Tuesday, 23 June 2009

Perpetuum mobile

Reîntâlnirea cu Monahul este, de fiecare dată, un refresh la chintesenţe. Ce este cu adevărat esenţial în această petrecere a noastră prin viaţă? Şi, de fiecare dată, răspunsul e acelaşi: cu adevărat esenţiale ne par să sunt mofturile, toanele, orgoliile de moment sau de „cursă lungă” fiindcă ele ne împiedică să înţelegem cât suntem de efemeri sau cât putem fi de veşnici. Cum veşnicia (mântuirea) este, spune el, supremul pariu al celor care-au depus votul monahal, orice sminteală le poate fi fatală. Orice ieşire din ritmul rugăciunii poate avea consecinţe catastrofale pentru sufletul celui ce se nevoieşte să dobândească, la sfârşitul cursei (ieşirii din temporalitate) „cununa de lauri”.

Îi ascultam ieri în maşină, la întoarcerea spre casă, pe Theodor şi pe Marius cântând Tatăl nostru (pe muzica lui Anton Pann), iar apoi teologhisind pe fiecare vers al acestei rugăciuni domneşti. Marius, e drept, are tactul şi răbdarea de a diseca fiecare colţişor de sens duhovnicesc, de a tălmăci ruga pe înţelesul unui copil. Toate bune şi frumoase, numai că mie lumea mi se pare mult prea mare şi prea diversă pentru a putea trăi (ori a îndruma pe cineva să trăiască) by extremely strict standards. E drept că omul trebuie să meargă pe „calea strâmtă” pentru a birui în „lupta cea bună”, însă cât de strâmtă şi de îngustă trebuie să-i fie calea? That is the question. Îmi pare că toată această organizare ţine de bucătăria duhovnicească a fiecăruia.

Şi da, sunt de acord cu Monahul când îl citează pe avva Ghelasie de la Frăsinei care îl povăţuia să evite cu orice preţ disputele, polemicile, certurile. De ce? Pentru că – superbă strategie - atunci când simţi prezenţa „nefârtatului” în discursul adversarului de idei e cuminte să-l laşi în pace. Iar asta ţine de un principiu fundamental: răul nu este un perpetuum mobile, combustibilul său (care nu vine din energiile necreate ale Celui Atotputernic) se va consuma în cele din urmă. Doar că nu ştim niciodată când e acel moment al „capitulării” sale.

Monday, 22 June 2009

Ghiţă

Fiecare cu pelerinajele sale. Al nostru, de ceva vreme, ne poartă prin Munţii Căpăţânii. După un adevărat tour de force, Raluca ne-a debarcat la cabana monahului de la poalele Pătrunsei. Acolo ne-am lăsat maşinile (am venit împreună cu Marius, Ovidiu, Sorin & Francisca) şi am mai străbătut vreo câţiva kilometri pe drumuri de munte. Zeci de minute pe marginea prăpastiei, serpentine prin nişte şanţuri pe care s-ar putea practica lejer bob-ul, iarna. De cum am ajuns, la începutul urcuşului, mi-am amintit clipa când, cu vreo nouă luni în urmă, am coborât din drumeţia noastră şi-am urcat, sleiţi de puteri, în maşină. Acum ne aştepta încă o oră de urcuş.

Şi am ajuns pe coasta schitului Pătrunsa. Am căutat pe cineva dintre ierarhi pentru ca să ne dea încuviinţare să campăm. Lângă biblioteca mănăstirii zărim doi bărbaţi. Unul din ei are o figură cunoscută. Ştiu cine e: actorul Petre Nicolae, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi (1985). Trec pe lângă ei ca să rezolvăm formalităţile de cazare. Cum excursia noastră fusese anunţată, ni s-a dat voie să campăm imediat. Un monah tânăr ne-a călăuzit până într-o poiană, unde în câteva minute ne-am ridicat corturile. Pe drum, am mers câţiva paşi alături de cel care, cu vreo 25 de ani în urmă, l-a întrupat/însufleţit pe Ghiţă. „Şi voi aţi venit tot la Monah?” „Da!” îi răspund, iar apoi adaugă: „...El e stâlpul nostru! Îl urmez cu paşi mici, dar siguri!...” N-a precizat al cui stâlp, însă mi-a plăcut cum sună: „stâlpul nostru”, adică – mi-am zis – al actorilor. (A doua zi i-am povestit Monahului şi, cu umorul său m-a corectat: „Stâlpul de scuipat poate...”) Am mai schimbat câteva vorbe despre rolurile sale din Croaziera (cel care participa la jocul cu lingura), şi Imposibila iubire (parvenitul Achim). Amicul Actorului, auzindu-ne vorbind despre Pas în doi i s-a adresat (exact cu tonul şi vorbele lui Ghiţă): „Ai fost aseară la Maria? Dacă era altcineva în locul tău l-aş fi strâns de gât ca pe-un nemernic...”...Zâmbim şi ne luăm la revedere. Seara am mai cinat şi ne-am culcat.

Pe la patru dimineaţa Theodor se trezeşte şi vorbeşte într-una. Îl potolim şi se culcă la loc. La 7.30 trecute fix Raluca îl aude pe Monah bătând cu toiagul în masa de lemn din poiană. În câteva clipe iese din cort. S-a ţinut de cuvât: prin SMS ne vestise că o să ne bată la uşa cortului sâmbătă dimineaţa. Mă dezmeticesc şi îi ies şi eu în întâmpinare. Ne întreabă de Theodor şi-i spun că încă mai doarme fiindcă s-a trezit cu noaptea-n cap. „A vrut să înceapă rugăciunile de noapte, de-aia s-a trezit!” glumeşte Monahul, însă, doar pe jumătate. Stabilim că ne vom revedea, peste câteva ore, la biserică. Zis şi făcut. Ne echipăm şi mergem la liturghie. Vorbesc cu Părintele Stareţ să-l împărtăşească pe Theodor. Crezând că suntem în trecere şi nu vom sta până la sfârşitul slujbei, dă poruncă unui preot din altar să-l cuminece pe Theodor, deşi liturghia e abia la jumătate. Monahul către Theodor după slujbă: „Măi, minunea lui Dumnezeu!” Atâta i-au plăcut lui Theodor aceste cuvinte, că le-a repetat (cu intonaţia cu care au fost rostite) de fiecare dată când ne-am mai văzut cu Monahul. La final ne reîntâlnim cu Actorul. Îi amintesc şi de rolul haiducului Ion din Dreptate în lanţuri (1984). Acolo, Năstase (Bleonţ) îi dă lui Ghiţă o ramă de tablou: „Să n-o vinzi. Să nu vinzi!”, îi spune privindu-l fix. Iar noi vom vedea că Ion e de fapt un fel de Iuda ce-şi trădează camaradul, pe haiducul Pantelimon (Ovidiu Iuliu Moldovan). „E ceva cu simbolurile de-acolo dacă mai sunt vii şi după 25 de ani...” Mergem la trapeză pentru prânz. Stăm faţă-n faţă la masă. Îmi vin în minte alte replici de-ale lui Ghiţă: „Vreau piese brute! Daţi-mi piese brute! Nu pot să muncesc dacă nu e linişte-n mine! Vreau să muncesc!” Zâmbeşte: „Mă măguliţi!” Cu toţii pleacă pe creastă, eu rămân cu Theodor şi mergem la cort. Monahul rămâne cu noi un ceas, la umbra unor copaci. Discuţiile pe teme duhovniceşti cu Monahul sunt fascinante. Şi nu mai puţin răscolitoare, căci el – spre deosebire de noi, cei din puf - a ales să vieţuiască, by bare necessities, pe lut. Am stat apoi cu Theodor în cort şi am repetat nişte sintagme în engleză. A rostit Crezul ortodox în română şi i l-am tradus în engleză. Am vorbit apoi despre simţuri. I-am explicat cum funcţionează cele patru simţuri...Despre al cincilea, văzul, îmi va fi cel mai greu să-i vorbesc atunci când va dori să afle mai multe.

Duminică, o nouă liturghie. Sub streaşina bisericii, zeci de cuiburi de rândunele. Un du-te–vino permanent al păsărelelor-părinţi care-şi hrănesc puii cu gâze şi ce s-o mai găsi. Dincolo de ziduri, câţiva zeci de oameni primesc şi ei cuvinte bune de mâncat, iar unii se cuminecă în fapt cu Hristos pe Care îl simt, cum ar veni, cu toate cele cinci simţuri...Eşti ceea ce mănânci. Actorul îmi vorbeşte despre o Evanghelie apocrifă şi ne roagă s-o citim şi să-i dăm ascultare. Monahul ne cere, sub formă de canon, să citim Gulag-ul lui Soljeniţân. Ne mai vorbeşte despre cinstirea părinţilor, despre corecta raportare la rău, despre ocuparea timpului întru restaurarea chipului dumnezeiesc din noi.

Plecăm pe aceleaşi poteci de munte, iar drumul înapoi este – iar – un sport extrem. Ajungem cu bine la maşini şi ne răcorim cu apă rece de izvor. Încă vreo nouă ore pe şosele (un nou tur de forţă pentru Raluca) şi, pe o ploaie zdravănă, oprim în faţa blocului. Ca orice orăşan, ajuns acasă printre plăci de beton şi termopane, spun: Home, sweet home!

Friday, 19 June 2009

Casa de pe strada noastră

Găsesc în Jurnalul Oanei Pellea (publicat recent la Humanitas) câteva rânduri fascinante despre farmecul discret al anticariatelor. Actriţa povesteşte (în dreptul însemnării din 8 martie 2003) că, mergând pe stradă din ce în ce mai repede, a simţit nevoia să scape de o inefabilă presiune şi a intrat într-un anticariat. Anticariatele de mobilă şi de cărţi, spune Oana, îi fac bine şi le adoră: „Fiecare obiect spune ceva şi te imploră, ca într-un magazin de animale, să-l iei acasă. Există şi mobile orfane, care îşi caută părinţii. E şi trist, dar e şi bine într-un anticariat. E bine pentru că poţi auzi multe poveşti. Dacă ştii să asculţi, poţi afla cum linguriţa asta, acum pricăjită, a fost odată, demult, de argint şi a fost vedeta unui botez. Sau ce poveste fabuloasă are ceasul din colţul sertarului... Scaunele astea două au vreo sută de ani, sunt guralive şi vor să-i numească pe toţi care s-au odihnit pe ele.”

Prin 1957 Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei) realiza scurt-metrajul Casa de pe strada noastră chiar pe această temă: evocarea – prin mobilier, obiecte de artă decorativă, atmosferă – trecerea printr-o casă a mai multor generaţii de aristocraţi. Recuzita de la Buftea (mobilier superb, argintărie, porţelanuri, lămpi cu gaz, covoare şi îmbrăcăminte) ce funcţiona drept decor în filmul lui Săucan era formată din obiecte aduse de la Casa Regală sau de la modeşti proprietari de clădiri şi conace. Luate cu japca sau confiscate (în vreme ce foştii lor proprietari luaseră calea exilului sau populau temniţele şi Canalul), aceste bunuri erau „mărturia temeiului moral pe care se clădea societatea de tip nou” (Radu Ionescu).

Thursday, 18 June 2009

Poezia ca rugăciune

Cândva, actriţa care, în teatru, le-a jucat (între altele) pe Antigona şi pe Sonia (Uncul Vania), iar în film pe Fefeleaga (Nunta de piatră) şi Mara (Dincolo de pod) povestea că a făcut zeci de recitaluri de poezie. Pentru ea poezia era sprijin, forma ei de rugă prin care ajungea pe o culme a spiritului, care o ferea şi o salva de toate agresiunile posibile, „argument al nemuririi”. Şi totuşi, niciun recital nu s-a imprimat pe disc, deşi putea spune pe de rost versuri două zile şi două nopţi. Nu a chemat-o nimeni, iar ca să ciocănească la uşi nu putea. Nichita Stănescu (pe care-l recita frecvent) i-a spus aşa: „Aş bate cu unghia, până n-aş mai avea unghie şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-ţi frate unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?”

Wednesday, 17 June 2009

Mid-June Limelight

Seara, invitaţi de Ligia, am fost la Operă să o vedem pe Oana în Sleeping Beauty de Ceaikovski. Dintre toate elevele şcolii de balet care s-au perindat pe scenă (cele mai mici, cred, de numai trei ani), Oana a fost – by far – cea mai cool, mai dezinvoltă şi mai artistă dintre cele trei teen dancers. După spectacol, mama ei mi-a spus că s-a pregătit mult pentru acest rol. Au dreptate cei care cred că spontaneitatea se pregăteşte prin îndelung studiu, iar restul e diletantism, nu profesie. Iar restul prichindelelor (că a fost un singur prichindel: Andrei) – heaven bless them all! - în rochii roşii, roz sau albastre erau nostime şi delicioase. Chiar dacă se mişcau mereu în contratimp şi – atunci când întâlneau cu privirea pe cineva cunoscut (familie, fraţi/surori, alte rude, prieteni) în sală - cochetau cu cei pe care i-au zărit şi uitau să-şi facă numărul. Brusc mi-am zis că artistul de pe scenă trebuie să vadă numai lumina reflectorului, să joace pentru public fără să-i facă cu ochiul – asta înseamnă meserie şi profesionalism.

Cum taţii a cel puţin trei copii întâlniţi în seara asta (pe scenă sau în public) sunt preoţi, mi-am amintit de Leopoldina Bălănuţă (†1998) şi de o întâmplare legată de tatăl ei. Într-o discuţie televizată cu Eugenia Vodă (în cadrul emisiunii acesteia, Planeta Cinema), marea doamnă a teatrului românesc a povestit o istorie cutremurătoare. Tatăl ei, preot, fusese arestat în „era ticăloşilor” (anii 50), nu mai ţin minte motivul. De fapt, atunci pentru nimic se dădeau cinci ani. Leopoldina reuşise la facultate şi cu gândul era mereu la tatăl ei din puşcărie. Într-o seară, fără să-şi explice pentru ce anume, a simţit că îl va reîntâlni. Şi aşa a fost: eliberat din temniţă, tatăl ei venise la spectacolul în care ea juca rolul principal. Slab, cumplit de slab, o urmărea de undeva din sală. Deşi preot, a fost toată viaţa mândru de fiica lui care era actriţă. E drept, nu a fost orice actriţă, ci una din marile tragediene din teatru şi film. La urma urmei, şi meseria de actor trebuie făcută cu religiozitate. În Timişoara, la capătul celălalt al Pieţei Operei (unde se află clădirea Teatrului şi a Operei Naţionale) găsim Catedrala Mitropolitană. ... Dar Leopoldina a fost şi o extraordinară recitatoare de poezii. Pasiunea pentru poezie i-a fost sădită în Institutul de Teatru de profesoara ei, Marietta Sadova, care le spunea: „Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică. Numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea...” Mai povestea actriţa despre un spectacol de poezie şi muzică într-un sătuc din Deltă. La sfârşit, o bătrână s-a apropiat de ea, a oprit-o cu un gest tandru şi i-a spus: „Doamna artistă, a fost mai frumos ca la Înviere!”...Ţin minte că Leopoldina a adăugat (într-unul din numerele revistei Cinema din anii 80): „Poate oare un artist să aibe parte de mai multe ori în viaţă de asemenea cuvinte de recunoştinţă? Nu, doar o dată şi mă cutremur la gândul că puteam trece prin viaţă fără să le fi auzit.”

Feeling good

„Omul nu poate trăi fără un ideal” – afirma, în anii 80 regizorul Călăuzei. „Idealul vechi – Biserica – s-a prăbuşit şi un altul nu mai există.” Ar fi interesant de trimis un SMS către marele regizor acolo, beyond the clouds, unde s-a mutat în decembrie 1986, cu următorul mesaj: „Când anume s-a prăbuşit acel ideal? Care să fi fost ultima cărămidă căzută?” Despre această stare de wasteland vorbeşte admirabil chiar Călăuza. Despre nevoia de a salva de la pieire acel ideal, prin strădania personală. „Trebuie doar să credeţi!” – e replica-testament rostită de Stalker în pragul „camerei dorinţelor”.

În 29 august 1987, actriţa corp ansamblu Monica Fermo (aka Maica Ecaterina) nota în jurnalul ei o vorbă a Pr. Argatu ce pare acum o adevărată profeţie. Şanse de libertate, după ce „totul se va termina cu bine” (se referea la coşmarul comunist), există; însă „cu mari sacrificii, cu pierderi uriaşe”. Pentru că „şi după ce se va elibera lumea de ciuma asta roşie şi va cădea comunismul (cu ajutorul puterilor divine) ceea ce va urma va fi sub semnul antihristului şi cu toate că vor fi graniţele libere şi vom putea merge liberi în lume, muncind şi având bani, de fapt toată gândirea va fi satanică: homosexuali căsătorindu-se oficial, desfrânare şi drogaţi în şcoli, desfrânarea la loc de cinste”. Dar – l-a întreabat actriţa pe cuviosul părinte – „Unde va fi Biserica?” Răspunsul său: „Biserica nu va mai avea niciun ecou în sufletele oamenilor, pentru că li se va fi dat pâine şi circ (filme şi programe TV porno) şi ei vor „fi fericiţi”. Dar oamenii îşi vor pecetlui sufletele cu semnul antihristului şi oamenii îşi vor vinde sufletul pentru mâncare şi băutură, pentru distracţie, pentru a avea case, maşini luxoase, a călători, într-un cuvânt „a trăi bine” (de unde - vedem noi acum - şi eficientul slogan din campania electorală a Marinarului: „Să trăiţi bine!”), uitând că Hristos a venit pe pământ pentru toţi, iar chemarea Sa e pentru fiecare în parte.”...

...Puţină îngăduinţă, totuşi, nu strică – au contraire. Să nu uităm însă că dictonul It takes all sorts to make a world (aka: Mare-i grădina lui Dumnezeu) e un evergreen. Cine, la urma urmei, poate pune deştu’ pe rană, cine poate identifica răul acela exterior doar într-un grup de oameni, un club, o rasă, o naţie etc.? Uşor n-a fost nicicând omului să se mântuiască. Important e să caute să afle dreapta socotinţă acolo unde se află, în contextul istoric în care i-a fost dat să trăiască. A spus-o până şi un ateu notoriu precum André Gide: „Caută-L pe Dumnezeu acolo unde eşti, că nu-L vei găsi altundeva!”

Tuesday, 16 June 2009

Treimea lui Buñuel

Umor negru, spontan şi coroziv plus o trinitate ce a devenit brand la Luis Buñuel: erotism-religie-moarte. Sau, pe scurt, Viridiana (1960) - semnul conştiinţei poetice a regizorului spaniol. Puternic înrădăcinat în cultura clasică a Spaniei (Cervantes, El Greco, Lorca şi Picasso, Salvador Dali şi Arrabal, romanul picaresc şi Galdos), acest apolog al ascensiunii către omenesc evocă un evantai de stări sufleteşti: cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.

Povestea este, în aparenţă doar, iconoclastă: Viridiana - o tânară pioasă, pe punctul de a deveni calugăriţă - respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului său, care, deprimat, se sinucide. Transformă apoi proprietatea defunctului într-un azil de vagabonzi, iar violenţa acestora o determină să abandoneze devoţiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Antologică rămâne scenă a ospăţului origiastic din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind sardonic Cina Cea de Taină a lui Leonardo, pe fundalul oratoriului Mesia de Händel – un cerşetor orb stă în centrul imaginii. Se îmbuibă, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o.

Cum era de aşteptat, ca în cazul lui Nazarin (1959), Buñuel a fost din nou citit cu precădere printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, critica punând prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” care ar sufoca personalitatea omului, pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Dar există şi o altfel de abordare. Artistul plastic George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi, remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie Monahul de la Rohia) referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.” Observaţia este valabilă şi pentru Simón del Desierto, realizat de Buñuel în 1964.

Considerat blasfemiator, Viridiana declanşează un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste. Este interzis de către cenzura spaniolă timp de 16 ani şi e aspru condamnat de Vatican. La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se afla pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul a 94 de oameni de artă spanioli.

Unseen Beauty

Ieri am fost la o pizza cu Costel. Nu mai ştiu cum a venit vorba şi mă întreabă cum îşi stabilesc văzătorii criteriile după care judecă frumuseţea. Frumuseţea lucrurilor, frumuseţea oamenilor. Pentru el, ca sightless person, frumosul înseamnă armonie, proporţii, echilibru. Şi adaugă (nu e primul care spune asta): cei lipsiţi de vedere sunt mai puţini expuşi la rătăciri, la nebunii, la ispite. Corect. Numai că nefuncţionarea analizatorului vizual nu este o garanţie a virtuţii, a desăvârşirii. Cumplitele sminteli, deznădejdea şi trufia luciferică îl pândesc şi pe cel condamnat să nu se bucure de lumină, forme şi culori. Mă gândesc la antologica scenă a ospăţului origiac din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind Cina Cea de Taină a lui Leonardo – un cerşetor orb stătea în centrul imaginii. Se îmbuiba, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o. Pentru că mesajul Viridianei este, în fond, unul creştin. Artistul George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie tot Monahul de la Rohia) referitor la filmul lui Bunuel: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.”

Altfel spus, revenind la frumuseţe (la frumuseţea restauratoare, aceea care – spunea Dostoievski - va mântui omenirea, dar şi la frumuseţea străină spre care nu se cade a ne slobozi prea mult privirea), Părinţii Bisericii au acelaşi mesaj deopotrivă pentru văzători şi pentru nevăzători: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Ochii funcţionali, dar mai ales ochiul lăuntric, acela care – atunci când este închis pe dinafară, ca în cazul orbului din Viridiana – se poate deschide oricând spre deşertăciuni şi cugetări necuviincioase, spre distracţie şi pierzanie. Nu sunt mai puţin privaţi de comuniunea cu frumuseţea nevăzută, restauratoare, nici nevăzătorii (asta încerc să-i spun lui Costel). Nu spuneau tot Părinţii că omul n-a ajuns încă la desăvârşire câtă vreme rugăciunea mai este înşelată de închipuiri? Spre acea rugăciune fără de închipuiri înşelătoare vor fi însetat sufletele nevăzătorilor adolescenţi pe care i-am întâlnit toamna trecută la capela ortodoxă din Cluj...

Monday, 15 June 2009

Split personality

Ştirea despre bizarul sfârşit al actorului David Carradine (parodiată de jurnaliştii de la „Academia Caţavencu” în articolul Coasa de lux) mi-a amintit şi de moartea lui Paşadia şi, mai ales, de sfârşitul grotesc-sinistru al lui Vasile Potop (alias Gheorghe Dinică) din Patul conjugal. Paşadia moare – într-o postură nu tocmai dignifying - în braţele ibovnicei sale. Potop se sinucide în spatele unui ecran din sala de cinema al cărei şef era în timp ce avea aceeaşi ocupaţiune mintală ca şi Carradine; în faţa ecranului se desfăşura un fel de congres al Partidului Democraţiei Originale – cum filmele nu mai merg în perioada post-1990, sălile de cinematograf din România se închiriază la partide, cluburi etc. Nu e cazul personajelor sus-pomenite (care au abdicat de la lupta cu patimile), însă războiul nevăzut cu demonii „frumuseţilor străine” se duce până la ultima suflare. Lucifer e, poate, ultimul răzvrătit ce moare în noi, ce moare de fapt o dată cu noi.

Imaginea trezită de descrierea amănunţită a împrejurărilor în care – afirma o căpetenie a Poliţiei din Bangkok – a survenit moartea lui Carradine mi-a amintit, involuntar, de universul lui Egon Schiele şi mai ales al lui Francis Bacon. Predilecţia pentru neliniştea sfârşitului, suferinţa corpului omenesc deformat de violenţa vieţii de fiecare zi, pentru o existenţă lipsită de sens şi de posibilitate eliberatoare. Ca o sciziune a personalităţii scăpată de sub control. Tablourile lui Bacon instaurează – zice wikipedia – „o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acţiunea destructivă a unor forţe ce vin din interiorul sau exteriorul conştiinţei”.

Sunday, 14 June 2009

All Saints

Azi am fost – în premieră - la o biserică aflată încă în construcţie. Alături de noi trei a venit şi bunicul lui Theodor.

The key word, azi, de Praznicul Tuturor Sfinţilor: sfinţenia. În cuvântul său de învăţătură, sacerdotul i-a trecut în revistă pe sfinţii prooroci şi pe sfinţii apostoli, pe cei din perioada B.C. şi, respectiv, A.D. Celor prezenţi li s-a amintit că Unul singur e Sfânt („Domnul Savaout”), însă cărţile sfinte ale Bisericii (canonice şi necanonice) vorbesc deopotrivă de Cel Ce sfinţeşte şi de cei sfinţiţi. „Sfintele, sfinţilor!” se spune chiar înainte de momentul liturgic al Cuminecării.

Am recitit câteva pasaje din cartea Monicăi Fermo despre „învierea pe drumul Damascului”. După, spune ea, „păcatele tinereţelor”, L-a întâlnit – în chip mistic - pe Hristos. Obrazul, prin Taina Botezului, e acum curat („diafan”, spune ea). Dar amintirile pe care le poartă în suflet: muzica, dansurile, filmele, trăirile deosebite din rolurile pe care – spune – le-a jucat cu sinceritate, dar yoga şi spiritismul? „Toate s-au şters ca patimi, dar ce fac cu amintirile, pe ele unde le îngrop?” Purtăm în noi, scria fosta actriţă („actriţă corp ansamblu” – mă corectează, telefonic, Monahul), toate amintirile dureroase, ruşinoase chiar dacă prin înduhovnicire ne-am venit în fire. „Poate că aceasta este pedeapsa Domnului, să trăiesc de acum cu amintirea aceasta ca o pată urâtă şi neagră pe un braz diafan?!” Întrebare firească, dacă ne gândim că înaintarea noastră pe drumul despătimirii / sfinţeniei (atunci când am pus hotar destrămării noastre şi am hotârât ca Da-ul nostru să fie Da, iar Nu-ul nostru să fie Nu) este însoţită de o tot mai mare conştientizare a rătăcirilor noastre. Şi atunci, cerem mereu, zi de zi, împreună cu psalmistul:


„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.

Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.”

Dostoievski evergreen: „Viaţa e frumoasă, noi o facem urâtă, dar viaţa e atât de frumoasă!”


P.S. „Nu trebuie să precipităm convertirea. Ea se va împlini aşa cum înfloresc pomii, când sufletul se va fi îmbogăţit îndeajuns, suferind îndeajuns.” (Mircea Eliade)

Phoenix

Zilele astea se împlinesc 19 ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii. Actorul Dragoş Pâslaru, una din sutele de victime, a scăpat prin minune. După o experienţă la limită s-a predat, de bună voie şi nesilit de nimeni, Bisericii lui Hristos. De-atunci de când – următor rolurilor premonitorii din Karamazovii, Ochi de urs, Secvenţe, Umbrele soarelui, Fii cu ochii pe fericire – a ales Psalmii şi Rugăciunea pentru a deveni „făptură nouă” în Hristos, punctul de sprijin avea să-i fie duhovnicul de care face şi acum ascultare.

Am găsit pe youtube câteva minute din filmul lui Alexandru Tatos din 1982, Secvenţe. Dragoş Pâslaru interpretează aici (un film în film) un tânăr proaspăt ieşit din spital pe 31 decembrie, ce încearcă zadarnic să-şi găsească – la telefon - un prieten cu care să petreacă Revelionul.

A bird's eye view

Vineri seara, operă în concert cu arii mozartiene din Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Così fan tutte şi solişti ai Operei de Stat din Viena: Simina Ivan, Ildiko Raimondi, Aura Twarowska, Alexandru Moisiuc, Zoltan Nagy, Gergeli Nemeti. În pauză a trecut pe la noi prin lojă d-na Alexandra Guţu şi am vorbit despre viitoarea premieră de la Teatrul German Timişoara cu The Sound of Music (la care sperăm şi noi să ajungem), unde orchestra va fi dirijată de Petru Oschanitzky. Inevitabil, l-am evocat şi pe Richard Oschanitzky, fratele dirijorului stins prematur din viaţă la numai 39 de ani (acum 30 de ani).

Sâmbătă, opt ore pe dealuri la coplilit de viţă-de-vie. A fost soare (ne-am şi bronzat), însă a bătut vântul. De la fân (trebuia să mă aştept la asta) am făcut alergie: nas înfundat, deşte butucite (I couldn’t make a fist). În jurul nostru zburau fazani, prin ierburile din jur se plimbau buburuze iar pe cer se înălţau ori se pregăteau de aterizare zeci de păsări metalice...Ieri, Theodor ne-a spus că el o să se facă pilot (iar noi nu i-am spublberat acest vis irealizabil în cazul său) pentru că i-a rămas încă întipărită-n memorie amintire lui Claudiu, aviatorul care ne vizitează uneori la miez de noapte, în pauza de câteva ceasuri dintre două zboruri. Claudiu aka adrianofere este un om excepţional şi un împătimit ascultător al muzicii electronice (pasiunea comună pentru muzica lui Adrian Enescu ne-a apropiat) a cărui meserie ultrasolicitantă nervos ne trezeşte toată admiraţia. Zilele trecute ne povestea (apropo de febleţea noastră comună) cum a ascultat odată, în cockpit, genericul din Pas în doi. Într-o zi i s-a întâmplat să fie acolo sus in the skies, unde se vedeau doar stelele şi un clar de lună. Sonorităţile grave ale muzicii lui Adrian Enescu i-au dat atunci sentimentul că este singur, doar el, în tot universul. What a feeling, what a view!

Friday, 12 June 2009

Like a prayer

„Lord! I feel You drawing near,

I can feel Your hand upon the back of my head.

Because I want to see Your world

as You made it,

and Your people

as You would have them be.

I love You, Lord,

and want nothing else from You.

I accept all that is Yours,

and only the weight of my malice and my sins ,

the darkness of my base soul,

prevent me from being

Your worthy slave, O Lord!

Help me, Lord, and forgive me!”

(Andrei Tarkovski)

Mai presus de toate

„De mii de ani omul îşi caută fericirea dar nu este fericit. De ce? Pentru că nu poate s-o atingă, pentru că nu cunoaşte calea spre fericire. Pentru că, mai presus de toate, în viaţa noastră pământească, omul nu trebuie să ajungă la starea de fericire deplină, ci doar să aspire la ea, spre viitor. Trebuie să existe suferinţă căci prin suferinţă, în lupta dintre bine şi rău, se căleşte sufletul omului.”

(Andrei Tarkovski)

D.J.

Aseară am fost interpreter la Cramele Recaş, unde un grup de o sută de medici (nefrologi) din diverse ţări au participat la o degustare de vinuri. Locul e renovat şi arată occidental (cochet, curat, îngrijit), iar de pe dealurile acoperite de viţă-de-vie din jur se vor extrage milioane şi milioane de litri de vin care, cu un management mai îndrăzneţ şi mai eficient în ultima vreme (firma s-a privatizat în 1998), ajung acum în prăvălii de pe cele cinci continente. Am cunoscut prin fosta mea elevă (care mi-a oferit ocazia să fac pe translatorul) un D.J. ultra-profesionist care, după câteva melodii bănăţene live cu nişte rapsozi populari din zona Haţegului, şi-a intrat în pâine şi a creat in no time antren şi voie bună. Ademeniţi de selecţia D.J.-ului, nefrologii (cu rinichii în plină filtrare glomerulară, după degustarea de felurite soiuri de vinuri, ţuică etc.) s-au pus pe dans şi pe figuri cu o spontaneitate de ai fi zis că erau, toţi, un fel de chorus line cu care s-au făcut repetiţii serioase înainte de bal. Acest master of ceremonies are, aflu, reputaţia unui D.J. de înaltă clasă prin părţile astea. „Viaţa e oricum un mare bullshit, iar dacă nu faci ce-ţi place, la ce să mai trăieşti? Eu am muzica mea, cărţile mele, filmele mele. Mă întorc la ele mereu pentru că de fiecare dată înveţi ceva nou. N-am timp să mă plictisesc.”

La întoarcere ne-am uitat la o producţie americană din 2008: Elegy. Farmecul actorilor (Ben Kingley, Penelope Cruz, Dennis Hopper) te fac să treci peste carenţele de concept, de viziune a poveştii – o melodramă fără un mastermind (dar cu un mesaj ideologic anti-puritan, anti-conservator, anti-tradiţionalist nemascat), mai aproape de edulcorarea din Love Story decât de rafinamentul unui film ca Bobby Deerfield.