Bulgakov, Purcărete, Soljeniţân & co.

Am fost toţi trei la Inimă de câine, spectacolul classy montat de Yuri Kordonsky la TNB după nuvela lui Mihail Bulgakov. Mai văzuserăm, în regia aceluiaşi, Căsătoria – spectacol pus în scenă la Bulandra (cu Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu, Mariana Mihuţ). Ce-am văzut acum însă a întrecut aşteptările. A fost unul din puţinele spectacole de teatru pe care le mai vedem, cam o dată pe an, live. Practic, de la Faust-ul lui Purcărete (octombrie 2008), n-am mai participat la un asemenea eveniment teatral.

Într-un fel, Inimă de câine este undeva în prelungirea Faust-ului (minus exuberanţa iconoclastă de acolo). Suntem tot în lumea lui Frankestein (şi, da, a lui Silviu Purcărete, cel din opera Gianni Schichi – memorabila sa montare de la Teatrul Maghiar/Opera din Cluj) şi chiar a lui Bob Fosse (cum să uiţi operaţia pe cord, suprapusă peste momentele acelea muzicale, din All That Jazz?) Aşadar, Kordonsky cel de astă seară = Purcărete + Fosse, cu flavour de Gulag. Pentru că în scriitura lui Bulgakov se insinuează ameninţarea dictaturii proletare. Iar Şarik (Tipograf Tipografovici) este produsul unui alt Frankenstein - un câine altoit cu hipofiză & testicule de om (redevenind, la final, câine), care-şi dezvoltă uluitor de repede „conştiinţa politică” anti-burgheză.

Totul se întâmplă, la Kordonsky, cu o rară doză a emoţiei, graţie unei distribuţii formidabile (din care i-am reţinut pe Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Alexandru Bindea, Şerban Ionescu), a unei scenografii sugestive (Ştefania Cenean) şi a unei viziuni regizorale ce evită ilustrativismul tezist. Scena, la el, este un mic univers, şi nu o scândură goală pe care actorii îşi rostesc replicile. … Ce pustie ar fi viaţa fără teatru! Ar fi una din feţele infernului, aşa cum teatrul este una din feţele veşniciei.

Glossă

Eminescu - gazetar, cu o viziune evergreen:

„De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cum că o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puşcărie…

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.”

Dumb & dumber

Ce caraghioasă e agitaţia boborului în preajma alegerilor, în faza de intermezzo dintre cele două runde şi chiar o vreme după turul al doilea!... Sunt, alegerile prezidenţiale (şi cele parlamentare), un excelent prilej – încă unul - de eschivare, de ambetare cu iluzii, de aprige polemici. De păguboasă centrifugare, de amarnică irosire. Pentru că, în ultimă instanţă, şi credinţa că ai ales pe cel despre care ai putea afirma că e cel mai puţin respingător, poate fi – până la proba contrarie - tot amăgire…

În preajma bilanţului (20 de ani de la sângerosul decembrie 1989), alte alegeri prezidenţiale în România. După 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004, o nouă ocazie de a vota prezidenţiabilul preferat. Sau, mai corect, pe „răul cel mai mic”. Replica Marinarului de acum patru ani (când - în urma unor oculte numărări de voturi - a ieşit victorios) rămâne valabilă şi în 2009. Dacă poporul român era atunci parcă blestemat (o spunea chiar el, în 2004) să aleagă dintre doi foşti comunişti, iată-l şi acum sub acelaşi blestem. În urma primului tur s-au departajat Băsescu şi Geoană, un fel de dumb & dumber. Şi, vai, ce greu va fi – dacă într-adevăr i-ai lua în serios – să alegi între unul care-şi ia drept reper de moralitate soţia şi altul care – hodoronc-tronc – îl ia reper pe însuşi cel dintâi stătător al „bisericii neamului”…Cum ar veni, unul apelează la „mica biserică” (famelia, deh!), altul se sprijină pe actualul patriarh al BOR.

Dar ce să mai spunem atunci despre doi dintre prezidenţiabilii care n-au intrat în finală, unul mai „bun creştin” ca altul? Vorba aia: birds of a feather stick together sau, mai pe româneşte, a tunat şi i-a adunat. Şi totuşi, şi totuşi…În această degringoladă ei sunt, la o adică, preferaţi unor amorali oportunişti de „stânga”, cu „originea sănătoasă” bine înfiptă în tătuci „cu spate” şi foncţie. De ce? Iată şi motivaţiunea: pentru că îl au un reper solid pe însuşi Jesus. Bine gândit! Adică de ce numai americanu’ să bată – la propriu! - monedă (mă rog, bancnotă) cu „In God we trust”? Ce, noi nu putem să facem capital electoral – adevărat aur verde, nu alta - din religie, din biserică, din cestiunea naţională?

Gain that is loss

Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina sau despre falsul planning. Vorba lui Woody Allen: Dumnezeu râde atunci când - asemenea bogatului din pilda evanghelică – îi spun planurile mele.

Avem, în această situaţie, două voci. A bogatului preocupat de felul în care o să-şi agonisească roadele îmbelşugate ale ţarinii (atitudine omenească, în fond, cine nu s-ar gândi la asta mai întâi?) şi – din cer, de undeva – the voice of God ce deplânge nebunia omului care uită să trăiască potrivit principiului evergreen CARPE DIEM. Şi-ntr-adevăr, oricum am întoarce-o, oricum am răsuci-o, mai mare adevăr ca acesta nu-i, anume ca omului să-i fie de ajuns bucuria şi necazul clipei de faţă. Să nu-i fugă, vasăzică, pământul de sub picioare datorită unui plus de fericire sau durere. Prin urmare, avem o singură bogăţie, doar una: aceea a sufletului nostru pe care – din prea multă slobozenie (a minţii, a privirii etc.) îl omorâm ceas de ceas, până nu mai rămâne nimic din el.

Sigur, se poate jongla ad infinitum cu „a fi” vs. „a avea”, iar pe vremea comunismului predicile în defavoarea lui „a avea” (pornind, de exemplu, de la parabola sus pomenită) aveau trecere chiar şi la ideologia oficială, egalitaristă. Până la urmă poate că totul depinde nu atât de how much one owns, ci de măsura disponibilităţii sale sufleteşti către cele nevăzute (dar nu mai puţin reale), de pregătirea omului pentru „clipa cea repede” cu care – vrem-nu vrem – ne apropiem. Poate că ea, dreapta pregătire, este adevărata îmbogăţire…

Prea cald pentru luna aprilie

Capcana (2009) este un documentar senzaţional produs în studiourile OWH din Republica Moldova. Construit asemenea unui thriller, filmul (scenariu şi regia: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă, producător: Virgiliu Mărgineanu, director de imagine: Marin Iliuţ, Sergiu Ciorescu, Iogor Moşneaga; monteur: Ghenadie Pripa) te captivează şi – frumos măiestrit, în imagini, sunete şi culori impresionante – te fascinează. E foarte catchy şi inteligent patetic.

Evenimentele prezentate în Capcana sunt sângeroasele ciocniri dintre protestatari şi forţele de ordine următoare victoriei masive a Roşilor la alegerile parlamentare din capitala republicii de dincolo de Prut, în 6-7 aprilie 2009. O zi-două mai târziu, zeci de tineri care pur şi simplu se aflau prin Piaţa Parlamentului (manifestaţiile de stradă erau încă în plină desfăşurare, clădirea Parlamentului fiind distrusă de „bande de huligani”) au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi. Câţiva au scăpat şi unii dintre ei (precum şi unii apropiaţi ai celor torturaţi până la moarte) au acceptat să vorbească liber, în faţa aparatului de filmat, despre chinurile suferite în beciurile Poliţiei. Când s-a întors acasă, povesteşte un astfel de supravieţuitor, familiei nu i-a venit să creadă că e viu. Socrul său, de 72 de ani, fusese până atunci, un nostalgic comunist. După ce i-a ascultat cutremurătoarea poveste s-a lepădat de ideologia ce i-a fost sădită-n suflet din pruncie.

Mesajul lui Alexander Soljeniţân din cartea sa, Arhipelagul Gulag (prima mărturie literară de anvergură despre monstruozitatea regimului comunist) este, iată, evergreen nu doar atunci când se referea la gânditorii de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată, pe pielea lor, fericirea cu de-a sila impusă de un regim totalitar), ci şi în cazul nostalgicilor comunişti din Mama Rusia (şi statele-satelit): „Europa sigur nu va crede. Până când nu va fi zekuit ea însăşi, nu va crede. A crezul în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă. Cu cincizeci de ani în urmă, nici noi n-am fi crezut, în ruptul capului. Nici chiar acum o sută de ani n-am fi crezut. ... O, gânditori de stânga ai Occidentului, iubitori de libertate! O, voi laburişti de stânga. O, studenţi progresişti din America, Germania, Franţa! Pentru voi toate acestea sunt puţine. Pentru voi, nici această carte a mea nu înseamnă nimic. Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru. … Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.”

Mai mulţi din cei intervievaţi în acest documentar (lideri ai unor organizaţii democratice de la Chişinău, reprezentanţi ai opoziţiei etc.) afirmă, în repetate rânduri, că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile fierbinţi de aprilie, vor avea in the long run – pentru ei, care au supravieţuit, pentru familiile şi apropiaţii lor, pentru rudele şi apropiaţii celor ucişi - efecte dramatice. Iar finalul, cam apăsat ideologic, are un mesaj explicit şi „la vedere” pentru moldoveni: Go West!

Like a Houyhnhnm

Raluca i-a citit lui Theodor de câteva ori Psalmul 50 până când el, tot ascultând-o, l-a învăţat by heart. Iar acum îl spune fără poticneli, aşa cum – în urmă cu vreo trei ani – a învăţat pe de rost Muma lui Ştefan cel Mare (de Dimitrie Bolintineanu), Rugăciunea unei mame (de Mihai Eminescu) sau Trei feţe (de Lucian Blaga).

Deocamdată, la această vârstă crudă (care-i este primă şi singură natură), Theodor nu înţelege multe cuvinte din cele pe care le rosteşte. Nu înţelege, prin urmare, nici semnificaţia adjectivului pronominal posesiv „nostru” din formula clasică de rugăciune, Tatăl nostru. Acum, pentru el, noi e întreaga omenire cu care a avut – într-un fel sau altul – de a face. Nu exclude pe nimeni din ea pentru că ar aparţine altei confesiuni (denominaţiuni, religii etc.) ori pentru că – dintr-un motiv sau altul - i-ar fi căzut în dizgraţie. Nu, el nu ştie de aşa ceva. Talpa îndoielii nu şi-a lăsat încă pecetea în sufletul lui. Neîmpărţind oamenii după criterii politice, sociale, religioase, ideologice etc., Theodor este, asemenea oricărui copil netraumatizat înainte de vreme, asemenea cailor înzestraţi cu raţiune din cartea a patra a Călătoriilor lui Gulliver: houyhnhnm (adică desăvârşit).

De aici, din desăvârşirea sa în deşirare (căci timpul nu iartă) ne hrănim şi noi, cei care-i suntem alături, pentru a putea, la rându-ne, să-l hrănim, să-l creştem, să-i fim de folos.

D Day

Pe la mijlocul anilor 80, Inginerul (care atunci era în pragul pensionării, avea vreo 60 de ani) îmi spune, referindu-se la filmele româneşti pe care i le recomandam, că e sătul de edulcorare, de minciună, de strâmbătate, că ar vrea să vadă filme despre felul în care se transformă o societate. Se referea, desigur, la perioada aceea de după 23 August 1944 (ziua Z, când coloanele ruseşti de tancuri au început să intre în România), pe care comuniştii o denumeau „de profunde transformări democratice”. Democraţia însemnând pentru ei – nota bene – „dictatura proletariatului”, manifestarea agresivă a „luptei de clasă”. Începea, altfel spus, o lume nouă. Dar ce lume nouă este aceea întemeiată pe ură? – se întreba antologicul personaj Sorana (o fostă actriţă care, în anii 50, fusese dată afară pentru că nu a acceptat să joace personaje comuniste contrafăcute) în romanul lui Marin Preda, Intrusul, ecranizat cu succes de Constantin Vaeni (regia), Anghel Deca (imaginea) în 1982, cu titlul Imposibila iubire. Iubirea, după 1944, avea să fie imposibilă în societatea românească (fiind înlocuită de turnătorie, delaţiune, spionaj şi altele asemenea), în schimb – vezi Jurnalul fericirii, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Arhielagul Gulag - avea să renască, precum universităţile, în Gulagurile care s-au umplut până la refuz de cei care au spus ferm Nu! ticăloşiilor (sovietizării, colectivizării, politicii egalitariste, propagandei atee şi antibisericeşti etc.) sau pur şi simplu erau indezirabili pentru noua orânduire.

Acest moment de schimbare (August 1944) l-a surprins şi Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă…Îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa noastră din strada Olari a Butoienilor.” Ceea ce a urmat avea să fie, vai, asemenea profeţiei lui Oscar Steinhardt, simpatica figură a tatălui din Jurnal.

Cartography

Şcoala de şofat cu regulile ei: traversarea străzii în mod regulamentar, şofatul regulamentar şi acea listă de dos & don’ts cu neputinţă de aplicat la scară 1:1 în viaţa reală. Trec pe o stradă împrospătată de atâtea ploi de toamnă, în ultima vreme. E noapte, s-a înserat de-a binelea şi mă strecor printre maşini ca să ajung în „alveola” unei staţii de tramvai. Şi mă gândesc, în sinea mea, că numai cerurile nevăzute şi necunoscute de mintea omului ştiu când şi cum se scoboară îngerul morţii, ca un fur: pe caldarâm, pe autostradă, ori chiar în faţa porţii de acasă. Instructorul, hâtru, îşi pigmentează lecţiile cu exemple concrete pe care le-a întâlnit de-a lungul anilor. Printre ele, accidentarea mortală a unei babe – undeva, într-un sat din România – pentru că nu văzuse că după un tir mai era pitită o maşină. Deunăzi citeam într-un ziar despre un caz încă neelucidat cu un şofer care, cu câteva luni în urmă, a ucis din imprudenţă vreo cinci oameni (între care doi copii de vreo cinci ani) ce se aflau, cuminţi, chiar în faţa unei case, pe trotuar. Şoferul este cercetat în libertate, iar procesul e departe de a se fi încheiat…

Canoanele Bisericii sunt, zice-se, un fel de indicatoare foarte asemenea semnelor rutiere, iar Biblia însăşi nu este decât o hartă. Despre tâlcul descifrării ei nu cred că există cuvinte mai potrivite care să cuprindă nedumerirea: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor) … Aşa suntem şi noi, însetaţi de comuniunea cu acea călăuză pe care dorim să o întâlnim ori pe care, poate, am întâlnit-o fără s-o recunoaştem şi fără s-o cinstim.

Indicatorul preferat? Semnul rutier cu cea mai mare „încărcătură teologică” pentru mine? Un triunghi echilateral cu un semn de exclamare la interior. Semnificaţia: „Alte pericole” Altele, întotdeauna altele, mereu altele decât cele de care deja ne ferim şi pe care deja le cunoaştem…

Filmat în România - vol.I: 1911-1969

Proiectul istoricului de film Bujor T. Râpeanu de a pune bazele unei filmografii naţionale cu scopul de a oferi un atât de necesar „instrument de lucru” istoriei cinematografului din România datează de la jumătatea anilor 60. Publicat în 2004, Filmat în România - primul volum al unei „opere în mers” (work in progress) - cuprinde un repertoriu filmografic (în ordinea anului lor de producţie) al producţiilor de cinema şi televiziune realizate în perioada 1911-1969. În total, un număr de 345 de filme de ficţiune de lung şi scurt metraj, turnate (integral sau parţial) în România, cu capital (public ori privat), servicii, personal de creaţie şi producţie româneşti.

Prezentarea (cu câte o fişă individuală ce conţine o amplă descriere filmografică) începe cu câteva filme pierdute, din 1911: Amor fatal (primul film românesc de ficţiune, scurt-metraj) şi Războiul 1877-1878, româno-turc (produs de Gaumont şi realizat de trupa Teatrului Evreiesc din Bucureşti). Urmează, cum e şi firesc, primul lung-metraj românesc de ficţiune: Independenţa României (1912). Apoi, din anii 20-30, sunt trecute în revistă alte filme pierdute în totalitate sau doar parţial (Ţigăncuşa de la iatac, Păcat, Manasse, Năbădăile Cleopatrei, Păcală şi Tândală la Bucureşti, Năpasta, Aşa e viaţa, Iancu Jianu, Ciuleandra, Ecaterina Teodoroiu, Trenul Fantomă, Se aprind făcliile), precum şi titluri care au fost mai norocoase şi s-au păstrat în arhive (Maiorul Mura, Visul lui Tănase, Bing-Bang). Din prima jumătate a deceniului patru nu se puteau omite nici comediile lui Jean Georgescu: O noapte furtunoasă („prima abordare filmică a universului comic al lui I.L. Caragiale”) şi Visul unei nopţi de iarnă (comedie lirică, cu elemente melodramatice şi happy end, ecranizare a piesei omonime de Tudor Muşatescu).

În mod convenţional, se consideră că primul lung-metraj de ficţiune al cinematografiei socialiste este Răsună valea (1949, regia: Paul Călinescu), despre care aflăm că în Bucureşti a avut premiera concomitent în 8 cinematografe şi că a lansat marşul ce dă titlul filmului – simbol al perioadei şantierelor de tineret. Urmează o lungă serie de producţii moralizatoare, „optimiste”, „de actualitate”, despre „lichidarea exploatării la sate” şi victoria „colectivizării”, unele (În sat la noi, Mitrea Cocor, Desfăşurarea, Nepoţii gornistului, Erupţia, Pe răspunderea mea, Valurile Dunării) purtând semnătura unor cineaşti talentaţi: Jean Georgescu, Victor Iliu, Paul Călinescu, Liviu Ciulei. Există însă, în deceniul al cincilea (marcat de drame sociale schematic-propagandistice), şi câteva excepţii. Pe de o parte, producţiile – ilustrative, declarative - realizate după I.L. Caragiale (Arendaşul român, Vizita, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Două lozuri, Telegrame). De asemenea, reuşesc să propună poveşti cinematografice interesante: Ciulinii Bărăganului (regia: Louis Daquin), La „Moara cu noroc” (regia: Victor Iliu, debut în lung-metrajul de ficţiune al excelentului operator Ovidiu Gologan) şi Viaţa nu iartă (regia: Iulian Mihu, Manole Marcus). Acesta din urmă avea să fie „una dintre primele încercări valoroase ale cineaştilor români de a stăpâni şi de a se exprima în limbajul filmic”, un „film al rememorării interogative şi elegiace în linia inovaţiilor noului val francez”.

Deceniul şase debutează cu o insolită dramă social-politică plasată în primăvara anului 1945: Când primăvara e fierbinte (opera prima, în lung-metraj, pentru documentaristul Mircea Săucan). Deşi susţinut de o campanie de presă apăsat favorabilă, regizorul este lovit imediat după premieră de o contracampanie declanşată de redacţia oficiosului de partid, Scânteia, printr-o discuţie în care filmul este etichetat drept „antiromânesc”, „nesocialist”, iar universul lui Mircea Săucan este acuzat drept „kafkian”. Intenţia de a bloca filmul nu reuşeşte însă şi va fi abandonată după intervenţia ministrului Culturii, Constanţa Crăciun. Toate celelalte filme realizate de Săucan ulterior nu vor mai trece de „furcile caudine” ale cenzurii: nici experimentul mult prea inovator (ca limbaj cinematografic) pentru a putea fi aprobat spre difuzare din Ţărmul nu are sfârşit, nici filmul-comandă a Ministerului Industriei Chimice Alertă (în care debuta, ca operator, Nicolae Mărgineanu) şi nici drama psihologică revoluţionară – ca limbaj filmic – dar cvasi-necunoscută (datorită interdicţiei de difuzare internă şi lipsei aprobării pentru difuzarea externă): Meandre.

Sunt punctate, de asemenea, şi alte momente de referinţă ale deceniului şase: Darclée (de Mihai Iacob), Comoara din Vadul Vechi (de Victor Iliu), S-a furat o bombă şi Paşi spre lună (de Ion Popescu-Gopo), Anotimpuri (de Savel Stiopul), Răscoala (de Mircea Mureşan), Zodia Fecioarei (de Manole Marcus), Gioconda fără surâs (Malvina Urşianu), Prea mic pentru un război atât de mare (de Radu Gabrea), o serie de filme populare (istorice, poliţiste, comedii sau de aventuri) precum şi două din cele mai reprezentative (şi premiate) titluri ale decadei: Duminică la ora 6 (de Lucian Pintilie) şi Pădurea spânzuraţilor (de Liviu Ciulei). Selecţia se termină cu primul film românesc intrat pe ecrane în 1970: farsa tragică a lui Lucian Pintilie (regia) şi Horia Pătraşcu (scenariul), Reconstituirea. Difuzarea sa internaţională (în secţiunea „Quinzaine des réalizateurs” la Cannes, la Festivalul de la Pessaro-Italia, în Cehoslovacia etc.) reprezintă „anul zero al recunoaşterii cinematografului românesc modern în lume”.

Filmat în România. Repertoriul filmelor de ficţiune. Cinema şi televiziune. vol. I: 1911-1969

Cercetare filmografică de Bujor T. Râpeanu

Editura Fundaţiei PRO, Colecţia Universitatea Media

Bucureşti, România, 2004, 304 pag.

Gaşca lor

Atunci, înainte de 1989, se ştia clar cine iese preşedinte la alegeri, de pluripartitism nici nu putea fi vorba, totul era monoton, previzibil. Cam aşa cum e occidentul prezentat într-un banc cu Bulă din „anii ăia”: „N-ai nicio bucurie acolo, prea găseşti de toate…” La noi însă (în minunata „Epocă de Aur”) te putea face fericit o jumătate de franzelă (şi aia tare), un borcănel de iaurt, nişte „tacâmuri” (picioare de pasăre) etc. Prin urmare, la noi era de trăit, că aveai parte de asemenea bucurii, atunci când mai primeai câte ceva după ceasuri de stat la coadă.

Acum avem nu numai belşug în prăvălii (care se numesc, mai nou, supermarket, hipermarket, mall etc.), străzi luminate electric, o groază de bănci şi bancomate, dar şi mulţi prezidenţiabili. Dificultatea de a-l alege pe vreunul din ei e însă la fel de chinuitoare ca pe vremea Cetăţeanului Turmentat. Iar asta pentru că toţi sunt „o apă şi-un pământ”. Sau nu sunt? Pentru că, iată, fanii discursului naţionalist, extremist, rasist, xenofob şi mitocan în cele din urmă, ştiu bine pe cine să (nu) aleagă. La fel şi nostalgicii după trandafiri şi după o „democraţie originală”. Şi totuşi: ce să mai spui – oricine ar fi alesul – decât că poporul român îşi merită soarta.

Nu ştiu de ce, cred că mai e cale lungă până să se descopere la vox populi acea demnitate şi acel destin asumat de care sunt capabile, după îndelungi strădanii, numai puţinele spirite nobile. Până una-alta, regizorul Cristian Mungiu, întrebat de un cotidian ce crede despre alegeri, despre politică, a pus punctul pe i: „Aş vrea să votez un partid format din inşi care se gândesc întâi la oameni şi pe urmă la ei şi la gaşca lor, dar astăzi cam toate partidele care au şanse să intre în parlament sunt o apă şi-un pământ: câţiva oameni care ar vrea să facă ceva, sufocaţi de o mare de şmecheri, incompetenţi sau hoţi.”

A pianist

Printre tonele de cyber-situri găsesc şi acest blog dedicat unui tânăr pianist maghiar de aproape 30 de ani (născut la 23 noiembrie 1979). Îl cheamă Tamas Erdi şi – aflu dintr-o scurtă prezentare biografică – şi-a pierdut vederea ca urmare a unei supradoze de oxigen, pe când se afla în incubator (s-a născut prematur) – sounds so bloody familiar to me. La zece ani, Tamas a fost acceptat de Academia de Muzică din Viena. Acum are în repertoriu zeci de concerte pentru pian din literatura muzicală a lumii. A concertat, se pare şi în România, în Satu Mare.

Ne-ar place să-l întâlnim cumva pe acest om şi dacă aş crede în Santa Clause, l-aş ruga să ne intermedieze o întâlnire cu el undeva, cândva, the sooner the better. Mi-ar păcea să-l cunoaştem nu numai pentru a ne împărtăşi din rânduiala pregătirii sale profesionale, ci şi din perseverenţa cu care, nu mă îndoiesc, a ştiut să treacă peste pălăvrăgeala (şi maliţiozitatea) oamenilor pentru a se regăsi (şi desăvârşi) în/prin muzică. Cred că am avea multe de învăţat de la un astfel de om…

Innocence by default

Postura lui Theodor din această poză făcută de Raluca undeva în munţii Căpăţânii (în apropierea unei troiţe, alături de Monahul Varsanufie) îmi aminteşte deopotrivă de o povestioară din Pateric şi de primul meu an la catedră. Nu există bani care să-mi răscumpere seninătatea şi răbdarea de atunci. Acum, după multe rătăciri şi după multă uzură, am nevoie de efort ca să fiu îngăduitor. Atunci eram astfel by defalut, generozitatea şi îndelunga răbdare nu erau un remediu exterior, ci făceau parte organică din sângele meu, din felul meu de a fi. Astăzi, când caut să-mi potrivesc lăuntric părţile de puzzle mă hrănesc, pe cât pot, cu amintirea acelor ani în care totul părea că vine „de la sine”.

În ceea ce priveşte povestioara din Pateric, ea poate fi rezumată – în variantă demo – cam aşa: „Era un bătrân având un ucenic bun şi, din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând. Şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru ca de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” Nu o dată mă pomenesc că Theodor, asemenea ucenicului cel bun din Pateric şi asemenea dascălului entuziast ce eram la început de career, este rezerva noastră de răbdare, izvorul ce pare acum nesecat de tinereţe, de frăgezime, de îngăduinţă. De aceea, el este învingătorul. Noi, cei care, nătângi, am dobândit duritatea şi forţa prevestitoare de moarte, nu mai avem cum birui. Frăgezimea şi slăbiciunea lui însă exprimă prospeţimea vieţii.

Iluminare

Cred că am întâlnit prima oară termenul de iluminare la sfârşitul liceului (1987). Cinemateca de la Casa Tineretului (aprovizionată cu filme de la ANF, singura super-arhivă din România pentru filme pe suport de celuloid) propunea, săptămânal, titluri de referinţă din cinematografia lumii. Unul dintre ele era şi Illuminacja (Iluminare) de Krzysztof Zanussi, care - o, tempora! - fusese distribuit main stream prin 1973 şi în România.

Am răsfoit recent, cu Raluca, această capodoperă poloneză (până acum, singura producţie din Polonia pe care aş include-o într-un top ten world cinema) şi – în ciuda bariei lingvistice (nu ştim poloneza şi nu avem niciun fel de subtitrare, din păcate) - am fost seduşi de frumuseţea sa audio-vizuală, de stilul Zanussi, de quest-ul personajului principal (un om cu o formaţie ştiinţifică) întru descifrarea tainelor vieţii. La fel ca în cazul legendei regelui pescar, acest seeker of truth are parte de o neaşteptată revelaţie. Oaza de lumină (şi de „certitudine”) pe care - ca fizician - disperat o căuta se află, iată, în chiar căminul său pe care îl părăsise. Altfel spus, împărăţia luminii (iluminarea), cunoaşterea şi înţelegerea aşteaptă să le descoperim chiar înăuntrul nostru – paradox valabil deopotrivă pentru mistici şi pentru cerebrali: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”. Astfel, Zanussi propune, în Iluminare, un nou remix pe tema γνῶθι σεαυτόν - „cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Despre Zorba, o melodramă şi Mickey Mouse

Noica şi filmul? Nimic mai incompatibil, în aparenţă. Şi totuşi, cinematograful îşi justifică, prin nu puţine opere, vocaţia filocalică şi filosofică. Iar unii practicieni ai filosofiei – în libertate sau între zidurile închisorilor – se folosesc, iată, de iubirea de frumos şi înţelepciune aşa cum este ea mărturisită în filme.

În cartea sa Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, filosoful Constantin Noica descrie câteva zile din viaţa sa din detenţie în care a împărţit celula cu un tânăr sportiv pe nume Alec. Revoltat faţă de soarta care îl aştepta (câţiva ani de temniţă grea pentru vina de a fi vizitat Berlinul occidental – suntem la sfârşitul anilor cincizeci), acesta – ca orice veritabil cetăţean al veacului XX – se teme de tăcere. Nu suportă tăcerea prelungită din celulă (care presupune concentrare asupra propriei persoane, analiză de sine) şi ar suporta încă şi mai puţin „trăncăleala” mai vârstnicului său coleg de celulă despre „bâlbâitul” şi „stupiditatea” istoriei. „Povestiţi-mi ceva. Povestiţi-mi un film” îl roagă Alec pe Noica. Stânjenit, cel care avea să fie cunoscut drept filosoful de la Păltiniş, se eschivează: „Nu cred că aş putea să-ţi redau unul aşa cum ţi-ar plăcea, cu detalii, mai ales un film de aventuri.” Lui Noica însă nu-i plac prea mult filmele, oricum, nu cele cu „subiect”, care în mod absurd „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului. Însă ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze, poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă.”…Ce aproape suntem de stilul unui Kurosawa (din Rashomon) ori Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), de geometriile şi polifoniile poetice ale unui Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei), redescoperite („remixate”) peste ani de Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi) sau Cristian Mungiu (Occident). Cât de bine intuise el posibilităţile cinematografului de a „elibera” imaginaţia spectatorului prin apelul la recurrent themes, la tehnici de filmare insolite (şi justificate dramaturgic) ce reliefează nucleele de tensiune şi emoţie. Rezultatul, pare a spune filosoful, este un limbaj filmic eliberat de ticuri livreşti, un mod de exprimare ce foloseşte – selectiv – elementele proprii celorlalte arte, fiind totuşi altceva decât ele.

În ciuda vastelor sale cunoştinţe academice, Noica nu este un snob elitist atunci când se raportează la filmele cu succes la public. În Jurnalul de idei consemnează câteva impresii provocate de Umbrelele din Cherbourg şi Zorba Grecul. Filmul lui Jacques Demi îl seduce încă de la primele imagini şi scene: „ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui”. Actorii parcă nu sunt oameni, ci „păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc”. Chiar aşa, se întreabă filosoful cinefil: „Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile?” Filmul lui Demi este „în cântat” (fiind totodată primul film muzical francez „în culori”), un „cinematograf care cântă”, o melodramă (în sens etimologic, căci tot dialogul este cântat, chiar şi - spre surprinderea multora - replicile cele mai banale). „Toţi – adaugă filosoful - sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia - singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei - îşi păstrează aici măsura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevărat.” Demi filmează „sufletul neproblematic”, oameni care „îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul: o fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid.” Dacă „arta reprezintă, în fond, expresia unui regret”, Noica nu se sfieşte să recunoască: „Mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.” Personajul titular interpretat de Anthony Quinn în Zorba Grecul este seducător, însă „nu ştie că sunt şi alte forme de a dansa decât dansul. Iar până şi admirabilul său dans frust, ce este el, ca dans, decât organizarea dezechilibrului, sau intrarea în alt spaţiu, cel sacru, al culturii tocmai? Dar Zorba nu ştie de asta.” Ce ştie Zorba? Doar atât: „să intre decât sub narcoza dansului, nu sub delirul lui organizat. Şi tocmai de aceea nu-şi dă seama câtă dreptate are: căci ştie să se desprindă încântător de toate, dar nu ştie în ce să se prindă, aşa cum nu ştie că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea, frânt de oboseală, la capătul dansului. Şi va exclama: ,,Voiam să uit ceva!” În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci de luat în braţe, ca Bubulina, la vals.”

Şi încă ceva: într-una din conferinţele radiofonice pe care le-a susţinut în perioada interbelică, Noica analizează un personaj de cartoons extrem de popular: „Nu vi se pare că existenţa noastră obişnuită seamănă cu acel produs revoltător al cinematografului, cu acel vis urât, acel spectacol crispat care se numeşte Mikey-Mouse? Cum putem noi râde la spectacolul lighioanelor acelora care se deformează şi se refac fără încetare, trimiţându-şi membrele prin aer, decapitându-se şi reîntregindu-se, descompunându-se şi recompunându-se, cum putem face haz de această înfiorătoare dezagregare a unei imagini de fiinţă, când Mickey-Mouse-ul nu e, poate, decât caricatura propriei noastre mizerii şi descompuneri trăite?” Analiza acidă a desenului animat de tip main stream este aplicată, nota bene, producţiilor dintre cele două războaie mondiale, nu filmelor de desene animate de la începutul mileniului trei…

A road to hell

Ce frumos sună îndemnul lui Iacob din a sa Epistolă către omenire: „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire”. Şi asta pentru că „vorbirea multă ne duce spre iad”. Spre iadul-zgomot de care ne molipsim atunci când vorbim fără judecată. Spre iadul al cărui „kilometru zero” este în chiar inimile noastre atunci când ne „ieşim din fire” şi vorbim fără noimă, pentru amorul propriu ori din dorinţa de a defăima numaidecât pe alţii.

Omul de azi, scrie Pr. John Mack, tălmăcitorul Scării raiului „pentru cei din lume”, se teme - precum părintele minciunii de tămâie - de roadele tăcerii: „concentrarea asupra propriei persoane, analiza de sine”. Da, numai că nimeni dintre oameni nu poate să domolească limba - „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte”. Cât de des ne mai gândim înainte de a vorbi? Cât de des ne mai punem problema dacă are sens să vorbim, dacă e cu folos ori ba? Cât de liberi să ne reculegem în tăcere mai putem fi în babilonia mediatică audio-vizuală a vremurilor noastre?

Tăcerea e ademenitoare şi adesea folositoare, atunci când are rostul ei. Dar şi aici îşi strecoară coada ucigă-l toaca: pe nevăzute reuşeşte să-ţi înalţe cugetul şi să-ţi umfle părerea de sine în cea mai minunată dintre tăceri. De unde se vede că folositoare cu adevărat este doar acea tăcere nedespărţită de analiza de sine, de cercetarea măsurii sufleteşti, de truda întru limpezirea rostirii.

Lăscărică, Salamandră, Paraipan R.I.P.

Din bogata activitate teatrală a lui Gheorghe Dinică se păstrează foarte puţine înregistrări. Nebunia lui Pantalone (1971), o commedia dell’arte montată în studiourile TVR de Alexandru Tatos, avea să-i pună în valoare plasticitatea extraordinară a mişcării scenice. Spectacolul este acum disponibil pe DVD, însă din Nepotul lui Rameau (1968), o altă punere în scenă antologică (regia: David Esrig), a rămas doar banda sonoră. A fost „înfiorător de greu de jucat, un exerciţiu fabulos, năucitor”, afirma Dinică despre jocul scenic din Rameau, care pulveriza opoziţia dintre teatrul de emoţie şi teatrul de expresie plastică. Filmul şi televiziunea i-au adus popularitatea în rândul celor care nu au apucat să îl vadă jucând pe scenă.

În vara anului 1978 eram un ţânc hoinărind întâia oară pe Calea Victoriei din Bucureşti. Mă aflam în dreptul hotelului Continental când l-am zărit pe „nesuferitul” de Parapian (din Revanşa) în carne şi oase. Pentru că n-am avut îndrăzneala să-l opresc, adultul de lângă mine (pe post de stepfather) s-a dus după el şi i-a spus că e my hero, că îi văzusem toate filmele etc. Exagerase, bineînţeles. La acea vreme idolul meu avea însă alt nume: Sergiu Nicolaescu, regizor-scenarist-actor în filmele-i devenite repede un brand local, care tocmai îl surclasase pe Florin Piersic în topul preferinţelor mele copilăreşti. Cu zâmbetul său bine cunoscut, Gheorghe Dinică m-a privit fix în ochi şi, pentru o clipă, ne-am strâns mâinile. Cu această scurtă întâlnire aveam să mă fălesc multă vreme la prietenii cinefili…

A interpretat, ca nimeni altul, canalii: trădătorul Bastus din Columna, jandarmii din Golgota şi Osânda, gangsteri mai vechi sau mai noi - în Cu mâinile curate, Secretul lui Bachus şi Ticăloşii, legionarul Paraipan din Un comisar acuză şi Revanşa. Parveniţii şi oportuniştii au fost şi ei specialitatea sa: Stănică Raţiu (Felix şi Otilia), Gonzalv Ionescu (Bietul Ioanide), nuntaşul din Ilustrate cu flori de câmp sau deputatul din Ultima noapte de dragoste, alături de Lupu din Filip cel bun. L-a jucat pe găinarul Mitică (în Concurs, apologul lui Dan Piţa) şi, sub girul lui Lucian Pintilie, pe Nae Girimea în De ce trag clopotele, Mitică şi pe Franţ Ţandără în După-amiaza unui torţionar. A fost alter ego-ul regizorului Mircea Daneliuc în epopeea sa tragi-comică şi „textualistă”, Patul conjugal. Cum să uiţi apoi omenia pompierului Gică Salamandră din Explozia şi Cuibul salamandrelor? Sau pe Diplomatul din Prin cenuşa imperiului, acel izbutit road movie regizat de Andrei Blaier în 1976, compoziţie pentru care a primit un premiu de interpretare la Karlovy Vary.

În fine, după 1990, Dinică s-a mai întâlnit cu partituri „grase”, în registru dramatic: cele din Casa din vis (de Ioan Cărmăzan, după scrieri de Fănuş Neagu) şi Război în bucătărie (regia: Marius Barna). Şi, da, rolul din Filantropica - block buster-ul autohton l-a readus în main stream-ul cinematografic de la noi, la început de mileniu trei. În 1993, securistul cinic, suplu şi de viitor din Cel mai iubit dintre pământeni avea să-i ofere, poate, rolul cel mai „cu priză la public” din ultimul deceniu al mileniului doi. Din 2007 a fost cap de afiş în câteva telenovele despre „vremea ţiganilor”. Am omis, de bună seamă, o groază de alte ipostaze în care actorul a fost distribuit în film - baza de date imdb indică peste o sută de titluri. Înainte de plecarea sa la cele veşnice (pe 10 noiembrie 2009), Gheorghe Dinică a lăsat în urmă o filmografie impresionantă ce se întinde pe aproape jumătate de secol.

Axis mundi

Vreme mohorâtă, ploioasă. Cerurile de deasupra urbei mele îşi iau revanşa – cu asupra de măsură - după zilele de vară cam sărace în precipitaţii. Am trecut pe la ces şi-am mai stat de poveşti. Dincolo de (şi după) toate cele discutate „cu cărţile pe faţă” cu ces, mă-ntorc cu gândul – I just can’t help it! – la ipostaza extrem de spinoasă în care se află la condition humaine: ţărmul acela straniu, nefiresc pe care este aruncat omul după fiecare „dezintegrare” şi „apostazie”. E ca un fel de … „descărnare”, e o „desfigurare” la care – îmi aminteşte amicul meu - ne condamnăm singuri.

Şi-atunci rămâne - at best - doar căinţa, „remuşcătura duhului lăuntric” („agenbite of inwit”) despre care vorbea Stephen Daedalus în Ulysses de James Joyce. Cu degetele amintirii îmi pipăi trecutul, „încet, încet, ca un orb” (Lucian Blaga – Leangănul). Revizitarea întâiului leagăn din copilărie – care este, invariabil, mama – e mereu dureroasă, copleşitoare. Flash: tatăl din Zerkalo de Tarkovski, care-i spunea bătrânei sale mame: „De ce ne certăm noi mereu? Oricum, iartă-mă dacă sunt eu de vină...” Sau vocea poetului din Iartă-mă de Grigore Vieru:

Iartă-mă, ţi-e părul înălbit, cărunt,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.

Dureroasa e şi trădarea faţă de tată. Faţă de tatăl cel mereu aşteptat – ca-n aceeaşi Oglindă (Zerkalo) tarkovskiană. Urmează, inevitabil, alte trădări, mai mari sau mai mici: faţă de toţi „înlocuitorii de tată”, faţă de alţi cunoscuţi, faţă de amici, faţă de – uneori - prieteni apropiaţi. Şi-atunci nu mai rămâne decât casa, căminul, ca un fel de axis mundi. Acolo - în familia-dar, în familia-oază - se topeşte toată nădejdea într-o altfel de viaţă: mai limpede, mai vie, mai adevărată. Aşa e acum, aşa va fi fost de când lumea…