Papa, don't preach!

Am intrat, azi, într-o cochetă prăvălie cu cărţi (combinată cu un mini market), de orientare pravoslavnică, platată chiar în buricul târgului. Un fel de replică „înduhovnicită” a librăriilor-ceainărie „lumeşti”, gen Cărtureşti. Ce mai tura-vura, de la intrare te întâmpină o atmosferă de rânduială, de prospeţime, de stil. Pe un raft am răsfoit o carte pe care numaidecât aveam s-o şi cumpăr: Jurnalul convertirii.

M-am regăsit în această mărturisire pe care autorul cărţii, predicatorul Danion Vasile, a consemnat-o - sub formă de diary entry – pe 22 august 1993: „Ce ciudată este trecerea unui catolic la Ortodoxie… Să creşti în Biserica Catolică, să creşti citind Sfinţii Părinţi şi totuşi să îţi dai seama că ceva s-a pierdut, că ceva lipseşte. Să citeşti până înţelegi că nu tu eşti de vină pentru golul spiritual pe care îl simţi, că nu tu eşti de vină că relaţia cu Hristos e artificială. Şi să vrei să revii la credinţa pe care a avut-o Biserica Catolică înainte de marea schismă. Atunci a trecut peste hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic, care condamnă orice modificare a Crezului. Vrei să revii la credinţa ortodoxă. Şi ce găseşti? Ai mari şanse să intri într-o biserică ortodoxă, dar care e plină de duhul catolic. În multe biserici pictura e mai apropiată de stilul renascentist decât de cel bizantin, strana cântă în grabă şi fără atenţie, părintele slujeşte mecanic. Găseşti un alt soi de catolicism. Dacă nu au reuşit să ne aducă în staulul lor, catolicii au reuşit să infiltreze în spaţiul ortodox spiritul catolic. Am primit un cal troian în casa noastră. Cred că dacă aş fi fost catolic sau protestant nu m-aş fi convertit în ruptul capului la Ortodoxie. În primul caz, pentru că nu aş fi observat decât cu greu diferenţa,în cel de-al doilea, pentru că m-ar fi speriat formalismul din biserică. De fapt, eu judec lucrurile prea raţional, pierd din vedere faptul că Domnul le iese în întâmpinare celor care vor să cunoască Ortodoxia.” Răsfoiesc mai departe: un zigzag duhovnicesc, o nevoie acută de limpezire a unui om care a trecut prin tot felul de experienţe teribiliste, tantrice, yoghine etc. Un om care parcurge un drum spiritual „de la Zeiţa Morţii la Împăratul Vieţii” (subtitlul cărţii), unde – prin nevoinţa ascultării de duhovnic, prin rugăciune şi post - găseşte odihna sufletului şi „împăcarea cu Dumnezeu”.

Ca orice om modern, nici Danion Vasile nu poate ignora „grozăvia secolului” (XX): cinematograful. Câteva pagini redau un „dialog duhovnicesc” pe marginea filmelor, a potenţialului smintitor din majoritatea filmelor etc. Cum era de aşteptat, întâlnim şi „exemple pozitive”: Iisus din Nazaret de Zefirelli (oare de Evanghelia după Matei al lui Pasolini o fi auzit?), Cidul, Quo Vadis, iar din „epopeea naţională”, Pintea şi Iancu Jianu (remixul din 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, nu versiunea din 1927) – acestea sunt operele cinematografice „duhovniceşti” care îl emoţionează pe un tânăr de 19 ani, foarte proaspăt convertit la Ortodoxie, via tantra-yoga. … Mă gândesc, involuntar, la Şobolanii roşii – primul film românesc independent: violenţe de limbaj nemaiîntâlnite (Balanţa lui Pintilie încă nu apăruse), puzderie de scene de sex şi în general o vulgaritate – pentru vremea aia (1991) – şocantă într-un film românesc. Ei bine, în acel film despre cascadori şi implicarea lor în cinematografia naţională, apărea un regizor (jucat de Dragoş Pâslaru, astăzi Monahul Valerian) isteric şi draconic. Regiza (vorba vine) - „pentru educaţia maselor” – un film cu haiduci. La o privire mai atentă, anonimul personaj cu pricina poate fi ghicit cu uşurinţă…dacă pui cap la cap seria Haiducilor, Ecaterina Teodoroiu şi cele două episoade cu Iancu Jianu de la începutul anilor 80 – toate regizate de acelaşi Dinu Cocea. „Marfa” lui de atunci (şi, de ce nu, „epopeea” Comisarilor, a Voievozilor etc.) avea să-i hrănească, iată, pe vajnicii ortodocşi români în căutarea identităţii naţionale, spirituale, religioase etc. Şi totuşi: ce au în comun toate aceste filme (aflate în topul simpatiilor cinefile întocmit de predicatorul şi formatorul de opinie Danion Vasile) cu rigoarea şi estetica icoanelor ortodoxe care, potrivit mărturisirii sale pertinente, ar face diferenţa între Răsărit (care – în duh – nu a cunoscut Reforma şi Renaşterea) şi Apus (grabnic schimbător după mode, stiluri, epoci)?

Inimă de putregai, inimă de copil

Mai întâi a fost – acum vreo câteva săptămâni – invitaţia Emanuelei, care şi-a dorit ca Theodor să încheie simpozionul organizat în memoria Pr. Teofil Pârâianu, la şase luni de la „marele salt”. Am spus nu, dar la insistenţa ei m-am gândit mai bine. Am revenit asupra deciziei noastre şi până la urmă nu ne-a părut rău.

După ce o serie de apropiaţi ai Părintelui au povestit despre întâlnirile şi vorbele de neuitat ale „orbului de la Sâmbăta”, după câteva filmuleţe şi montaje audio-video cu deja legendarul monah, a venit rândul lui Theodor să recite cele două poeme de Lucian Blaga pe care i le-am pregătit (şi pe care le-a învăţat pe de rost în ultimele săptămâni, iar de câteva zile le-a scris şi în Braille): Scoica şi Laudă suferinţei. Pe monitoarele din Aula Magna a Facultăţii de Medicină au apărut atunci poze cu Părintele şi cu Theodor. Însoţit de Emanuela, Theodor a ajuns la podium şi – dezinvolt, ca de obicei – şi-a făcut numărul. Spre marea noastră mirare, le-a rostit mai solemn ca niciodată. La un moment dat a început să pipăie un volum care se afla pe masa la care stăteau principalii invitaţi. Am înlemnit când l-am văzut zâmbind uşor. Eram convins că va întrerupe poezia şi va începe să pună întrebări sau va râde. M-am înşelat, căci a început – surpriză! - să rostească şi mai rar cuvintele. Rezultatul a fost peste aşteptările noastre.

La urmă ne-am revăzut cu câţiva oameni dragi...Apropo de oameni dragi: spunea Părintele undeva că nimeni din cei care au intrat în inima sa nu a mai ieşit de acolo. Fenomen cât se poate de normal: să îndrăgeşti pe cineva până la adio, adică a Dieu. Să nu-i mai „scoţi de la inimă” pe cei care s-au cuibărit acolo…Brusc mi-am adus aminte de o doină de jale: „Inimă de putregai”. Am auzit-o prima oară, cred, prin 1981, într-un film de aventuri. Pruncul, petrolul şi ardelenii se chema. O cânta, în faţa unui pahar de „ţuică prefriptă” (de prună, nu de ploşnă!), Ilarion Ciobanu alias baciul Traian şi suna cam aşa: Inimă de putregai, / Cum n-am cuţit să te tai / Să văd ce beteşug ai, / Să văd ce beteşug ai…(E drept, mediul predispunea la disecţii – peste drum era morga, în jur tot felul de laboratoare, săli de anatomie, ateliere de chirugie etc.)

Entuziasmul aproape copilăresc al Părintelui Teofil – mereu mi-am spus asta - nu părea să sufere de vreun „beteşug”. Altfel nu se explică explozia de lumină pe care – el, care nu văzuse niciodată lumina zilei - o revărsa când îi stăteai în preajmă. După cum nu se explică altfel nici împăcarea sa lăuntrică, fericirea de a sluji Celui care i-a dat această „îngrădire”, această „infirmitate”, această „limitare”. Bucuria de a I se supune chiar şi „dincolo”, dacă va voi să-l ţină tot fără văz. „Dumnezeu ne zâmbeşte. Să zâmbim şi noi – Lui şi oamenilor”. Minunat motto trăit, nu doar rostit din vârful buzelor, al unui om care simţea o adevărată onoare să-şi salute semenii şi, cu atât mai mult, să-L salute şi să-L cinstească pe Cel care le rânduieşte spre bine pe toate…

TV

Almanah Cinema 1979

Tema Almanahului Cinema 1979 pare să fie memoria. Chipul (sau feţele) ei constituie punctul principal de referinţă al multor articole. După obişnuitele osanale închinate patriei, partidului unic şi „comandantului suprem” de la începutul oricărui volum, un prim grupaj („Un permanent examen al conştiinţei noastre”) rememorează cei 30 de ani de film socialist în România. Sunt citate filme de referinţă, ca: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Scurtă istorie, Nunta de piatră, Dincolo de pod, Felix şi Otilia, Tănase Scatiu ş.a. Din filmul „de actualitate” sunt amintite, ca repere, câteva filme de Liviu Ciulei, Mircea Săucan, Dan Piţa, Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu etc. Erupţia lui Liviu Ciulei este evocată pentru „ambianţă, dialogul patetic cu o natură ostilă şi miza lui dramatică”. Meandrele lui Mircea Săucan (a căror difuzare a întâmpinat, la premieră, dar şi multă vreme după aceea, o zdrobitoare opoziţie din partea cenzurii) continuă să încânte prin „limbajul neaşteptat, insolit”, „perfecta adecvare a expresiei filmice la obiectul analizat” - marcă stilistică neînţeleasă „atunci, la vremea lui” şi încă prea puţin înţeleasă azi. Uimitoare este şi „analiza, cu mijloacele cinematografului modern, a unui sentiment foarte greu de prins în retortă: destrămarea, rătăcirea unui cuplu, într-un labirint de trăiri complicate, contradictorii”. Comentatoarea se întreabă apoi retoric: „Logica haosului interior, încercarea de a cristaliza stări incerte, ambigue, în cadre de o fluiditate şi o evanescenţă unică în cinematograful nostru – şi nu numai al nostru – ambiţia şi talentul regizorului de a face concret abstractul, de a face palpabil inefabilul, prin tot ceea ce arta acestui secol ne pune la îndemână (numai să ştim să profităm!) însemnau oare puţin pentru anii aceia?” Subiectiva antologie punctează în continuare privirea gravă asupra superficialităţii din Un film cu o fată fermecătoare (regia: Lucian Bratu) şi exploziile interioare din Subteranul (regia: Virgil Calotescu). Nu sunt trecute cu vederea nici drumurile fără întoarcere din Gioconda fără surâs de Malvina Uşianu şi nici tandreţea şi inteligenţa dintr-un film fără prejudecăţi circumscris unui gen „în care prejudecata pistolarului fără frică face ravagii curente”: 7 zile de Mircea Veroiu. Semnificative, la capitolul „actualitate” (în epocă) sunt şi momentele numite Dimineţile unui băiat cuminte de Andrei Blaier), Filip cel bun de Dan Piţa şi Septembrie de Timotei Ursu sau câteva din debuturile anilor 70: Cursa lui Mircea Daneliuc, Mere roşii de Alexandru Tatos, Iarba verde de acasă de Stere Gulea.

Henri Dona propune un „sondaj în cineunivers” cu titlul „Memoria prezentului”. Care opere cinematografice vor rămâne în timp? Care filme „ne reprezintă mai adecvat” şi, se întreabă din nou comentatorul, „vor purta în viitor imaginea şi mesajul nostru”? Orice pronostic este – se ştie - riscant, dar „e greu de acceptat că peste secole filmele care vor reprezenta cel mai profund vremea noastră vor fi Aurel Vlaicu sau Pentru un pumn de ceapă”. O altă întrebare: „Vor putea cei de peste un secol să ne înţeleagă şi să ne iubească dacă nu vor vedea niciodată filmele lui Bergman, Fellini, Visconti, Kubrick, Wajda, Iancso, Koncealovski, Tarkovski?” Dona speră să rămână, pentru cinematografie, „operele care au fost de la început şi în întregime cinematografice şi nu ersatz-urile de literatură, teatru, muzică.”

Magda Mihăilescu operează un studiu de caz: Anul trecut la Marienbad – filmul lui Alain Resnais din perioada nouvelle vague. La îndemâna cinematografului este, arată autoarea articolului, „direcţia prezent-trecut, a întoarcerilor către vârstele trăite, pentru a găsi acolo sensurile unei existenţe ineluctabil încâlcite de maturitate, puritate pierdută, protecţie refuzată de prezent”. Acest fascinant flash-back a dat naştere câtorva creaţii fundamentale ale artei a 7-a şi multor filme „de neuitat”. Sunt pomenite aici, dintr-o listă ce rămâne în continuare deschisă, doar Cetăţeanul Kane, Fragii sălbatici, Hiroshima, dragostea mea, al 41-lea, două filme de Istvan Szabo (Poveste de dragoste şi Tatăl), Cenuşă şi diamant, Copilăria lui Ivan.

Un almanah ce vorbeşte despre „memoria cineaştilor” nu putea ocoli o retrospectivă a filmului de animaţie românesc. Peste vreo 25 de ani, multe din titlurile citate (Scurtă istorie, Ecce Homo, Păcală, Haplea, Icar, Hidalgo, Călătorie lungă, Prostie omenească, Lâna etc.) aveau să fie ilustrate, cu secvenţe de film, într-un foarte inteligent şi profesionist proiect multimedia: DVD-ul gândit de Radu Igaszag şi produs de Vivi Drăgan Vasile, O scurtă poveste a filmului românesc de animaţie de la începuturi până la 1990.

Vorica Bucur şi Radu Cimponeriu răsfoiesc nişte „file sentimentale şi hazlii din scurta istorie a televiziunii”. A TVR, desigur. Astfel, prin 1967, la emisiunea „Ora satului”, se discutau avantajele oferite de diferite rase porcine. Erau invitaţi în studio, se prezentau fotografii, imagini de film etc. Prezentatorul, volubil, vrând să-şi ilustreze afirmaţiile, anunţă hotărât: „Şi acum veţi vedea în imagine un porc de rasă York”. Regizorul însă nu avea pregătită nicio fotografie sau o imagine de film cu care să ilustreze această afirmaţie. Brusc îi vine ideea şi dă un prim-plan cu unul dintre invitaţi – „un chip rotund, privind cu interes, curiozitate, nedumerire şi apoi spaimă, tot aşteptând să apară porcul”. Altădată, prin 1968, Amalia Rodriguez avea o filmare la Athenée Palace. Artista nu suporta play back-ul, aşa că filmarea a decurs live. Dar sunetistul era nemulţumit de un neplăcut bâzâit de la instalaţiile electrice ale barului. Zis şi făcut: electricianul închide curentul de la tablou (lăsând alimentarea numai pentru reflectoare) şi - pentru câteva ceasuri - filmarea curge şnur. După patru ore însă puteai vedea, la ieşire şi pe coridoare, întreg personalul barului alergând de acolo-acolo cu lighene, frapiere şi găleţi încărcate cu o ciudată substanţă cafenie: „erau cele două sute de îngheţate speciale, pregătite, anunţate şi tipărite pe meniuri elegante, pentru două mese festive”. 1972, în pline pregătiri pentru programul de Revelion. Se filma o parodie trucată: „Planeta giganţilor”. Şeful de producţie trebuia să aducă un curcan negru de 20 kg. A venit cu unul alb. Scenograful are atunci o idee: „Să-l vopsim în negru cu tempera”. Se face probă pe o pană, tempera ţine, astfel că tot curcanul e vopsit. „Motor!” se aude vocea regizorului. Urmează un ţiuit prelung de la microfoanele pe care le regla sunetistul: curcanul se înfoaie şi îşi scutură penele, „împroşcând de sus până jos, fără cruţare, actorii îmbrăcaţi în alb, decorurile imaculate, scenograful încremenit, până şi obiectivul camerei de luat vederi. Noroc că regizorul era negru de supărare şi că pe el nu s-a văzut”.

Manuela Gheorghiu scrie despre un Festival al festivalurilor: FEST-ul belgrădean. Încă de la începutul anilor 70, Belgradul găzduia an de an, timp de zece zile, ce-a fost mai bun în producţia de filme a anului precedent: filme clasate în topul esteticienilor, filme record la box office, filme încununate cu premii importante. „Ce poate fi mai minunat decât să vezi cum la Providenţa lui Alain Resnais sau la Dodeskaden al lui Kurosawa, la Pasiunea lui Bergman sau la Johnny a căpătat o puşcă al lui Dalton Trumbo – filme dificile care, acasă la ele sau în sălile circuitelor de artă, şi-au croit anevoie drum spre conştiinţa publică – belgrădenii iau cu asalt casa de bilete din pură pasiune cinefilă, din dorinţa firească de a fi la zi cu ultimele noutăţi, dublată de posibilitatea verificării propriilor opinii în discuţii purtate direct cu realizatorii sau cu criticii ori măcar prin medierea micului ecran”.

Alte pagini decupează fragmente din volumele de memorii ale unor actori celebri: Vivien Leigh (cea despre care, după rolul din Pe aripile vântului, s-a spus: „Este atât de frumoasă, încât nu mai e nevoie să fie şi talentată şi e atât de talentată încât nu mai e nevoie să fie frumoasă”), Arletty (interpreta filmului nemuritor, Copiii paradisului), Jean-Paul Belmondo (interpretul principal din Cu sufletul la gură şi Pierrot nebunul), Charles Bronson, Jean Gabin, Yves Montand, Lily Palmer, Pierre Richard şi Romy Schneider. Nici actorii români nu sunt lăsaţi la o parte. Radu Georgescu selectează, din „memoria celuloidului”, câteva chipuri: Mircea Albulescu, Violeta Andrei, Marin Moraru, Ilarion Ciobanu, Silvia Popovici, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Mircea Diaconu, Amza Pellea ş.a..

În fine, şcoala românească de imagine film este evocată de Călin Căliman şi Paul Silvestru în antologia „Fotografii mişcate”, unde cei „fotografiaţi” sunt: Alexandru David (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Cu mâinile curate), Iosif Demian (Nunta de piatră, Duhul aurului, Zidul), Gh. Fischer şi Al. Întorsureanu (Comoara din Vadul Vechi, Viaţa nu iartă, Felix şi Otilia), Călin Ghibu (7 zile, Dincolo de pod), Ion Anton (Anotimpuri, Ultima noapte a copilăriei), Nicolae Mărgineanu (Alerta, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii), Nicu Stan (Răscoala, Dimineţile unui băiat cuminte, Actorul şi sălbaticii, Înainte de tăcere), Dinu Tănase (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului).

It's Alright

Golden Serbian Pop of the 80s

Nine

Timpul care ne desparte de acea sâmbătă de Prier 2001, când am trecut cu Raluca pe la City Hall Belfast ca să spunem – unul după celălalt - „I will!”, mă hrăneşte cu lumina unei pilde pe care Solomon a socotit s-o aşeze în cartea sa: „Cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte dar de la Dumnezeu”. Aici, în chiar acel „lucru de mare preţ” se află odihna mea. Pentru că aici este, vorba lui Al. Paleologu, „ultima cameră a Zonei din Stalker: camera de acasă”. Dar despre această „taină a tainelor” nu se cade – nu-i aşa? - a vorbi oricum, oricând, oriunde şi cu oricine…

Jiri Menzel's MY SWEET, LITTLE VILLAGE aka HOME, SWEET HOME

Sfânta Ioana a îngerilor

2009.08 Theodor, Buni, Ioana
Originally uploaded by saskiul

Există, în filmul inspirat din romanele lui George Călinescu Bietul Ioanide şi Scrinul negru, următorul moment: un fost ministru (Pomponescu, jucat de Octavian Cotescu), într-o scenă de alcov, se confesează amantei sale (Indolenta – Enikö Szilagy) într-un moment în care, deprimat datorită pierderii fotoliului ministerial, simte că-i fuge pământul de sub picioare: „Am cunoscut odată o fetiţă, un copil de religie ortodoxă, care era atât de convinsă de frumuseţea paradisului, încât în timpul unei boli grele aştepta cu nerăbdare moartea.” … Deunăzi s-a mutat la cer Ioana, o astfel de fetiţă de numai 15 ani pe care am cunoscut-o în urmă cu vreo şase-şapte ani. Cu puţină vreme înainte de a o întâlni, o tumoare cerebrală avea să-i răpească, subit, vederea. Dar, în ciuda ravagiilor progresive aduse de năprasnica boală, credinţa ei în „frumuseţea paradisului”, despre care vorbea Călinescu, era lumina care a trecut-o, de atâtea ori, de vămile disperării.

Din clipa în care ochiul, închis afară, a lăsat loc deşteptării ochiului dinăuntru, micuţa Ioana a trăit ca soră de mănăstire, îngrijită de mătuşa ei şi de alte maici. De fiecare dată când o întâlneam, la mănăstirea unde vieţuia, ne hrăneam – noi, cei din lumea sluţită de atâtea fasoane şi de false temeri - cu blânda ei veselie şi cuminţenie, cu sfinţenia ei asumată. Ioana era o fericită pentru că desluşea (şi apoi dăruia celor din preajma-i) singura fericire lăsată omului, aceea „pe verticală”, care – aşa cum spunea Blaga în poemul său Laudă suferinţei - „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. Soarta ei nu pare altceva decât un poem blagian – luminos, nu absurd. Sunt, într-adevăr, atâţia semeni care „nu prea ştiu ce să înceapă-n zori cu suferinţa” şi „nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. De aceea, pentru ei, suferinţa e „întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pecete arsă cu fier”. Pentru ceilalţi, care învaţă sau au învăţat lecţia durerii (fără să se acrească, fără să devină mizantropi), ea este „sâmbure de cer”. Ioana este printre cei care, n-au mai călcat pe pământ atunci când suferinţa prin care a trecut a schimbat la faţă argila, „în duh ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”. Mi-o imaginez pe Ioana rugându-se în taină şi altfel – necanonic şi, involuntar, blagian:

„Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.
Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.”

[later edit] A doua zi după îngropăciunea ei am reascultat cu gândul la ea, şi acasă (în versiunea interpretată la synthesizer de Isao Tomita) şi în principala sală de concerte a urbei (cu orchestră simfonică), Pavane pour une infante defunte de Ravel.

P.S. Aflu, de la mama, că o fostă vecină de palier – „tanti Rujiţa” – s-a dus şi ea la cele veşnice. Avea peste 80 de ani. Când am cunoscut-o era o proaspătă pensionară. Lucrase – înainte de a se muta în oraşul nostru - la Întreprinderea Cinematografică dintr-un municipiu învecinat şi îmi făcea o deosebită plăcere să o aud povestindu-mi despre spectacolele de gală şi de cinematecă pe care le organiza, despre întâlnirile ei cu oamenii de film din România (şi nu numai) – deh, lucruri sfinte pentru mine, căci numele de cod al religiei mele, de atunci şi chiar de acum, acesta era: cinematograful. Cinematograful poetic, desigur, filmul ca rugăciune şi ca fereastră spre absolut.
„Tanti Rujiţa” avea o inimă de aur şi o bunătate de care numai puţini au parte. Nu pot uita o întâmplare nostimă de la începutul anilor 90. Era, cred, pe 1 aprilie. Prima zi a „păcălelilor” de după Revoluţie. „Tanti Rujiţa”, îngrozită, dă buzna în casa noastră. Ne flutură pe sub nas o gazetă (Gazeta de Vest) în care, pe ultima pagină, un chenar de-o şchioapă, vesteşte izbucnirea celui de-al treilea război mondial, haos generalizat la cel mai înalt nivel în Rusia şi alte grozăvii asemenea. Pentru o secundă am îngheţat şi eu, recunosc. Apoi mi-am amintit că era 1 aprilie şi mi-am zis că o astfel de înşiruire de dezastre într-o singură zi e prea mult. În plus, de ce-ar fi apărut pe ultima pagină o ştire atât de importantă? De fapt, se întâmplase, la scară mai mică, farsa lui Orson Welles de la sfârşitul anilor 30, când – prin piesa de teatru radiofonic pe care o regizase (Războiul lumilor) - a păcălit nu o pensionară credulă (şi alţii ca ea), ci întreaga Americă…Nici „gospodice Rujiţe” (cum o alintam eu) nu mai e decât o amintire. S-a dus la bărbatul ei (care a murit imediat după Revoluţie) şi la al ei bun vecin: „nenea Ţiţi”.

Almanah Cinema 1980

Almanahul Cinema 1980 rememorează, într-unul din primele sale grupaje critice, producţia de film românesc a anilor 70: aproape 180 de premiere cu filme româneşti (faţă de 140 produse în precedenţii 20 de ani). Apreciaţi cineaşti (critici de film, actori, regizori) comentează filmele reprezentative ale deceniului, direcţiile care li s-au părut „semnificative şi stimulatoare”, precum şi „deficienţele” care „le-au atras atenţia”. Regizorii Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Daneliuc (trei dintre revelaţiile „noului val” din acel moment) atrag atenţia că filmele care susţin înnoirea limbajului cinematografic (Reconstituirea, Felix şi Otilia, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Mere roşii, Dincolo de pod, Zidul, Ediţie specială, Un om în loden, Casa dintre câmpurii) „rămân singulare”, iar casele de filme (producătorii) se încăpăţânează să nu promoveze „filmele cu adevărat realiste, cu probleme reale şi nu cu şabloanele cu care ne-am obişnuit”. Calităţile acestor filme (cărora doar Dan Piţa le adaugă încă un film-eveniment, extrem de puţin cunoscut până azi: Suta de lei a lui Mircea Săucan) „sunt generate în mare parte de voinţa celor care le-au făcut, ele fiind deci expresia voinţei creatorilor, a efortului regizorilor”. Comentând lista premierelor din anii 1970-1980, Alexandru Tatos remarcă faptul că „lista începe – cronologic, desigur – cu Reconstituirea şi se termină cu…Jachetele galbene!” Apoi se întreabă dacă nu cumva această „întâmplătoare succesiune” nu e tocmai întâmplătoare: „Această listă debutează cu un moment de vârf (care, după părerea mea, n-a mai fost egalat ulterior), pentru ca apoi să conţină o cantitate atât de mare de maculatură, încât stau şi mă întreb care sunt filmele noastre reprezentative: masa informă de pelicule decolorate, tributare simplismului ultrasupărător, turnate, cu o perseverenţă demnă de o cauză, după aceleaşi tipare demult perimate, sau cele câteva titluri de excepţie care răsar pe ici pe acolo şi pentru că sunt atât de rare ni se par mult mai importante decât sunt în realitate”. Şi Tatos, la fel ca Piţa şi Daneliuc e de părere că vina o poartă producătorii, care „se mulţumesc, în majoritatea lor, cu o poziţie comodă, preferând filmele care să nu dea nicio bătaie de cap, fug de drumurile nebătute”. Tot la capitolul „hibe” Tatos acuză edulcorarea din filmele româneşti: „numărăm încă personajele pozitive (nu-i nicio metaforă!)”, „finalurile trebuie să fie neapărat roz-bombon, explicite şi răsexplicite, discutăm mai mult despre şuruburi decât despre oameni, care în filmele noastre n-au voie să sufere (decât atunci când nu le reuşeşte o inovaţie), n-au griji şi defecte”.

O serie de articole sunt dedicate debutului, care constituie principala temă a almanahului. Nicolae Mărgineanu şi Tudor Mărăscu vorbesc despre „debut la timpul său” (amândoi debutaseră în 1979 cu câte un film: Un om în loden, respectiv Bună seara, Irina), în timp ce Alexandru Tatos povesteşte despre „debut după al patrulea film - înainte de Duios Anastasia trecea, regizorul (care venea din teatru) mai atrăsese atenţia cu Mere roşii, Rătăcire şi cu filmul realizat iniţial pentru televiziune, Casa dintre câmpuri. Alţi tineri, studenţi din anul I la regie (Mihai Diaconescu aka Anghel Mora, Tudor Potra, Alexandru Darie, Virgil Vâţă, Anita Gârbea, Mircea Plângău, Dan Mănescu), vorbesc despre filmele pe care visează să le facă. Dintre toţi, aveau să ajungă să facă film doar Anghel Mora (Rezervă la start, Flori de gheaţă, Kilometrul 36) şi Mircea Plângău (Liceenii în alertă)…

În analiza „Debutul şi condiţia capodoperei”, Dan Stoica evocă retrospectiv momentul debutului la Wiene (Cabinetul doctorului Caligari), Buñuel (Câinele andaluz), Orson Welles (Cetăţeanul Kane), Visconti (Obsesie), Godard (Cu sufletul la gură), Tarkovski (Copilăria lui Ivan), Truffaut (Cele 400 de lovituri), Resnais (Hiroshima, mon amour), Polanski (Cuţitul în apă) etc. şi le compară cu alte opusuri de referinţă ale amintiţilor regizori.

Alice Georgescu semnalează o „elegantă apariţie editorială”: 100 film da salvar (100 de filme de salvat). Din clasament (întocmit de critici din Franţa, Elveţia, Italia, URSS, UK, Germania, SUA) – care nu e infailibil, desigur – nu lipsesc: Intoleranţă, Crucişătorul Potemkin, Mama, Cetăţeanul Kane, Patimile Ioanei d’Arc, Aventura, Timpuri noi, Iluzia cea mare, Ivan cel Groaznic, Pământ, M, Atalanta, Fragii sălbatici, Cu sufletul la gură, Nanouk Eschimosul, Rapacitate, Regula jocului, Andrei Rubliov, Goana după aur, Umberto D, Povestirile lunii palide după ploaie, Viridiana, Nosferatu, Fructele mâniei, 8 ½, Ultimul dintre oameni, Mecanicul „Generalei”, Omul cu aparatul de filmat, Un condamnat la moarte a evadat, Cenuşă şi diamant, Rashomon, Metropolic, Dies Irae, Diligenţa, Accatone, Vampyr, Jurnalul unui preot de ţară, La dolce vita, Ordet ş.a.

Cristina Corciovescu face câteva portrete unor regizori care au debutat în anii 70 (Steven Spielberg, Theo Angelopoulos, Nikita Mihalkov şi Shuji Terayama („un Rimbaud şi un Fellini al Japoniei”). Aurel Bădescu îi continuă demersul cu aplicare la o generaţie („o promoţie”) de actori şi actriţe care au debutat fără cusur în anii 70 într-un anume „spirit al secolului”: luciditate şi disponibilitate în toate sensurile, uşoară indiferenţă faţă de rolul propus: Isabelle Adjani, Elena Solovei, Edward Albert, Jaques Dutronc, Diane Keaton, Isabelle Hupert, Peter Firth, Ornella Mutti. Magda Mihăilescu se ocupă de actorii români debutanţi în deceniul opt: Tora Vasilescu, Marcel Iureş, Maria Ploae, Mircea Diaconu, Anda Onesa, Gabriel Oseciuc, Ştefan Sileanu, Julieta Szonyi, Rodica Negrea, Mitică Popescu, Tamara Creţulescu, Elena Albu, Dorel Vişan, Diana Lupescu, Adrian Pintea, Gheorghe Visu, Dana Dogaru etc.

Florian Potra aduce în discuţie apologul lui Fellini din 1979, Repetiţia de orchestră. Sunt redate (şi comentate) fragmente din scenariu precum: monologul Harfistei, Copistului şi al Dirijorului şi păreri ale unor spectatori de seamă (preşedintele Italiei, regizorul Francesco Rosi, pictorul Guttuso, compozitorul Petrassi etc.). Şi Repetiţia… este – susţine Florian Potra – un debut pentru Fellini. Asta pentru că „debut înseamnă început, iniţiere (în sens şi de învăţare), înseamnă prospeţime, înseamnă – din punct de vedere artistic – a privi lumea cu ochi neprefăcuţi, limpezi, de copil”.

Michèle Morgan, Katherine Hepburn, Nikolai Cerkasov, Joseph Losey, Zoltan Fabri şi Frank Kapra vorbesc despre debutul lor. De la Hollywood şi filmul european la … Bollywood: Adina Darian scrie despre cum se debutează în India (o ţară cât un continent, cu o populaţie analfabetă în proporţie de 80% şi cu 619 premiere cinematografice în 1978). Informaţii inedite îi sunt furnizate de Satiajyt Ray (care a debutat în 1955 cu Pather Panchali, după care a realizat o serie de filme care i-au stabilit o faimă internaţională de prim rang), iniţiatorul şcolii neorealiste de la Calcutta. Revenind la Hollywood, Adina Darian se ocupă de „primul premiu de cinema din lume: Oscar” – care au fost începuturile, cum s-a ajuns la acest nume, modalitatea de a vota, diferite curiozităţi etc.

În fine, Eugenia Vodă ia interviuri unor compozitori români de muzică de film – cei mai buni la vremea aceea. Tiberiu Olah (Meandre, Mihai Viteazul, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Osânda) visează un film în care să existe preocupare pentru „dubla dimensiune reală şi artistică a volumelor” şi „o totală concordanţă între dramaturgia imaginii vizuale şi dramaturgia imaginii sonore”. În mod asemănător, Adrian Enescu „vede” muzica de film la modul ideal: „e cea care se mariază perfect cu imaginea, cu construcţia dramaturgică, cu „arcada filmului”. Şi, tot la modul ideal, „un adevărat compozitor de muzică de film trebuie să fie un „compozitor total”, capabil să scrie şi muzică simfonică, şi uşoară, şi jazz, şi experimentală. Şi ideal e să fie şi propriul său interpret.” Compozitorul (care semnase muzica la Şapte zile, Tănase Scatiu, Septembrie, Profetul, aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide) consideră că regizorii noştri tratează muzica drept „element de umplutură” şi mărturiseşte că, atunci când scrie muzică pentru o secvenţă, ascultă zgomotele secvenţei respective şi compune în funcţie de tonalitate, de sound-ul lor. Astfel, pentru el muzica de film este un poem, cu puncte „de minimă” şi „de maximă”, învăluind secţiuni de acţiune: „Când citesc un scenariu şi încep lucrul la un film, încep şi căutările „corespondentului fonic” al personajului principal – deci apare un instrument laitmotiv, cu care urmăresc evoluţia personajului pe întreg traseul”.

Un adevăr banal

Sub conducerea muzicală a dirijorului Horia Andreescu, săptămâna aceasta s-au cântat – la filarmonica din cetate - câteva miniaturi (Hecatomba lui Dan Dediu, Allegro appassionato de Saint-Saëns, Rapsodia ungară de Popper, Nocturna de Ceaikovski şi Finale alla marcia din Concertul pt. violoncel şi orchestră de suflători, contrabas şi percuţie de Gulda) ni i-au adus în urbe pe violonceliştii Marin şi Ştefan Cazacu – tată şi fiu, unul mai virtuoz ca altul. Tatăl are o carieră în spate. Fiul, revelaţia serii, de numai 16 ani (încă elev), a început deja să susţină recitaluri cu diverse orchestre, în diverse oraşe. Anul acesta va reprezenta România la Eurovision Young Musicians. Ca bis-uri au mai cântat Zborul cărăbuşului de Rimski-Korsakov şi un Prestissimo preclasic. Apoi a urmat Simfonia a VII-a de Beethoven, de ale cărei conotaţii nu pot să scap – mereu îmi voi aminti genericul Bucuriilor muzicale realizate de Iosif Sava la TVR.

Înainte de concert ne-am întâlnit cu Maria. Theodor i-a cântat Yesterday, pe care tocmai l-a învăţat. Asta i-a amintit Mariei de un fost coleg de facultate. Băiatul respectiv, zice ea, a primit - la absolvire - post într-un cătun, departe de oraş. Avea ceva de mers până să ajungă la serviciu. L-au întrebat prietenii dacă nu se plictiseşte mergând atâta pe jos. Nu, a răspuns el, pentru că-mi pun caseta cu Beatles şi până se derulează o faţă am şi ajuns. Oamenii însă n-au priceput. Pe atunci încă nu se inventase nici walk man-ul, nici mp3 player-ele şi nici alte năzdrăvănii electronice de redat sunete. Nu înţelegeau cum putea cineva să asculte o casetă din mers. „Caseta” însă şi-o „derulase” el, în minte, pentru că o va fi ascultat de atâtea ori înainte, că a învăţat-o pe de rost…

P.S. Apropo de familie, de buna creştere. Dis-de-dimineaţă, amicul Ionuţ „capitalistul” (pentru că acum locuieşte în capitală) îmi trimite un link din Dilema veche. Citesc astfel, cu nesaţ, interviul dat de Marius Lazurca, din care citez ultima parte, în care Marius este întrebat ce crede despre felul în care societatea de azi preţuieşte familia (şi valorile pe care ea le implică, printre care stabilitatea…). Răspunsul lui – diplomat, plin de bun simţ şi discernământ – se îndreaptă, spune el, spre „un adevăr banal” pe care nu-l pot distruge „capriciile, excesele sau modele”: „Nu am mijloacele de a şti în mod realist ce preţuieşte societatea de azi. Aş înclina să cred, totuşi, că nu preţuieşte ceea ce pare să sugereze televiziunea; şi că omul comun, strălucitor în banalitatea lui, continuă să facă ceea ce semenii lui, oameni obişnuiţi şi ei, au făcut dintotdeauna: să se îndrăgostească, să creadă că dragostea aceasta nu se va stinge nicicînd, să-şi dorească prunci buni, frumoşi şi cumsecade, să îmbătrînească fără resentimente sau frustrare şi să-şi dorească, in articulo mortis, să-i vadă pe toţi ai lui alături. E în imaginea aceasta dulceagă un adevăr banal pe care nu-l vor învinge capriciile, excesele sau modele noastre.”

Mireille Mathieu & Ennio Morricone - "Un jour tu reviendras"

Scream with me, Bobby Deerfield?

Travesti

„Gândeşte-te la moarte şi nu vei păcătui” spuneau Părinţii Bisericii. Dar într-un anume fel – căci până şi la bătrâneţe, moarte şi la „cele de pe urmă” nu te poţi gândi, nu-i aşa?, oricum. Iar „acel fel” va aduce, el şi numai el, frica şi cutremurul şi metanoia şi, mă rog, ce-o mai trebui ca omul să lase – în fine – de-o parte „grijile lumeşti” şi „slava deşartă” spre a dobândi un loc în Utopia. Nimic rău în asta, câtă vreme la „acel fel” ajunge omul pe căile sale, în ritmul său, nealtoit cu E-uri moraliste şi adititvi de intensivă „creştere duhovnicească”…

Deunăzi, în urma unui strâns schimb de replici, doi amici îmi aduc în dar flacăra luminii de gând (ruptă, desigur, din cerul mai galben ca mierea al Schimbării la Faţă, nu din „soarele” iluminist al enciclopediştilor) şi-mi dau de-nţeles că gropile de pe drumurile României au un rost al lor. Tainic, neluat în seamă de cei mai mulţi (dar parcă, spun ei, sfinţii şi mucenicii – adevăratele elite ale omenirii, care nu au ocolit, ci au căutat asceza, suferinţa, martiriul - au făcut vreodată parte din „cei mulţi”?) şi profund restaurator-îndumnezeitor pentru specia om. Astfel, după predania lor, craterele din şoselele naţionale ale patriei preînchipuie gropile (groapa) în care ajungem cu toţii şi sunt mult mai de folos, mai ziditoare şi hrănitoare pentru suflet ca şoselele nivelate şi imaculate din occidentul „untului” şi-al „decadenţei”. Da, chiar aşa, nici mai mult nici mai puţin. La fel, şi bălăriile şi pârlogul – devenite deja „personaj principal” în tabloul naţional - sunt asemenea „locului cu verdeaţă” unde se roagă preotul, la slujba lor de îngropăciune, să ajungă „răposaţii dreptcredincioşi”. Cu alte cuvinte: grupurile de interese din ţara noastră (care ştiu ele mai bine încotro să îndrepte destinaţia banilor prevăzuţi pentru asfaltări şi reparaţii de drumuri şi clădiri, că la drumuri şi clădiri – cele proprietate de stat, bunuri de obşte - nu prea ajung) „servesc cauza”. Şi ce cauză!... La fel cum, pe aceeaşi logică (sau anti-logică), gulagul infernal şi toate opreliştile şi umilinţele regimurilor totalitare din totdeauna au fost şi ele – citite duhovniceşte - o antecameră pentru acelaşi „sân al lui Avraam”, o etapă necesară şi minunată a desăvârşirii omului.

Toate ca toate, am cugetat eu la capătul trialogului meu în care m-am dat bătut (slavă cerului pentru răbdarea ce mi-a dat-o) după care am ieşit în stradă să mă-ntorc acasă (iar pe stradă nişte drumari tocmai meştereau la borduri şi trotuare spre a le înfrumuseţa), numai să nu ne dăm mai asceţi decât suntem. Există, ne învaţă Scriptura, o Maria, există şi-o Marta. Una căzută-n rugăciune şi-n închinăciuni extatice, alta cu trebile din gospodărie. E loc sub soare pentru amândouă, nimic de zis. Strâmbătatea însă începe atunci când – ciudat travesti! - pragmatica şi „mult prea lumeasca” (sau, vorba lui Nietzsche, „omeneasca”) Martă se dă drept mironosiţa Maria ce l-a prins pe Dumnezeu de-un picior.

Gina Patrichi - Clipe de viaţă

Cartea lui Mircea Patrichi dedicată memoriei surorii sale, actriţa de teatru şi film Gina Patrichi, evocă „clipe de viaţă” şi amintiri - legate mai ales de teatru – ce poartă amprenta acestei artiste pline de forţă, inteligenţă şi sensibilitate. Rolurile sale de pe scenă (D-ale carnavalului, Clipe de viaţă, Iulius Cezar, Macbeth, Elisabeta I, Azilul de noapte, Interviu, Amintiri, Dimineaţa pierdută, Antoniu şi Cleopatra - decupate, dintr-o bogată teatrografie), la televiziune (între altele: Cadavrul viu, Livada cu vişini, Raţa sălbatecă, Stâlpii societăţii) sau în piese de teatru radiofonic (precum: Electra, Cruciada copiilor, Idiotul) sunt, se ştie, mult mai numeroase. Volumul însa nu putea ocoli nici rolurile – puţine, dar bune - din filme.

Gina Patrichi era convinsă că actorul este o „construcţie specială”, o „construcţie deliberată care are nevoie de transformări permanente”, şi s-a redefinit mereu: „Eu m-am „lucrat” cu răbdare şi obstinaţie. Dintr-un firicel de glas am obţinut o voce care se aude bine. Mi-am dat seama că trupul trebuie să devină un instrument în mâna mea şi nu eu să fiu sclava lui”. Nenumărate ore de gimnastică („ore de oboseală şi infern”) aveau s-o menţină într-o formă fizică de invidiat. Pregătirea fizică a fost dublată de o minuţioasă elaborare a limbajului folosit: „M-a preocupat limba pe care o rostesc pe scenă, limba romană, cea adevărată, ferindu-mă să mă las furată de expresiile vulgare ale străzii. Aşa m-am trezit deodată că iubesc limba pe care o vorbesc, că o redescopăr şi c-o folosesc cu pasiune de filolog”. Tipologia personajelor interpretate o situa în galeria marilor actriţe românce (Clody Berthola, Leopoldina Bălănuţă, Mariana Mihuţ, Irina Petrescu), fiind adesea comparată şi cu actriţe de renume internaţional, ca Ingrid Bergman, Jeanne Moreau, Annie Giradot, Liv Ulmann, Anna Magnani sau Meryl Streep. Doar „meridianul locului”, scriau adesea cronicarii vremii, i-a răpit statutul de star acestei artiste „lucide, obsedate de frenezia muncii şi a autoperfecţiunii” (Ecaterina Oproiu).

„Nu mai sunt de multă vreme eu însămi. Am devenit suma tuturor femeilor pe care le-am întâlnit în viaţa mea şi le-am interpretat pe scenă. Nu ştiu cum aş arăta fără această … armată” - se confesa actriţa care, şi pe ecran, a interpretat femei adevărate făcute „să trăiască tot adevărul vieţii”. În cinema a debutat în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulie (1964). Au urmat partituri - mai mari sau mai mici, dar întotdeauna memorabile - în filme de Iulian Mihu (Procesul alb, Felix şi Otilia), Mircea Mureşan (Bariera), Radu Gabrea (Dincolo de nisipuri), Malvina Urşianu (Trecătoarele iubiri, Liniştea din adâncuri, Pe malul stâng al Dunării albastre, Figuranţii), Alexandru Tatos (Rătăcire), Mircea Daneliuc (Proba de microfon), Elisabeta Bostan (Saltimbancii), Stere Gulea (Moromeţii). Dar spectatorul de film românesc al anilor 60-80 le reţine – nu atât pe retină, cât în memoria afectivă – chiar şi pe eroinele Ginei Patrichi din filme inegale, cu o miză artistică discutabilă, precum Nu filmăm să ne amuzăm, Tată de duminică, Nemuritorii, Duminică în familie sau Hanul dintre dealuri.

Fericiţi cei ce n-au văzut...

Azi, praznicul Sf. Toma, cel pe care Arghezi (poetul pe care-l cercetăm în aceste zile) îl invidia pentru că reuşise a pipăi semnele piroanelor din coasta Mântuitorului pentru ca mai apoi să strige: „Este!” ne aminteşte, fiecăruia în parte, de mustrarea Sa: „Nu fi necredincios, ci credincios!” şi – adresându-se parcă scepticului autorul al Psalmilor şi Florilor de mucegai (şi, desigur, tuturor celor care îi împărtăşesc scepticismul): „Tu ai văzut şi ai crezut; fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”…

P.S. Pe pământ rusesc s-a prăbuşit (după ce a explodat) încă o pasăre de oţel. Care nu transporta oameni de rând, ci o mare parte din elita politică şi militară a Poloniei. Ţara care i-a dat pe Mickievicz, pe Chopin, pe Mrozek, Wajda şi Zanussi, care – în perioada dictaturii partidului unic şi a ocupaţiei sovietice - a fost patria sindicatului underground numit „Solidaritatea” îşi plânge în aceste zile morţii. În jur de o sută de oameni de stat polonezi au fost răpuşi de o moarte violentă cu puţin înainte de a ajunge să comemoreze victimele de la Katyn. Odihnească-se în pace!

Chemarea

Din pietre sterpe şi uscate
Un fir de iarbă s-a ivit,
Şi vârful lui în infinit
A cutezat, străin, să cate.

Născut dintr-un crâmpei de soare
Şi o fărâmă de pământ,
Firul gingaş, curat şi sfânt,
A-mbobocit şi-a dat o floare.

Strivit în uliţa măreaţă,
Secat de drumul de asfalt,
El e de felul cerului înalt,
Care şoptind îi spune şi-l învaţă.

El, mulţumit că drept merinde
l-aduce lapte noaptea în pahar,
Se bucură când şi-un ţânţar
De moţu-i auriu se prinde.

(Tudor Arghezi Chemarea)

Arghezi on my mind

În liceu, Psalmii lui Tudor Arghezi nu-mi spuneau mai nimic. Pe atunci (în anii „Epocii de Aur” obligatoriu „multilateral dezvoltate”) divinitatea mi se părea doar un subiect tabu, „reacţionar” şi „mic burghez”, aşa cum era tot ce ţine de occident. Astăzi, remixurile argheziene după Psalmi îmi apar surprinzător de vii. Pretenţia poetului de a vedea „semne” - de a asculta „vocea divinităţii” mai des, de a cere Demiurgului să mai „pună picioru-n bătătură”, să vorbească prin îngeri şi omului de azi, precum se adresa odată ca niciodată „şi pruncului” [Hristos] „şi bărbatului” [Iosif] „şi femeii” [Maria] - mi se pare, acum, nu fără noimă. Oricare va fi fost credinţa poetului ce voia să „pipăie” dumnezeirea ca să strige: „Este!”, un lucru mi se pare fascinant. După două mii de ani, omul tulburatului sfârşit de secol XX mai priveşte încă nostalgic spre adevărata „epocă de aur”, atunci când se făptuia – potrivit Scripturilor – Întruparea şi când a început îndumnezeirea omului. Minunat este că, dincolo de „anii care mor” şi „veacurile ce pier”, poetul modern încă mai cutează a-L numi pe Domnul „veşnic şi bun”:

Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă
În recea mea-ncruntată suferinţă.
Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,
Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Şi anii mor şi veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

Când magii au purces după o stea,
Tu le vorbeai – şi se putea.
Când fu să plece şi Iosif,
Scris l-ai găsit în catastif
Şi i-ai trimis un înger de povaţă –
Şi îngerul stătu cu el de faţă.
Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea
Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.

Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,
Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...

Violin maestro

Ieri seară am ajuns, cu Theodor, la un concert de excepţie. N-am mers, recunosc, pentru solist (violonistul de talie internaţională Remus Azoiţei), ci pentru lucrările din program: Weber (uvertura Oberon), Smetana (poemul simfonic Vltava), Sibelius (Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră op.47). Ca triplu bonus, Azoiţei a oferit apoi Salut d’amour (Elgar), nişte Capricii de Paganini şi o Fugă de J.S. Bach – nota bene: toate interpretate fără partituri. De la magazinul de cărţi din holul Filarmonicii am luat un volum despre vieţile şi opera marilor compozitori occidentali, într-o prezentare accesibilă. Am de gând să le citesc din ea lui Theodor şi, când va creşte, lui Ioan.

Giulietta degli spiriti

Darwin on my mind

Când se naşte şi când moare (la bătrâneţe, cum ar veni), omul – spunea bunica mea – e ca o „maiamucă”. Când se naşte, pentru că - asemenea nu numai „maiamucilor”(cu care a fost omul înfrăţit de Darwin & co.), dar şi multor alte mamifere şi specii de animale – are o atât de mare nevoie de protecţia mamei. Abia mai târziu, fiind singurul animal imperfect (cum a spus Blaga), are nevoie de cultură. Primeşte, într-o măsură sau alta, o formă de educaţie, de „îmbisericire” şi „teologhisire”. Când moare - o aud aievea pe bunica mea - el redevine o „maiamucă”: faţa i se zbârceşte, rămâne fără dantură, e tot mai neajutorat şi, adesea, tot mai „perfect” (= abrutizat de atâtea şi atâtea conflicte, încercări şi experienţe care i-au tocit neuronii). De-aceea poate că adevărata cultură înmagazinată de om este aceea care îţi rămâne (dacă îţi mai rămâne) după ce … ai uitat totul.

…Şi-mi amintesc de excelentul şi aproape teologicul film Giulietta degli spiriti de Fellini. Acolo, o femeie căsătorită cu un bărbat şarmant şi (nu numai prin natura profesiei) extrem de monden, află că este înşelată, că omul cu care trăieşte nu o (mai) iubeşte, că are tot felul de legături galante. În pragul disperării, este ispitită de mulţimea („legiunea”) de spirite, însă ceea ce o salvează de fiecare dată (inclusiv de la gândul sinuciderii) sunt amintirile imaculate din copilărie, „cateheza” pe care o primise prin tradiţie, exuberanţa bunicului şugubăţ, rolul de martiră pe care – la grădiniţă - îl jucase într-o piesă regizată de preotul paroh etc. Copilăria – ca forţă restauratoare, regeneratoare - este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat să mai fii copil…

L'enfant terrible

Nu-mi iasă din cap imaginea acelui băieţel suferind pe care l-am întâlnit ieri, la Acatistul Învierii. Avea doar vreo zece ani şi – prin sunete şi semne stranii pe care sărmana lui mamă încerca să i le domolească blajin – îşi trăia „autismul” într-un mod apăsat. Aproape că-mi vine să spun că avea demon acel copil. Dar câţi dintre „oamenii mari” sunt fără demon? În atâţia cunoscuţi detectezi, clar, prezenţa „celuilalt” - a celui care dezbină şi tulbură mintea omului. Totuşi, îţi spui că trebuie să rabzi, să îngădui. Îţi cenzurezi la maximum limbajul şi taci pentru a nu zgândări demonul în cel / cea unde ştii – după privire, după purtări – că se cuibăreşte.

La urma urmei, gestul mamei sale – căreia nu i-am reţinut chipul - este cel mai firesc cu putinţă, într-o lume care pierde, cu fiecare clipă, sensul şi valoarea normalităţii. Ea doar se ruga în rând cu ceilalţi din biserică, plângea şi-şi ştergea discret lacrimile pe obraji, murmurând câte un cuvânt de blândă mustrare prin care încerca să-şi îndrepte fiul posedat…

Almanah Cinema 1977

Almanahul „Cinema” 1977 are ca temă principală relaţia dintre film şi literatură. Grupajul de articole plasate următor editorialului („Bucuria şi răspunderea jubileului” – cu referire la multiplele aniversări ale anului: centenarul independenţei de stat, 70 de ani de la răscoala din 1907 şi 30 de ani de la proclamarea republicii) trec în revistă filmele gata de premieră sau cele aflate în lucru în momentul apariţiei almanahului.

În 1977 avea să se desfăşoare şi ediţia întâi a Festivalului „Cântarea României”, astfel că „operele cinematografice” sunt croite – parcă fără nicio excepţie – pe măsura acestui „eveniment al vieţii culturale”. Comediile (Serenadă pentru etajul XII, Tufă de Veneţia, Iarna bobocilor) abundă în actori populari pe post de moralizatori sau de aprigi constructori ai socialismului la sate şi oraşe. Tot în 1977 avea să apară – la cererea lui Ceauşescu – un remix după Mihai Viteazul (cu Victor Rebengiuc) şi o serie de filme, diferite ca factură, ca anvergură artistică, în care „sub influenţa luptătorilor comunişti aflaţi în ilegalitate se limpezesc conştiinţe” (Ediţie specială, Râul care urcă muntele, Revanşa, Trepte pe cer, Iarba verde de acasă, Roşcovanul, Bietul Ioanide, Oaspeţi de seară). Mai sunt anunţate câteva filme de aventuri (Accident, Cuibul salamandrelor – acesta din urmă o co-producţie româno-italiană) şi trei filme „pentru copii” (Misterul lui Herodot şi două adaptări după Ion Creangă: Povestea dragostei şi Ma-ma).

La întrebarea adresată de Valerian Sava, „Ce datorează filmul românesc literaturii?”, răspund regizorii: Andrei Blaier, Mircea Mureşan, Sergiu Nicolaescu, Dan Piţa, Ion Popescu-Gopo. Peste ani se păstrează, ca un fel de message in a bottle, gândurile rostite de Dan Piţa. Regizorul Nunţii de piatră (segmentul La o nuntă) şi al lui Tănase Scatiu crede că o colaborare dintre film şi literatură „presupune multă grijă” şi „trebuie să se desfăşoare nu de dragul de a ne inspira din literatură, pentru că e mai comod, ci numai în virtutea unei reale dorinţe de a duce mai departe ceea ce arta literară românească deţine mai preţios”. În Ochi de urs, adaugă Piţa, Sadoveanu „se întrece pe sine”, iar povestea de dragoste devine „filozofie a ţăranului român, a omului din popor, a individului confruntat cu natura şi cu superstiţiile”. Regizorul nu crede că există „literatură cinematografică” pentru că „literatura trebuie considerată totdeauna literatură”. Astfel că „doar un autor de scenarii, când devine adaptor, sau un regizor care realizează ecranizarea pot fi mai mult sau mai puţin inspiraţi citind o operă literară”. Ecranizările ce rămân în patrimoniul nostru cinematografic? Noaptea furtunoasă, Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, Felix şi Otilia, Dincolo de pod şi Prin cenuşa imperiului pentru că „s-au inspirat cel mai bine din literatură şi au adus, fiecare din ele, un câştig real cinematografului, şcolii naţionale de film”.

Volumul mai conţine un articol dedicat unui film de succes, inspirat dintr-un roman la fel de popular: Pe aripile vântului. Sunt prezentate câteva din cele 1900 de candidate pentru rolul lui Scarlett interpretat, până la urmă de Vivien Leigh: Bette Davis, Paulette Godard, Katherine Hepburn, Ginger Rodgers. Andrei Bacalu scrie despre „televiziunea viitorului şi viitorul televiziunii” şi anticipează: „în cel mult un deceniu, video-casetofonul va fi la fel de banal ca şi radio-casetofonul”. Câteva pagini sunt dedicate apoi colocviului „Film şi literatură” susţinut în 1976 la Milano. Acolo s-a făcut interesanta observaţie: „povestirea cinematografică debutează chiar în deceniul în care intră în criză romanul (Ulysses, un „roman destinat să termine cu toate romanele” e din 1914)”. Despre cinematograful-industrie, autorul articolului (Lino Micciche) scrie că: „o dată ajuns la un nivel standard al limbajului, cinematograful american tinde să anuleze personalitatea autorului, încredinţându-i confecţionarea unui produs care să păstreze cât mai mult cu putinţă aceleaşi caracteristici”. Studiul indică şi unele paradoxuri: „Simfonia a IX-a nu poate fi „povestită”, Rondul de noapte al lui Rembrandt nu poate fi „cântat”, iar capodoperele filmului sunt „ecranizări” pur şi simplu, de sine stătătoare. Astfel, niciuna din operele care figurează în diverse top-uri ale celor mai bune 10,12 sau 20 de filme nu este o ecranizare: Ultimul dintre oameni (1924) de F. Murnau, Crucişătorul Potemkin (1925) de S. Eisenstein, Goana după aur (1925) de Chaplin, Generalul (1926) de B. Keaton, Patimile Ioanei d’Arc (1928) de C. Dreyer, Regula jocului (1939) de J. Renoir, Cetăţeanul Kane (1941) de O. Welles, Pământul se cutremură (1948) de Luchino Visconti, Aventura (1960) de Michelangelo Antonioni, 8 1/2 (1963) de Federico Fellini, Persona (1965) de Ingmar Bergman etc. Ca atare, autori cinematografici egali sau superiori lui Shakespeare, Dortoievski sau Victor Hugo sunt greu de găsit. Iar creatorii cinematografici cu adevărat excepţionali (Eisenstein, Chaplin, Fellini) nu se ocupă de obicei cu ecranizările („nimeni nu va considera Satyricon-ul lui Fellini drept o ecranizare după Petronius”).

Într-un interviu luat de Adina Darian, David Hemmings (muncitorul-actor devenit peste noapte, după succesul adus de rolul fotografului din Blow Up, un actor-vedetă, un regizor şi un producător pasionat de munca sa şi de arta succesului) afirmă că publicul englez „nu are des ocazia să vadă filme de calitate, cu un conţinut social sau politic, cu o estetică elevată sau cu un rapel istoric convingător”. În repertoriul existent, Un om pentru eternitate rămâne, spune el, o excepţie. Şi concluzionează: „Cu cât oferi mai multe filme mediocre, cu atât publicul se va obişnui şi va accepta mediocritatea.”

Rubrica „Literatura actorilor” găzduieşte poeme de Angela Chiuaru, Ştefan Radof, Emanoil Petruţ şi Ilarion Ciobanu. Iată un „Crez” al celui care, în 1977, avea să fie pe ecran (în Profetul, aurul şi ardelenii) baciul Traian Brad din Poplaca:

Eu n-am să mor,

Nimeni nu moare, Toţi adormim.

Şi-acolo în adâncuri

Aşteptăm sorocul

Când fierul nostru

Va renaşte

Într-o prelungă fuzee.

Apoi în marş de lumină

Vom ţâşni spre alte lumi

Necunoscute,

Unde o vom lua de la capăt.

Nimeni nu moare,

Toţia dormim, ascultând aşteptarea…

Almanah Cinema 1977 (redactor-şef: Ecaterina Oproiu; prezentare artistică: Anamaria Smigelschi; prezentare grafică: Arcadie Daneliuc) – Casa Scânteii, Bucureşti, 1977, 192 pag. + ilustraţii (publicitate)