Fata morgana

Descopăr, în nelimitata arhivă you tube, întreg filmul Fata morgana. N-am uitat sălile pline pe care acest film le-a făcut, la premiera din 1981. Am dorit să-l văd la cinema Dacia, însă n-au mai fost bilete şi am mers la cinema Constructorul, unde a trebuit să mă mulţumesc cu Moara cu noroc. Câteva săptămâni mai târziu l-am revăzut (la Studio), tot într-o sală plină. Reîntâlnirea cu el, după ani şi ani (vreo 25), nu mi-a mai adus nicio bucurie. Sigur, m-a emoţionat hit-ul cântat de Marina Traian (cu o orchestraţie electronică bine conservată de vreme şi nişte versuri sentimentale pe care, chiar dacă nu-ţi plac, nu le poţi uita) şi i-am privit cu nostalgie pe Dinu Manolache, Diana Lupescu, Marioara Sterian şi Mihai Pălădescu (pe care, în 1990 aveam să-l descopăr în rolul vieţii lui, cel din Meandre). Apoi m-am gândit ce uşor se manipulează en masse când ai la dispoziţie câţiva actori populari, un şlagăr de succes şi o poveste despre „marea iubire”. Şi, printre altele, câteva cadre cu şantiere sau instrucţii militare (pentru că, în subtext, una din tezele filmului este „armata te face om”). Altfel, montajul e total aiurea, iar ce se vede (şi se aude) oscilează între banal şi artificial - dar cine treabă are? Şablonul (plus cei doi-trei actori sexy) contează. Ah, da, încă ceva: Fata morgana este primul film în care l-am văzut pe Claudiu Bleonţ – Concurs a apărut cu un an mai târziu. La fel ca seria B.D.-urilor, a Haiducilor, a Comisarilor, la fel ca Nea Mărin miliardar şi filmele cu voievozi, la fel ca producţiile de divertisment ieftin de azi, Fata morgana continuă să aibă publicul său. Care public, atunci când nu are ce pune în loc (altceva decât telenovele sau filme de acţiune sau „romantice” fără nuanţe, fără subtilitate, croite după reţeta binecunoscută), poate nici nu trebuie criticat prea aspru. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dar parcă alţii, peste ocean, îşi dau întreaga măsură a talentului lor chiar şi atunci când fac divertisment. Mă gândesc la Tootsie, la The Good-bye Girl, la A Little Romance – filme din perioada aceea, care sunt variaţii pe tema „marii iubiri”. Dar ce actori! Dar ce text! Dar ce punere în scenă inteligentă! Ei au demonstrat că divertismentul – atunci când e făcut cu profesionalism - nu exclude arta. La noi – nota bene: Fata morgana nu e un film realizat de amatori! - merge şi-aşa…

AVATAR după decernarea Premiilor "Oscar"

Primesc, de la DB, această parodie la Avatar – unul din ultimele mega hit-uri ale „uzinei de vise”, ce-mi aminteşte de o altă … „demitizare”. Prin 1979-1980 la TVR au pregătit, pentru noaptea de Revelion, o scenetă intitulată Alan-Dallas. Stela Popescu făcea acolo mişto de toate încurcăturile, de toată intriga încâlcită şi „trasă de păr”. Pentru mine era o insultă. Celebrul serial devenise un fel de „viţel de aur”. Aşa cum, tot în acei ani, o super-comedie ca Nea Mărin miliardar avea să hipnotizeze un întreg popor mai ceva ca la o şedinţă de bioenergie. Citeam ieri că unul îşi dădea cu părerea şi scria, categoric: un film prost şi nici actorul nu face cine ştie ce rol… Au sărit toţi la el de parcă ar fi fost înjuraţi de mamă. Cum, nu înţelegea nătărăul că Nea Mărin e „tezaur naţional”, că acel film e mai presus de orice bănuială?

În amintirea ţăranului zugrav

Am ascultat, întâia oară, poezia lui Lucian Blaga În amintirea ţăranului zugrav recitată cu dăruire de actriţa Maria Ploae. Versurile recitate atunci de această atât de specială actriţă de teatru şi film au înnobilat şi înseninat atmosfera spectacolului folk-pop în care a fost invitată să participe.

Azi trăieşti în legenda ta
cum ai trăit în câmpuri şi în sat.
Mi-aduc aşa de bine aminte
de mânile tale grele ca tăvălugul
cu care pecetluiau sămânţa-n arătură.
Mi-aduc aminte de ochii tăi verzi ca mura necoaptă
şi de meşteşugul blând cu care zugrăveai
sfinţi atât de fragezi
parcă veneau de-a dreptul din lună.
Erai prieten cu toate minunile.

O fată ţi-a venit în ogradă să-ţi zică :
Spune-mi, spune-mi, cum s-a născut
pruncul Isus fără tată ?
Intr-o icoană-nchipuită de tine
i-ai arătat în aur şi-n albastru ceresc :

Astfel stat-a Maria-n genunchi,
cu ciocul întins peste ea
o pasăre, plutind, a scuturat o floare.
Ce-a mai venit se poate-asemăna numai c-un vis.
Din pulberea de floare
cernută peste tânărul ei trup
fecioara Maria
a legat rod ca un pom.
Nu semăna cu-această abia şoptită poveste inima ta ?

Erai numai om, şi totuşi când ai murit
s-a adunat mult norod în pragul tău,
crezând că fără veste te vei ridica la cer
şi vei înălţa cu tine satul şi pământul.

We like Chopin

Prima seară de week-end am petrecut-o în trei, ascultând muzică de Chopin (Vals în la minor, op. 34, arr.: Sorin Petrescu; Poloneza în la bemol major, op. 53 pentru pian şi orchestră, arr.: Sorin Petrescu; Andante spianato şi Marea Poloneză pentru pian şi orchestră, op. 22; Poloneza în do minor op. 40 nr. 2, orchestraţie: J. F. Diethe; Nocturna în mi bemol major op. 9 nr. 2, arr.: Radu Popa şi Glazunov (Suita „Chopiniana”, op. 46). Sala, aproape plină. Pianistul Sorin Petrescu, de obicei îmbrăcat gen smart casual, era la frac. De fiecare dată mă bucur când aud muzică live – ceva din spiritul compozitorilor care nu mai sunt e, iată, viu. O orchestră întreagă se nevoieşte să aducă la viaţă visul pus pe note de un compozitor, cu două sute de ani în urmă.

Puţin înainte de începerea concertului ne-am plimbat pe corso. E plin zilele astea de gherete care comercializează tot felul de obiecte decorative (multe din ele religioase - predominant creştine, totuşi). Care de care mai kitsch-oase, dar cui îi pasă? Mă uitam la Hristoşii ţipători, la Fecioarele în culori de papagal, cu raze în rogvaiv emanându-le din inimi, la poleiala aurie (necanonică) din reprezentările iconografice înecate în eresuri. Câteva minute mai târziu aveam să întâlnesc, în sala de concert, un amic de la care aflu un adevăr reciclat: nu importă reprezentările religioase dintr-o biserică. Doar nu te duci la muzeu, ci să te rogi…

Filmul & celelalte arte

Almanahul Cinema 1982 are ca temă principală relaţia dintre film şi celelalte arte. După uvertura dedicată politicii antirăzboinice a PCR sub Nicolae Ceauşescu, activităţii cinecluburilor şi premierelor româneşti din „vară până în iarnă”, volumul coordonat de Alice Mănoiu (redactor responsabil) şi Ioana Statie (prezentarea grafică) se ocupă de relaţia dintre film şi televiziune. Cronici de la câteva festivaluri de film din 1981 (Cannes, Pesaro, Moscova etc.) şi despre Arhiva Naţională de Filme, precum şi un grupaj sub titlul „Copiii vedetelor – Născuţi pentru a pierde?” întregesc conţinutul almanahului.

Premierele româneşti din perioada iulie-decembrie 1981, comentează Alice Mănoiu, cu greu se pot raporta - „nu atât numeric, cât calitativ” - la premierele anului anterior, ce „ridicaseră ştacheta prin titluri de referinţă”: Lumina palidă a durerii, O lacrimă de fată, Stop-cadru la masă, Croaziera, Vânătoare de vulpi. Astfel, se reţin doar două titluri: o biografie a unui mare artist (Ştefan Luchian de Nicolae Mărgineanu) şi un „eseu psihologic despre glorie şi eşec, plecând de la lumea sportului, dar extinzând observaţia” cu mijloacele unui „realism de şoc, uneori crud, potrivit mediului, fără exagerări caricaturale” (Învingătorul de Tudor Mărăscu). Ambele sunt „etape însemnate în drumul nostru către cristalizarea unui stil, a unor particularităţi de şcoală cinematografică naţională”.

După o serie de interviuri cu critici literari, de film şi teatru, regizori şi producători pe tema „De la carte la ecran”, studiul asupra legăturilor dintre film şi celelalte arte continuă cu articolul „De la Giotto la Rubliov”. Aici, referindu-se la „iluzia celei de-a treia dimensiuni” descoperite de Giotto, Dan Stoica arată că „într-un sens, cinematograful este consecinţa logică a invenţiei lui Giotto în domeniul picturii”. Şi, referindu-se apoi la filmul lui Andrei Tarkovski, observă că „în Rubliov, întoarcerea privirii nu e un simplu accent plastic, ea contribuie la crearea impresiei că personajul este prin tot ce spune, ce face, ce este (deci şi prin siluetă) o continuă întrebare adresată existenţei”. Grupajul „Pictura şi filmul” mai conţine o serie de portrete ale unor directori de imagine binecunoscuţi: Iosif Demian, Anghel Deca, Nicolae Mărgineanu, Doru Mitran, Nic Stan, Valentin Ducaru. Cu toţii au recunoscut că s-au străduit să povestească mai puţin prin cuvinte şi mai mult prin plastică – imaginea de film fiind situată, spun ei, „între cuvânt şi tablou, datorită montajului”. Un alt articol prezintă viziunea unor arhitecţi asupra raporturilor ce se creează între film şi arhitectură. Prof. univ., arh. Cezar Lăzărescu remarcă valorile reale ale imaginii şi decorului din unele filme româneşti - în special la Mircea Veroiu, „unde aspectul plastic este mai evident”, dar şi în Bietul Ioanide (decorurile: arh. Virgil Moise), unde a descoperit „nu atât atmosfera Bucureştiului cu specificul său urbanistic, cât atmosfera unei epoci”. Arh. Sandu Mihăilescu numeşte filmul, arhitectura şi muzica „arte înrudite” şi afirmă: „Cadrul scenografic trebuie să funcţioneze ca personaj dramatic”, referindu-se cu precădere la „ambianţa emoţională” – ca nou personaj – din filmele lui Andrei Tarkovski Andrei Rubliov, Solyaris şi Călăuza. Explorarea cadrului scenic al imaginii de film este continuată de scenografi: Ştefan Antonescu, Marcel Bogoş, Nicolae Drăgan, Dan Jitianu, Virgil Moise, Adriana Păun, Vasile Rotaru.

Iosif Sava prefaţează dezbaterea „Ce vă spune muzica de film?” cu un articol-îndemn: „Cineaşti, nu-l uitaţi pe Enescu…” Câţiva compozitori emblematici pentru muzica de film a acelor ani îi ăspund. Dumitru Capoianu susţine că „un regizor nu trebuie să ştie muzică; el trebuie să ştie să asculte muzică”. Cornelia Tăutu crede că „se pot lucra filme fără muzică” şi citează Proba de microfon, care i-a plăcut foarte mult. Muzica lui Tiberiu Olah pentru Osânda o consideră exemplară: „vine de nicăieri şi de oriunde, de nicicând şi din totdeauna, o muzică de naştere de lume, de expunere de lume”. La rândul său, Tiberiu Olah îşi aminteşte cu plăcere de partitura pe care a scris-o pentru Meandre - „un film foarte modern şi azi”, unde a avut o libertate ce i-a lăsat câmp deschis fanteziei. Muzica de film, afirmă el, „are o existenţă reală alături de operă, operetă, muzică de cameră, simfonică, show muzical, cabaret, estradă, spectacol de sunet şi lumină”. Compozitorul şi-a extras, regrupat şi reorchestrat teme din muzicile sale pentru film (Răscoala, Mihai Viteazul), sub forma unor suite care i-au fost cântate în filarmonici. Pentru Adrian Enescu marele avantaj al muzicii de film este că „poţi merge până la o infinitate de suprapuneri de teme, de structuri: o structură urmăreşte mişcarea aparatului în cadru, apoi se pot suprapune structura personajului principal, structura luminii, a altui personaj ş.a.m.d. Prin această suprapunere de structuri se creează ambianţa cadrului şi a secvenţei.” Enescu reproşează inginerilor de sunet din Buftea că „au mania zgomotelor”, că „nu vor să înţeleagă că în momentul în care se întâmplă o acţiune pe ecran, zgomotele se intuiesc, pentru că sunt foarte cotidiene, familiare. Este mult mai bine să te lase pe tine, ca spectator, să intuieşti un zgomot sau să-ţi creezi o atmosferă a ta, cu muzică sau chiar cu linişte…Noi oricum trăim într-un mediu foarte sonor (chiar poluat sonor). Noi nu mai venim din natură. N-am dreptate?...” Care filme le socoteşte importante din punctul de vedere al concepţiei coloanei sonore? „Filmele lui Tarkovski mi se par cruciale. Ale lui Nikita Mihalkov şi Andrei Mihalkov-Koncealovski emană viaţă şi dorinţa de a trăi. Coppola în Apocalipsul, acum aproape că nu pune zgomote, în mod paradoxal – fiind un film de război. Este făcut cu muzică electronică (muzică progresivă pe sintetizatoare). Iar în secvenţa decolării escadrilei de elicoptere, zgomotul elicei este mixat pe ritmul corzilor din aria lui Wagner de pe magnetofonul acelui ofiţer dement. În Filiera franceză era o „pânză” - absolut tot timpul – o „pânză” de corzi, de note ţinute supermonotone şi, pe deasupra, improvizaţie liberă la trompetă. N-am să uit niciodată urmăririle de maşini: venea maşina în plină forţă – „duduit” – şi de la un moment dat nu se mai auzea decât „pânza” de corzi (termenul muzical este cluster). Deci, ţi-a dat ideea, tema de zgomot – două maşini pe şosea – şi apoi fila zgomotul şi nu rămânea decât pânza de corzi şi, în fundal, trompeta cu surdină.” Ceea ce afirma Adrian Enescu despre muzica de film în 1982 este valabil şi astăzi: „a face muzică de film nu e afacere. A face muzică adevărată de film înseamnă a te restrânge la foarte puţine contacte muzicale. La noi nu se popularizează muzica de film prin disc sau prin radio – încă. Eu cred că a scrie muzică de film este o meserie cu totul aparte. Există nişte teorii şi nişte practicieni care susţin că o muzică de film nu poate să fie valabilă decât în contextul filmului. Eu nu cred aşa: o muzică de film ori este muzică ori nu este nimic.”

Virgil Toma lansează o dezbatere pe tema „Gest, mişcare, sens” în cinema. Tendinţa de operetizare a existenţei a fost încercată de un Minnelli, Kelly, Demy, însă atinge punctul maxim în opera regizorală a unui coregraf: Bob Fosse. Cabaret reuşea să surprindă un echilibru desăvârşit între „localul sordid şi acţiunile personajelor”. Coregrafia îşi lua „partea leului”, adunând în „secvenţe forte” metafora şi chiar umorul filmului. În filmele sale „metoda îşi atinge organicitatea tocmai pentru că artificialitatea convenţiei, după care actorii cântă şi dansează în momentele-cheie, este făcută firesc şi nu printr-o virtuozitate de circmstanţă, prin însuşi punctul de plecare a expresiei subiectului. În All That Jazz „un ping-pong de vase comunicante se realizează în coşmarul coregrafului muribund care îşi joacă viaţa până acolo unde confundă paşii de dans cu cei naturali şi universul contrafăcut al scenei cu cel nu mai puţin amorf şi impersonal al vieţii înconjurătoare”.

Volumul mai cuprinde şi câteva „confesiuni poetice” ale actorilor Ernest Maftei, Emanoil Petruţ, Adela Mărculescu şi Ioana Crăciunescu ş.a.. Iată o Irosire semnată Amza Pellea:

„Azi noapte am rămas

Singur, eu

Fără dumnezeu.

Atât am aşteptat;

M-am şi aplecat

Spre lăuntru, în mine,

Să văd cât se poate mai bine

Ca-ntr-un puţ, stele,

Comorile mele.

n-am desluşit nimic.

Doar un clipocit

Beznă şi umezeală.

Păcat de-osteneală.”

Ex libris

Ieri am fost vizitaţi de un comis-voiajor în fustă. Simpatica doamnă a venit cu un aparat de măsură a „spurcăciunilor” din apa potabilă pe care o bem. Rezultatul e alarmant: peste 500 de unităţi, faţă de numai 28 de unităţi care au ieşit la testarea apei filtrate aduse de ea. După ce a plecat am privit îndelung cele două pahare în care se afla apă testată: într-unul stratul de depuneri era negru (probabil era apa de la pompă), într-altul era roşiatic (probabil apa de la robinet). Dar am stat şi am cugetat aşa: nu este oare un moft – unul din multele care împodobesc (sau împestriţează) viaţa omului modern - folosirea acestui filtru (destul de costisitor), ca mijloc de precauţie şi de păzire contra feluritelor impurităţi din apa pe care o consumăm? Ciudat, după ce testul apei pe care-o consumăm ne-a arătat stratul de „mâl” pe care – fără să ştim, sau fără să ne pese – îl îngurgităm „la pachet” împreună cu raţia zilnică de H2O, şi mie şi Ralucăi ne-a cam trecut pofta de a mai bea apă…o vreme. După câteva ceasuri, a doua zi, autosugestia a încetat şi ne-am hotărât să bem o vreme apă îmbuteliată…

P.S. Mircea Cărtărescu, în ultimul său editorial, constată – dacă mai era nevoie – că „lumea cărţii se scufundă”. În trecutul comunist, „poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii.” Atunci, ante-1989, „cărţile au avut o importanţă mult mai mare în viaţa oamenilor. Erau singurul mijloc de „entertainment” cotidian, ieftin şi la-ndemână, în condiţiile în care televiziunea era impracticabilă, filmele erau puţine şi proaste, lumea de un cenuşiu exasperant.” Ce mai zice Cărtărescu? Pentru că „nu prea se publicau nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina.” Concluzia: „Te apucă o jale veselă când te gândeşti: românii au fost condamnaţi, timp de patruzeci de ani, să citească numai capodopere, iar azi, când au libertatea de a alege, nu doar că nu le mai citesc, dar nu mai citesc nimic, nici măcar cărţi de consum.” E clar, noua paradigmă „post-modernă” – căreia, culmea ironiei, îi este şi Cărtărescu slujbaş credincios - se naşte, dacă nu cumva îşi trăieşte deja veacul. Pentru cei care au refuzat „rinocerizarea” e de neînţeles. What’s next?

Petre

Îl ştiu de pe marele ecran, însă – atât ca actor (în Tango de Slavomir Mrojek-Tompa Gábor şi în Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare-Alexandru Darie), cât şi ca regizor - a făcut şi mult teatru. L-am văzut prima oară la cinema în 1981, în Croaziera lui Mircea Daneliuc. Apărea mai ales într-una din secvenţele-cheie din acel film-cult de la începutul anilor 80. Era un mustăcios care participa la „jocul cu lingura”, amendat ca „imoral” de organizatorul retrograd şi ipocrit al acelei „croaziere” pe Dunăre pe care o transforma în corvoadă. Prin 1984 l-am reîntâlnit în Imposibila iubire de Constantin Vaeni, după Intrusul lui Marin Preda. Juca un om de nimic, un ţărănoi parvenit, un ticălos în „era ticăloşilor” când, spunea Marin Preda, „nulităţile cresc”. Tot în acel an avea să primească primul rol de mare întindere: haiducul Ion din Dreptate în lanţuri de Dan Piţa, un fel de Iuda care-şi trădează tovarăşul cu care-i jefuia la drumul mare pe „ciocoi”. Făcea un tandem reuşit cu Ovidiu Iuliu Moldovan şi Claudiu Bleonţ. La un moment dat, presimţind că-şi va vinde amicul pe câţiva arginţi, Bleonţ îi dăruieşte o ramă de tablou, spunându-i: „Să n-o vinzi! Să nu vinzi!” Căinţa sa post-trădare e jucată magistral.

Şi a venit „lozul cel mare”: Pas în doi, tot în regia lui Dan Piţa, din vara anului 1985. Acolo, Petre Nicolae – căci despre el este vorba - e un strungar: Ghiţă, băiatul de la ţară pe care mama l-a învăţat „pe femeie, orice-ar fi, să n-o baţi”. El e cel mai bun prieten al lui Mihai (Claudiu Bleonţ apare în rolul unui Casanova strungar şi student la seral), cu care a făcut şi armata. Habar n-are ce-i aia poezie – îi va reproşa boemul şi nestatornicul Mihai. E însă consecvent iubirii sale pentru Maria (Ecaterina Nazare), pe care - deşi are un copil din flori - o îndrăgeşte în taină. Iar Mihai o curtează şi el. Se răfuieşte cu tatăl copilului (Iulian, memorabil jucat de Valentin Popescu) – un magaziner parvenit, meschin şi turnător. Şi, după ce-l dă cu capul de pereţi (la propriu!) pe uşuraticul său prieten, ştie că a câştigat-o pe aleasa inimii lui. Toată această pasiune însă îl răvăşeşte: „Vreau piese brute! Vreau să muncesc! Nu pot să muncesc când nu e linişte-n mine!” - va striga atunci când Iulian îl pârăşte la meşter pentru o piesă executată prost fiindcă „a încurcat reperele”. A rămas una din replicile emblematice ale filmului. Prin 1988 a fost Zmeul din parodia muzicală Zâmbet de soare de Elisabeta Bostan. Imediat după 1990 l-am revăzut în Şobolanii roşii de Florin Codre: un cascador, turnător la Securitate ca în Priveşte înainte cu mânie (1993), de Nicolae Mărgineanu. Rolurile de parveniţi şi canalii îi veneau deja mănuşă.

În ce priveşte cele două partituri solide care l-au consacrat (cele din filmele lui Dan Piţa), mi-a povestit că filma, în primii ani de după Revoluţie, o un soi de vodevil turcizat din care îmi amintesc numai titlul (şi pe George Mihăiţă, în rol de popă în sutană): Paradisul în direct. Era pe plaja de la Costineşti, alături de câţiva populari actori de revistă, prezenţi cu toţii în distribuţia acelui block buster autohton. Un spectator între două vârste, pe care nu îl mai văzuse în viaţa lui, îl recunoaşte. Îl ştia din Pas în doi şi Dreptate în lanţuri. Vine spre el şi-l întreabă: „Cum, dumneata joci alături de ăştia?!” Apoi s-a depărtat dintr-odată, fără să mai adauge nimic. A fost, spune actorul, semnul suprem de recunoştinţă oferit ad-hoc de acel spectator necunoscut pentru rolurile sale serioase de dramă în care îl văzuse.

M-am împrietenit cu Petre Nicolae (născut pe 12 martie 1955) în chiar ziua când ne-am întâlnit – în vara anului 2009 - pe coclauri, în Munţii Căpăţânii. Venise pentru a afla liniştea aceea interioară de care ai nevoie atunci când te apuci de lucru. S-a întâmplat – minunată întâmplare! - că am ajuns în aceeaşi zi la schitul unde vieţuieşte, ca pustnic, actorul-monah Dragoş Pâslaru (aka Monahul Valerian), cu care de câteva ori a împărţit platoul de filmare. Ne-am revăzut apoi la Bucureşti şi am tot stat de vorbă, faţă către faţă sau la telefon, de parcă ne-am cunoaşte de când lumea…

Out from the deep

M-am uitat, cu Raluca, la un documentar BBC despre corpul omenesc, mai precis despre zămislirea fiinţei umane, despre „războiul nevăzut” până la formarea embrionului, dar şi după transformarea acestuia în făt. La final am văzut chiar o naştere. O tehnologie avansată - zicem noi acum, dar ce vor spune cei de peste cinci sute, o mie de ani? – permite filmarea intrauterină a primelor clipe de viaţă, acea luptă aprigă a celulelor – de ordinul milioanelor - pentru supravieţuire. Într-adevăr, „primul rai” nu e atât de confortabil pe cât – în mod simplificator – se spune. „Leagănul de vis” prezentat în desenul animat francez (excelent, de altfel) Get Out e un mit frumos. Realitatea însă este mai…prozaică. În timp ce te „coagulezi” eşti presat, la propriu, ba de plămânii, ba de intestinele şi vintrele mamei. Şi apoi te naşti - you simply get out from „the deep”.

Filmuleţul acesta mi-a amintit de parodia lui Woody Allen, Everything You Always Wanted to Know about Sex (But Were Afraid to Ask). Prima oară am văzut-o prin 1986, cred, în cadrul unui maraton de filme difuzate într-un week-end la televiziunea belgrădeană. Ce eveniment – pe atunci! – era acel maraton…Toată suflarea cinefilă (şi nu numai) din vestul ţării avea antenele orientate spre ultra-liberalii (credeam noi) sârbi ca să vedem Last Tango in Paris şi alte năzdrăvănii. Printre ele, şi această comedie a lui Woody Allen care, în ultimul segment (scheci) închipuie ce se întâmplă în timpul slobozeniei de … seminţe. Prezenţa lui Woody (încă în formă, în acele vremuri) printre soldăţeii-spermatozoizi era ilară. El, „soldăţelul” posesor de conştiinţă, îşi pune probleme existenţiale şi „escatologice” încă de atunci, din timpul concepţiei. Mă rog, al împerecherii…

Early spring psalm

Ne străduim să dăm un rost (cu mintea noastră cea adesea tulbure) vieţii, zilelor, ca şi cum noi ne-am lupta cu morile de vânt, iar cerul ar fi acolo sus, de neatins. Ori psalmistul, strâmtorat şi el (dar nu acrit) ca noi, spune: „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinereţele mele. Întru tine m-am întărit din pântece; din pântecele maicii mele Tu eşti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururi.” Despre această stare de prunc întărit întru ziditorul său „din pântecele mamei” îi vorbeşte Călăuza Scriitorului blazat, revoltat şi acrit, atunci când îl povăţuieşte să se gândească la trecut. Când omul se gândeşte la trecut, omul devine mai bun. Da, numai că uneori acele oaze de oxigen sunt blocate de împieliţate bariere şi nu mai ajungem la ele. Pur şi simplu nu mai putem coborî sub „vârsta adultă”. Unii, mai norocoşi, se mângâie cu aduceri aminte: parcă a fost ceva, undeva, cândva în sufletul nostru – azi pierdut ori uitat în anii prunciei. Parcă am mai trăit şi altceva înaintea îngheţării noastre, înaintea împietririi noastre…Parcă aveam odată, ca niciodată, acel elan pe când rosteam, în duh cu psalmistul, „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac” Orice-am spune, filmul ni s-a rupt din pricina acelei slobozenii (care e abuz de libertate) ce ne-a zdrobit…

Ne înspăimântă anii, viaţa şi moartea, clipa şi veşnicia, dar în Psalmi stă scris: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.” Şi tot acolo, această uluitoare şi formidabilă rugă: „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune”…

Holy Trinity - Tarkovsky remix

La începutul anilor 80 exista – în repertoriul cinematografelor din România – un film-apolog, un film-şaradă care, inexplicabil, făcea săli pline de câte ori era programat. Deşi avea numai trei personaje principale, nu se întâmpla nimic spectaculos – în sensul hollywoodian – în cele aproape trei ore de proiecţie şi mai era vorbit - atunci când nu era cu totul mut - într-o limba nu tocmai agreată (rusa), mulţi veneau să revadă Călăuza (Stalker) - căci despre el este vorba - a doua sau a treia oară (ori chiar mai des) cu speranţa că vor mai înţelegeau câte ceva din ceea ce părea un lanţ de mistere de nepătruns.

Filmul lui Andrei Tarkovski a fost tălmăcit în fel şi chip. La cât de apofatic şi încifrat este, nici nu e de mirare. Un amic îmi povestea că i s-a vehiculat, „pe un ton foarte doct”, următoarea explicaţie: cele trei pahare de pe masa din casa Călăuzei (asupra cărora se revine în scena finală, la rândul ei „citită” în cheie „paranormală”) ar reprezenta nici mai mult nici mai puţin decât ... Sfânta Treime. Amicul îl credea însă pe Tarkovski mult mai subtil şi a concluzionat că multe „şopârle” erau mai degrabă în mintea miilor de „hermeneuţi” care umpleau cinematografele la Călăuza decât în intenţiile (cel puţin conştiente) ale regizorului: „Ca orice mare artist, spunea el, Tarkovski a creat în 3D acele forme ideale în care să vărsăm tot ce ne macină pe noi. De aici mulţimea de sensuri, receptări şi interpretări posibile.” Acest comentator tarkovskian a mai adăugat că grija noastră ar trebui să fie să nu sufocam cu personalitatea noastră „formele acestea ideale”, să intrăm în joc pentru 2 ore şi apoi să ne retragem elegant din „zonă” ca dintr-un „parc de distracţii pentru care biletul de acces e valabil doar o zi”. Că universul tarkovskian numai „parc de distracţii” cu „biletul de acces valabil doar o zi” nu e, o dovedesc, dacă mai e nevoie, filmele sale (şapte şi jumătate la număr, dacă socotim şi meritoria lucrare de diplomă, Compresorul şi vioara). De altfel, Tarkovski nu şi-a propus nicicând să „distragă” atenţia spectatorului şi să-l „distreze” cu o sumedenie de lumi posibile, neesenţiale. Fantasticul (elementul de science-fiction) din Solyaris şi din Călăuza este mai curând un „fantastic al credinţei” ce nu numai că nu „distrează” pe privitor, ci îi solicită mintea să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizându-i eul.

Analogia dintre persoanele Sfintei Treimi şi cele trei pahare din casa Călăuzei este, într-adevăr, forţată. Dar un sâmbure de adevăr tot se găseşte în această lectură. Să ne amintim secvenţa în care cele trei personaje principale din Stalker sunt într-un bar sordid, înaintea descinderii în Zonă. În stânga e Profesorul (Fizicianul), în dreapta e Scriitorul şi în centru e Călăuza. Fiecare cu câte un pahar cu tărie în faţă. Din nou trei pahare! Dar aici, în acest cadru, apropierea de Sfânta Treime – aşa cum este zugrăvită ea de Andrei Rubliov în cunoscuta icoană – nu mai e deplasată. Mai mulţi teologi (între care şi Gabriel Bunge) au citit capodopera iconografică a lui Rubliov (cunoscută şi sub numele de „Ospitalitatea lui Avraam”) astfel: în centrul icoanei ar fi Dumnezeu-Fiul (a se vedea copacul – aluzie la lemnul din care se face crucea – în spate; în imaginea lui Tarkovski se află Călăuza, un personaj hristic par excellence); în dreapta ar fi Dumnezeu-Sfântul Duh (înveşmântat într-o mantie verde, simbol al vegetaţiei - de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh bisericile răsăritene din toată lumea sunt împodobite cu crengi înverzite, simbolizând acoperirea întregului pământ – reprezentat, convenţional, printr-un munte stilizat - de mantia verde a ierbii; la Tarkovski e Scriitorul, omul de spirit ce şi-a pierdut inspiraţia (duhul, cum ar veni) – de aceea şi merge în Zonă, sperând să şi-o recapete; în fine, în stânga ar fi Dumnezeu-Tatăl (în spate, se poate zări Templul de rugăciune; la Tarkovski se află Profesorul – omul de ştiinţă care va pătrunde în zonă cu gânduri viclene, dorind să arunce în aer „această blestemăţie” care „poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare” şi „nu poate aduce fericire nimănui”).

Aşadar, nu cele trei pahare în secvenţa finală, teleghidate din priviri de fetiţa Călăuzei ce nu poate umbla (e o „victimă a Zonei”), şi nici cele trei pahare din secvenţa barului sordid sunt o epifanie a Sfintei Treimi. Mai degrabă am recunoaşte, aşa cum am arătat mai sus, un „remix” (post)modern al Sfintei Treimi în cele trei personaje: Profesorul, Călăuza şi Scriitorul. Dacă însă, în reprezentarea lui Rubliov (singura canonică din Biserica Ortodoxă) persoanele Sfintei Treimi sunt într-o deplină comuniune, la Tarkovski acest spirit de comuniune, de beatitudine lasă loc spleen-ului, „misterelor”, absurdului. Nici Profesorul şi nici Scriitorul nu par să-şi găsească rostul în dezolantul peisaj post-creştin - care însă mai păstrează, din cele ce au fost, doar o rătăcită cunună de spini, nişte monede răsfirate într-o apă, un peşte şi o pictură cu Ioan Botezătorul. Numai Călăuza se mai încăpăţânează să rămână ultimul care „stinge lumina” şi poate că aici, în această slujire a apreapelui, am putea afla taina „sfinţeniei” sale. Asemenea unui nebun întru Hristos, îşi săvârşeşte lucrarea mântuitoare până la capăt: dăruind altora din ceea ce nu are (speranţă, credinţă, iubire) pentru a exista, pentru a le putea dobândi astfel şi pentru sine.

Fotograf, director de imagine, regizor, OM: Nicolae Mărgineanu

Gata, am terminat de văzut toate filmele regizate de dl. Nicolae Mărgineanu (cu care am avut bucuria – da, bucuria! – să mă reîntâlnesc, fie şi pentru un ceas jumătate, sâmbăta trecută)…După Un om în loden, Ştefan Luchian, Întoarcerea din iad, Flăcări pe comori, Undeva în est, Priveşte înainte cu mânie, Faimosul paparazzo, Binecuvântată fii, închisoare şi Logodnici din America (pe care le-am tot văzut de-a lungul anilor, începând din 1979, când a debutat ca regizor), am ajuns aseară, pentru întâia oară, la Pădureanca. Iar azi la Schimb valutar şi Un bulgăre de humă. Din aceste trei „restanţe” rămân, undeva pe retină, câteva prezenţe actoriceşti (Adrian Pintea, Victor Rebengiuc, Manuela Hărăbor, Dorel Vişan, Maria Ploaie, Mioara Ifrim, Marcel Iureş, iar din Schimb valutar Cosmin Seleşi, Aliona Munteanu, Andi Vasluianu, Rodica Ionescu) şi construcţiile plastice semnate Doru Mitran (Pădurenca) şi Relu Moraru (Un bulgăre de humă). Este ceva învăluitor şi delicat, ceva – până la urmă - uman şi curat în toate filmele acestui regizor. Ochiul său (a fost, cândva, un talentat operator - a se vedea măcar Tănase Scatiu şi Profetul, aurul şi ardelenii) ştie şi vrea să observe rostul lucrurilor (într-o lume tot mai confuză, tot mai „pe dos”, mai - aparent - pointless), chiar dacă – aşa cum se întâmplă cu Iorgovan din Pădureanca sau cu Emil şi Lili din Schimb valutar – personajele nu reuşesc să-l atingă, să-l „apuce”, ratându-se. Dar şi unele prezenţe episodice, „meteorice” dau mărturie despre rost: preotul tânăr din Schimb valutar ce ajunge la spital pe o ploaie năprasnică (chiar după ce auzim pe cineva înjurând popii pentru lipsa lor de dăruire) pentru a face o slujbă unei muribunde, sau gospodarii jucaţi de Victor Rebengiuc şi Şerban Ionescu (în Pădureanca) şi Valentin Uritescu (în Schimb valutar). „Cireaşa de pe tort” din Schimb valutar e însă o actriţă debutantă, Aliona Munteanu - ce joacă o prostituată care poartă cu ea cicatricea unei iubiri pierdute şi a cărei ştiinţă de a face haz de necaz îl energizează pe ghinionistul Emil.

Într-un fel, filmele regizorului Nicolae Mărgineanu mă ajută să înţeleg (în ciuda imperfecţiunilor inerente, şi mă gândesc mai ales la prestaţia unor actori neprofesionişti) de ce omul Nicolae Mărgineanu este atât de special. De ce, atunci când am stat prima oară mai mult de vorbă cu domnia sa, mi-a lăsat impresia că îl ştiu de o viaţă. La rândul său, omul Nicolae Mărgineanu mă ajută să înţeleg de ce – fără excepţie – filmele lui sunt (în ciuda „mâniei” cu care privesc spre trecut, prezent ori viitor unele din personajele sale) atât de umane, de tandre, de pline de patos…

Gaudeamus igitur

În 1976 apărea pe ecrane încă o comedie românească lipsită nu numai de umor, ci şi de orice fel de substanţă: Serenada pentru etajul XII. Nici nu se putea altfel, câtă vreme scenariile erau sarcini de Partid - şi era un singur partid la putere. Bieţii actori (Ileana Stana Ionescu, Olga Tudorache, Florian Pittiş, Draga Olteanu, Adina Popescu în frunte cu Toma Caragiu) se chinuiau să scoată ceva – şi uneori, pentru câteva momente, chiar izbuteau - de unde nu era nimic de scos. Altfel spus, încercau şi ei să facă din rahat bici. Mai erau şi cântecele compuse de Paul Urmuzescu (şi, desigur, serenada pentru etajul XII cu care se încheie – apoteotic – filmul). Pentru că realitatea cruntă a dezastrului din 4 martie 1977 avea să contrazică prea evident mesajul propagandistic strecurat în acest film (macarale, blocuri şi iar blocuri), Serenada… a fost repede scos de pe ecrane după tragicul eveniment în care – ce ironie! - avea să-şi piardă viaţa şi Toma Caragiu.

După 33 de ani, presa centrală publică tot felul de articole-avertisment. Nu numai blocurile vechi sunt expuse pericolului de a se prăbuşi în cazul unui posibil cutremur, ci şi turnurile din oţel şi sticlă – mai nesigure chiar decât blocurile din perioada comunistă. De bună seamă, cutremure şi alte calamităţi se pot petrece oricând şi pot curma viaţa oricui. Dar parcă ele sunt singurul pericol? Tot astăzi presa internaţională comentează uciderea unei stewardese din Norvegia, soţie şi mamă a doi copii, după ce a fost bătută crunt de ucigaş. N-a fost nevoie de niciun cutremur, de niciun război ca să ajungă, sărmana, la „capătul liniei”. De-aia mi-e atât de drag acel elev al meu care afirma, cu o naivitate dezarmantă, că el ştie că este nemuritor. La anii lui frumoşi nu se gândeşte – fără să facă niciun efort în acest sens - nici la cutremure, nici la tsunami, nici la inundaţii şi nici la alte feluri de a muri, subit şi violent. Gaudeamus igitur!

Apostol

Lucică Mircu scrie pe Marele Ecran (blogul lui şi-al lui Richie) câteva rânduri despre Gară pentru doi (1982). Demersul său – aşa cum îl înţeleg eu - este, oricât ne-am feri de acest termen, un fel de apostolat (atunci când e pe deplin asumat) şi ţinteşte spre combaterea prejudecăţilor şi spre „luminarea” tinerilor spectatori de cinema, fideli marelui (sau micului) ecran. Fideli, oricum, Fratelui Cel Mare, căci Big Brother nu se ascunde doar în repertoriul cinematografelor sau în programele TV. Amicul meu, al cărui condei critic îl preţuiesc, crede – spune el - în convertiri, în de-spălarea creierelor, în de-tembelizare. Ceea ce este – în anumite cazuri – posibil, doar că presupună extrem de multă migală, răbdare, perseverenţă. Prin vinele (încă) tinerilor cinefili care, adesea ne-prieteni cu lectura, frecventează asiduu „marele ecran” (sau canalele TV sau navighează pe internet) curge mai ales sânge americanofil, divertismentofil, care în loc de hemoglobină are cipuri bine definite, plasate acolo în timp de fiecare producţie comercială şi comercialissimă venită de peste ocean sau fabricată oriunde altundeva – că doar patentul s-au grăbit şi alţii, ne-americani, să-l fure. Îmi vine să întreb: unde sunt producţiile comerciale de altă dată, în care mai era loc şi de puţin suflet? Dar poate că peste cincizeci de ani va veni cineva care – sătul de produsele junk - se va întreba, nostalgic: unde sunt producţiile comerciale din anul 2010, unde e Avatar-ul? Aşa că ar fi motive să ne bucurăm de gloriosul prezent în materie de entertainment. Se va putea şi mai rău, mult mai rău…

Oricum, întoarcerea spre tezaurul clasic de valori – nu numai în ceea ce priveşte filmele – mi se pare de bun augur. Lucică o numeşte întoarcere spre trecut, spre „antichităţi” (asta e eticheta sub care şi-a adăpostit articolul); pentru mine este pur şi simplu o întoarcere spre Frumos, spre Valoare, spre Artă, spre Sine până la urmă…

Percutissimo

Marţi seara am ajuns, cu Theodor, la concertul-eveniment susţinut de percuţionistul Doru Roman împreună cu ansamblul pe care-l conduce, „Percutissimo”. Toţi compozitorii cântaţi în program mi-au fost necunoscuţi: G. Mălăncioiu (Katharythmos), M. Ford (Capricio), P. Spiesser, R. Washburn (Pent-Agons), N. Jivkovic (Trio per uno – partea I), M. Colgrass (Inventions on a Motive), H. Ovcharenko (What the Shaman Saw), M. Minoru (Marimba Spiritual – partea a III-a). Unele piese - mai ample, mai elaborate, precum ultimele două - ne-au impresionat mai mult. În deschidere, compozitorul Gabriel Mălăncioiu a prezentat, pe scurt, lucrarea ce urma să-i fie cântată – un opus năvalnic spre final, o împletire de „catarsis” şi „ritm”. La un moment dat, Doru Roman a anunţat că la Jimbolia, cu sprijinul primăriei de acolo, se pregătesc nu mai puţin de o sută de … toboşari. O parte din ei au fost prezenţi în sală.

La Filarmonică erau, cred, peste două sute de spectatori. Întotdeauna când sunt la concert mi se pare că ar putea (ar trebui) să fie mai mulţi, chiar atunci când sala e plină…

P.S. În timpul unei lucrări, începe deodată să sune, insistent, un telefon mobil. Posesoarea, o bătrânică mai uitucă (şi mai neîndemânatică), se tot chinuia să-l facă să tacă. Atunci când a prefaţat următoarea lucrare, Doru Roman a ţinut să adauge (pentru cine are urechi de auzit) că partitura nu conţine niciun fel de sunet de telefon mobil…

One man's meat...

...is another man's poison

Felicia, asistată de Tatiana şi de Raluca, ne-a pregătit nu mai puţin de opt feluri delicioase de mâncare vegetariană exotică pentru agapa organizată la trei zile după ce „al optulea an” s-a unit cu Theodor. Îmi amintesc de începutul aventurii mele prin străinătăţuri, de mofturile pe care le făceam la – de exemplu – brânza Stilton (cu mucegai), la unele condimente (Oregano), la tulpina de ţelină folosită împreună cu felurite sosuri etc. Treptat am deprins – nu foarte uşor, însă – noile gusturi şi de atunci am început să-mi lărgesc „orizontul gastronomic”. De fapt, nu e nevoie să mergi până în India cea încifrată (sau în Mexic, sau în Thailanda) ca să te bucuri sau să strâmbi din nas la arome şi gusturi cu care n-ai fost obişnuit până atunci. În chiar perimetrul aceleiaşi ţări se găteşte, vai, atât de variat: poţi împărtăşi sau nu diversitatea culinară din patria ta, bucătăria altora care - fără să aibă aceleaşi gusturi şi preferinţe gastronomice - sunt, totuşi, de acelaşi neam cu tine. Theodor, spre deosebire de mine, are şansa de a degusta mâncăruri asiatice sau sud-americane la o vârstă la care meniul meu preferat, servit cu religiozitate de trei ori pe zi, era … cacao cu lapte.

Ieri am renunţat la o groază de LP-uri de vinil. Şi încă mai am. Le-am dat unui meloman care se pricepe, poate mai bine, să le folosească şi să le valorifice. Într-un fel, m-am despărţit de o parte din mine, căci am pus mult suflet în discoteca pe care am agonisit-o vreme de 15 ani. Azi, Csobi i-a adus lui Theodor un fluier, cu tot cu manual şi cu un CD. Urmează s­ă-l alfabetizăm, noi, înainte de a reveni. Ne-a arătat cum se produc sunetele din gama do major. Iar Claudiu m-a întrebat ce cred despre eventualele (iminentele?) concedieri din învăţământul românesc. Asta în condiţiile în care, spune el, e nevoie de profesori… Habar n-am ce va fi. Dar ceva cred că trebuie să se schimbe. Oricum, ei, elevii, sunt cei mai nevinovaţi. Şi ei, mai mult decât alţii, vor trage ponoasele de pe urma debandadei generale care a cuprins întreg sistemul educaţional. Nu e imposibil ca aceşti tineri să recupereze după aceea tot ceea ce nu au deprins în şcoala primară/gimnaziu/liceu, dar uşor nu e. Eu, mărturisesc, am avut noroc. Deşi „o mână îmbătrânită azi de soarta mea” (vorba lui Blaga) m-a crescut de mic să caut şi să cultiv „frumosul şi adevărul”, m-am poticnit – până în adolescenţă – de iluzia imaginii (cinematografice) şi nu am descoperit (decât destul de târziu: la începutul liceului) plăcerea lecturii. În niciun caz nu m-au ajutat orele care, teoretic, erau cel mai îndreptăţite să mă formeze în acest sens: cele de limba şi literatura română. Dar am recuperat, pe cât am putut, după ce l-am întâlnit pe Inginer. El nu mai e printre cei vii, însă dorul de el e nestins. Asta rămânem – dacă e să rămânem în vreun fel: umbre sau lumini ce tulbură sau bucură urmaşii (după trup sau spirituali/duhovniceşti). Nu în ultimul rând, trebuie să recunosc: am avut şi norocul unor vremuri mai puţin…înnebunitoare. Delirul mediatic (chiar sub forma cultului personalităţii) şi derizoriul de tip tabloid parcă nu au paralizat întreaga societate de atunci, în anii 70-80. Alte vremuri, alte ritmuri. Atunci mi se păreau sinistre, acum mi se par – prin comparaţie cu babilonia de azi – mai … umane. Dar, viaţa merge înainte şi cheia trecutului şi a viitorului este în prezent…

Home Again

DIN NOU ACASĂ
music, arr. by Sfinx
voice by Dan Andrei Aldea
lyrics by Şt. O. Iosif