Medalia de onoare

În existenţa ternă a septuagenarului Ion I. Ion (un pensionar naţionalist ce caută reconcilierea cu sine, cu soţia, cu fiul plecat în Canada în urmă cu şase ani), „vidul existenţial” (amplificat de „micul infern” din familie) se preface într-o înşelătoare stare de împlinire, de „onorabilitate” în urma unei erori: în 1995 i se atribuie, din greşeală, o „medalie de onoare” pentru „fapte de vitejie din timpul celui de-al doilea război mondial”. Ceea ce rămâne, dincolo de conotaţiile socio-politice locale şi (mai mult sau mai puţin) actuale, este reactivarea stânjenitoare a emoţiilor paterne şi filiale la întâlnirea faţă către faţă – într-o vineri, înainte de Crăciun - dintre tată şi fiu (şi familia acestuia).

Poate că meritul principal ce i se poate atribui Medaliei de onoare, în contextul actual în care se află cinematografia românească, este – dincolo de prestaţiile actoriceşti remarcabile, întâlnite însă şi în alte filme ale „noului val” post 2000 – dorinţa regizorului de a face (după cum declara într-un interviu pentru cotidianul Adevărul) „un amalgam dintre un scenariu minimalist şi o tratare clasică”. Rezultatul: o evadare – benefică - din „stereotipul de film minimalist”, înnobilată de „tuşa proprie” a realizatorului său, şi totodată o „îmbogăţire a genului din punct de vedere vizual şi emoţional, în condiţiile rămânerii într-o cheie realistă”.

Cum era de aşteptat, receptarea Medaliei …variază în funcţie de setarea spectatorului în privinţa poeticii filmice. Astfel, cei care şi-au cultivat gustul pentru o tratare exclusiv şi apăsat „minimalistă”, cei care aclamă îndelung „vârfurile de lance” ale „noului cinema românesc” (de la Marfa şi banii la Poliţist, adjectiv) propunerea lui Netzer (un cinema tandru, deloc sec, mai degrabă luminos şi „pozitiv” decât cenuşiu şi „neutru”) poate fi primită, at best, cu rezerve. Tot astfel, cinefilii care nu uită că „noul val românesc” nu s-a născut din neant, pot găsi în această poveste cvasi-minimalistă, „de-a râsu’-plânsu’”, destule prilejuri de încântare.

Care ar fi, deci, pricinile pentru care Medalia… aduce bucurie? În primul rând, „emblema” sa: actorul Victor Rebengiuc, mereu întrecut numai de sine, într-o partitură cu nimic mai prejos decât marile sale roluri din filme arhicunoscute: Pădurea spânzuraţilor, Tănase Scatiu, Faleze de nisip, Moromeţii sau Niki Ardelean, colonel în rezervă (pentru a numi doar câteva titluri dintr-o bogată filmografie, ce se întinde pe parcursul a jumătate de secol). Apoi „episodicii”: Camelia Zorlescu, Ion Lucian, Radu Beligan, Tatiana Iekel, Mircea Andreescu, Cătălina Murgea, Mimi Brănescu, Tania Popa ş.a.. Şi, ca special guest, ex-Preşedintele României Ion Iliescu, a cărui scurtă prezenţă inflamează – într-o direcţie sau alta – sensibilitatea spectatorului contemporan familiarizat cu epoca lui „nea Nelu Cotrocelu”. Apoi, peste toate, privirea blajină, duios-ironică (şi niciodată sarcastică) a regizorului, grija sa pentru detaliul audio-vizual din fiecare secvenţă - un vector îndreptat spre „înainte”. Adică spre ceea ce a fost viu şi adevărat în filmul românesc înainte de trend-ul „minimalist”.

Fantasticul credinţei

La început a fost zborul. La început, în ciuda micilor-marilor supărări, a fost senzaţia că toată lumea este a ta. Că, vorba cântecului, „eşti, legendar, Prometeu”. Că viaţa ta e fără sfârşit. Că nimic nu-ţi poate sta în cale. Că ţie nu ţi se poate întâmpla nicio nenorocire. Că eşti, cumva, privilegiat. Că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior. Straşnică senzaţie! Şi îmbătătoare. Şi lungă cât tinereţea cea nebiruită de … bătrâneţe. Mai apoi însă, când te pătrunde virusul scepticismului, când – nu te mai poţi minţi – ştii că şi pentru tine „vine o zi”, încerci să recuperezi cât mai poţi din „elanurile prime”, din „inconştienţa tinereţii”. Din neprihănirea copiilor. Iar atunci când – în familie – eşti înconjurat de prunci, se întâmplă să mai şi reuşeşti. Prin ei, „cei de mâine”, asaltul Timpului devine mai suportabil. Cu ei, opinteala de Sisif (de care nu mai ai cum să scapi) nu mai e chiar năucitoare…

Sisifică, într-un fel, este şi încăpăţânarea Călăuzei (din Stalker) de a-i duce în „Zonă” pe cei deznădăjduiţi. El, de fapt, este singurul personaj din tot filmul care e consecvent cu sine, cu crezul său - acela de a merge până la capăt. „Numai un astfel de om, spunea Tarkovski, poate izbândi”. Ceilalţi doi (Profesorul şi Scriitorul) sunt „cadavre vii”, bântuiţi de acelaşi virus al scepticismului şi al „lucidităţii”, învinşi de propria plictiseală (ori lehamite, ori pizmă faţă de rivali). Pe ei Călăuzul-Odiseu doreşte să-i facă „să creadă” pentru ca „minunea” (metanoia, ce face încă posibil sentimentul ruşinii „care – spunea Kris, în Solyaris - va salva omenirea”) să se producă. În ce sau în cine să creadă? Aici Tarkovski se opreşte…Citatele alese de regizorul vizionar (din Apocalipsă, din Evanghelie) sunt – vorba lui Lucian Blaga – „revelatorii”, nu (aşa cum se întâmplă în filmele propagandistice şi moralizatoare religioase, gen Ostrov) „plasticizante”. Căci camera din Zonă este şi nu este (la modul explicit, „catafatic”) un altar dintr-o biserică (părăsită). Aşa cum peştele de dincolo de „prag”, atunci când pare înecat într-un lichid de un roşu închis, este şi nu este o ipostază a Hristului ce „a răscumpărat păcatele omenirii”. Pentru cei care la Sfânta Liturghie se simt „ca acasă”, imaginea plăsmuită de Tarkovski e transparentă, gen „mănăstire-ntr-un picior”. Pentru ceilalţi, (încă) certaţi – datorită „nevredniciei preoţilor (dar să fie acesta un motiv serios pentru a te păstra – chipurile, neutru - în rezervă) cu spaţiul şi timpul liturgic, clădirea spre care se îndreaptă cei trei călători din Stalker este o clădire ca oricare alta. La fel cum spiritualitatea filmului este şi ea, pentru „liber cugetători” sau „heterodocşi”, una „oarecare”. Totuşi, nu una „banală”, ci … „universală” – mărturie stau miile de filo-tarkovskieni din toată lumea, indiferent de etnie, confesiune, convingeri politice etc. Oricum ar fi, ceea ce rămâne este setea omului – nota bene, într-o societate „post-creştină”, într-un waste land – după absolut, după izbăvire, după „reîntregirea” cu sinele zdrobit (din lipsă de demnitate).

Un strop de „reîntregire”, de „frumuseţe irezistibilă”, de neprihănire şi desăvârşire primim – ca un fel de bonus - de la Tarkovski, o dată cu ultima secvenţă. Fetiţa Călăuzei (despre care s-ar putea spune foarte bine ceea ce aflăm scris de Soljeniţân, în Arhipelagul Gulag, despre ungurul Janos: „…făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul) citeşte pentru sine dintr-o carte, un poem de iubire. Paharele de pe masa la care stă încep să se mişte. Se aude, tot mai puternic, zgomotul unui tren ce trece prin apropiere. Paharele încep să se mişte, iar privirea fetiţei (care între timp s-a aşezat cu capul pe masă) este acum îndreptată spre ele, de ai crede că ea le mişcă (telekinezie de tip paranormal sau poate o formă energie desprinsă din pilda evanghelică despre posibilitatea mutării munţilor din loc, atunci când ai „credinţă cât bobul de muştar”?). Ea însă doar se uită la ele mai degrabă absentă şi cu gândurile în altă parte. Accentele – dacă putem să ne eliberăm de ipoteza îmbietoare de a vedea în această secvenţă numaidecât un „fenomen paranormal” – sunt puse pe cu totul altceva: pe „glasul roţilor de tren” (ca metaforă existenţială) ce contrabalansează cu „momentul poetic” interiorizat, pe fulgurarea cu puf de primăvară (ca în Amarcord), pe resemnarea fetei sub asediul zgomotelor de tren ce par o umbră a temutului KGB etc. Şi aici (ca în Solyaris) Tarkovski a ştiut să profite de interesul exacerbat al multora (potenţiali spectatori, nu-i aşa, ai filmelor sale) pentru povestiri „fantastice” şi a lăsat imaginea în „coadă de peşte”. Astfel, dacă nu vor (sau nu pot) să vadă lucrurile mai în profunzime, mai în esenţa lor, care ţine de real, necum de „fantastic” (ci, mai degrabă, de „fantasticul credinţei”) - şi amatorii de S.F., „paranormal” sau de „senzaţional” pot fi satisfăcuţi.

Almanah Cinema 1983

Almanahul Cinema 1983 debutează (după câteva pagini ce ridică în slăvi „uriaşul efort constructiv şi înnoitor” din „filmele construcţiei socialiste”) cu rubrica „Panoramic românesc”. Sunt semnalate filmele care urmează să fie lansate în acel an. Între ele: Căruţa cu mere (George Cornea), Dragostea şi revoluţia (Gheorghe Vitanidis), Întunericul alb (Andrei Blaier), O lebădă iarna (Mircea Mureşan), Escapada (Cornel Diaconu) - titluri azi uitate sau prăfuite, ce figurează uneori în programele TV atunci când sunt difuzate filme româneşti cu toptanul. Pe lângă acestea se mai aflau, înainte de start, o frescă socială susţinută în principal de actori (Pe malul stâng al Dunării albastre de Malvina Urşianu), câteva filme de aventuri (Misterele Bucureştilor de Doru Năstase, Racheta albă de Cristiana Nicolae, Comoara de Iulian Mihu, Viraj periculos de Sergiu Nicolaescu, Lovind o pasăre de pradă de Iosif Demian), o dramă psihologică (Singur de cart), o super-comedie ce avea să devină în scurtă vreme campioană la box office (Buletin de Bucureşti de Virgil Calotescu), o melodramă (Mult mai de preţ e iubirea de Dan Marcoci), precum şi opus-uri evergreen ca: Fructe de pădure (de Alexandru Tatos, un film al „visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viaţa, al forţei şi frumuseţii morale care-ţi dau puterea să te ridici, chiar şi atunci când pari iremediabil căzut, dar şi al răului pe care-l putem face din uşurinţă şi din inconştienţă, schimbând cursul unui destin), un film de montaj, „un cocteil, un evantai de filme din diferite etape, care – toate la un loc – povestesc un alt subiect, un alt film” (Quo vadis homo sapiens? de Ion Popescu-Gopo), Întoarcerea din iad (de Nicolae Mărgineanu), Ochi de urs (de Stere Gulea), Sfârşitul nopţii (de Mircea Veroiu). Alte două filme au avut premiera întârziată vreme de doi ani: Glissando (de Mircea Daneliuc) şi Imposibila iubire (titlul provizoriu: Intrusul) de Constantin Vaeni, un film al cărui erou „traversează o experienţă tragică din care iese purificat”. În fine, Faleze de nisip (de Dan Piţa, în care „conflictul principal se declanşează între un om realizat din punct de vedere social, profesional, un om la apogeu şi un altul, aparent un „nimeni”, în fond mult mai puternic, mai rezistent psihic”) a ieşit în premieră la timp (ianuarie 1983), însă a fost scos de pe ecrane „cu interdicţie”, nemaifiind pomenit deloc, până la a doua sa premieră din 1990.

Un grupaj sub genericul „Film şi societate” adună părerile unor regizori, scenarişti, actori despre „societatea anilor noştri” şi felul în care ea „se regăseşte – expresiv, palid, insuficient – în filme”, despre filmele care le-au reţinut atenţia, despre reuşite şi nereuşite personale, precum şi despre ceea ce s-ar putea face „pentru îmbunătăţirea calităţii filmului nostru, pentru ca el să exprime într-adevăr societatea noastră de azi în toată complexitatea ei”. Eugen Barbu se declară „sătul de impostură” pentru că „să copiezi scene din filme străine şi să le iscăleşti este la îndemâna oricui”. Leopoldina Bălănuţă crede că filmul românesc este „palid”, asemenea „plantei care, obişnuită să-şi tragă seva din pământ, este pusă într-o glastră, chiar dacă e pusă de mâini îndemânatice şi sub supravegherea celor mai binevoitoare priviri”. Filmele care i-au reţinut atenţia (şi care „au dovedit un înalt profesionalism, originalitate, vocaţia muncii, a gândului exprimat în imagine cinematografică) poartă semnătura unor cineaşti ca: Andrei Blaier, Liviu Ciulei, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Ada Pistiner, Dan Piţa, Alexandru Tatos, Dinu Tănase, Mircea Veroiu, Alexa Visarion. Carmen Galin crede că „publicul nostru pe care noi îl credem prea naiv şi prea puţin pregătit ne dă adesea dovada maturităţii sale. El vrea poate chiar mai mult decât noi filme adevărate, filme puternice, întregi, şi trebuie să ţinem seama de ceea ce a primit el cu braţele deschise”. Amza Pelle e de părere că „cinematografia noastră oglindeşte încă palid mutaţiile survenite în conştiinţa contemporanilor”, că „filmăm cu prea mult dialog şi prea puţină acţiune psihică, prea puţin subtext, prea puţină trăire”, că „este o greşeală să filmăm probleme neglijând oameni”. Victor Rebengiuc este laconic: „De 20 de ani de când fac filme am răspuns mereu la întrebări de acest fel. Pentru următorii 20 de ani nu mai am nimic de propus.” Tora Vasilescu pledează pentru respectul faţă de adevăr: „Filmul ar trebui să pornească de la o idee majoră, reală, semnificativă! Să reuşească să-l conducă pe spectator către el însuşi, ajutându-l să îşi descifreze sensul propriei existenţe! Să ne ferească de soluţii prefabricate, moralizatoare cu orice preţ!” În fine, Florin Zamfirescu găseşte o sugestie ironică: „aş sugera ca genericul filmului românesc, veşnic incomplet, să se compună pe viitor şi din numele acelora care au greaua sarcină de a verifica opera de artă”. Adică – înţelegem noi, cititorii - cenzorilor care asigurau „securitatea” filmelor şi a celor care le realizau.

Valerian Sava sondează psihologia şi critica spectatorului de film, cu aplicaţie la 73 de filme ce au avut premiera în anii 1980-1982. În topul satisfacţiei se numărau filme ca: Proba de microfon, Croaziera, Blestemul pământului, blestemul iubirii, dar şi producţii comerciale sau moralizatoare „pentru tineri”, precum Fata morgana şi Ana şi „hoţul”.

Constantin Pivniceru vrea să afle „de ce şi cum captează filmul sensibilitatea miliardelor de spectatori”. Produs tipic al epocii noastre, filmul – ca fenomen – se subsumează „condiţiei umane într-un spaţiu istoric dat”. astfel, „homo cinematograficus nu este ficţiune, nici inovaţie lingvistică, ci reflectarea unei realităţi psiho-motoare, care a modificat comportamentul la nivelul individului”. Fruct al inteligenţei tehnice, filmul ca artă este surclasat de filmul ca „inovaţie tehnică”. Abia mai târziu, familiarizaţi cu spectacolul cinematografic, spectatorii a devenit „critici tehnici şi artistici”. Factori care au determinat mersul la cinema sunt, în opinia lui Pivniceru: creşterea demografică şi urbanizarea, asociate cu industrializarea şi exodul a milioane de indivizi de la sat la oraş, care favorizează „atragerea unui public mereu proaspăt, format în majoritate din oameni simpli, dezrădăcinaţi, însinguraţi, care în loc să mai meargă la biserică vin la cinema, unde participă la un alt ritual, magia de umbre a filmului, ce le satisface sentimentul de colectivitate, instinctul de solidaritate”. La rândul său, Romulus Căplescu face o „incursiune într-un viitor care devine prezent”, scriind despre revoluţia „video”.

Sub genericul „Familia ca personaj: mama, tata, epoca şi eu”, Alice Mănoiu realizează o retrospectivă subiectivă, din care nu lipsesc: Facerea lumii (Gheorghe Vitanidis), Asul de pică (Milos Forman), Delict din dragoste (Luigi Comencini), Noaptea (Michelangelo Antonioni), Fragii sălbatici (Ingmar Bergman), Stop-cadru la masă (Ada Pistiner), Insula (Kaneto Shindo), Nunta de piatră (Dan Piţa, Mircea Veroiu), Ana şi „hoţul” (Virgil Calotescu), Călina roşie (Vasili Şukşin), Casa dintre câmpuri (Alexandru Tatos), Învingătorul (Tudor Mărăscu), Trecătoarele iubiri (Malvina Urşianu). Autoarea consideră că tinerii debusolaţi din filmele americane (şi trimiterea este, de această dată, la Taking Off / Decolarea de Milos Forman) ratează „tot zborul”, fiind „noi îngeri trişti cu feţe murdare, născuţi pentru a pierde într-o lume nebună, nebună, nebună”, care „întregesc portretul unei epoci în degringoladă”. Este vremea când „tinerele vlăstare” din ţărişoara noastră cântau refrenul „Noi în anul 2000”. Schimbarea de macaz din 1989 avea să demonstreze câte şanse mai aveau tinerii rătăciţi din România să mai capete „o busolă” şi să se mai redreseze după „momentele de derută ale tinereţii”.

Eva Sârbu trece în revistă câteva filme „străbătute de „angoasa existenţială” în grupajul „Singurătatea acum 20 de ani”: Tăcerea (Ingmar Bergman), Gustul mierii (Tony Richardson), Tandreţe (Tatiana Lioznova), Deşertul roşu (Michelangelo Antonioni), Cuţitul în apă (Roman Polanski) şi Gioconda fără surâs (Malvina Urşianu).

Aura Puran alcătuieşte o mini-antologie SF, sub titlul „Spre viitor…cu 24 de fotograme pe secundă”. Sunt prezentate micro-fişe la filmele: Metropolis (Friz Lang), Războiul lumilor (Byron Haskin), Planeta interzisă (Fred Wilcox), Invazia hoţilor de trupuri (Don Siegel), Dr. Strangelove (Stanley Kubrick), 2001 - Odiseea spaţială (Stanley Kubrick), Fahrenheit 451º (François Truffaut), Solaris (Andrei Tarkovski), Soylent Green (Richard Fleischer), Rollerball (Norman Jewison), Războiul stelelor (George Lucas).

Unul din ultimele grupaje, „Mari dispăruţi”, evocă personalităţile celor care au fost: Greta Garbo, Romy Schneider, Ingrid Bergman, Steve McQueen şi Henry Fonda. Pe ultima pagină a Almanahului Cinema 1983 ne priveşte, razant, Katie din All That Jazz (Bob Fosse) - „primul musical tragic din istoria cinematografului”.

Almanah Cinema 1983 (192 pag.) / Redactor-şef: Ecaterina Oproiu / Redactori responsabili de număr: Adina Darian şi Mircea Alexandrescu

Concurs@ProCinema

Revăd, la (aproape) 30 de ani de la premieră, Concursul lui Dan Piţa. Când a rulat prima dată în cinematografe nu i-am dat atenţie. A trebuit să circule pe la festivaluri (unde a avut parte de presă bună), să devină – alături de Proba de microfon, O lacrimă de fată, Secvenţe - unul din filmele româneşti cult ale anilor 80, să fie prezentat – în fine – la Televiziunea iugoslavă (TV Belgrad 1) ca să ajung să-l văd. Eram în clasa a noua sau a zecea. Probabil a zecea. Ţin minte perfect că toată noaptea am citit (retrospectiv) cronicile de la premieră. Ţin minte la fel de bine că atunci, în acea marţi în care a fost difuzat de iugoslavi, aveam să-i descopăr prin acest film, pe Dan Piţa, Claudiu Bleonţ şi pe Adrian Enescu. Din acea seară am început să-mi completez „lacunele” (să văd alte filme de Piţa sau să-i revăd, cu alte „antene”, filmele pe care le ştiam deja), să ascult mult mai atent muzicile de film ale lui Adrian Enescu şi să-mi doresc să ascult, practic, orice de Adrian Enescu.

La fel ca în cazul Călăuzei tarkovskiene (pe care am descoperit-o cam la aceeaşi vârstă, poate cu vreo doi ani mai devreme) şi al cunoscutelor opusuri Blowup (Michelangelo Antonioni) şi Il Prova d’orchestra (Federico Fellini), filmul lui Dan Piţa mi s-a părut un apolog, o şaradă, un puzzle greu de pătruns. De bună seamă, m-au interesat, după prima vizionare, mai ales „şopârlele” anti-establishment. Foarte repede însă aveam să descopăr că greutatea filmului stă nu atât în politic (şi cu atât mai puţin în anecdotic), cât în … social. Nu în „fizic” (şi ceea ce ţine de „învelişul său exterior”: un concurs de orientare turistică organizat de angajaţii unei întreprinderi), ci în „metafizic” (sensurile ascunse şi jocul secund al „orientării”, ca – afirma, cuprins de încântare, monahul Nicolae Steinhardt - „îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic”). Nu în „povestire”, ci în „discurs”. Şi în mesajul plin de lumină care întregeşte fericit fabula. Atunci, imediat după acea vizionare, s-au separat apele: pe de o parte Călăuza şi Concursul (dar şi desenul animat The Point / Oblio), pe de alta restul filmelor pe care le văzusem. Multă vreme aceste filme-eveniment au fost borna şi busola după care mă ghidam. Au fost „călăuzele” mele în lumea filmului şi nu numai. Concurs însă nu a fost singurul apolog românesc de succes în acei ani. Colericul şi „furiosul” Mircea Daneliuc făcuse şi el două şarade pe care le-am văzut şi revăzut în acei ani: Croaziera şi Glissando. Am rămas însă cu Piţa, cel din Concurs, preferând poetica sa plină de sens în defavoarea viziunii oarecum cenuşii, proto-minimaliste sau oniriste, practicată de Mircea Daneliuc în Croaziera şi, respectiv, Glissando.

Pe cine mai interesează oare, astăzi, sugestia şi metafora din Concurs? Pe cine mai bucură, azi, poezia ca „îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic” (N. Steinhardt) din filmul lui Piţa? Cine să-i mai admire măiestria imaginilor, sunetelor şi culorilor evocate de concepţia sigură a viziunii regizorale? Direcţia deschisă de Piţa (asemenea poeticii unora ca Victor Iliu, Liviu Ciulei, Mircea Săucan ori Mircea Veroiu) nu avea să mai fie continuată de niciun alt regizor român până în ziua de azi. În schimb umorul sarcastic din Croaziera, precum şi „instrumentarul minimalist” (de la Lucian Pintilie şi Alexandru Tatos) aveau să se regăsească din plin în cinematografia românească de după 1990. Şi totuşi, parcă „descifrarea tragediei la capătul atâtor şotii, năzbâtii şi dandanale”, ce „ia astfel aspect de şoc, de act transformatoriu, de metanoie” (Steinhardt) conferă poemului de sunet şi lumină (căci asta este, înainte de toate, Concurs) o aură singulară în epocă.

P.S. Am revăzut acum Concursul printre calupuri de reclamă, în timp ce alte câteva zeci (sute) de canale TV din România (fără a le mai adăuga pe cele din străinătate) îşi vindeau marfa lor. La un moment dat, vine rândul unui material publicitar despre o scenă de familie (nevasta îi aminteşte soţului să pună rufele la spălat sau cam aşa ceva; sar soţul, ocupat şi absent, îl răspunde: „OK, dar mai bine aminteşte-mi pe mail”) care a avut impact (a few moments of meaningful silence) şi asupra jumătăţii mele, alături de care vizionam filmul. Puţin mai târziu, mi-a zis că şi nouă ni se potriveşte titlul acelui film românesc (pe cât de stupid, pe atât de fermecător atunci când l-am văzut prima oară, în copilărie): Eu, tu şi…Ovidiu. Iar Ovidiu, în cazul nostru, nu e altul decât … Mr. P.C.

De ce trag clopotele, Mitică?

Din cele două seri de blues & jazz din Gala Kamo de săptămâna trecută am decupat, cu Theodor, patru recitaluri: Jazz Trotter (RO), Equinox Quartet (Ungaria), Aquarium & Vera Luţă, Mike Krstic. Iar clasicii din ultimele zile care s-au cântat la Filarmonică au fost: Chopin (Studii, Baladă, Scherzo, Mazurcă, Sonată), Bach (Preludii şi fugi orchestrate şi dirijate de Horst Hans Bäcker), Mozart (Concertul pt. pian şi orch. Nr.17 – solistă: Katja Huhn) şi Haydn (Simfonia nr. 45 – Despărţirea). Katja Huhn a cântat apoi, la fel de fermecător, două bisuri: un fragment din Spărgătorul de nuci (de Ceaikovski) şi din Rapsodia ungară (de Franz Liszt). Fiecare din aceste evenimente muzicale a avut (ca de fiecare dată, până acum, de când particip la concertele Filarmonicii, la concerte în general) aura unei sărbători. Pentru aceste bucurii ale mele, un amic de-al meu care susţine că se pricepe la scanarea sufletelor, m-a mai psihanalizat un pic. Cu razele sale de tip Roentgen mi-a mai citit o dată predispoziţia pentru cultură în detrimentul cultului (şi al cinstirii dogmelor, prin ortopraxis). N-am insistat să-mi explice felul în care vede el predarea unui om în mâinile cultului (aşadar, în detrimentul culturii), ci doar m-am amuzat de noua lui încercare de a mă „deconstrui” şi de a-mi aminti (involuntar?) că – aşa cum spunea şi Steinhardt – cu Hristos nu te poţi juca de-a uite popa, nu e popa. Sau, aşa cum spunea Franky Schaeffer, „Jesus knows you are a jerk, anyway…”

Citesc un interviu dat de Neagu Djuvara în care istoricul nonagenar afirmă că „Ungaria, Cehia, Polonia ne-au luat-o înainte” pentru că, motivează el ironic, „nu e ortodoxe” (sic!). Iar apoi întăreşte ideea, afirmând că „Precis Ortodoxia ne ţine pe loc”…Nu e prima oară când mă întâlnesc cu acest punct de vedere. Ceea ce voia să spună Djuvara este, cred, că poporul român e condamnat la starea pe loc pentru că e ortodox, premisa fiind: românii sunt ortodocşi. Şi, cum Ortodoxia nu are decât conotaţii negative, e limpede că nu poate fi vorba de vreun progres întru civilizaţie la români. Cum ar veni: ca să fii român „de succes” e musai să fii „reformat” - înspre romano-catolicism sau o formă de (neo)protestantism. Despre catehezele ortodoxe făcute românilor (sublime, dar care lipsesc cu desăvârşire) domnul Djuvara nu suflă o vorbă, implicaţia fiind că românii (primitivi, necivilizaţi etc.) au avut parte de cateheză, că se nevoiesc întru ortodoxie, că­-şi pun probleme de teologie ortodoxă, că au duhovnic, ca respectă un program de rugăciune, că se spovedesc şi se împărtăşesc, în fine, că se apropie de tainele vieţii (şi ale Bisericii) „cu frică şi cutremur”. Că, altfel spus, românii îmbină ortodoxia cu ortopraxis-ul, dar rezultatele sunt dezastroase. Nu din pricina românilor, ci a Ortodoxiei, fireşte.

Oricum, cert – din punctul meu de vedere - e că românii sunt aşa cum sunt (şi) fiindcă – la cei mai mulţi, în ciuda „evlaviei populare” la vedere - le lipseşte o cateheză ortodoxă făcută la timp, cu vreme şi pricepere. Mă refer la cei botezaţi ortodox. Cum ar arăta România dacă Ortodoxia românilor s-ar mărturisi în cunoştinţă de cauză, dacă românii chiar ar fi învăţaţi – de naşi, de părinţi, de duhovnici etc. - să-şi cunoască şi să-şi respecte apoi „credinţa din bătrâni” şi modul de viaţă liturgic? Nu ar fi neapărat mai multă „civilizaţie” şi mai mult „progres” în ţărişoara noastră, dar poate că atunci n-am mai suporta să fim o colonie americană şi „corola de minuni a lumii” nu ar mai fi atât de strivită de cei care, cu mintea lor, ucid tainele întâlnite „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Iar Caragiale ar intra în desuetudine. Până una alta, întrebarea „De ce trag clopotele, Mitică?” e încă fierbinte de actuală…

Love & death

Primesc de la Carmen Stepan – unul din acei friends cu care zeul internetului m-a binecuvântat – un comentariu extrem de mişcător la filmul Pădurea spânzuraţilor. Drept care îl reproduc aici (fără diacritice) şi-i mulţumesc pentru că s-a gândit să-l scrie şi s­ă mi-l trimită:

"Era posibil sa nu moara Bologa? Ce tip de rationament l-ar fi scos viu pe Bologa din incercuirea propriei constiinte? Exista in personajele din Padurea Spanzuratilor un amestec de trasaturi, daca nu opuse cel putin disonante. Il vedem pe capitanul Kapkla, avocat ceh, sensibil, educat, sincer, dar las, duplicitar, cu dorinta staruitoare de a ramane in viata, sovaitor, posedand un acut spirit de autoconservare (vezi comentariile despre hrana, acoperisul improvizat sub care scria scrisori familiei). Muller, anticarul german, vizionar, rafinat, 'muzicant', dar lovit de slabiciune, biruit de apropierea fizica a mortii. Inaltimii ideilor lui i se opune grotesc imaginea unui om lipsit de vitalitate ,lipsit de putinta actiunii concrete. Preotul atins de o usoara ipocrizie, medicul aproape absent psihic si sufleteste intr-un teritoriu al suferintei , Roza, prizoniera intr-o stricaciune originara, dar patrunzatoare, imprevizibila, capitanul Cervenko, cu chipul spiritualizat, propovaduitor al iubirii, amintind de Hristos, umbland asemenea Lui cu un toiag in mana in loc de arma, dar totusi, asa cum remarca ofiterul Varga, facand parte din sistemul perfectionat de ucidere care este razboiul. Cervenko invoca iubirea si suferinta dar, surprinzator, nu invoca Invierea. Insasi pozitia lui fizica, surprinsa in secventa de la popota ofiterilor este una retrasa fata de grup, ascultand 'din spate' discutiile purtate acolo. (In afara de acest cadru mai exista in film inca un moment in care lucrurile sunt privite din 'spate' : in debutul filmului cand ostasii sunt priviti in miscare. Acest din 'spate' este conditia obligatorie a razboiului. Privindu-se din 'fata', oamenii ar putea greu sa se mai ucida. 'Adevarul trebuie privit din fata' este propozitia fundamentala a noului Bologa si inseamna iesirea lui din sistemul de razboi, iesire sugerata vizual de stop-cadrul soldatului care isi intoarce privirea spre aparatul de filmat la inceputul filmului). Insa contradictia majora este cea a lui Bologa-cel de la inceputul filmului, in care coexista 'copilul' si partasul la crima.
Toate aceste personaje sufera de o dizarmonie interioara, sunt disonante la fel ca sunetele stridente care insotesc filmul sau ca lumina reflectorului, care orbeste. Ce naste prapastia dintre ei si ei-insisi? Sa fie razboiul?, cum Kapkla motiveaza in film. In fapt nu ai certitudinea daca secventele apartin unui film de razboi autentic sau ale unui razboi inchipuit, interior. Acestor personaje ale 'luminilor', ale ratiunii, ale gandirii, care se razboiesc cu propriul lor eu, lipsite de sensul suprem, filmul le opune personajele armonice, ale 'pamantului-noroi' , noroiul omniprezent in film. Este vorba de oameni precum Petre, Ilona, paznicul din final al locotenetului sau taranii care au plecat la arat, care isi ofera viata nu pentru o 'idee' sau pentru linistirea propriei gandiri, sau chiar constiinte, ci din omenie, in sensul tare al cuvantului (Petre se ofera sa moara in locul fiului sau, Ilona ameninta ca se omoara daca nu e lasata sa il intalneasca pe Bologa). Acesta este omul 'greu de zile', nesfasiat de contradictii ci egal cu el insusi, raportandu-se senin dar nu nesimtitor, la instanta divina care ii da totul si ia totul. Respectarea intocmai a propriilor valori nu da singura modelul suprem de vietuire( ar fi tipul generalului), ci doar vietuirea intru comuniunea iubitoare. 'Pamantul-noroi', impaca, domoleste, atenueaza disonantele si suferintele. In 'pamantul-noroi' trebuie sa se coboare ratiunea, si accentul se pune pe coborare, pentru a se putea ridica intr-un gest autentic al jertfei cu sens. Nu lumina si intunericul sunt cele doua notiuni antagonice ale filmului ci lumina si 'pamantul-noroi', notiuni care in fapt se intregesc reciproc in chipul integral al omului, care este deodata pamant si lumina divina. Prin iubire, noul Bologa traieste recastigarea acestui chip integral de om : ' Suntem tot ce-i mai frumos pe lumea asta', ii spune lui Kapkla.
Era posibil sa ramana in viata Bologa? Am putea spune ca da, daca ar fi decis sa isi jertfeasca moartea si nu viata si, daca ar fi recunoascut o Constiinta suprema eliberatoare, care sa ii preia din apasarea de a fi fiinta umana. Este posibil ca privirea stranie a condamnatului din finalul filmului sa fie reflectarea unei asemenea recunoasteri ultime, izbavitoare."

Dancing alone

Fascinantă şi, adesea, înduioşătoare, predispoziţia omului pentru paranormal. Tot ceea ce ţine de normal („real” – termen folosit cu precădere cu sens peiorativ) plictiseşte - normalitatea (firescul) este văzut drept o anchilozare, o astenizare, o invaliditate. Tot ce este „ocult”, „paranormal”, „ezoteric”, „fantastic” atrage, cucereşte, seduce. Şi asta pentru că de multişor sfinţenia (starea normală a omului „dinainte de Cădere”) nu mai este un reper, un ideal. Dimpotrivă, este considerată un fel de pacoste, de ciumă pentru omul care vrea să „se realizeze plenar”, să „trăiască deplin” sub atacul neîntrerupt al atâtor şi atâtor „oportunităţi”, „oferte”, „distracţii”. Dar – şi aici intervine înţelepciunea Doamnei Sorana din romanul Intrusul de Marin Preda (minunat interpretată de Irina Petrescu în Imposibila iubire, adaptarea pentru ecran a cărţii) – nu poţi constrânge pe nimeni să „trăiască deplin” şi să se „sfinţească” potrivit gusturilor şi preferinţelor tale. Sau ideilor tale fixe. Altfel că, după toată gâlceava pricinuită de ceea ce îţi pare ignoranţă şi superficialitate, stupiditate şi apetit pentru senzaţional, obtuzitate şi lipsă de rafinament la cei din jur, rămâne întotdeauna deschisă varianta de a-ţi lucra, în taină, „desăvârşirea”. De a dansa, vorba lui Franky Schaeffer, „de unul singur”. Epilogul peregrinărilor noastre nu trebuie să fie o grimasă ori o mutră acrită şi iremediabil revoltată. Poate că merită să ne păstrăm pentru „ultimul act”, pe care se cade a-l juca într-o notă stoică asortată în compoziţie (ca să nu se „taie” amestecul) cu sarea şi piperul „nebuniei” celei foarte asemenea stării asumate, până la ultimele consecinţe, de Cavalerul Tristei Figuri.

Chiar aşa: să cadă ca o pleaşcă peste noi frumosul restaurator (sinonim până la identitate cu binele şi adevărul) care – minune supremă! – bucură inima omului? Să fie frumuseţea aceea despre care Dostoievski spunea că va mântui omenirea un fel de pară mălăiaţă ce stă să pice în gura lui Nătăfleaţă, aşa cum cred cei care stau în expectativă să „primească semne” ca „să creadă”? Sau poate că mai multă dreptate au cei care – încă din vechime: γνῶθι σεαυτόν - ne îndeamnă la cunoaşterea (şi descoperirea) de sine, la exersarea necontenită a discernământului (a cercetării duhurilor), la setarea – în hard-ul cerebral de la purtător – a componentei numite „dreaptă socotinţă” şi „trezvie”? Pentru ca, desluşind noi din mers tainele devenirii întru fiinţă (=firesc, normalitate), împrăştierea gândurilor să nu se producă. Pentru ca depresiile şi starea de lehamite (însoţită foarte des de adevărata pacoste şi ciumă: însingurarea) să nu ne ajungă…

Mări sub pustiuri

Dacă – mă trage de mânecă un amic – tot spun că mă scandalizează ochelarii de cal (faţă de tot ce ţine de spirit, de artă şi cultură) de pe morga atâtor figuri pioase, ce spun atunci de ochelarii de cal (faţă de tot ceea ce ţine de mediul liturgic, de tainele Bisericii) din dotarea atâtor figuri titrate şi interesate – mai mult sau mai puţin snob - de „viaţa intelectuală”? Ce să spun? Nimic altceva decât că nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Că există un timp al amăgirilor şi un timp al transformării restauratoare, al înnoirii şi al metanoiei / pocăinţei. (Şi câţi dintre noi am ajuns, cu adevărat, la acel timp restaurator?) Dar poate că nu e vorba despre asta. Amicul meu voia să ştie, cred, pentru ce anume intelighenţia noastră se păstrează în rezervă când e vorba să se deplaseze, duminica şi în sărbători, la biserică. Pentru care motiv nu reuşeşte să treacă peste ispita pricinuită de „lipsa vredniciei preoţilor”. Bună întrebare…Mai greu e cu răspunsul. Pentru că nu cred că există un răspuns anume. Există doar cazuri, experienţe, întâmplări personale. Fiecare, deci, are odiseea sa întru cunoaştere, întru desluşire, întru lămurire.

Azi-dimineaţă, în troleibuz, Theodor voia să ştie (este obsedat de morfologie): „Dumnezeu este substantiv comun sau propriu?” L-am provocat să-şi dea singur răspunsul. A spus, apoi, că e substantiv propriu. „Dar, a mai vrut el să ştie, denumeşte fiinţe, lucruri sau fenomene ale naturii?” Până la urmă, după o primă variantă de răspuns când a zis că denumeşte lucruri, s-a corectat şi a optat pentru fiinţe. I-am amintit sintagma „Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită” pe care de fiecare dată o aude în slujbele Bisericii. Dar câtă aventură, câte întrebări, câte peripeţii până să-ţi afli odihna sufletului în Mântuitorul „cel deofiinţă cu Tatăl” şi în Mireasa Lui – „stâlp şi temelie a adevărului”. Oricum, în acest veac al „deconstruirii”, al „demitizării” şi al „ecumenismului” pricină vrednică de mirare nu este indiferenţa cărturarilor sau a titraţilor faţă de Biserică şi lucrarea Ei, ci smerirea minţii lor, aflarea odihnei în slujbele, cântările Ei, în iconografia şi în scrierile Părinţilor ce tălmăcesc Scripturile.

Nu închinarea la feluriţi viţei de aur din trebuie să ne uimească. Nu pustiul cel neroditor să ne sperie, ci oaza dătătoare de viaţă ar trebui să ne bucure. Cuvine-se cu adevărat a ne minuna de călătorul acestui veac grăbit care – chiar poticnindu-se adesea - îşi asumă experienţa rugăciunii. A rugăciunii stăruitoare, aceea care – vorba lui C.S. Lewis – urmăreşte nu schimbarea gândului divin, ci schimbarea lăuntrică – metanoia.

***

Îmi amintesc de o povestire inclusă într-un manual de literatură din ciclul gimnazial. Se numea Vulpea firoscoasă şi, în mare, era despre un om leneş ce avea o vie lăsată, de multă vreme, în paragină. Bălăriile au crescut şi, prin boschete şi mărăcini, şi-au făcut cuiburi o grămadă de vieţuitoare. Într-o zi, un pui de vulpe îl aude pe stăpânul viei zicând că o să taie via că prea s-a umplut de buruieni. Dă fuga la vulpea bătrână (un fel de matcă a cuibului) şi povesteşte ce-a auzit. Vulpea, firoscoasă, îi spune puiului să-şi vadă de treabă, căci stăpânul viei nu e om de ispravă şi n-o să se ţină de cuvânt. Istoria se repetă o dată şi încă o dată. Nu se întâmplă nimic. Bălăriile continuau să crească în voie. Apoi puiul de vulpe îl aude pe stăpânul viei spunând că are să dea foc viei. Atunci dă fuga la vulpea cea pricepută şi-i spune ce-a auzit. „Acum gata, s-a zis cu noi. Răspândiţi-vă care încotro, că nebunul de aşa ceva e în stare!” …Ce tare seamănă, în multe privinţe, inerţia „omului recent” care, cu toate că ştie că trebuie să acţioneze, să făptuiască, să deosebească grâul de neghină şi mai ales să-şi facă orânduială în poienile nevăzute ale sufletului, alege soluţia extremă: aceea de a pârjoli, o dată cu bălăria, şi bunătate de vie. Este ca şi cum ai arunca, o dată cu apa murdară din copaie, şi pruncul nevinovat. Dar via este însuşi sufletul omului care se cuvine semănat, cultivat, rodit…

Industry

Există, printre materialele pe care le folosesc la clasă cu elevii mei, un text esopic intitulat The Farmer & His Sons. Povestirea e un fel de apolog: un fermier bătrân, aflat pe patul de moarte, îşi cheamă la el fiii şi le cere să-i promită că, după ce moare, vor căuta comoara ascunsă de el în via pe care o lucrase întreaga viaţă. Bătrânul moare şi cei trei fii ai săi se-apucă să sape via, închipuindu-şi că vor găsi lăzi ticsite cu monede de aur, coliere şi alte asemenea. Dar n-au găsit niciun bănuţ şi, după câteva săptămâni de muncă istovitoare (industrious labour), via a rodit cei mai frumoşi şi mai buni struguri din părţile acelea. Iar apoi au vândut pe bani frumoşi recolta de struguri şi s-au îmbogăţit. Abia atunci au înţeles care era comoara spre care, pe ocolite, îi îndreptase tatăl lor. Morala, spune autorul fabulei, este: hard work brings its own reward…

…Mă gândesc adesea că mi-aş dori să ajung şi eu mai aproape – ca fiu, ca tată, ca dascăl ş.a.m.d. - de măsura înţelepciunii acelui bătrân firoscos. Omul, e clar, avea know how. Ştia cum să se adreseze (ca să scoată – chiar postum – rezultate) acestei generaţii nu tocmai grabnice la a asculta sfatul bătrânilor. Ştia cum să-şi pună la muncă fiii care, altminteri, nu s-ar fi ostenit să întreţină via la care el muncise o viaţă. A înţeles că e nevoie să-şi ducă odraslele cu zăhărelul până când acestora, prin muncă (industry), li se coace mintea. Şi câtă nevoie are fiecare de un „zăhărel” şi de un bătrân cu know how!…

***

Puţinele momente de încântare din cetate, la care – alături de Theodor - am participat în ultimele zile, s-au numit: Concertul pt. pian & orch. KV 415 de Mozart (la pian: Adelina Suvergel), Concertul pt. pian & orch. Nr. 5, „Imperialul” de Beethoven (la pian: Victor Andrei Părău), Concertul pt. pian orch. Nr.1 de Liszt (la pian: Nicolae Viezure), poemul simfonic Preludiile de Liszt, Trio nr.1 de Brahms şi Trio (Dumky) de Dvorak (pian: Mihai Ungureanu, cello: Alexandra Guţu, vioară: Gabriel Popa). Câte comori – spre îmbucurarea publicului mai mult sau mai puţin „profan” - „sapă” şi muzicienii care-şi iau în serios misia…La urma urmei, instrumentul unui muzician (sau alba foaie de hârtie din faţa compozitorului) este foarte asemenea viei încă nesăpate şi nerodite din pilda esopică.

Through a glass darkly

Trapeza de la Cebza. Azi, duminică, tema lecturilor din timpul mesei a fost educaţia copiilor. Fătul, încă din primele secunde ale vieţuirii sale intrauterine (primul rai), este – ne citeşte o monahie - extrem de sensibil la bucuriile sau necazurile prin care trece mama care-l poartă în pântece. O dată născuţi, oamenii poartă cu sine „informaţia” pe care au primit-o, înainte sau după naştere, de la părinţi. De aceea se poate spune că, atunci când au tulburări de comportament, ei nu sunt ei. Adică ei, copiii, se poartă aşa cum au văzut la alţii – întâi de toate la cei care le-au dat un nume, la cei care i-au crescut. O altă idee pe care-am decupat-o din lectura maicii de serviciu este aceea că rugăciunea (infinit mai mult decât dădăceala, decât dojenirea) - atunci când nu este însoţită de mutrele acrite, de resentimentele şi ieşirile isterice ale părinţilor - face minuni. Este vorba, aici, de rugăciunea părinţilor (însoţită de îndelungă răbdare, de stăruinţă) pentru fiii şi fiicele risipirii. Dar, pentru ca bucuria să fie întreagă, se cuvine să împlinească şi ei, copiii, acelaşi canon de rugăciune. Adică să-şi pomenească părinţii risipitori în ruga lor: „...pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa…”. Doar aşa va fi posibilă – în oglindă, măcar (through a glass, darkly) – împăcarea.

***

O icoană a împăcării – dacă se poate spune aşa – a fost reîntâlnirea lui Theodor, de vineri, cu „bunicul risipitor”. Pentru câteva clipe (fiindcă după aceea viaţa şi-a reintrat în matcă, vraja s-a spulberat, însă lumina acestei amintiri va dăinui) imposibilul a devenit posibil, ireversibilul s-a prefăcut în reversibil. În după-amiaza aceea, Theodor a fost invitat să cânte cu ocazia lansării cărţii de cântece pentru copii a primului său profesor de muzică. (S-a descurcat bine, chiar foarte bine. A fost răsplătit cu îndelungi aplauze, iar la a treia piesă – Hockey-Pockey, de Scott Joplin – publicul a bătut în palme în ritmul muzicii; video here) Evenimentul a fost inclus în programul organizat de Liceul de Muzică, la 60 de ani de la înfiinţarea primei şcoli de muzică din oraş. Sala festivă a fost arhiplină, iar primele rânduri au fost ocupate de zeci de dascăli pensionari, cărora li s-au înmânat diplome. Unul din ei a fost chiar … „bunicul risipitor” pe care Theodor l-a întrebat: „Tu ce fel de bunic eşti?”. Pentru el, care nu cunoaşte încă ironia şi sarcasmul, întrebarea nu avea nicio conotaţie justiţiară. Ironia sorţii – mi-am spus după consumarea momentului - face ca Theodor să fi dat glas, involuntar, conştiinţei vinovate a oricărui bunic ce se păstrează în rezervă faţă de nepotul (nepoţii) săi. Ploaia care va veni (vorba unui hit folk-rock) îl va lămuri (sau nu) pe Theodor ce fel de bunic este personajul cu care s-a reîntâlnit vineri. La rândul meu, am profitat de ocazie şi am ţinut să fac prezentările. Astfel au reuşit să se întâlnească, în unul şi acelaşi loc, cei patru bunici ai lui Theodor. Pentru prima oară! Parcă s-au pogorât cerurile peste holul şcolii de muzică unde ne aflam…Şi când te gândeşti că totul a plecat de la o co-incidenţă petrecută în dimineaţa acelei zile: m-am întâlnit în tramvai (stăm, geografic, destul de aproape unul de altul, în una şi aceeaşi urbe) cu „bunicul risipitor” şi l-am invitat – într-o doară, nesperând că va veni - la evenimentul de la five o’clock să-şi vadă nepotul (pe care, în treacăt, l-a întâlnit doar de două-trei ori până acum) evoluând pe scenă. Dar a venit şi, o dată mai mult, s-a demonstrat cum ceea ce este imposibil la om, este posibil la Făcătorul omului, care funcţionează după o altă socoteală. Şi e bine că se întâmplă aşa. O viaţă fără astfel de surprize ar fi ternă…

In between

Găsesc, într-un număr din Dilema veche, un articol ce laudă participarea regizorului român de film Cristi Puiu (pe val, de când cu Marfa & banii, Moartea domnului Lăzărescu, mai nou Aurora) la emisiunea TV Profesioniştii. Autorul comentariului este un fost prieten de-al regizorului, iar neînţelegerea dintre ei (apărută, aflăm, cu peste zece ani în urmă) a fost pricinuită de o polemică de idei. Jurnalistul dilematic aplaudă la Puiu o clipă de sinceritate, aceea în care acesta mărturiseşte că simte că este prea indulgent şi tolerant cu sine, în vreme ce se arată neîndurător şi aspru cu semenii…

…Între două scăpătări şi momente de intoleranţă îmi rezerv şi eu dreptul să gândesc aşa: inflamarea pricinuită de ceea ce crezi că este „atac la persoană” şi „vătămare” (în fond, un semn de oboseală, de împrăştiere a gândurilor, de neatenţie) este periculoasă şi păgubitoare prin efectele ei secundare. Căci orice ieşire colerică este o scânteie ce aprinde, când te-aştepţi mai puţin, alte relaţii. Mânia este deci condamnabilă nu pentru ceea ce reprezintă în sine, ci pentru urmările ei. Orice moment de supărare, oricât de mic, are consecinţe devastatoare. Pustieşte, dezlănţuie fiara din om, pârjoleşte gazonul velin al firavelor sentimente de blândeţe şi duioşie pe care, până în clipa deschiderii „cutiei Pandorei”, le-ai nutrit faţă de semeni.

Petrecerea omului pe „planeta albastră” poate fi tradusă şi ca o aventură întru desluşirea limitelor – ale semenilor, ale sale. Practic pe acolo se află mult căutata pradă a omului: serenitatea. Iar omul o „are”, o „posedă” abia atunci când a rezolvat ecuaţia, cu multe necunoscute, a limitelor proprii – dacă pe ale semenilor nu le poate determina şi decoda. Într-un fel, legea morală din noi de care nu ascultăm atât de des este chiar aceasta: nu atenta la limitele (gusturile, obiceiurile, mentalitatea ce îşi par – şi poate chiar sunt - reprobabile) aproapelui tău. Că pot să iasă scântei. Şi oricum nu se schimbă mare lucru. Doar tu te alegi cu (cel puţin) câteva sute de neuroni mai puţini, cu o stare accentuală de epuizare psihică şi alte complicaţii de sănătate. Iar cel pe care te-ai supărat va continua să trăiască în „cercul strâmt” din care ai încercat să-l scoţi.

***

Urmăresc, din media electronică, ştirile referitoare la starea sănătăţii lui Adrian Păunescu. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo 25 de ani, am ajuns şi eu la un spectacol al „Cenaclului Flacăra al UTC” care a ţinut de după-amiaza până a doua zi dimineaţa. S-a desfăşurat în „sala polivalentă” a urbei şi am stat, ca multe alte mii de tineri (şi mai puţin tineri) pe terenul unde se juca, de obicei, handbal sau baschet. Au fost câteva ore bune de înghesuială, de zbânţuială şi – printre melodii aşa-zis contestatare şi subversive despre „tineretul în adidaşi” şi „generaţia în blugi” - de osanale aduse (dar cine să observe asta?) Partidului (unic) şi „conducătorului iubit”. De ode aduse, cum altfel, şi – declamativ, triumfalist şi pompieristic - Patriei. Toate astea (şi multe altele, nenumărate), cu bune şi cu rele, au fost atunci. Dar câţi sunt dispuşi acum, după un sfert de veac şi un Decembrie sângeros (şi după un 13-16 iunie etc.), să înţeleagă dacă acele spectacole au fost cu adevărat folositoare, mai ales pentru tineri? Mania folk-ului „militant” îi zăpăceşte încă pe mulţi şi în ziua de azi, neînţelegând că s-au lăsat manipulaţi. Sigur, fenomenul nu este unic. De o mare anvergură a fost în epocă şi manipularea prin filmele „epopeii naţionale” cu Decebal, Traian, Mihai Viteazul, Ştefan, Mircea, Horea et co. Zilele trecute, regizorul octogenar al atâtor episoade sub numele Haiducii a fost răsplătit cu un premiu gras la Festivalul Filmului de la Iaşi. Subiectul „Sergiu Nicolaescu” este în continuare disputat de fanii şi de duşmanii „Nemuritorului” – ambele tabere fiind la fel de înverşunate una faţă de cealaltă.

Acum, super-energicul (cândva) poet şi organizator de cenacluri, se zbate între viaţă şi moarte. Comentariile pe marginea articolelor din ziarele apărute pe internet sunt, din nou, polarizate. Pe de o parte aplaudacii săi, pe de alta cei care-l înjură ultra-resentimentar. Extrem de puţine puncte de vedere „la rece”. Mie unul, drama lui Adrian Păunescu, îmi trezeşte milă (nu silă), recunosc. Şi, poate pentru că nu m-am străduit să cunosc noi şi noi amănunte despre înşurubarea (instituţionalizarea) sa în politica ante- şi post- 1990, reuşesc acum mă gândesc mai ales la momentele frumoase din Cenaclu. Filmul Te salut, generaţie în blugi! (difuzat la TV săptămâna trecută, pe când eram la Mănăstirea Sâmbăta, la parastasul de un an al Părintelui Teofil) m-a înduioşat cu blues-urile cântate live de Hruşcă, Şeicaru, Socaciu şi mulţi alţii în „anii ăia”. Repetabila povară şi Ruga pentru părinţi sunt acum trăite pe muchie de cuţit (iar cuţitul este cel din mâna chirurgului) de cel care le-a scris. De aceea, poate, măcar acum - aşa cum sugera un comentator pe net – ar trebui să rostim: „Dumnezeu să-l ierte şi să ne ierte pe toţi!”

Dar de şerif

Am descoperit, cu numai câţiva ani în urmă, o adevărată (deci neprefăcută) oază printre lăcaşurile (ortodoxe) de rugăciune din urbe. E foarte aproape de ceea ce – chiar fără să ştiu - am căutat multă vreme. Foarte aproape de ceea ce, în occident mai ales, aveam să găsesc. E, de aceea, aproape un loc neromânesc, aparţinând unei cu totul alte lumi.

După aproape trei ani de când frecventăm acest atipic şi neromânesc loc de închinăciune sunt fulgerat de un gând. Oare ce tainică legătură să fie între sherrif-ul răposat în 1993, faţă de care am avut o relaţie de tip love & hate, şi descoperirea acestui loc fără pereche (în oraşul meu) taman lângă statul major al sherrif-ilor şi Sherlock Holmes-ilor din cetate (şi, vreme de aproape un sfert de veac, locul său de muncă)?

Să fie opera de caritate (postumă) a celui căruia, în nouă ani de zile, nu i-am spus decât – indirect, atunci când vorbeam despre el – pe numele de familie? Să fie darul său - pentru mine, his prodigal step-son - de dincolo de vămile acestei lumi? Să mă fi ocrotit el - din cer, de undeva – cu îndelungă răbdare şi cu nesfârşită dragoste, pentru ca să pot să spun, într-un târziu: Ecce ecclesia?

Dor de şerif

Am ajuns, în cea dintâi zi de noiembrie, la cimitir. Afară, soare, cer albastru şi adieri călduţe. Pietrele funerare (verticale) din „cimitirul nr.1” al urbei, seamănă tot mai puţin cu nişte cruci. Din ce în ce mai neregulate, mai „avangardiste”, fac trecerea spre „noua eră”: aceea a lumii secularizate, fără „locuri de veci”, unde rudele sau urmaşii răposaţilor optează pentru incinerare (iar cenuşa se păstrează sau nu). Aşa cum jerbele de plastic – tot mai pestriţe, tot mai numeroase - sunt semne certe ale zodiei kitsch în care ne aflăm. Oricum, se cuvine a da slavă cerului pentru că nu ne-am rupt – în numele niciunei ideologii sau teologii pietiste şi puriste – de rânduiala cea din strămoşi lăsată, care ne învaţă a pomeni cu dragoste pe cei „adormiţi în Domnul”. Iar pomenirea lor, dacă nu e abandonată din raţiuni pragmatice (ori din nepăsare), ne poate da un sens vieţii, ne poate – doar-doar - înţelepţi. Ceea ce, mai cu seamă în veacul acesta „demitizant”, schimbător şi înnebunitor, nu e deloc puţin…

La Sfânta Liturghie duminicală am ascultat, deunăzi, pericopa evanghelică despre săracul Lazăr şi despre bogatul nemilostiv. Nu ştiu unde anume – în „loc de odihnă” (precum Lazăr) sau în „loc de văpaie” (asemenea bogatului) – se află acum nenea Ţiţi, la al cărui mormânt am fost azi. Nădăjduiesc însă că ultimele clipe (asemenea ultimelor sale zile) i-au înmuiat inima şi l-au apropiat, în chip minunat, de cele veşnice. De pacea şi bucuria celor veşnice. Metamorfoza lui (ca orice metamorfoză întru îmbunătăţire, întru despătimire) îmi grăieşte aşa: scăparea de sub tirania furiilor este o împreună-lucrare, o co-operare a omului cu gândul bun pe care acesta îl primeşte din cer, de undeva. Altfel spus: îndreptarea, vindecarea şi scăparea omului o aduce nu deprinderea politeţii, ci topirea minţii şi a „lucidităţii” (foarte adesea cârcotaşe, doritoare de „dreptate”, însă după standardele precare ale speciei om) în inimă. Inima acestui retired sheriff l-a învăţat, în acea ultimă dimineaţă în care l-am văzut, să facă – dezinteresat - o faptă bună: a luat ibricul meu cu lapte (pentru cacao) şi l-a pus pe foc, la încălzit, deşi putea la fel de bine (motive avea destule) să-l ignore. Şi tot inima l-a învăţat să ierte, să mă ierte. Poate că pornind de la acest episod vom reîncepe dialogul nostru când o să ne reîntâlnim acolo, pe plaiurile sfinte…

Mother & son

picnikfile_QmCwK8
Originally uploaded by May- May

"I don't believe it!"

Sfârşit de octombrie cu zile însorite şi copaci cu frunze ruginii. Şi o vizită pe la două mănăstiri. Am trecut mai întâi pe la Sâmbăta, la fix un an de la punctul terminus al călătoriei pământeşti a Pr. Teofil. Cu o săptămână în urmă fusese parastasul oficial. Au venit atunci mulţi dintre cei călăuziţi de el înspre lumină, din cei care l-au cercetat în timpul vieţii. Printre ei, spune Manu, o singură persoană nevăzătoare…Nu o dată m-am întrebat de ce a fost atât de slabă aderenţa nevăzătorilor la duhovnicia trăită şi predată de Pr. Teofil – categoric, un învingător în lupta cu vămile văzului „din afară” şi un campion al văzului „dinăuntru”. Pe undeva îmi pare că am găsit răspunsul. O parte din problemă o constituie dificultatea deplasării nevăzătorilor, în România. Şi, în general, puţinul interes pe care îl arată pentru slujbele Bisericii, pentru Tainele Ei. Nevăzătorii aceia (doi-trei), tineri de 20-30 de ani, pe care i-am întâlnit acum doi ani la liturghia oficiată în capela din Cluj sunt o excepţie. Sau Ioana de la Cebza. Păcat…

Am ajuns apoi în „sânul lui Avram” aka Mănăstirea Lupşa, mai frumoasă de fiecare dată când o revedem. Când ajungi la Lupşa – nu doar „din lume”, ci venind chiar din multe alte locaşuri monahale – îţi vine să spui, dacă priveşti atent (până înţelegi, cum spunea Brâncuşi), precum bătrânelul simpatic din sitcom­-ul One Foot in the Grave: „I don’t believe it!” Pentru că, stranie întâmplare, ceea ce este adevărat la Lupşa – icoanele selectate pentru catapeteasmă şi pentru a împodobi (fără a încărca) pereţii, eleganţa marmurei şi a gresiei din pardoseală, rafinamentul mobilierului din arhondaric, pangarul, belşugul şi fineţea bucatelor, arhitectura clădirilor, decorul natural - pare (prin comparaţie cu dictatul „evlaviei populare”) neadevărat, de pe altă planetă, ireal. Pare…neromânesc. Ortodoxia, aşa cum este trăită la Lupşa este foarte asemenea creştinismului răsăritean din occident, aşa cum îl vor fi descoperit şi cum îl vor fi trăind convertiţii. Este, oricât ne-am feri să spunem lucrurilor pe nume, ceva de elită. Şi totuşi, spunea un părinte, credinţa este dusă mai departe de evlavia „oamenilor din popor”. Apoi mi-a dat-o ca exemplu pe bătrâna ce, zi de zi, vine pe jos – de peste dealuri – la ei la slujbe (dimineaţa şi seara). Şi nu ajunge niciodată la fix (de întârzieri nu poate fi vorba), ci cu jumătate de ceas înainte, pentru a se pregăti, prin rugăciuni, pentru slujba la care participă…Dar cât de importantă este pentru ea splendoarea icoanelor bizantine, ori eleganţa şi rafinamentul dintr-un lăcaş de cult? Oare cât de mult îşi dă seama că nu vine la o biserică / mănăstire oarecare, ci la o oază de frumuseţe lipsită de zorzoane?