricto sensu) happening şi bucurie. Care bucurie sperăm să rodească la primăvară, atunci când mugurii copacilor dau în floare. Până atunci trebuie … răbdare şi încredere. Mugurii nu se deschid cu deştele. De-aia nici nu vreau să măresc viteza. Dau play că-i mai frumos şi mai firesc aşa. Chiar nu doresc (de ce mi-aş dori?) un fast forward.

Noapte bună, copii!

Uitarea este, probabil, necesară. De ce? Pentru ca să descopere fiecare generaţie, pe propria-i piele, cum - vorba poetului - iarba creşte. Mă uit în jur la tinerii care n-au apucat acel Decembrie 1989, care nu vor să ştie mai nimic despre „acei ani”, care se înfruptă din „confortul occidental” ca muştele din miere. Dar cum eram noi, cei care am fost ca ei, în urmă cu 20-25 de ani? Cât de tare purtam noi în suflet amintirea „obsedantului deceniu” şi teroarea primilor ani de „fericire cu de-a sila”? Noi, cei care eram adolescenţi ani anii 80, nu ştiam şi nu voiam să ştim despre canal sau despre puşcăriile comuniste, despre foametea de după război sau despre înnăbuşirea revoltelor studenţeşti din 1956 (în oraşe ca Timişoara, Cluj, Bucureşti). Visam la o viaţa mai confortabilă, ademeniţi de standardele occidentale/americane. Păstrând proporţiile, şi noi ne-am comportat la fel.

Cu 20 de ani în urmă s-au scandat, în oraşul de pe Bega, lozinci anticomuniste. Au murit oameni, iar cadavrele au fost furate şi transportate în secret la un crematoriu din Bucureşti pentru a fi arse. Mulţi dintre cei răniţi şi care au ajuns la Spitalul Judeţean au murit cu zile în urma unui glonţ care – deloc întâmplător – le-a nimerit ţeasta. Sau inima. Şi totuşi, aceeaşi Piaţă a Operei, care cândva fusese kilometrul zero al luptei anti-comuniste, s-a umplut azi de manifestanţi cu steaguri roşii. La nivel înalt, oraşul-erou de unde a început totul, atunci în 1989, urzeşte planuri şi alianţe cu „neocomuniştii fără de ruşine”. Ce să mai crezi? Nimic altceva decât că a venit vremea „debarcării dictatorului”, că el şi numai el e de vină pentru toate neîmplinirile din ultimii cinci ani. Iar ei, care vor ajunge (pe 6 decembrie, dacă e să se întâmple) la cârmă, vor şti negreşit să nu se mai certe şi să aducă mult aşteptatul belşug în ţară. O, da…Ce frumos final de basm. Putem merge liniştiţi la culcare. Noapte bună, copii!

Filmat în România - vol.II: 1970-1979

Dacă primul volum al repertoriului cinematografic alcătuit de Bujor T. Râpeanu trecea în revistă 345 de producţii filmate (total sau parţial) în România, prezentul tom – care se ocupă de filmele realizate între 1970-1979 – surprinde o perioadă fastă a cinematografiei naţionale: 243 de titluri în numai zece ani. Chiar dacă relativa liberalizare de la sfârşitul deceniului anterior (reflectată în opere de referinţă, precum Meandre, Reconstituirea sau Canarul şi viscolul) ia sfârşit odată cu instalarea „neodogmatismului naţional-comunist”, anunţat de tezele din iunie 1971, deceniul al şaptelea avea să-i lanseze pe cineaştii aşa-numitei generaţii 70 (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos), ale căror filme rămân în patrimoniul cinematografiei româneşti şi nu numai. Cartea lui Bujor T. Râpeanu ne oferă, şi de această dată, pe lângă un indice cronologic al filmelor (în funcţie de data primei lor reprezentări), informaţii bogate despre echipa de realizatori, scurte comentarii critice şi detalii ce ţin de culisele intrării în producţie, difuzării, de lupta regizorului cu cenzura etc.

Astfel, trecând peste prezentarea filmelor din seria „epopeii naţionale” (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Cantemir etc.), a comediilor populare (seria B.D.-urilor, Toama bobocilor, Iarna bobocilor, Păcală, Nea Mărin miliardar etc.) şi a filmelor „cu comisari” (Cu mâinile curate, Un comisar acuză, Revanşa etc.), peste – cum altfel? – lista mult prea lungă de producţii conjuncturale de „comandă socială”, Filmat în România vol.2 ne aminteşte de o seamă de filme, azi uitate, a căror miză (şi, uneori, modalitate de expresie filmică) îşi depăşeşte cu mult epoca. Majoritatea acestor filme, arată autorul, au avut mult de suferit datorită „intervenţiei autoritare şi ipocrite în procesul de elaborare şi mai ales de finalizare a operei cinematografice”. Un prim exemplu: 100 lei (1973) de Mircea Săucan (regia) şi Horia Lovinescu (scenariul), care – după ce a fost filmat repede („până s-au deşteptat – avea să afirme regizorul - filmul era gata”) – a fost supus unor „îmbunătăţiri pentru clarificarea mesajului politico-ideologic”. Rezultatul: un cu totul alt film. Din fericire, versiunea originală (director’s cut) s-a păstrat şi, după 1990, filmul este redescoperit – deocamdată - doar în circuitul de cinemateci şi festivaluri. În acelaşi an este gata pentru vizionare şi Dincolo de nisipuri – ecranizare după Îngerul a strigat de Fănuş Neagu. În final, ajunge pe ecrane (după ce dispare de pe afiş în chiar dimineaţa premierei) şi chiar la Cannes (în secţiunea „La quinzaine des réalisateurs”, unde va rula împotriva autorităţilor româneşti care ar fi dorit să-l retragă), însă într-o variantă impregnată cu lozinci şi cu un deznodământ pe gustul politrucilor de la cenzură.

Deceniul al şaptelea avea să fie extrem de fast pentru regizorii „noului val”. Filmele lui Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Un august în flăcări, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide), amplu comentate, conturează portretul unui cineast preocupat de stil, de forme, de un autentic limbaj cinematografic. La acestea se adaugă şi ineditul Mai presus de orice (regizat de Piţa împreună cu Nicolae Mărgineanu) - un „hibrid între ficţiune, documentar de reconstituire şi docu-dramă”, niciodată difuzat în România (însă prezentat în RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia), ce are ca punct de plecare catastrofa provocată de cutremurul de la 4 martie 1977. De asemenea, anii 70 aveau să-l răsfeţe şi pe Mircea Veroiu, care, după cele două dipticuri inspirate de nuvelele lui Ion Agârbiceanu (co-regie cu Dan Piţa), semnează – cu mai mult sau mai puţin succes – un „film de bravură regizoral-imagistică pe o tramă de spionaj industrial” (Şapte zile), o dramă S.F. (Hyperion), o dramă socială după Mara de Ioan Slavici (Dincolo de pod), o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907 (Mânia), o dramă psihologică după Camil Petrescu (Între oglinzi paralele) şi episodul al doilea din seria Ardelenilor (Artista, dolarii şi ardelenii). Dacă Dan Piţa şi Mircea Veroiu sunt tributari unui cinematograf calofil, în care decorurile, costumele, muzica sunt tot atâtea personaje în construcţia filmelor, ceilalţi doi regizori de marcă ai deceniului (Alexandru Tatos şi Mircea Daneliuc) preferă un cinematograf „minimalist”, în „priză directă”, de tip ciné-vérité. De aceea, probabil, sunt şi consideraţi acum (prin filme ca: Mere roşii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, respectiv Cursa, Ediţie specială, Proba de microfon – pentru a aminti doar titlurile din jumătatea a doua a deceniului şapte) precursorii stilului practicat de regizorii generaţiei 2000: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu etc.

Alte reuşite cinematografice ale perioadei 1970-1979, pe care Filmat în România vol.2 le semnalează ca atare, sunt: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (dramă inedită în filmografia lui Sergiu Nicolaescu, egalată, poate, doar de Osânda), Actorul şi sălbaticii (multiplu recital actoricesc: Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Ovidiu-Iuliu Moldovan etc., scenografic: Virgil Moise şi cu dialoguri inteligente scrise de Titus Popovici), cele două filme ce atestă forma excelentă a lui Andrei Blaier de la mijlocul anilor 70 (Ilustrate cu flori de câmp şi Prin cenuşa imperului), revirimentul spectaculos al lui Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), precum şi câteva debuturi de excepţie în regia de film: Zidul (Constantin Vaeni), Stop-cadru la masă (Ada Pistiner), Un om în loden (Nicolae Mărgineanu), O lacrimă de fată (Iosif Demian).

Bujor T. Râpeanu a reuşit să adune într-un sigur volum impresionanta filmografie a unui deceniu de cinema românesc, doar cu puţin mai mică decât numărul total de filme realizate în România între 1911-1969. Nu mai rămâne decât ca filmele de referinţă, pe care acest volum le recomandă, să ajungă cândva şi la dispoziţia cinefililor. Pentru că una e să citeşti despre filme izbutite „care au fost” şi alta e să ai posibilitatea să le vizionezi.

Compania monştrilor

Din calea lupilor - nu, nu e o figură de stil, ci un mod de aşezare în (sau, şi mai corect, de ieşire din) lume - Monahul ne vesteşte despre o carte prefaţată de Costion Nicolescu. Printr-un link involuntar îmi amintesc că, prin 1992, ziarul Cotidianul publica în suplimentul său un material extrem de interesant despre viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski sub semnătura aceluiaşi Costion Nicolescu. Titlul cărţii, deliberat anonime, vestite nouă de Monah sună aşa: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului (de un autor necunoscut, ceea ce aduce a reclamaţie anonimă). Pe copertă, o palmă monstruoasă de Nosferatu, cu patru degete şi unghii prelungite, deasupra unui crucifix.

Sigur, o să facem ascultare şi ne grăbim la lectură. Dar – n-am putut să-mi reţin acest gând – eu sufăr nu de prea multă toleranţă, ci de … intoleranţă. Intoleranţa, mă corectează Monahul, nu este un concept (un termen, o noţiune etc.) al Evangheliei, ci unul născocit de vremurile seculare, post-creştine. Intoleranţa, mai spune el, presupune îngăduirea răului, ori el, răul, ar trebui mai degrabă corectat, pedepsit, stârpit. Da, am răspuns, dar cine sunt acei executori vrednici de această operaţie extrem de complicată, în fond, în stare să identificarea şi apoi să înlăture răul? Cine sunt călăuzele noastre, azi, care să fie vrednice de o astfel de misie? Nu cumva răul a pătruns până în măduva celor care se erijează în învăţători, în călăuze, în justiţiari şi tămăduitori?

Drept care, recunosc, îmi e cu neputinţă să trag linia şi să spun: de-aici până aici ţine „răul”, de-aici până aici e „binele”. Complicat, foarte complicat… Soljeniţân, marele mărturisitor al veacului XX, a spus-o cât se poate de limpede: „Linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat.”

Revenind la titlul cărţii ce ne-a fost recomandată, mă întreb unde anume se mai păstrează, fără nicio urmă de ipocrizie, ­acea creştinătate nedezcreştinată de „zelul toleranţei”? Poate că bătălia aceea - nevăzută, din umbră – întru recuperarea duhului dătător de viaţă al creştinătăţii se duce tot în inima noastră. Acolo suntem chemaţi să facem lumină, să-l dăm la iveală pe părintele minciunii. Care, în treacăt fie spus, are adesea appeal şi deşte atrăgătoare, nu hidoase, precum cele decupate din filmele horror şi folosite moralizator pe post de bau-bau, ca ilustraţie de carte…

A 11-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

lyrics by Ion Minulescu

sung by Mircea Baniciu

arr. by Doru Apreotesei

Mare-i grădina...

Cândva, în euforia primelor luni post-revoluţionare, un ziar timişorean (Gazeta de Vest) publica, pe ultima pagină, un articol şocant. Într-un chenar din josul paginii scria că Gorbaciov (preşedintele de atunci al ţării care, tot atunci, se numea URSS) ar fi murit, că ţara era în haos politic şi lumea era în stare de război. Mă rog, articolul mai conţinea o serie de alte informaţii năucitoare. Vine repede la noi acasă vecina de palier (o bătrânică de vreo 70 de ani, cu un mindset puternic impregnat de ideologia proletară, deci susţinătoare a „democraţiei originale” emanate de nea Nelu) şi, tremurând toată, ne flutură foaia prin faţă. „Uitaţi ce se întâmplă! E sfârşitul lumii!” După ce am citit articolul mi-am pus întrebarea: Dacă într-adevăr aşa e, de ce informaţiile astea, atât de bulversante, sunt scrise cu litere de-o şchioapă şi de ce pe ultima pagină a gazetei? În secunda următoare aveam să înţeleg totul: pentru că era 1 aprilie. Dar argumentele mele n-au convins-o pe vecina noastră. Naivitatea şi nevoia imperioasă de a fi minţită (şi a minţi, la rându-i) au biruit. Aşa cum n-a convins-o (pe ea şi pe cei 85.07% dintre alegătorii tovarăşului Ilici) nici răzgândirea subită a celor din FSN, care, după ce anunţaseră că acesta nu va participa la alegerile din vara lui 1990, nu numai că şi-au afirmat deodată (când s-au văzut călare pe situaţie) voinţa fermă de a candida, însă au căutat să înlăture orice opoziţie din calea lui.

Ieri, monstruoasa coaliţie a „mogulilor” de presă a născocit un nou truc pentru a-l compromite, credeau ei, definitiv pe Marinar. În ochii cui? În ochii celor care-au moştenit mentalitatea alegătorilor din 1990 ai lui nea Nelu Cotrocelu. Şi grădina-i maaaaare, vadu-i straşnic. Vorba aia: prost nu e ăl de vinde, prost e ăl de cumpără gogoşi d-astea. Iar gogoşile sunt marfă vandabilă nu de ieri, de azi, nu din vremea lui Ceaşcă (atunci cu opoziţia faţă de politica URSS, în 1968, cu trâmbiţarea triumfalistă a naţionalismului etc.) ci de mii de ani. Sit-ul Realitatea TV este acum bombardat şi de mesaje scrise de oameni imuni încă la manipularea ordinară (in progress) din zilele acestea, nu doar de suporteri ai „mogulilor”. Pentru cine are ochi de văzut şi cap de priceput, trucajul din filmuleţul cu Băsescu (în care proaspătul câştigător al prezidenţialelor din 2004 ar molesta un copil) e cât se poate de evident, de uşor demonstrabil şi demontabil. La rândul său, situl you tube publică o groază filmuleţe în care se explică pe înţelesul oricui cum a fost trucată înregistrarea din 2004. Se vorbeşte acolo, în comentariile la acest articol-bombă (care va fi un mare fâs până la urmă), despre datoria ziariştilor de a verifica mai întâi informaţia, de a respecta normele deontologiei profesionale, de a fi imparţiali. Concluzia: „Ne duceţi cu zăhărelu’ mişeilor!!” Acum încă nu îmi dau seama dacă atitudinea descrisă mai sus (şi vrednică de toată lauda) reprezintă cu adevărat o forţă (în stare să nască un curent de opinie, să schimbe ceva în societate), sau este doar excepţia de la regulă, replica neputincioasă pe care abia mai apucă s-o rostească acela care primeşte un pumn (sau o serie de pumni) în gură.

Ceara ei de Românie...

În Actorul şi sălbaticii (1975), Toma Caragiu (alias „cel mai mare actor pe care l-a avut vreodată Ţara Românească: Co-sti-că Ca-ra-ta-se”) se ia de cei ce „vor să vândă ţara asta lui Hitler” (legionarii). Băşcălie făcea şi de „ăştilalţi”: când îi lua în tărbacă pe liberali, îl aplaudau ţărăniştii, când se dădea la ţărănişti îi deschidea Banca Naţională credit. „Aşa-i viaţa!” îi spunea tânărului comisar şi prieten Radu, pus de Rege (Carol al II-lea) să-i asigure protecţia, „că exaltaţii ăştia cine ştie de ce sunt în stare”…Scenaristul Titus Popovici (no.1 în branşă, pe vremea aceea) a amestecat în acest film antologic verzi cu uscate. Totuşi, personajul său pseudo-fictiv (Caratase) are tot dreptul să fie vânat de legionari, chiar dacă „modelul” său din viaţa reală (actorul de revistă Constantin Tănase) a fost, se pare, asasinat de bolşevici după ce a făcut – pe faţă – mişto de ei. Înainte de 1989 însă era cu neputinţă să vorbeşti despre „ciuma roşie”, astfel că – printr-o explicabilă metamorfoză cromatică – nea Costică din filmul mai sus pomenit îşi avertizează spectatorii să „taie calea lui Hitler”, să se ferească de „ciuma verde”. Iar la finalul memorabilei secvenţe a confruntării dintre „actor” şi „sălbatici” va rosti, ca pentru sine (dar suficient de tare să fie auzit de ei): „Ceara ei de Românie, pe ce mâini a ajuns!”

…Îmi amintesc destul de bine zilele de dinaintea turului doi al prezidenţialelor din anul 2000. Urmăream à bout de souffle, din capitala Ulster-ului, dezbateri live (difuzate de TVR internaţional) cu vârfuri ale intelectualităţii româneşti. Bieţii oameni, speriaţi de perspectiva câştigării alegerilor de contracandidatul lui nea Nelu Cotrocelu (de „Tribun” e vorba, care - nu-i aşa? - nu este şi nu a fost niciodată promotorul unei politici extremiste, naţionaliste, nuuu, heaven forbid!), mărturiseau că nu o să rămână în România if… Tot atunci, în acele zile fierbinţi de decembrie 2000, TVR a difuzat – deloc întâmplător - Actorul şi sălbaticii. Oare câte mandate prezidenţiale şi câte erori politice grosiere mai trebuie săvârşite pentru ca oamenii să înveţe ceva din lecţiile istoriei? Se pare că din ce în ce mai multe, mai ales acum, când poporul – more than ever - e minţit cu televizorul (mai sofisticat, ce-i drept, căci numărul canalelor e incomparabil mai mare decât atunci când această lozincă a fost lansată), cu media în general. Drept care ne poticnim în continuare la vot. Iar viitorul (pentru cetăţeanul de rând care, spre batjocura şi ironiile bişniţarilor, speculanţilor, oportuniştilor şi descurcăreţilor de tot felul, se încăpăţânează să-şi vadă de treabă) se arată grim într-un caz şi grimmer în celălalt. Pentru ceilalţi e – ca şi până acum – marfă.

Supercop

Am revăzut, cu vreo câteva luni în urmă, unul din filmele copilăriei mele: Supersnooper (1980). Conceput ca o replică palidă la celebrul Superman (1977), acest blockbuster de tip second hand îi avea în distribuţie pe Terence Hill (cunoscut din filmele cu Bud Spencer-Piedone) şi Ernest Borgnine (deţinător al unui Oscar pentru Marty – 1955). Şi mai ales avea un soundtrack electrizant (La Bionda). Ce naive şi nevinovate par astăzi acele comedii poliţiste de altădată!...

Ei bine, convenţia poveştii stabileşte că „superpoliţistul” Dave Speed avea – în urma unei explozii neobişnuite – puteri supranaturale: mergea pe apă (întocmai ca…), fugea pe autostradă în rând cu maşinile, transforma baloanele de chewing-gum în veritabile baloane cu heliu, cu ochii vedea prin obiecte opace etc. Simpaticul poliţist avea însă un călcâi al lui Ahile: toate puterile îl părăseau atunci când se-ntâmpla să vadă roşu – la propriu - în faţa ochilor. … Oare ce-o avea de spus Mr. Supercop dacă ar da faţă cu vastele orizonturi roşii (care, după 6 decembrie, ameninţă să fie şi mai roşii) din ţărişoara noastră, acum că – vorba aia – pleacă-ai noştri, vin ai noştri? S-ar declara învins, ar flutura steguleţu’ alb şi-ar pleca înapoi în America lui…

Jaws

M-a amuzat copios relatarea unui amic. Până duminica trecută, spunea el, n-a observat multă agitaţie în legătură cu alegerile. Şi nici el nu s-a implicat prea tare în toată isteria asta mediatică pre-electorală. N-a făcut nici un secret din refuzul său de a vota. Ei bine, în ziua primului scrutin, câţiva din enoriaşii parohiei lui au devenit brusc foarte activi la capitolul „spirit civic” şi i-au cerut – mai mult sau mai puţin insistent – să meargă la vot. Argumentul invocat de ei: buletinul de vot nefolosit va fi oricum ştampilat de către ei. Bine, zice amicul meu, dar cine sunt ei, că puterea e şi social-democrată, şi liberală etc.? „Cum cine sunt ei?” – s-au revoltat atunci, cu zel revoluţionar, „oamenii de bine”. „Ei sunt oamenii lui Băsescu, cine alţii?” „A, da? Păi cu atât mai mult. Nu merg la votare, însă dacă totuşi aş vota, pe el l-aş alege. Aşa că nu e nicio pierdere.” „Cuuuuuum?” s-au mirat suporterii „Prostănacului”, al cărui reper de moralitate este nimeni altul decât Patriarhul BOR? Dar – au adăugat apoi – gândeşte-te şi tu: Crin (liberalul care până la urmă a obţinut 20% din voturi, descalificându-se pentru turul doi) e mai natural, mai prezentabil (mai sexy, cum ar veni) şi în plus n-a furat (că n-a avut ocazia), deci e vrednic de toată încredea…

Acelaşi amic mi-a mai trimis azi două texte foarte interesante despre un specimen pe cale de dispariţie în România - cărturarul de formaţie clasică (articolul lui Andrei Pleşu despre Dan Sluşanschi) - şi despre apusul muzicii tributare sensibilităţii veacului XIX (The End of Music).

P.S. Găsesc, pe site-ul unui „mogul”, speech-ul Marinarului la adresa „monstruoasei coaliţii” care-i coace debarcarea din 6 decembrie: „Îi văd pe mogulii ăştia ca pe nişte rechini, care se învârt în jurul datei de 6 decembrie. Acolo li se pare lor că este prada. Aceea este data după care li se pare că, după 5 ani de neînghiţit, au de înghiţit prada pe care o aşteaptă. Eu am să le dau o veste foarte proastă pentru ei: Ziua de 6 nu le va aduce bucurii, iar eu voi continua să apăr, de lăcomia lor, interesele românilor. Indiferent cât de tare i-aş supăra şi cât de mult m-ar şicana împreună cu partenerii lor din politică în îndeplinirea mandatului. Vă asigur că sunt hotărât să nu îi las să îşi înhaţe prada”. … Aşa, deci. Se pune de-un praznic pe cinste de ziua lui Moş Nicolae. Hai să vedem atunci care pe care. Până una-alta, Popeye nu şi-a pierdut umorul.

Mă mir

Aşadar, Popeye în competiţie strânsă cu Geoană pentru scaunul prezidenţial. Fără să am un cult pentru Marinar, pot spune că încă nu înţeleg îndeajuns indiferenţa flegmatică a celor care, zic ei, s-au lecuit for good de politica românească. Mă întreb însă dacă nu cumva – în ipoteza că votul din 6 decembrie chiar ar conta, că zarurile nu ar fi fost deja aruncate, chiar înaintea turului doi al prezidenţialelor – însăşi indiferenţa şi dispreţul lor echidistant faţă de oricare din cei doi rămaşi în cursă (şi, largo sensu, faţă de toţi cei participanţi la turul întâi) nu măreşte şansele de supravieţuire bine mersi a „socialismului ştiinţific” ori a „comunismului” pe care – nea Nelu a spus-o încă din decembrie 1989 – Ceauşescu „le-a întinat”. Ei, dacă nea Nelu nu mai poate candida, poate că a venit – ciclic – vremea ca altcineva (de ce nu Mr. Dumb?) să preia (vorba vine) frâiele puterii, ca să ne arate el (împreună cu ei) cum se construieşte, neîntinat, „socialismul cu faţă umană”, cum se traduce-n fapte protecţia socială, cum se ocrotesc „defavorizaţii”, cum se face politică „de stânga”, după deja clasica formulă: „cu poporul, pentru popor”. Altfel spus, lucrurile – în aparenţă, repet, pentru că nu am pretenţia deţinerii unui aparat de raze X pentru discursurile politicienilor – par cât se poate de clare. Pe de o parte e Popeye (cu bune şi cu rele), pe de alta ei – indiferent de culoarea lor politică – cu alesul lor, care – nota bene ­– şi l-a luat ca „model de moralitate” patriarhul BOR.

Bulgakov, Purcărete, Soljeniţân & co.

Am fost toţi trei la Inimă de câine, spectacolul classy montat de Yuri Kordonsky la TNB după nuvela lui Mihail Bulgakov. Mai văzuserăm, în regia aceluiaşi, Căsătoria – spectacol pus în scenă la Bulandra (cu Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu, Mariana Mihuţ). Ce-am văzut acum însă a întrecut aşteptările. A fost unul din puţinele spectacole de teatru pe care le mai vedem, cam o dată pe an, live. Practic, de la Faust-ul lui Purcărete (octombrie 2008), n-am mai participat la un asemenea eveniment teatral.

Într-un fel, Inimă de câine este undeva în prelungirea Faust-ului (minus exuberanţa iconoclastă de acolo). Suntem tot în lumea lui Frankestein (şi, da, a lui Silviu Purcărete, cel din opera Gianni Schichi – memorabila sa montare de la Teatrul Maghiar/Opera din Cluj) şi chiar a lui Bob Fosse (cum să uiţi operaţia pe cord, suprapusă peste momentele acelea muzicale, din All That Jazz?) Aşadar, Kordonsky cel de astă seară = Purcărete + Fosse, cu flavour de Gulag. Pentru că în scriitura lui Bulgakov se insinuează ameninţarea dictaturii proletare. Iar Şarik (Tipograf Tipografovici) este produsul unui alt Frankenstein - un câine altoit cu hipofiză & testicule de om (redevenind, la final, câine), care-şi dezvoltă uluitor de repede „conştiinţa politică” anti-burgheză.

Totul se întâmplă, la Kordonsky, cu o rară doză a emoţiei, graţie unei distribuţii formidabile (din care i-am reţinut pe Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Alexandru Bindea, Şerban Ionescu), a unei scenografii sugestive (Ştefania Cenean) şi a unei viziuni regizorale ce evită ilustrativismul tezist. Scena, la el, este un mic univers, şi nu o scândură goală pe care actorii îşi rostesc replicile. … Ce pustie ar fi viaţa fără teatru! Ar fi una din feţele infernului, aşa cum teatrul este una din feţele veşniciei.

Glossă

Eminescu - gazetar, cu o viziune evergreen:

„De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puşcărie…

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.”

Dumb & dumber

Ce caraghioasă e agitaţia boborului în preajma alegerilor, în faza de intermezzo dintre cele două runde şi chiar o vreme după turul al doilea!... Sunt, alegerile prezidenţiale (şi cele parlamentare), un excelent prilej – încă unul - de eschivare, de ambetare cu iluzii, de aprige polemici. De păguboasă centrifugare, de amarnică irosire. Pentru că, în ultimă instanţă, şi credinţa că ai ales pe cel despre care ai putea afirma că e cel mai puţin respingător, poate fi – până la proba contrarie - tot amăgire…

În preajma bilanţului (20 de ani de la sângerosul decembrie 1989), alte alegeri prezidenţiale în România. După 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004, o nouă ocazie de a vota prezidenţiabilul preferat. Sau, mai corect, pe „răul cel mai mic”. Replica Marinarului de acum patru ani (când - în urma unor oculte numărări de voturi - a ieşit victorios) rămâne valabilă şi în 2009. Dacă poporul român era atunci parcă blestemat (o spunea chiar el, în 2004) să aleagă dintre doi foşti comunişti, iată-l şi acum sub acelaşi blestem. În urma primului tur s-au departajat Băsescu şi Geoană, un fel de dumb & dumber. Şi, vai, ce greu va fi – dacă într-adevăr i-ai lua în serios – să alegi între unul care-şi ia drept reper de moralitate soţia şi altul care – hodoronc-tronc – îl ia reper pe însuşi cel dintâi stătător al „bisericii neamului”…Cum ar veni, unul apelează la „mica biserică” (famelia, deh!), altul se sprijină pe actualul patriarh al BOR.

Dar ce să mai spunem atunci despre doi dintre prezidenţiabilii care n-au intrat în finală, unul mai „bun creştin” ca altul? Vorba aia: birds of a feather stick together sau, mai pe româneşte, a tunat şi i-a adunat. Şi totuşi, şi totuşi…În această degringoladă ei sunt, la o adică, preferaţi unor amorali oportunişti de „stânga”, cu „originea sănătoasă” bine înfiptă în tătuci „cu spate” şi foncţie. De ce? Iată şi motivaţiunea: pentru că îl au un reper solid pe însuşi Jesus. Bine gândit! Adică de ce numai americanu’ să bată – la propriu! - monedă (mă rog, bancnotă) cu „In God we trust”? Ce, noi nu putem să facem capital electoral – adevărat aur verde, nu alta - din religie, din biserică, din cestiunea naţională?

Gain that is loss

Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina sau despre falsul planning. Vorba lui Woody Allen: Dumnezeu râde atunci când - asemenea bogatului din pilda evanghelică – îi spun planurile mele.

Avem, în această situaţie, două voci. A bogatului preocupat de felul în care o să-şi agonisească roadele îmbelşugate ale ţarinii (atitudine omenească, în fond, cine nu s-ar gândi la asta mai întâi?) şi – din cer, de undeva – the voice of God ce deplânge nebunia omului care uită să trăiască potrivit principiului evergreen CARPE DIEM. Şi-ntr-adevăr, oricum am întoarce-o, oricum am răsuci-o, mai mare adevăr ca acesta nu-i, anume ca omului să-i fie de ajuns bucuria şi necazul clipei de faţă. Să nu-i fugă, vasăzică, pământul de sub picioare datorită unui plus de fericire sau durere. Prin urmare, avem o singură bogăţie, doar una: aceea a sufletului nostru pe care – din prea multă slobozenie (a minţii, a privirii etc.) îl omorâm ceas de ceas, până nu mai rămâne nimic din el.

Sigur, se poate jongla ad infinitum cu „a fi” vs. „a avea”, iar pe vremea comunismului predicile în defavoarea lui „a avea” (pornind, de exemplu, de la parabola sus pomenită) aveau trecere chiar şi la ideologia oficială, egalitaristă. Până la urmă poate că totul depinde nu atât de how much one owns, ci de măsura disponibilităţii sale sufleteşti către cele nevăzute (dar nu mai puţin reale), de pregătirea omului pentru „clipa cea repede” cu care – vrem-nu vrem – ne apropiem. Poate că ea, dreapta pregătire, este adevărata îmbogăţire…