Disney’s A Christmas Carol

Fermecătoarea şi blânda poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, Ikiru / A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt şi ursuz află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce întâlneşte şi el un fel de „Christmas spirit” (precum Ebenezer Scrooge, cămătarul din povestirea lui Dickens) i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii.

Dar ce altceva este Zona lui din Stalker, dacă nu tot o călătorie metafizică - spre adâncurile sufletului omenesc - şi geografică - spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă a omului. În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul tarkovskian nu se metamorfozează: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul - mă îndoiesc că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.”

Chinuit de fantoma asociatului decedat cu fix şapte ani în urmă, iar apoi de cele trei „spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun se salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Ghost of Christmas Past” - îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Ghost of Christmas Present” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Ghost of Christmas Yet to Come” îi înfăţişează „ultima staţie” – pierzania – a rătăcirii sale. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”: voios şi generos împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit („of Christmas Yet to Come”), aceea de a face din fiecare zi un Crăciun.

Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore şi vizuale), din această versiune Disney 2009 a povestirii lui Charles Dickens aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care - de peste două mii de ani - omenirea caută să-l trăiască neîncetat: metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească a celui bolnav sufleteşte.

Worship, art & technology

Găsesc, în Freedom of Morality (de Christos Yannaras), câteva observaţii extrem de interesante despre Euharistie, artă liturgică, spirit comunitar etc. Referindu-se la worship, art & technology în capitolul „The Ethos of Liturgical Art”, Yannaras aduce în discuţie „comunitatea euharistică” (cei care se împărtăşesc, în timpul Liturghiei, cu „Trupul şi Sângele lui Hristos”) înţeleasă ca „un mod de a fi” şi „dimensiunea cosmologică a realităţii vieţii înţeleasă ca viaţă în comunitate” – sintagme ce par desprinse dintr-o povestire SF. Arta, arată Yannaras, este transformarea creatoare a materiei în numele comuniunii şi unirii dintre oameni. Arta, prin urmare, nu are nimic de a face cu exacerbarea eu-ului, ci este pusă - cu o smerenie semeaţă - în slujba „comunităţii eclesiale” – altă sintagmă „de nişă”, greu de definit. În context euharistic, adaugă autorul cărţii, arta şi rugăciunea/închinarea (worship) sunt de nedespărţit. Rugăciunea/închinarea (worship) din Biserică este artă - investirea cu „raţiune” a materiei - de unde şi cuvântul grecesc τέχυη. De asemenea, arta Bisericii (arhitectura, pictura etc. dar şi timpul liturgic) - care este rugăciune/închinare (închinare), nu o simplă prezenţă decorativă - exprimă potenţialul „raţional” al materiei. Astfel, „adevărata viaţă” a Euharistiei apare atunci când aceasta se petrece în prezenţa şi în cadrul „realităţilor naturii”. De aceea, în societăţile rurale (acum aproape apuse şi distruse deopotrivă de tăvălugul roşu/comunist şi de ideologiile „progresiste”/„iluministe” ce urmăresc urbanizarea societăţii), omul cunoştea (şi deci respecta) natura; îi ştia ritmurile, capriciile, legile. Viaţa şi arta omului pre-modern reprezentau un studiu al lumii, o formă de respect faţă de întreaga creaţie. Acum însă, majoritatea oamenilor din societăţile aşa-zis dezvoltate iau parte doar indirect la viaţa lumii. În marile oraşe viaţa este ruptă de ritmurile naturii şi are ritmul ei, adesea opus cursului natural al vieţii. Omul de azi îşi primeşte pâinea cu ajutorul tehnologiei, nu prin arta sa. De aceea pentru citadini pâinea şi vinul nu mai reprezintă o încununare a vieţii înseşi. Orăşenii (şi mulţi săteni) nu mai ştiu nimic despre truda cu care se prepară ele. Ce departe suntem de învăţătura Bisericii în această privinţă: And as this bread was scattered over the mountains, and was gathered together and became one, so let Thy Church be gathered from the ends of the earth into Thy Kingdom. Omul modern din era globalizării nu mai vede în aceste cuvinte decât – cel mult – nişte imagini poetice frumoase. Ele însă nu mai sunt viaţa lui. Pâinea pe care o cumpără este ambalată în magazine şi stă alături de borcănaşe de gem sau de legume congelate. Alte tipuri de mâncare au înlocuit pâinea, care nu mai ocupă un rol crucial în viaţa sa. Arta/meşteşugul sunt acum înlocuite de relaţiile de producţie. Consumul înrobeşte viaţa omului şi o supune unei reţele impersonale de mecanisme economico-politice, autonome şi străine de orice formă de respect faţă de „principiul/raţiunea realităţii naturale”.

Deunăzi, CB – nemulţumit de lipsa catehezei în Biserică - povestea despre satul său în care aproape toţi – tineri, bătrâni – au părăsit rânduiala Bisericii (în care aproape nimeni nu se mai împărtăşeşte şi pe care aproape nimeni nu o mai frecventează) şi s-au înregimentat în adunările/organizaţiile – moraliste, eficiente, cazone - zis-evanghelice, unde primesc hrană duhovnicească de tip fast food. Despre morala acestora Petre Ţuţea spunea că nu depăşeşte nivelul grădiniţei de copii. Tot CB îl cita pe MN: Ortodoxia (adică viaţa liturgică în Biserică, după rânduiala Bisericii) este asemenea „matematicilor superioare” (formatoare de elite, care sunt sfinţii). Ea, Ortodoxia, este – mai spunea CB - asemenea … nucilor. Se ştie că nucul necesită vreme îndelungată de cultivare şi ocrotire până să dea roade, de aceea este plantat tot mai rar în zilele noastre. Şi nu cred că greşeşte: arhitecţii din vechime care au stabilit canoanele (cărţilor sfinte, reprezentărilor picturale, cântărilor, arhitecturale etc.) ştiau ei ceva, aveau ei programul lor bine definit in the long run, care îl apropia pe om de sacru. Acel program – chiar dacă acum, in our fast & brave new world, este tot mai greu de pus în practică – îi dădea omului un ideal. Şi ce dar poate fi mai de preţ decât un ideal? Dar tot atât de adevărat este şi ce spunea Murphy: numărul oamenilor este într-o continuă creştere, dar cantitatea de inteligenţă rămâne aceeaşi. Şi iar ajungem la dilema dostoievskiană a Marelui Inchizitor: omul este copleşit de povara libertăţii. Pur şi simplu nu o poate suporta. Şi pentru că – paradoxal – nu poate trăi fără nevoia de libertate, ajunge să se închine altora, refuzându-L pe Dumnezeul Cel Viu din Biserică. Se închină idolilor (de lemn sau piatră, ori unei idei anume). Dar nici asta n-ar fi o catastrofă, în fond. Se întâmplă de când lumea. Ceea ce este cu adevărat catastrofal – părerea mea – este o lume pornită – vorba lu’ Nea Mărin – pe dărâmare, în care nu mai e loc pentru „matematici superioare”, pentru armonii simfonice, pentru formele şi culorile icoanelor bizantine, pentru cântul psaltic, pentru scrierile Patericului şi ale Filocaliei. O astfel de lume fără demnitate şi verticalitate şi fără … nuci, o lume ce se încăpăţânează să rămână „încremenită în proiect” la nivel de „genunchiul broaştei”, mi se pare cu adevărat infernală.

Sister Act

Cartea Elenei Dulgheru De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski (2004) este al doilea volum apărut în limba română despre celebrul regizor (după Andrei Tarkovski – Filmul ca rugăciune al aceleiaşi autoare). Pe lângă interviul cu Marina Tarkovskaia, volumul mai cuprinde cinci povestiri din cartea acesteia, Cioburile oglinzii (o carte în care „fenomenul Tarkovski” este urmărit pe parcursul a câtorva generaţii), poeziile lui Arseni Tarkovski din filmele fiului său (Zerkalo, Stalker, Nostalghia), articolul „Andrei, Cel Întâi-Chemat al artei a şaptea”, un tabel cronologic al vieţii şi o filmografie Andrei Tarkovski (datele tehnice ale filmelor, premii etc.).

„Fiecare film regizat de Andrei Tarkovski”, arată Marina Tarkovskaia, „era primit ca o revelaţie”. Erau vremurile când pentru mărturisirea credinţei (şi pentru multe alte „atitudini duşmănoase” faţă de „omul nou” al comunismului) se primeau ani grei de temniţă ori pur şi simplu un glonţ în ceafă. Tarkovski, deşi nu vorbea niciodată pe platourile de filmare (şi foarte rar în particular) pe teme religioase, reuşea să facă filme extrem de bogate în conotaţii despre problemele spirituale ale omului, despre nenumăratele contradicţii ale sufletului omenesc şi căutarea căii drepte în viaţă. Peste ani, după moartea sa (în decembrie 1986), „mitul Tarkovski” e încă viu. Sora regizorului avea să fie un PR autorizat al acestui regizor nepereche. A călătorit în toată lumea cu filmele sale, a scris cărţi, a dat interviuri. Îşi aminteşte – între altele - de mini-stagiunile dedicate lui Andrei Tarkovski în Germania (când entuziasmul receptării a topit proverbiala răceală a nemţilor) şi din Chile (unde organizatorii au pregătit o pancartă pe care au scris: TARKOVSKI TRĂIEŞTE!).

A apărut însă şi o „ofensiva anti-Tarkovski” a criticilor de film din Rusia şi nu numai: „Această tendinţă a culturii noastre, a literaturii, din muzica uşoară, din televiziune, din mass media, toată această avalanşă de vulgaritate şi de cinism prăbuşită peste noi nu poate să nu se răsfrângă şi asupra culturii majore, asupra filmului şi, în particular, asupra atitudinii faţă de Tarkovski”, comentează Marina Tarkovskaia. „Oamenii de asfalt”, mai spune ea, „nu se pot apropia de un ideal spiritual, ca acela al lui Andrei”. Da şi nu. E drept că „asfaltul” tinde să atrofieze simţul omului pentru natură, pentru acele valenţe tainice, mistice din cultura accesată de Tarkovski, însă nu orice „om de asfalt” este insensibil la poetica tarkovskiană, după cum nu orice om „de la ţară” (ori care a crescut într-o casă, nu la bloc) este automat şi necondiţionat un fan al filmelor sale. Receptarea „poeticii sacrului” din opera lui Tarkovski presupune, se ştie, o minimă aşezare duhovnicească - asumată, conştientă - în Biserică sau cel puţin o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică, filozofică şi o curiozitate intelectuală faţă de cultura lumii (dar mai ales o râvnă pentru cultura inimii) la care cineastul face nenumărate referinţe. Iar aceste condiţii le poate îndeplini – chiar dacă indirect - şi „omul de asfalt”.

Poate avea urmaşi spirituali în cinema Andrei Tarkovski? – îşi întreabă Elena Dulgheru interlocutoarea. Modul de supravieţuire în lumea filmului – explică sora cineastului - este exacerbat mercantil: „Timpurile de acum din Rusia şi din întreaga lume sunt dominate de bani, numai de bani.” Prin urmare Tarkovski nu mai are urmaşi: „A fost Kaidanovski, care din nefericire a murit foarte devreme.” Se referă la actorul Alexander Kaidanovski, neuitata Călăuză din Stalker. Ar mai fi, în cinematograful contemporan, Alexander Sokurov, însă „şi el îşi are calea lui proprie”.

Capitolul „Andrei Tarkovski - Cel Întăi Chemat al artei a şaptea” trece în revistă cugetările şi convingerile regizorului despre enorma responsabilitate a artistului şi „arta păcătoasă” – un „gând sacrileg” determinat de criza culturală a ultimului veac. Ultimul sfert de veac XX îi permite artistului să se poate dispensa de orice reper spiritual, să-şi privească talentul ca pe o proprietate a sa, să considere că talentul nu îl obligă la nimic. De unde şi lipsa de spiritualitate din arta contemporană: „Arta – afirmă Tarkovski în celebrul său Cuvânt despre Apocalipsă, rostit de cineast cu doi ani înainte de a muri, în biserica londoneză St. James - se transformă fie într-o căutare formală, fie într-un produs comercial, iar cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii.”

Ultimele rânduri ale cărţii punctează jocul secund al cinematografului tarkovskian şi moştenirea sa duhovnicească: „Desigur că cineaşti căutători ai reîntâlnirii cu Dumnezeu au mai existat, chiar dacă pot fi cu greu număraţi pe degetele unei mâini. Dar abia la Tarkovski se poate vorbi coerent de un cinematograf mărturisitor, înscris într-o poetică a sacrului bine definită. Şi, dacă există şi astăzi artişti care încearcă să recupereze dimensiunea filocalică a meşteşugului lor – sfinţenia, aceştia trebuie să înceapă cu sfinţirea gândului şi a gestului, prin cercetarea izvorului filocaliei, trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.”

Andrei Tarkovski (4 aprilie 1932 - 29 decembrie 1986)

Elena Dulgheru - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski

Ed. Arca Învierii, Bucureşti, 2004, 96 pag.

Cuvânt înainte de Elena Dulgheru.

Bookmarks@RO.soundtracks

Ante-1990, filmul românesc avea meşterii săi muzicieni, care se nevoiau să definească şi să îmbogăţească personajul dramatic numit Muzică – element care, împreună cu dialogurile şi zgomotele alcătuiesc soundtrack-ul unui film. Nepopularizată în România (decât accidental) prin disc sau radio, muzica de film a fost adesea un fel de Cenuşăreasă. Dar coloanele sonore din filmele româneşti (cu muzici simfonice sau uşoare, jazz sau de estradă, electronice sau experimentale) nu sufereau numai datorită inexistenţei unei industrii muzicale puternice de profil. Foarte des lăsa de dorit şi concepţia estetică a mixajului, la care se adăuga şi echipamentul defectuos – în monofonie - din majoritatea sălilor de cinema.

Erau vremuri când - în sunet, ca şi în imagine - se făcea o recreare polifonică a realităţii. Filmul minimalist de buget redus (aşadar indiferent faţă de personajul Muzică) fusese, până la generaţia 2000, doar o modalitate – între altele – de expresie filmică. Existau un Lucian Pintilie, un Mircea Daneliuc, un Alexandru Tatos sau o Ada Pistiner care, în filmele lor, foloseau fie – discret - ilustraţia muzicală, fie o muzică minimalistă, mai mult sau mai puţin de „umplutură”. Dar mai erau şi alţii, care investeau cu drepturi egale toate componentele discursului filmic – inclusiv muzica.

Cu toate condiţiile precare există – în cinematograful românesc din „anii ăia” - destule muzici de film care sunt valabile nu doar în contextul filmului. Activitatea de restituire a filmelor reprezentative din patrimoniul naţional (prin unele jurnale sau reviste), programarea lor la televiziune sau în circuitul de cinemateci şi – de ce nu – vremurile mai norocoase, când coloanele sonore ale filmelor româneşti – masterizate şi îmbunătăţite tehnic, pe cât se poate – se vor găsi în magazinele de specialitate - sunt tot atâtea prilejuri de (re)descoperire a muzicilor din filmele româneşti. Care ar fi aceste coloane sonore şi aceşti muzicieni? Lista de mai jos – filmele alese, în ansamblul lor, sunt eterogene valoric - nu e nici pe departe exhaustivă:

● Paul Constantinescu (O noapte furtunoasă şi Moara cu noroc)

● Tiberiu Olah (Meandre, Răscoala, Mihai Viteazul, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Printre colinele verzi, Dincolo de nisipuri, Trecătoarele iubiri, Pe aici nu se trece, Osânda)

● Anatol Vieru (Când primăvara e fierbinte, Felix şi Otilia, 100 lei, Iacob)

● Theodor Grigoriu (Pădurea spânzuraţilor)

● Dan Andrei Aldea şi Dorin Liviu Zaharia (Nunta de piatră şi Duhul aurului)

● Cornelia Tăutu (Zidul, Acţiunea „Autobuzul”, Din nou împreună, Imposibila iubire, Moromeţii)

● Radu Şerban (Bariera, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului)

● Richard Oschanitzsky (Cu mâinile curate, Ciprian Porumbescu, Cantemir)

● Radu Goldiş (Zile fierbinţi, Accident)

● George Grigoriu (Actorul şi sălbaticii)

● Temistocle Popa (Veronica, Ma-ma)

● Lucian Meţianu (Cursa, Ochi de urs, Fructe de pădure)

● Marius Ţeicu (Angela merge mai departe, Zâmbet de soare)

● Anton Şuteu (Ultima frontieră a morţii, Buletin de Bucureşti)

● Vasile Şirli (Melodii la Costineşti, Glissando, Un echipaj pentru Singapore)

● Florin Bogardo (Bună seara, Irina; Declaraţie de dragoste; Liceenii)

● Adrian Enescu (7 zile, Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide, Concurs, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Adela, Pas în doi, Ringul, Mircea, Rezervă la start, Umbrele soarelui, Noi cei din linia întâi)

Post-1990, personajul Muzică a început să piardă teren - în raport cu „zgomotul şi furia” – în filmul românesc (cine are urechi de auzit, să asculte sonorităţile grave, melancolice sau country-parodice din: Hotel de lux, Somnul insulei, Şobolanii roşii, Rămânerea, Undeva în est, Priveşte înainte cu mînie sau, mai recent, Amintiri din Epoca de Aur – Episodul 1). Realitatea – potrivit noilor canoane - nu se mai recreează (acustic, vizual), ci este adesea „fotografiată” brut, minimalist. Se caută mai cu seamă acele forme de radicalism moral, ce dezvăluie tot ce e rău şi urât în noi. Într-un fel, e explicabil: prea fuseserăm obligaţi să zugrăvim totul în roz (edulcorarea realismului socialist). Dar există şi semne de reînnodare – în privinţa concepţiei coloanei sonore, la standarde tehnice net superioare însă - cu tradiţia anterioară momentului 1990: Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere).

În toate cazurile de mai sus (şi în altele, nenumite aici) avem de a face cu o muzică dintr-aceea care „ne gâdilă urechile într-un mod plăcut”. Prin ce minune pătrunde ea în sufletul oamenilor? Cum se transformă acele combinaţii de sunete şi zgomote în armonii, ce anume face ca ele să devină o sursă de desfătare pentru sufletul omenesc? Cui aduc ele vreun folos? Dacă la primele două întrebări este cu neputinţă a oferi o explicaţie, la ultima întrebare pare mai uşor de găsit un răspuns: celor cu sensibilitate muzicală, dornici să desluşească tainele acestei lumi de „ultraviolete”, pe care doar urechea le poate percepe. Lor, mai ales lor se cuvine a le vesti că merită, chiar merită, să (re)asculte fără idei preconcepute acest limbaj dincolo de cuvinte şi imagini din filmele româneşti mai sus pomenite (filme diverse ca tipologie, ca sound) şi nu numai.

Întrupare vs. împeliţare

Cebza. Praznicul Naşterii Domnului - al Întrupării, cum ar veni. Pentru că – spune undeva Nicolae Steinhardt – numai Dumnezeu Se întrupează. El, celălalt (Ucigă-l toaca, părintele minciunii), se împeliţează. Şi iată cum omul ajunge, vrând-nevrând, la iminenta răscruce: îndumnezeire (vasăzică despătimire, prin omorârea treptată a dragonului din noi) versus împieliţare (colaborare – din ignoranţă, neglijenţă, nepăsare – cu dragonul aka duhurile care sunt „legiune”). Un reminder necesar: este praznicul Naşterii Celui Care S-a întrupat (the feast of Nativity), această zi în care vine „Moş Crăciun” confecţionat de brandul Coca-Cola şi de industria de entertainment de peste ocean (şi nu numai).

De peste ocean primesc de ştire, de la un amic: documentarul The Tomb of Jesus (2007) este „cel mai ştiinţific film, cu dovezi despre legenda…”. Altfel spus, ultimul răcnet (de până acum) care îşi propune ce? Să demonstreze existenţa unui mister ce încă planează, de două mii de ani, asupra lui Iisus. Când, de fapt, Hristos este predat şi propovăduit – de Biserică – în chip mistic, tainic (nu misterios). În ultimă instanţă, nu poţi spune decât: Why not? Pentru cei neîmbisericiţi şi chiar certaţi cu rânduiala Bisericii, astfel de întrebări şi abordări sunt „mană cerească”. Le dă mâna să încuviinţeze şi să îmbrăţişeze astfel de emanaţii sterile şi altele asemenea (a căror poleită strălucire e întreţinută doar de efectele speciale şi de marca Discovery) ale gândirii lui Nietzsche. Sărmanul filosof german, astenizat de rigiditatea unui tată pastor protestant, a ales calea – zice el – ateismului. Antidogmatic, precursor al postmodernismului, Nietzsche a spus tot ce era de spus: „Gott ist tot”. Filmele contemporane, de ficţiune ori documentare, nu sunt decât o repetiţie catchy, „cu stil” şi – cum altfel? – seducătoare a ideii lui Nietzsche. Cum cei mai mulţi nu numai că nu sunt duşi de prea multe ori la biserică, dar nutresc şi puternice sentimente – zic ei – anticlericale, anticreştine etc. e de înţeles de ce prind atâţia-n mrejele lor Evangheliile şi Apocalipsele apocrife, ocultele coduri ale lui Da Vinci etc. All these are, however, beside the point. Which (or, rather, who) is the point? That is the question.

"...şi-n loc de fiare s-au făcut popoare..."

Străzile, prăvăliile, casele sunt gătite de sărbătoare. De peste tot se aud frânturi din simfonia colindelor cu voci de Ştefan Hruşcă, Irina Loghin, Fuego et co. O adevărată provocare - semn că şi de Crăciun trebuie să-mi exersez toleranţa. Noi am ascultat en famille colindele Madrigalului şi o selecţie de colinde pop americane (care nu mai păstrează, desigur, nimic din armoniile bizantine, dar cel puţin nu sunt soppy). Theodor ne-a încântat şi el (pian & voce). Pe lângă season songs ne-a cântat (la pian) Tu eşti primăvara mea, Arlechino, Iubirea cea mare…

Actorul (acum nonagenar) Radu Beligan, într-un interviu publicat în Ajun de Crăciun, afirmă că, dacă ar fi pentru o zi Santa Claus, ar dori să pună capăt războiului româno-român. În faţa blocului am surprins azi doi vecini pensionari la ora de politică gen Poiana lui Iocan. Unul, vădit enervat, îşi vărsa nemulţumirea aşa: „Păi da, cine se regăseşte în Băsescu? Hoţii, şarlatanii şi derbedeii…” Nici acum, când e de presupus că tot omu’ prăznuieşte – după calendarul nou - Naşterea Cuvântului, când s-ar cuveni să grăiască „imne şi slăvire”, strechea politicii după ureche nu încetează să facă victime.

E Ajunul de Crăciun şi-mi amintesc de versurile lui Ioan Alexandru:

în focu-ncins din bucuria Ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare

s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace

slavă Ţie!

"...e în mine, e în tine, e în fabrici şi uzine..."

A fost cândva un decembrie 1989. Eram în armată: stare de panică (după evenimentele cumplite de la Timişoara), un război al nervilor (zvonistica exersată la maxim) până în 21 decembrie (mitingul în care Ceauşescu a fost huiduit şi a răspuns mulţimii în curs de dezlănţuire: „Alo! Alo! Alo!”). Dar legătura cu masele (care fusese – în ultimii 20 de ani - artificială, contrafăcută) s-a rupt. A venit apoi ziua de vineri, 22 decembrie. Vestea plecării Ceauşeştilor s-a transmis ca un fulger. A urmat Marea Diversiune: primele imagini cu „revoluţionari” live la TVR. Claie peste grămadă, scandau, strigau, instigau. Deh, erau – vorba lui Dinescu – timizi. Abia începeau (ca toţi, de altfel) să renunţe la autocenzura aceea care ne dedubla pe toţi. Între timp au mai murit câteva zeci (poate sute) în Timişoara, în Piaţa Universităţii şi apoi la Aeroportul din Bucureşti. Iar nucleul PDO (Partidul Democraţiei Originale) – vorba lui Mircea Daneliuc, vezi Patul conjugal – se întărea tot mai mult. Cum au reuşit să prostească atâta lume!…Au tăbărât numai ei acolo în sediul TVR şi s-au unit în aşa fel încât au dărâmat – încet, dar sigur - orice opoziţie.

Şi, hodoronc-tronc, crima de Crăciun. I-au ciuruit pe sărmanii impostori. Am revăzut clipuri cu procesul şi împuşcarea lor şi-am resimţit o ciudată milă pe care, atunci în 1989, n-am cunoscut-o. Atunci eram cu toţii călare pe televizoare şi aşteptam să dea o dată procesul şi împuşcarea. Aveam – noi soldaţii din cazarmă, dar nu numai, căci fenomenul devenise planetar – o perfidă bucurie asistând la montajul judecăţii şi asasinării Ceauşeştilor. Crima şi păcatul acela, îmi spunea deunăzi un prieten ziarist, îl purtăm şi acum. Ceea ce se întâmplă acum în România – tot haosul, tot vacarmul, toată corupţia generalizată - poartă, ca un blestem, amprenta acelei nelegiuiri. Duhul lui nea Nicu „e în mine, e în tine, e în fabrici şi uzine” - avea dreptate Ada Milea. Mai e nevoie de cel puţin 20 de ani ca să se afle adevărul despre jocurile de culise din acel decembrie sângeros…

Şi au venit la putere „eliberatorii” cu „emanaţia” lor (FSN) cu tot. Societatea a început din nou să se divizeze, iar mineriada (iunie 1990) a pus capac la toate. Purtăm şi acum stigmatul acelei rătăciri. Dar oare victoria lor de atunci nu avea terenul pregătit de indiferenţa generală, de nostalgiile unei majorităţi după un „cârmuitor” care să fie „bun român” şi „om de bine” în stare să apere ţara de „golani”, de „partide politice” (Frontul e de-ajuns!), de criminalitate şi prostituţie (flagele din Apus), de „reacţionari” şi „destabilizatori”? Înclin să cred că ţara le-a pus pe tavă succesiunea…

Colivii, hotare şi nemurire

Hotarele (coliviile) vieţii, spun firoscoşii, ar fi acestea: Big Bang-ul zămislirii noastre în pântecele mamei („secunda 1”); ieşirea în lume, după care – sooner or later - începem să întrebăm asemenea puiului ieşit din găoace din The Point: Who? What? Where? Why?; în fine, darea în primire a duhului, momentul t când inima noastră încetează să mai bată (the end sau, spun aceeaşi firoscoşi, încă un hotar – ultimul - căci „finalul nu-i aici”). Dacă ne amintim bine, într-unul din cele mai frumoase şi mai teologice basme culese de Petre Ispirescu, fiul de împărat n-a vrut să iasă la lumină din primul său culcuş (pe care acum îl monitorizează aparatura medicală sofisticată) decât şi numai după ce tătâne-su i-a promis că-i va da „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aceasta avea să fie singurul motiv care l-a convins pe încă nenăscutul prunc să părăsească cea dintâi colivie. În numele nemuririi doar omul poate fi fericit. Numai în măsura în care poate rămâne conectat la acest ideal, viaţa – oricum ar fi ea - i se pare worth living…

…Sigur, acestea sunt crâmpeie de gândire mic-burgheză, de om lăsat în voia visării: colivii, hotare, nemurire…Cum rămâne însă cu sutele de milioane (miliardele) de suflete secerate, de-a lungul vremilor, sub diverse tiranii? Ce vor fi simţit ei, acei oameni, în drumul lor spre camera de gazare ori spre locul unde securea sau pistolul sau ştreangul nu le-a mai dat răgazul să mediteze - cu inima sus - la triumful Binelui (în lumea de dincolo), la colivii, hotare şi nemurire?...

Ma-ma

Filmele Elisabetei Bostan (unele fiind adevărate superproducţii) poartă, invariabil, ştampila „pentru copii”. N-am mai revăzut niciodată Ma-ma (1977) din anul premierei. Eram, pe atunci, la vârsta ieduţilor din această „feerie muzical-coregrafică” realizată – în trei versiuni: română, rusă, engleză - în colaborare cu studiourile din Moscova şi Paris. Dar, îmbiat de un cotidian ce şi-a propus să restituie – sub formă de dvd – filmele româneşti „care contează” (să vedem când o începe să obosească), am început să-l răsfoiesc şi nu mică mi-a fost bucuria. Prezenţele actoriceşti (între care Ludmila Gurcenko, Mihail Boiarski, Florian Pittiş, George Mihăiţă, Violeta Andrei) sunt nostime şi agreabile în costumele şi machiajul lor de basm. Dar ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost calitatea soundtrack-ului. Muzica lui Temistocle Popa şi Gérard Bourgeois (ale căror teme principale le fredonez din, iată, 32 de ani) a fost înregistrată în studiouri profesioniste din Paris (unde orchestrator şi dirijorul Jean Claude Dequeant a asortat-o cu un sound disco-jazz-rock ce aminteşte de La Bionda, Jesus Christ Superstar şi Les Parapluies de Cherbourg). Priveam la decorurile feerice, la toată pirotehnia, la perucile şi măştile acestui spectacol fastuos, ritmat şi energizant fără să ştiu că ascunde o … madlenă proustiană cu efect instantaneu asupra copilului din mine.

Cable Guy

Scriam deunăzi despre gestul unei mari doamne a Televiziunii Române, crainica Sanda Ţăranu. Distinsa şi calda prezenţă feminină de pe „micul ecran” al „Epocii de Aur” afirma că refuză să fie manipulată de harababura şi neorânduiala emisiunilor actuale de televiziune. A decis, aşadar, să spună: „Până aici. Mai mult nu vă permit!” (adică: Retro, Satana!) şi să se întoarcă „la cartea ei”.

Unul din cititorii anonimi ai acestui blog a socotit că are ceva de spus pe acest subiect şi mi-a trimis nişte rânduri patetice. Şi, nu mă îndoiesc, sincere. Ideea domniei sale sună cam aşa: Nu noi (dar cine se ascunde sub acest pronume colectiv?) preferăm „emisiunile cu un grad înalt de vulgaritate” tot mai numeroase, noi doar le primim spre vizionare în mod forţat. Ele, aceste emisiuni, „ni se vâră pe gât ca nişte surogate”. Ar trebui deci să le strigăm în faţă acelor cable guys: „Help! Nu ne mai intoxicaţi şi nu ne mai îndobitociţi. Noi nu pentru astfel de emisiuni plătim. Noi nu suntem un astfel de popor! Voi (cei aproape toţi din televiziunea românească) sunteţi nişte oameni mici, neprofesionişti, de care ne este lehamite (păcat de puţinii PROFESIONIŞTI pe care i-aţi sufocat - ca şi pe NOI, de altfel)! Să vă fie ruşine că vă permiteţi să ne minţiţi cu studiul de piaţă şi să ne catalogaţi astfel. Să vă fie ruşine că tânjim (şi nu avem) după oameni care să facă televiziune adevărată. Să vă fie ruşine că ajungem să renunţăm la tv! ASTA ar trebui să le spunem.”

Întâi de toate poate că ar trebui precizat: pronumele acela de persoana întâi plural – noi – este, e drept, eterogen. Dar spectatorii care doresc (şi) altfel de programe decât cele care sunt menite să spele creierii sunt din ce în ce mai puţini. Şi oricum nu contează, nu reprezintă o forţă în societatea românească. Sunt înghiţiţi în oceanul de spectatori cu tot felul de calităţi şi abilităţi, dar altele decât spiritul critic sau curiozitatea intelectuală.

Ceea ce s-a întâmplat după 1989 în România (dar nu numai) a orientat gustul omului de rând (iar ceilalţi, mai rafinaţi, mai sofisticaţi, nu intră în calcul) spre divertismentul facil şi vulgar. Aproape fără excepţii. Iar dacă aşa stau lucrurile ce mai e de făcut? Proteste şi argumente precum cele sugerate de anonimul cititor, pomenit mai sus, nu duc nicăieri. Asta pentru că ei îşi cunosc foarte bine „valoarea lor, valoarea lor”. Cel mai grav este că nu numai în televiziune, dar nici în cinematografie, în muzică, teatru sau literatură nu prea mai există autori care să înţeleagă că aparţin artei pe care au ales-o (ori care i-a ales). Toţi sau aproape toţi consideră că ea, arta pe care o practică le aparţine, este proprietatea lor. Şi această aroganţă, această auto-suficienţă se simte - în televiziune, în cinema, în muzică, teatru sau literatură de la o poştă. Aşa se creează acum, în acest spirit. Cum să mai primeşti ceva în dar de la astfel de artişti? Sau cum să-i mai consideri artişti pe aceşti oameni cinici din show buiz, interesanţi în primul şi-n ultimul rând de profit material imediat, de cota de piaţă, de publicul-ţintă etc.. Şi mai ales cum să-i „moralizezi” cu argumente patetice, cu nemulţumiri şi pretenţii care le par desuete?

De aceea – o spun nu mai ştiu a câta oară – artistul din România care, fiind excepţia (în breasla lui, a cineaştilor), confirmă regula – post 2000 - este (pentru mine) Cristian Mungiu. Nu mă refer acum la savuroasele sale comedii dulci-amărui (Occident şi Amintiri din Epoca de Aur, Episodul 1 „Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”), ci la scurt-metrajul său, Zapping. Acolo se află şi gestul doamnei Sanda Ţăranu şi al multora care – dat fiind repertoriul filmelor din sala de cinema sau conţinutul programelor de la TV – se întorc la (cronicarul Miron Costin avea dreptate!) „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor”. Şi nu mă refer aici la cei plictisiţi de limbajul audio-vizual, de cei care nu îl înţeleg sau, din criterii mai mult sau mai puţin snoabe, îl desconsideră în raport cu limbajul scris (literatura). Mă gândesc exclusiv la cei care vor să părăsească acest waste land al micului sau al marelui ecran pentru că – din o mie de motive - ştiu că nu-i mai reprezintă. Sigur, nu e uşor atunci când – asemenea personajului din Zapping - nu eşti familiarizat cu „cetitul cărţilor”, cu lectura. În acest caz colaborarea noastră cu Mr. Cable Guy (who, by the way, has alwasy been VERY sly) poate continua la nesfârşit. Este însă nevoie de fermitate, de voinţă. Abia atunci, ceea ce pare indestructibil (dependenţa de TV sau de marele ecran, de exemplu) se poate vindeca.

Îi citeam, azi, lui Theodor Povestea unui om leneş. A vrut să ştie dacă acel om leneş era bolnav şi de ce fel de boală suferea. Chiar aşa: care este boala de care suferă publicul atâtor şi atâtor emisiuni TV „fără număr, fără număr”, telespectatori care zappează voyeuristic în continuu ca să „vadă ce mai e”? Care e antidotul? Nu ştiu dacă numai acesta este antidotul, dar cred că lipsa ori neputinţa mărturisirii este pricina dependenţei de TV. Tot astfel cum ea, mărturisirea şi restaurarea omului lăuntric – iată un posibil antidot! - nu mai are nevoie de imaginile halucinogene şi adesea mult vătămătoare de suflet din fereastra marelui ecran, a ecranului TV sau a computerului.

The Soviet Story

Celebra statuie cu cei doi muncitori, un bărbat şi o femeie, având câte o mână ridicată (iar în mâni un ciocan şi o seceră) devenise un fel de siglă pentru filmele produse în studiourile „Mosfilm”. Toate începeau cu acel cadru „cutezător” şi „revoluţionar”. Regăsim această efigie-gigant a proletariatului pe afişul unui documentar uluitor şi răscolitor: The Soviet Story (2008). Cei doi muncitori însă ne sunt prezentaţi aici pe un munte de cadavre. Este însăşi - in a nutshell - ideea filmului, dedicat celor peste 20 de milioane (bărbaţi, femei, copii) de victime nevinovate ale politicii ucigaşe a URSS.

Filmul, scris şi regizat de Edvins Snore, aduce în discuţie unul din secretele cele mai bine păzite ale istoriei secolului XX: colaborarea (filosofică, politică, militară şi organizatorică) dintre URSS şi Germania nazistă. Că Stalin şi Hitler nu au fost atât de diferiţi o demonstrează argumentele acordurilor scrise (şi de întâlniri oficiale păstrate în imaginile de arhivă) dintre cele două puteri întru exterminare în masă (pe criterii rasiale ori/şi sociale). Cei mai surprinşi (dar şi mai scandalizaţi) de acest îndrăzneţ proiect cinematografic se vor arăta simpatizanţii lui Lenin şi Stalin, ai socialismului şi ai URSS.

Acest documentar istoric duce mai departe (explicând şi argumentând cu imagini inedite şi adesea şocante) cuvintele lui Alexander Soljeniţân de la începutul anilor 60. Fostul locuitor al Gulag-ului se adresa şi el gânditorilor de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată pe pielea lor „fericirea” de a trăi într-un regim totalitar) şi nostalgicilor comunişti. Scepticismul său faţă de pregătirea Europei de a înţelege the naked truth referitor la „colosul de la Răsărit” devenise proverbial: „Până când nu va fi zekuit ea însăşi, Europa nu va crede.” De ce? Pentru că a crezut în revistele sovietice de propagandă cu hârtie lucioasă şi, adaugă el, „altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă”. Un singur lucru o va putea convinge: experienţa first hand a „zekuirii” (prizonieratul din Gulag), umilinţele şi brutalitatea din timpul interogatoriilor resimţite pe propria piele: „Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru.”

Acel best kept secret pe care ni-l dezvăluie The Soviet Story fusese enunţat tot de Soljeniţân, în al său Arhipelag Gulag: „Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.” De aceea, nu întâmplător, svastica nazistă este considerată azi o glumă nesărată şi provoacă fiori de spaimă, în timp ce simbolurile sovietice nu sunt percepute aşa.

Nu interesează, ne spune filmul lui Snore, pentru că Europa are încă nevoie de resursele naturale ale Rusiei. Şi deocamdată nu este oportună defăimarea publică a tuturor atrocităţilor săvârşite de URSS. Încă trebuie să se ştie doar de acţiunile criminale ale naziştilor, în timp ce exterminările în masă, foametea provocată de Stalin în 1932-1933 (când au murit peste 7 milioane de ucraineni), torturile, experimentele biologice pe deţinuţi încă în viaţă etc. aşteaptă vremuri mai bune pentru a fi demascate în mass media. Asta în vreme ce politica oficială a Rusiei de azi se desfăşoară sub sloganul: „Cea mai mare catastrofă a secolului XX a fost destrămarea URSS!”

Level: advanced

Iacov evergreen: orice fel de fiare, păsări, vietăţi din mare etc. se poate domoli. Dar limba omului nu s-a găsit încă nimeni s-o domolească. Şi totuşi, aceasta este chemarea supremă adresată omului, the upper level of knowledge cum ar veni: înfrânarea limbii (a judecăţii viclene) şi resemnarea (semnul smereniei). În ideea că recunoaşterea lui Dumnezeu ca stăpân presupune implicit acceptarea, îngăduinţa făpturilor Sale plăsmuite „după chipul şi asemănarea Sa”. Ori neîngăduinţa, clevetirea, certurile, mânia sunt tot atâtea forme de necredinţă, de nerecunoaştere a subordonării omului faţă de Făcătorul său şi a toate. Bietul om însă abia dacă a pus început bun (şi dacă a pus îl calcă mereu) devenirii sale întru fiinţă. Cum să priceapă el cuvântul „de carne” (întru desăvârşire), învăţătura de nivel advanced pe care Scriptura o transmite, când se poticneşte, iar şi iar, în cuvintele „de lapte” (pentru prunci)?

De unde vine poticneala? Poate de la nesocotirea stăruinţei în cele bune, de la purtarea cameleonică, de la multa schimbare şi risipire. Când, în fond, cheia desăvârşirii e în altă parte: „să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată”...

It Happened One Night

It Happened One Night / S-a întâmplat într-o noapte, flmul lui Frank Capra din 1934, e deopotrivă un road movie şi o romantic comedy. Iar farmecul său este dat de interpreţii principali (Clark Gable şi Claudette Colbert), dar şi de replicile lor. Dialogurile lui Robert Riskin anticipează verva unui scenarist ca Neil Simon (din Barefoot in the Park şi The Good-Bye Girl).

Ellie, răsfăţata fiică a unui mogul de pe Wall Street, este îmblânzită Peter, un ziarist în căutare de senzaţional. Un drum de o noapte cu acelaşi autobuz (pe aceeaşi rută: Miami-New York) le va schimba viaţa. După multe peripeţii, urmăriri, răsturnări de situaţii etc. se va ajunge la „punctul zero”, acela pentru care – spun ei – viaţa merită să fie trăită: triumful dragostei materializat în unirea matrimonială. Din dragoste, nu din interes. Sigur, până la urmă tot la hollywoodianul (şi gratuitul, în fond) happy end se ajunge. Dar parcă – spre deosebire de multe alte producţii tributare genului facil (comedia romantică, în acest caz) - intriga întâmplării agreabile povestite de Capra este, aici, bine articulată. Iar filmul place pentru că mizează pe „sentimente umane simple, dialoguri spirituale, intimitate, lipsă de formalism şi - mai presus de orice - evitarea afectării” (Lewis Jacobs).

Aşa cum se întâmplă adesea, proiectul filmului a demarat cu suspiciune. Frank Capra nota în memoriile sale (Povestea Hollywoodului): „Nu are nimic scenariu acesta. Şi pe deasupra e şi trivial. O istorioară de autobuz. N-are suspense, n-are sentiment, n-are farmec. În schimb are un titlu interminabil, nici n-o să încapă pe frontonul cinematografelor. Filmările sunt numai în exterior şi iarna e aproape. Mai bine ne lăsăm păgubaşi.” Început fără tragere de inimă, S-a întâmplat într-o noapte a fost răsplătit în 1935 cu cinci premii Oscar: film, interpretare masculină şi feminină, scenariu şi regie.

Demersul lui Capra este, desigur, un tribut adus „visului american” şi ideologiei care promovează „jumătatea plină a paharului”, într-o vreme când demontarea lor nu începuse încă. Nu peste multă vreme însă, regizorul avea să se dedice exclusiv televiziunii. „Comedia, afirma el în anii 50, nu mai e la ordinea zilei. Moda sexualităţii, a violenţei, a delincvenţei fusese impusă din raţiuni economice.” Pentru spectatorii din vremea Marii Depresiuni americane (1929–1941), reţeta propusă de Capra a mers la sigur.

Like a bull in a china shop

Nietzsche, în a sa predică despre „aşezarea pe pragul clipei, uitând de toate cele ale trecutului”, despre susţinerea „pe un singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală, teamă”, este foarte aproape de Iacov, atunci când, în Epistola sa, învaţă despre înţelepciune, credinţă şi îndoială. Cam aşa sună cuvântul lui: „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.” Frumoasă imagine, demnă de a fi folosită ca reper, ca ideal.

Şi încă ceva, tot de la Iacov citire, referitor la „căutarea la faţa omului”, la „deosebire”, la „judecarea cu socoteli viclene”. Cum oare să nu faci deosebire între lucruri, între oameni? Ori mesajul său tocmai acesta este: să nu cauţi la aspectul exterior, la sărăcia omului. Să nu-l favorizezi pe cel înstărit şi să nu-l tratezi cu discriminare pe cel sărman, umilit şi obidit. Urmează un bonus cu teză: bogaţii sunt cei care îi „asupresc” pe oameni şi-i „târăsc la judecăţi”, cei ce „hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi”. (Ca şi cum nu se poate şi viceversa, vorba lui Lefter Popescu din Două loturi: să existe săraci dedaţi mişeliei şi boagţi cumsecade.) Tirada asta împotriva celor bogaţi (care trebuie musai să fie răi, ocărâţi, defăimaţi, puşi automat la gazeta de perete la rubrica „Aşa nu!”) îmi aminteşte de un comentariu de-al lui Steinhardt. În Jurnalul fericirii Monahul de la Rohia aminteşte de intervenţia oportunistă a criticului de film D.I. Suchianu („scriitor şi beneficiar al vechii societăţi”) din cronica sa la versiunea cinematografică a Citadelei sfărâmate. Acolo D.I.S. „terfeleşte pe larg societatea din care a făcut şi el parte – la un loc destul de bun – dar se şi ridică îndârjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj – Matei – băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tânăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film”. Oportunistul critic de film susţine că „niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămână un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic”. Nota bene: piesa lui Horia Lovinescu (Citadela sfărâmată) la care Nicolae Steinhardt face apel surprinde „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi”, în care – ce frumos sună în teorie – nu se mai face „deosebire”şi nu se mai caută la faţa omului (decât dacă e chiabur, burghez, intelectual etc.). Acolo, în acea societate (socialistă, comunistă, despre ea este vorba) cei bogaţi erau/sunt anatemizaţi şi trebuie numaidecât exterminaţi. Desigur, pentru ca agoniseala lor de veacuri să fie ori devastată cu sălbăticie de „mulţimea dezlănţuită”, asemenea vitelor într-un magazin de porţelanuri (sintagmă calchiată după englezismul like a bull in a china shop), ori preluată şi apropriată mişeleşte de „ciocoii de modă nouă”.

Constantin Noica vorbea la un moment dat (în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) despre idealul de îmbogăţire al omului. El, acest ideal, ar trebui să dispară în om, spunea filosoful, iar nu omul (sau o întreagă pătură socială) să fie deposedat prin brutalitate şi forţă de bogăţiile sale. Deh, toate aceste speculaţii sunt până la urmă un fel de play upon ideas & words. Din momentul în care omul nu mai e în natură, ci în cultură (schimbare de paradigmă esenţială), devine foarte vulnerabil, printre altele, şi la ispita „deosebirii oamenilor” şi la sirenele îmbogăţirii. Problema e, ca în multe alte situaţii: how much is enough?

DocumFest 2009, ziua a III-a

Ultima zi a DocumFest-ului de anul acesta a programat – între altele - cinci din cele mai speciale filme ale selecţiei. Ele surprind mărturii din rezistenţa anticomunistă poloneză, est-germană, cehoslovacă şi românească .

Căderea Imperiului Sovietic (2009, autor: Andrzej Titkow) evocă, retrospectiv, evenimentele care au dus la prăbuşirea colosului de la Răsărit. Pe lângă interviuri cu personalităţi politice ale vremii (printre care Lech Walesa, Jeliu Jelev etc.), dar şi cu regizorul Andrzej Wajda (al cărui film din 1981, Omul de fier – din care sunt extrase nişte scurte fragmente - surprinde îndeaproape momentul ieşirii din underground a Solidarităţii) şi Vladimir Bukovski (cel care, scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, n-a putut închide un ochi toată noaptea, după ce a primit prima convocare la sediul KGB: „era nerăbdător să le spună de la obraz tot ce crede despre ei, să intre în ei ca-ntr-un tanc”).

Electrizanta docu-dramă a lui Sebastian Denhard şi Matthias Schmidt, Miracolul din Leipzig (2009) punctează devenirea nucleului disident din Leipzig. Puţini ştiu că sărbătoarea unificării germane de la sfârşitul anului 1989 a fost pregătită de „miracolul din Lepizig”. În 9 octombrie 1989 aveau să demonstreze paşnic peste 70.000 de est-germani; în număr de 8.000 de soldaţi şi ofiţeri, forţele poliţieneşti şi de armată (la care se adaugă trupele de Securitate, rezervişti şi echipaje de Miliţie Populară), înarmate până-n dinţi – ca reacţie la o serie de mişcări protestatare precedente - n-au tras un foc. A fost victoria oamenilor din Leipzig (din toate straturile sociale şi de toate profesiile), un fenomen imposibil de cuprins în cuvinte.

Puterea celor fără de putere (2009, autor: Cory Taylor) surprinde – tot prin mijloacele docu-dramei – perioada ante- şi post-1968 în Praga, aşa cum este povestită de câţiva martori oculari (şi narată din off de Jeremy Irons) şi cum ne apare înregistrată pe câteva filme de arhivă. Personajul principal este Vaclav Havel, primul Preşedinte al Cehoslovaciei după înfrângerea comuniştilor în alegerile din 1989. Epilogul filmului conţine acest comentariu: „În fiecare an de 17 noiembrie, când se aniversează Revoluţia de Catifea, ziariştii întreabă tineri, copii şi bătrâni despre regimul comunist şi despre Revoluţia de Catifea. Majoritatea copiilor spun că nici n-au auzit de ea. Nu ştiu dacă tinerii de azi ar mai crede în idealurile acelea atât de vii din 1989. Cred că este extrem de important ca tinerii să nu ia de bună libertatea pe care o au. Să ştie că pot s-o piardă. Să ştie că sunt multe locuri pe lume unde astfel de libertăţi nu există, că oricând violenţa poate renaşte, iar libertatea poate fi pierdută.”

În Vocea speranţei (2005), Mariana Badan reconstituie crâmpeie din viaţa Monicăi Lovinescu. În timpul dictaturii comuniste, vocea ei de la microfonul postului de radio „Europa Liberă” a hrănit o ţară întreagă cu speranţe şi cu informaţii imposibil de găsit în media românească. Filmul este o reverenţă în faţa acestei doamne a criticii literare româneşti din exil, care a fost deopotrivă şi un observator-comentator fără menajamente al vieţii politice din România comunistă şi post-comunistă.

Capcana (2009, autori: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă) este un strigăt de protest la adresa oficialităţilor de la Chişinău care, după victoria comuniştilor în alegeri (din 6-7 aprilie 2009), au declanşat o dură campanie de „corecţie” în beciurile Securităţii. Lideri ai unor organizaţii democratice din capitala Republicii Moldova, reprezentanţi ai opoziţiei, rude sau apropiaţi ai celor schingiuiţi, supravieţuitori etc. afirmă în mod repetat (ca un fel de leit-motiv) că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile sângeroase, vor avea - in the long run - efecte dramatice. Konec filma.

P.S. Juriul DocumFest 2009 a decis. Premiatele acestei ediţii sunt, după cum urmează:

● Miracolul din Lepzig

● Fata şi tancurile

● Capcana

● Vieţi-Graniţe

● Bobinele de la talcioc

Off the main stream

Sanda Ţăranu, una din cele mai rafinate crainice TV de pe „vremea aia”, când televiziunea – deşi cenzurată – încă putea fi apelată cu „dragostea mea”, afirmă într-un recent interviu: „Aşa cum e viaţa noastră, aşa se vede la televizor. Încerc să judec corect şi să nu mă las influenţată. Aşa că închid televizorul, mă duc la cartea mea. Nu am crezut că o să ajung să nu mă mai uit la televizor ca să mă protejez.”

Într-o zi, povesteşte distinsa doamnă, i-a scris un băieţel: „Să ştiţi că atunci când apăreţi la televizor, la noi în casă se face linişte”. La început s-a simţit măgulită dar pe urmă, mărturiseşte această femeie îndrăgostită de meseria ei ca nimeni altcineva, s-a speriat îngrozitor: „Mi-am dat seama ce responsabilitate extraordinară am, pentru că în meseria asta orice greşeală poate să dărâme tot ce ai construit, mai ales una de cultură generală. Contează cei şapte ani de acasă. Educaţia pe care ai primit-o, ceea ce ai reuşit să acumulezi pe parcurs. Se vede dacă-ţi faci meseria cu plăcere, interes şi respect faţă de cel care te ascultă. Iar astăzi la televizor sunt prea puţini oameni educaţi. Doamnele care fac talk-show-uri s-au masculinizat, au devenit mai dure…” Dar responsabilitatea aceasta pe care o invocă un om din media ar trebui să o resimtă şi un dascăl şi, probabil, alte bresle nu mai puţin. Practic, ar trebui să fie în sângele oricărui om care-şi pune viaţa „în vitrină”, care e un formator de opinie, care – mai ales – ştie că se adresează copiilor, tinerilor.

Din păcate însă, cei care îşi pun astfel de probleme (cultura generală, cei şapte ani de-acasă, educaţia etc.) sunt sau izolaţi sau pensionaţi. Şi-ntr-un caz şi-n celălalt sunt off the main stream şi atitudinea lor trece neobservată. Până la urmă asta e: fiecare se salvează – de urât, de sminteli, de frică, de singurătate, de vulgaritate, de minciună etc. - cum poate…

Documfest 2009, ziua a II-a

În Balanţa (1991), Lucian Pintilie propune un personaj oarecum atipic pentru societatea românească din timpul comunismului. O femeie face scandal într-o piaţă pentru că – într-o zi de sărbătoare pentru „oamenii muncii” - nu este servită cu un crenvurşt. Cearta ei cu târgoveţii este oprită de un miliţian care îi spuneS: „Vă ţineţi de agitaţie, de proteste. Ce sîntem noi, unguri, poloneji (sic)? Românu-i om blând!…” Câteva din filmele selecţionate pentru DocumFest 20009 (şi programate pentru ziua a doua şi a treia a Festivalului) surprind nu doar un astfel de incident singular, străin de „blândeţea” proverbială a românului, ci o adevărată tradiţie protestatară pe care ei (ungurii, cehii, polonezii, lituanienii, est-germanii) chiar au avut-o.

Trei filme (Revoluţii eşuate, Bobinele de la talcioc, Vieţi-Graniţe) şi tot atâtea mărturii despre libertate, despre lupta pentru libertate şi independenţa de sub jugul sovietic. Sângele vărsat în repetate rânduri (în 1956 în Ungaria, în 1968 în Cehoslovacia etc.) este preţul pe care aceste popoare l-au plătit pentru revoluţiile lor „de catifea” din 1989. Un scenariu asemănător, aflăm din Fata şi tancurile, avea să se joace - în 13 ianuarie 1991 - şi în Lituania, când, prin alte sacrificii de sânge, Lituania devine independentă.

Revoluţii eşuate (2006, autor: Vig Emese, TVR Cluj) înregistrează ecoul pe care l-au avut în trei oraşe din România (Cluj, Timişoara şi Bucureşti) evenimentele revoluţionare din Ungaria anului 1956. Impresionează documentarea şi organizarea întregului material: interviuri cu – între alţii - trei istorici de prestigiu: un român, un maghiar şi un italian; secvenţe foto/audio/video de arhivă în straie catchy, dinamice.

În Bobinele de la talcioc (2005, autor: Zoltán Czigány, Televiziunea Maghiară), descoperirea la un talcioc budapestan a unor materiale needitate şi inedite, filmate de nişte amatori long time ago în zilele Revoluţiei Maghiare din 1956, este un pretext pentru a articula o poveste. Un cuplu mic-burghez de tineri căsătoriţi şi câţiva prieteni de-ai lor sunt răvăşiţi de spectaculoasele răsturnări de situaţii în viaţa social-politică a Budapestei din timpul scurtei guvernări a lui Imre Nagy. Şi chiar mai mult: iau parte, trup şi suflet, la luptele armate de apărare a capitalei maghiare de atacurile devastatoare ale tancurilor sovietice.

Vieţi-Graniţe (2009, autor: Igor Hidvégi) spune povestea Cortinei de Fier - metafora centrală a divizării Europei după al II-lea Război Mondial - de la ridicarea şi până la distrugerea ei, începută în Ungaria anului 1989. Filmul redă mărturii ale unor transfugi, grăniceri, prieteni şi rude ale celor zdrobiţi de forţele poliţieneşti pentru „tentativa de trecere frauduloasă a frontierei”. Coda acestui documentar prezintă răspunsurile unor tineri şi foarte tineri occidentali despre semnificaţia Cortinei de Fier: „A fost acolo, la graniţa dintre Austria şi Ungaria şi nu puteai trece de ea”, „Nu ştiu nimic despre ea”, „N-am fost născut pe vremea aia”, „Nu ştiu ce aş face într-o astfel de situaţie. Pur şi simplu nu-mi imaginez cum ar fi…”, „Democraţia e un bun câştigat. Trebuie să învăţăm din greşelile trecutului. Comunismul, aşa cum îl ştim din URSS, a fost un experiment eşuat”…

Fata şi tancurile (2009, autori: Isabell Blöchl, André Meier) surprinde ultimul act al Imperiului Sovietic (după ce introduce spectatorul în contextul cultural şi socio-politic din Lituania comunistă), marcat de venirea la putere a lui Gorbaciov, în 1985. Filmul prezintă povestea unui erou-martir (Loreta Asanavičiūtė), o fată de numai 22 de ani, ucisă de tancurile sovietice în ianuarie 1991.

P.S. Proiecţiile din ziua a doua a DocumFest-ului s-au încheiat cu prezentarea, în premieră, a unui classy videoclip produs de TVR Timişoara: Oda Immortalis – o lucrare vocal-simfonică a lui Adrian Mardan ilustrată cu imagini din timpul dramaticelor evenimente petrecute în decembrie 1989 în oraşul de pe Bega.