La Dolce Vita

Nicolae Steinhardt despre filmul lui Federico Fellini, La Dolce Vita, în Dumnezeu în care spui că nu crezi: ...o bucată evident şi nemijlocit hristică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin. Începând cu splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei până la peştele (care, fireşte, e Ichtys) final, mort de trei zile şi care tot vede, tras de pescari în năvod, la ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător, la fata blândă şi curată (Biserica cred) şi la chemarea ei pe care Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi, trecând prin atâtea constante rapeluri de clopote şi cruci, prin scena falselor minuni, condamnată cu o tărie vrednică de marii părinţi anti-eretici ai veacului al IV-lea - totul vădeşte o uriaşă credinţă, o totală nostalgie a împărăţiei lui Hristos, o neîncredere în soluţia viciului foarte asemănătoare cu a lui Vasile cel Mare. Ce să mai spun despre arta cu care dezmăţul, agitaţia, superficialitatea sunt „comunicate” după cele mai rafinate mijloace, numai din plictis şi silă? A, numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate ridica piatra grăbită a nedreptăţii şi spune că e un film deşănţat (!) sau cu ţeluri de critică strict socială! O predică a unui sfânt păritne al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă, caldă, clocotitoare, necruţătoare, răscolitoare pagină de chemare hristică.