Ca şi cum ai fi fost dat afară din rai… - Get Out

Unul din cele mai tulburătoare poeme scrise de Dan Verona (şi cântate de Mircea Baniciu) este Lanţul coliviilor. Se vorbeşte/cântă acolo despre „evadarea” din „prima colivie” în care îi este omului dat să petreacă: pântecul mamei: În sânul de maică stăteai şi râdeai, / O ce colivie frumoasă aveai! / Şi deodată, plângând într-o seară, / Te-ai trezit pe pământ ca-ntr-o gară. / Ca şi cum ai fi fost dat afară din rai.

Get Out (2009), sofisticata animaţie electronică (multipremiată în festivaluri) a echipei formate din: Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche, desenează chiar întâiul vis – intrauterin – al omului, aşa cum va fi fost şi cum va fi fiind el legănat de toate mamele pământului. „Ochiul” cineastului pătrunde în pântecele unei mame, acolo unde se află „întâiul rai” al fătului încă nenăscut. Get Out este filmul alungării noastre din primul rai. Nu din raiul copilăriei, ci din paradisul celor – de obicei – nouă luni de fericită gestaţie.

Un prunc suferă acut de „fobia” ieşirii în lume pe poarta celei dintâi amăgiri. Doctorul însuşi îl ademeneşte cu „binefacerile” lumii de afară: popularitate, bogăţie, calm, lux, felurite voluptăţi, păsări, flori, televiziune. Totul este „dincolo” şi îl aşteaptă. Fătul însă imploră milă şi-l roagă pe doctor să-i prelungească şederea în acel „cuib ocrotitor”. Şi de ce ar părăsi acel „spaţiu taboric” populat de grădini şi plante imaginare? („Cine o să se ocupe de ele?”) Totuşi, „ruptura” se produce fiindcă „a sosit ceasul”: doctorul sparge „acvariul” şi pruncul este luat de „ape” spre cea dintâi lumină. Copilul se naşte, este ţinut – cu capul în jos - de picioare de către mamoş, care-i aplică prima lovitură peste fund. Apoi deschide ochii mari. Inevitabilul s-a produs.

Noul născut n-are habar de zbaterea ce va urma întru aflarea crângului „care e departe tare”, nu ştie că „pe colivia mica şade colivia mare” şi „nu e chip de evadare”. Nu ştie nimic nici despre „colivia-cazarmă” şi nici despre „lunga robie” spre care porneşte atunci când va trece pragul „coliviei în doi”. Este încă prematur să afle că, albit după de schimbarea atâtor colivii, se va trezi „dat pe uşă afară”, „ca un înger bolnav părăsit de cei vii”. Toate acestea sunt însă posibile episoade pe care filmul de faţă nu le mai cuprinde. Pentru că, nu-i aşa, restul e tăcere.

(filmul aici)

Perucile se dezlipesc

Am revăzut, după – probabil – 15 ani Priveşte înainte cu mânie (1993) de Nicolae Mărgineanu. Multiplă bucurie, a reîntâlnirii cu câţiva actori foarte dragi: Remus Mărgineanu, Luminiţa Gheorghiu, Cristian Iacob, Petre Nicolae, Ion Haiduc (pe care-l ştiu de pe vremea când era actor la TNT). Copilului Laurenţiu Albu, acest film avea să-i marcheze destinul.

O familie în destrămare pe fondul unei societăţi în derivă. După sute de filme româneşti în care clasa muncitoare, mai presus de orice bănuială, avea rezervat biletul pentru paradis, Nicolae Mărgineanu – unul din primii cineaşti români care o zugrăveşte în cu totul alte culori – dezlipeşte perucile. Proletarii sunt acum prezentaţi fără edulcorare, fără lozinci. Mizerie şi abjecţie de factură „neorealistă” se tot vede în filmele de după 1990. Mărgineanu însă adaugă o doză, deloc neglijabilă, de omenie personajelor. O anume căldură (potenţată şi de armoniile muzicii lui Petru Mărgineanu) te învăluie în Priveşte înainte cu mânie, deşi desfăşurarea intrigii înclină mai cu seamă spre dramă, spre tragedie chiar.

One nutty hospital

Iarna anului 1984. I must have been 16 going to 17...După vreo trei ani de tergiversări şi de amânări, filmul lui Mircea Daneliuc, Glissando, ajunge – cu mare tam-tam - pe ecranele româneşti. În ziua întâi (luni) nu ajung la cinematograf (Capitol). Colegul meu de clasă, Ovidiu, mi-o ia înainte. Îl invidiez. Cu mare emoţie, în - cred – ziua următoare ajung şi eu.

De la primele acorduri sonore sunt cucerit de muzica filmului (Vasile Şirli, pe care-l ştiam din filme mai lejere: Melodii la Costineşti, Mult mai de preţ e iubirea) şi primele cadre (imaginea: Călin Ghibu) mă conving că asist la un film-eveniment. Am sentimentul că particip la ceva subversiv. Citatul decupat din Nicolae Iorga, ales ca motto pentru chiar primele fotograme, sună şi el subversiv: „Istoria va recunoaşte şi va pironi pe vinovaţii acestei crime contra progresului uman şi generaţii întregi, simţind încă urmările cumplitei dureri de care suferim astăzi, îi vor blestema.” Sigur, stricto sensu am recunoscut cu toţii că era vorba despre rebeliunea legionară (o confirmă şi data când renumitul istoric ar fi rostit/scris aceste cuvinte: 28 septembrie 1939), însă marea majoritate a spectatorilor (şi nu au fost puţini) au înţeles aluzia şi, în taină, au zărit orizonturile roşii dincolo de înfierata „ciumă verde”.

Gimnastica obligatorie din acel nutty hospital amestecat cu un cazinou era – ne-am dat repede seama – o aluzie evidentă la statul poliţienesc (totalitar) în care trăiam atunci, la teroarea şi presiunea ideologică din acei ani. Şi-apoi mai era acel grăsuţ leneş la învăţătură şi timid (care însă citea pe ascuns literatură), de care m-am apropiat repede. Am admirat atunci insolitul din filmul lui Daneliuc, însă am detectat un filon morbid care îmi displăcea, care mă împiedica să-l îndrăgesc mai mult. Nu o dată polemizam cu Ovidiu pe această temă. El fiind mai nonconformist, mai teribilist, eu mai „apolinic” (preferând Concurs-ul lui Dan Piţa sau Călăuza lui Tarkovski). Am discutat mult despre acest film cu amicul Ovidiu - fie-i ţărâna uşoară. Mi-am amintit de el involuntar, descoperind pe you tube secvenţa finală din Glissando.

...Cu capul istovit şi înţepat de spinii cununii sale de gânduri...

Citesc în Creatorii (Daniel J. Boorstin, Ed. Meridiane, 2001) despre animal (zoon) şi om (zoon politikon), despre „restul” pe care îl au doar fiinţele omeneşti şi care animalelor le lipseşte. Boorstin îl citează pe Isocrate, care în 374 BC observa: „În privinţa înzestrărilor noastre, în majoritatea cazurilor nu ne deosebim deloc de animale, suntem de fapt în urma lor în ceea ce priveşte iuţeala, forţa şi alte daruri. Însă pentru că în noi s-a născut puterea de a ne convinge unii pe alţii şi a ne arăta aşa cum dorim, nu numai că am scăpat de a mai trăi ca nişte brute, ci unindu-ne am întemeiat cetăţi, am făcut legi şi am inventat artele, iar vorbirea ne-a ajutat să realizăm practic toate lucrurile pe care le-am închipuit.” Peste două milenii şi mai bine, Lucian Blaga avea să remixeze această definiţie a omului: „Privit ca animal, omul ne apare ca o fiinţă nespus de urâtă…în esenţă omul se realizează cu totul pe altă linie decât a animalităţii”. Iar într-un ceas sărăcit de taină şi foarte în spiritul vremurilor noi, comuniste, a adăugat: „Omul este singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animal şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.” Altădată filosoful din Lancrăm era mai … poet: „Din neamul mare al licuricilor, omul este un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte”. Iar cu acest aforism pare să-şi revendice revolta „evoluţionistă”: „Trebuie să fie foarte greu să fii om: numai Dumnezeu, o singură dată, a izbutit să fie un om desăvârşit”.

„Omenia, spune un vechi proverb chinez, este în inima omului”. Peste veacuri, Pr. Rafail Noica îi va răspunde: „Ortodoxia este firea omului” şi scepticii de serviciu vor strâmba din nas: De ce confiscă teologia ortodoxă conceptul de om, de omenie? În secolul pregătitor de gulaguri, Dostoievski va spune: „Omul este o fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” în ideea că nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce. Soljeniţân va confirma şi chiar mai mult decât atât: va spune că atrocităţile de pe vremea înaintaşului său erau floare la ureche faţă de grozăviile pe care – la mijloc de veac XX – a apucat să le trăiască ori să le fie martor el.

Cine spune că era „postcreştină” este oricum (chiar anticreştină), dar acreştină nu, drept grăieşte. Pentru Paul Valéry omul este un „răstâgnit pe propriul său trup” iar „ capul istovit îi e înţepat de spinii cununii sale de gânduri”. Şi gândul îmi zboară, involuntar, la o imagine din Stalker: Scriitorul (Anatoli Soloniţân) – mereu sceptic, sarcastic, neîncrezător în taine şi acru - îşi pune pe cap o cunună de spini găsită undeva în antecamera Zonei. Spinii „cununii sale de gânduri” îl vor imobiliza şi va rămâne doar în pragul Camerei Dorinţelor. Iar în ultimul cadru în care apare, fumează într-un bar insalubru, alături de celălalt cinic (Profesorul) şi priveşte undeva, în abis, răscolit de „fericirea amară” a Călăuzei care afirmă că este mulţumit cu ceea ce are…

Bach >>> Pasolini

Săptămâna aceasta s-a aflat la noi în urbe oboistul (şi dirijorul) Adrian Petrescu. Aseară a dirijat Rapsodia nr. 1 de George Enescu şi Rhapsody in Blue de George Gerswin (pian: Sorin Dogariu). Astă-seară a fost solist (oboi), alături de Alina Petrescu (vioară) în Concertul pentru oboi, vioară şi orchestră de coarde de J. S. Bach. Apoi a dirijat Concertul pentru trompetă şi orchestră de Haydn (solist: Flavius Petrescu) şi Simfonia nr. 5 de Schubert.

Partea a doua a concertului de Bach, Adagio, mi-a amintit involuntar de câteva scene din Il Vangelo Secondo Matteo de Pasolini, unde fusese folosită inspirat ca ilustraţie muzicală.

Te voi iubi totdeauna feat. Doru Caplescu

Un amic îmi trimite această înregistrare audio-video – Te voi iubi totdeauna - de pe la mijlocul anilor 80, cu formaţia „Romanticii”. Între ei, Mircea Drăgan (ex-„Mondial”) şi omul-orchestră Doru Căplescu (†2003), plecat printre stele mult prea devreme. Ce tineri erau!...

Nuit Blanche

Victor Rebengiuc - Omul & actorul

Cartea Simonei Chiţan şi a Mihaelei Michailov despre Victor Rebengiuc este un portret în mişcare al unui actor fabulos. După o scurtă introducere despre copilărie şi adolescenţă (marcate de absenţa tatălui, de primii ani de şcoală şi apoi liceul militar) urmează admiterea la Facultatea de Teatru. Este prima întâlnire importantă a lui Victor Rebengiuc cu „greii” teatrului românesc, prezenţi în comisia de admitere: Aura Buzescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi, Irina Răchiţeanu. În Institut i-au fost colegi, între alţii: Silvia Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Gina Patrichi şi Mircea Albulescu.

Actorul vorbeşte mereu despre „deprinderile sale de natură cabotină” preluate de la instructorii neprofesionişti de la Ateneele Populare. Fandoseala aceasta de tip diletant avea să o irite profund pe profesoara sa, Aura Buzescu: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci, să nu te mai văd făcând aşa ceva!” În acei ani încerca să-l imite pe Radu Beligan, crezând că a fi actor presupune imitarea unui mare actor. A urmat, nu peste multă vreme, schimbarea. A înţeles că profesoara sa – care avea „o forţă tragică extraordinară” şi îşi făcea studenţii să înţeleagă „ce înseamnă sublimul în teatru” - dorea de la el „sinceritate, economie de mijloace” – stări pe care trebuia să le descopere în sine: „Când o să fii actor adevărat, îi spunea Aura Buzescu, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine.” Distinsa actriţă şi dăscăliţă i-a fost etalon: „Opinia doamnei Buzescu era ca un duş rece care mă trezea la realitate din acea euforie a premierei.”

Dintre regizorii de teatru sunt amintite colaborările sale cu Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu şi Yuriy Kordonskiy. Filmul l-a răsfăţat şi el cu numeroase roluri importante, în: Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei, Castelul condamnaţilor de Mihai Iacob, Tănase Scatiu, Profetul, aurul şi ardelenii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri de Dan Piţa, Un om în loden, Pădureanca de Nicolae Mărgineanu, De ce trag clopotele, Mitică, Balanţa, Prea târziu, Niki & Flo, Terminus paradis, Tertium nor datur de Lucian Pintilie (care, spune Rebengiuc, „a ştiut să scoată din mine o anume vână diavolească”), Moromeţii de Stere Gulea, Secretul … armei secrete de Alexandru Tatos, Cel mai iubit dintre pământeni de Şerban Marinescu.

Câte ceva şi despre literatură, muzică şi … sulul de hârtie igienică din acea zi de decembrie 1989 cu care a apărut la TVR. Autorul preferat? Dostoievski, pentru că „e interesant tot ce se întâmplă acolo, e o lume specială pe care sincer nu o înţeleg, pentru că totul este paroxistic.” Muzica preferată? „…cam toate genurile de muzică clasică, începând de la preclasici şi până aproape de contemporaneitate şi am devenit un exclusivist, adică ascult numai muzică simfonică.” Actorul îi pomeneşte pe Bach, Chopin, Schubert, Brahms, Mahler, dar şi jazz-ul. Este impresionat de performanţele lui Nigel Kennedy („un individ ciudat, îmbrăcat de pacă juca în Opera de trei parale, părea un cerşetor de acolo, cu o freză ciudată, cu nişte haine ponosite, cu nişte bocanci imenşi în picioare, legat cu o broboadă la cap”), care „face un imens serviciu muzicii clasice: aduce după el o categorie socială care n-ar fi intrat niciodată altminteri într-o sală de concert.” Despre Beethoven, numai de bine: „Unul din concertele cele mai dragi mie este Imperialul de Beethoven, cel pentru pian. Câtă profunzime, câtă adâncime, cât zbucium sufletesc la Beethoven, acest compozitor care surzise. Acestui concert i se spune Imperialul pentru că există un Imperiu al muzicii, care trebuie să aibă un împărat, iar împăratul muzicii este Beethoven.” . Rebengiuc mărturiseşte că este atras şi de muzica populară, „dar autentic populară, folclorul adevărat pe care l-am cunoscut şi-l apreciez. În rest, formaţiile, vedetele, muzica uşoară – epoca de glorie a muzicii uşoare a trecut de mult – nu-mi mai spun nimic.” În privinţa sulului de hârtie igienică, părerile actorului sunt ferme: „Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el eroul şi ea savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Dar asta cere verticalitate şi caracter. Sunt vinovate toate posturile care au permis ca oameni ca Păunescu să apară şi să ţină discursuri. (…) Şi astăzi e nevoie de multe suluri, pentru că Parlamentul e plin de mâncători de rahat, lăsaţi să spună vrute şi nevrute.”

Numeroase personalităţi ale teatrului şi filmului românesc îl răsplătesc, generos, cu vorbe de recunoştinţă. Printre ele, şi anecdota povestită de Şerban Ionescu. Este o amintire din timpul filmărilor la Pădureanca, unde cei doi actori au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu - soldăţel înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această degrabli ... dezabliea ... dezgrablea ... dez ... du-te-n pizda mă-tii...” Concluzia lui Şerban Ionescu: „Da, asta este o chestie care-l caracterizează: e un tip crud.”

Victor Rebengiuc nu se sfieşte să vorbească despre eşecuri. Unul dintre ele este rolul din Burghezul gentilom, montat de Petrică Ionescu („un regizor care ţine foarte mult la formă, la ambalajul spectacolului, şi habar nu are de traseul interior al unui personaj, de relaţiile dintre personaje”) la TNB, în 2006. Dezamăgit, actorul îi reproşa regizorului: „Tu mă obligi să fac exact ceea ce madame Buzescu mă obliga să uit: să încep să mă scălâmbăi.” Deşi criticii l-au pus în topul celor mai proaste spectacole din 2006, sala – povesteşte Rebengiuc – este plină în continuare: „Asta este ceva ce eu nu pot să înţeleg. Se aplaudă, e delir la final, spectatorii vin să vadă tâmpenia.”

Criticul de teatru Marina Constantinescu afirmă că este o adevărată bucurie să-l auzi pe Victor Rebengiuc cum vorbeşte despre cei care nu mai sunt: George Constantin, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Amza Pellea. Şi, continuă: „Înainte de orice, ei s-au respectat unii pe alţii, iar la un moment dat respectul e mai important decât iubirea. Ciulei a ştiut să-i înveţe pe actori această lecţie: pe scenă energiile trebuie să fie egale ca valoare, pentru ca tot ce se întâmplă acolo să fie foarte sus. Astăzi, unii actori preferă să joace cu alţii mult mai slabi, nu-i mai interesează pe cine au alături şi degradarea se vede cu ochiul liber pe scenă.” Victor Rebengiuc – afirmă acest distins critic de teatru – „este o esenţă care merită studiată cu mare seriozitate. O esenţă rară.”

Simona Chiţan, Mihaela Michailov - Victor Rebengiuc. Omul şi actorul

Ed. Humanitas, 2008, 336 pag.

Biografia subţire a lui Eminescu

Le-am prezentat nu demult elevilor mei un citat din Fer. Augustin despre spiritul de turmă la tineri, despre transformarea unei tovărăşii, a unei prietenii – din teama de a fi altfel, adică prea cumsecade, prea ascultător, prea „fraier” faţă de cei obraznici, îndrăzneţi, tupeişti - într-o manifestare de tip gregar, barbar, necivilizat. Le-am spus atunci că Biserica Ortodoxă nu îl consideră sfânt, ci doar fericit pe Augustin. Au vrut să ştie de ce. Foarte pe scurt le-am răspuns că datorită interpretărilor sale cu privire la predestinare etc. Atunci m-au întrebat ce fapte trebuie să faci ca să fii considerat sfânt.

De câteva zile presa românească publică tot felul de polemici pe seama posibilei canonizări a lui Eminescu. I se reproşează „toate micile mizerii” ale „unui suflet chinuit”, exact aşa cum prevestea poetul în Scrisoarea I:

„…posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mănă de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Pe de altă parte, mă întreb oare ce vor spune pudibonzii şi posacii, habotnicii şi puritanii pravoslavnici când vor afla – de va fi să fie – că Sfântul Mihai Eminescu a avut o operă literară şi filosofică de un asemenea calibru? Cum o vor aborda cei care privesc cu maximă suspiciune sfera culturii – iar Eminescu aparţine culturii – şi a ştiinţei? Când vor citi, de exemplu, Gazel şi toată lirica de dragoste („erotică”) eminesciană, pentru că romanticul poet nepereche nu a scris numai Doina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Române sau Rugăciune. Vor strâmba din nas (şi chiar au de ce, potrivit standardelor pe care şi le-au impus) aşa cum au făcut şi fac în continuare când vizionează filmul Andrei Rubliov, pe care-l găsesc „smintitor” şi „licenţios”?

Canonizarea lui Eminescu ar însemna, cred, încă o punte între lumea culturii şi teologie. O infuzie de „lumesc” într-un mediu încă ursuz, crispat şi încrâncenat şi totodată o binevenită amânare a sciziunii progresive dintre Biserică şi societate.

Dan Piţa - Doctor Honoris Causa al UNATC

Recent, UNATC a acordat distincţia Doctor Honoris Causa regizorului de film (şi, ocazional, teatru: Amurgul burghez, Apus de soare) şi dascălului universitar Dan Piţa. Mi-am amintit astfel de perioada sa de glorie – căci filmele sale, mai ales înainte de 1989, au avut de regulă o presă bună. Dar n-a fost numai pentru Dan Piţa o perioadă fastă (el fiind, în anii 70, unul din exponenţii de frunte ai „noului val” – sintagmă atribuită, nu fără temei, şi cineaştilor români afirmaţi după anul 2000), ci şi pentru cinematografia românească.
Pe bună dreptate se putea spune şi atunci că, „dacă scenaristul este proiectantul, regizorul e constructorul” – după cum afirma Dan Piţa în nr.8/1985 al revistei Cinema, într-un mic articol pe tema „Regizorul – primul între egali”. Constrângerile draconice din timpul dictaturii partidului unic aveau să producă, paradoxal, un tip de cinema – astăzi uitat şi minimalizat - în care regizorul chiar era „primul între egali”, implicându-se emoţional şi creator în textul (scenariul) pe care urma să-l transpună. Aşa au apărut – de-a lungul a peste 30 de ani - momente rămase de referinţă în filmul românesc: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Viaţa nu iartă, Canarul şi viscolul, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Suta de lei, Felix şi Otilia, Dincolo de nisipuri, Cursa, Zidul, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului, Dincolo de pod, Un om în loden, Casa dintre câmpuri, Sfârşitul nopţii, Imposibila iubire, Moromeţii, Flăcări pe comori, la care se mai adaugă – între altele - şi câteva creaţii evergreen semnate Dan Piţa: Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi.
Există, în opera lui Dan Piţa (orice s-ar spune, oricât de „expirat” ar părea acum inspiratul cineast de altădată, nu i se poate contesta faptul că are o operă), semne certe ale unui stil şi ale unei vocaţii. Stil înseamnă, în acest caz, felul în care şi-a înnobilat filmele cu o anumită imagine, cu o anumită muzică şi mizanscenă, cu câteva teme care-l preocupau. Dar poate că acest tip de cinema - neilustrativ, ci profund conotativ - pare azi pretenţios, enervant sau chiar calofil tocmai pentru că solicită spectatorul să participe intens şi cu toată sensibilitatea audio-vizuală la ceea ce se întâmplă pe ecran. Bătălia pare a fi câştigată definitiv (dar cine ştie?) de cinematograful comercial de tip soft sau hardcore ce urmăreşte mai cu seamă să şocheze cu tot dinadinsul şi se adresează – afirmă regizorul în cartea sa, Confesiuni cinematografice – „acelor simţuri necontrolate, acelor nevoi de ordin hormonal (violenţă, sex, ură, răzbunare)”. Iar în ceea ce priveşte „filmul de autor” autohton de tip art house, „vârful de lance” în producţia actuală constituie poetica minimalistă şi neorealistă, începută de Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos şi continuată de Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu.
Cei care însă nu au uitat momentele de vârf ale şcolii româneşti de film se pot întreba, îndreptăţiţi: Unde se mai regăseşte, în cinematograful românesc contemporan, tipul de imagine elaborată în cel mai mic amănunt de un Ovidiu Gologan, Iosif Demian, Călin Ghibu, Gheorghe Viorel Todan, Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fisher, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Vlad Păunescu, Doru Mitran, Gabor Tarko, Anghel Deca sau Vivi Drăgan Vasile în anii ăia? Unde mai e migala pictorilor de costume sau a scenografilor precum Giulio Tincu, Florina Tomescu, Virgil Moise, Radu şi Miruna Boruzescu, Helmut Stürmer? Unde mai sunt muzicile gândite anume pentru film de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Anatol Vieru, Cornelia Tăutu, Lucian Meţianu sau Adrian Enescu? Şi mai ales unde sunt filmele care să combine fericit aceste elemente de limbaj audio-vizual? Sensibilitatea vremurilor de acum – cinice, pragmatice – răspunde numaidecât: Nu mai este nevoie de aşa ceva.
Îmi place să cred că recunoaşterea de care se bucură acum Dan Piţa din partea UNATC vizează şi meritele sale de a îmbogăţi limbajul cinematografic al timpului său (în special înainte de 1989), de a fi propus un concept de film viabil, de a fi pus în lumină sensuri şi structuri nebănuite din textele literare adaptate – folosite, inteligent, doar ca pretext.

Slavă!

O ştire dintr-o gazetă de mare tiraj m-a umplut, azi, de bucurie. Astfel am aflat despre Róbert Lukács, un tânăr de 30 de ani, venit din Ungaria în România ca să cunoască ortodoxia la ea acasă. Acest om a învăţat româneşte de unul singur, apoi s-a căsătorit cu o fată care se spovedea la acelaşi duhovnic. De foarte puţină vreme a fost hirotonit preot şi acum ţine aprinsă candela ortodoxiei într-o parohie cu cinci credincioşi ortodocşi dintr-un sat de unguri (817 locuitori reformaţi, 47 de romano-catolici, 13 unitarieni şi 29 de alte religii) din judeţul Mureş.

Sigur, situaţia lui e cât se poate de delicată. Omul mărturiseşte că a simţit o chemare spre întoarcere la credinţa străbunilor săi (români care fuseseră maghiarizaţi) şi acum, ca preot maghiar (însă ortodox) în România (într-un sat locuit majoritar de maghiari) este privit cu suspiciune de ambele părţi. Ungurii, spune el, îl consideră un apostat, iar românii un spion maghiar. Situaţia în care se află preotul Róbert Lukács îmi aminteşte de răceala şi chiar asprimea cu care au fost trataţi, la vremea lor, şi Mihail Sebastian şi Nicolae Steinhardt - amândoi îndrăgostiţi de neamul românesc. Asemenea lor, şi acest om râvneşte la condiţia de om – greu de dobândit atunci când prejudecăţile etnice, rasiale, confesionale acaparează mintea şi inima omului.

Apostolatul, râvna şi sacrificiul acestui preot mi-a amintit de vecerniile şi liturghiile din micuţa biserică rusească din Irlanda (cam 80 km de Dublin) unde, în urmă cu 10-12 ani, mergeam o dată la trei săptămâni, când se slujea. Într-o lume din ce în ce mai lipsită de identitate duhovnicească, mai „emancipată” şi „progresistă”, aceste „oi negre” – părintele şi turma sa - păstrează vie flacăra credinţei ortodoxe, la început de mileniu trei. Ei sunt „sarea pământului” într-un ev care, mai mult ca oricând, are nevoie de jertfa lor.

Nedumerirea unui actor

De ziua lui – împlineşte anul acesta 63 de ani – Vladimir Găitan, care a excelat, ca actor de film, la debutul său din Reconstituirea (1968), constată pesimist: „Din punctul meu de vedere, orizontul e foarte întunecat şi nu mă gândesc la mine, pentru că eu am apucat vremuri chiar mai învolburate, dar mă gândesc la cei tineri şi revin la copiii mei. Sunt speriat de violenţa, de agresivitatea oamenilor din jurul meu, am un sentiment de nesiguranţă şi am senzaţia că nu se mai respectă nici o regulă elementară a jocului. E o disoluţie generală şi a puterii, şi a relaţiei dintre oameni. Nu mai funcţionează nici una dintre valorile cu care am fost educat.”

Ce e de făcut? „Dacă aş avea puterea să fac ceva pentru cultura românească, aş reduce accesul la computer şi aş introduce lectura obligatorie. Aş introduce în mod programatic orele de sport şi aş face o foarte clară diferenţiere între profilele liceelor.”

Cu mască, fără mască

Formidabilă înţelepciunea populară! Cum s-au gândit străbunii noştri bănăţeni să-i numească măşcioni pe înlocuitorii de părinţi…Oarecum implicit, sensul acestei denumiri pare a fi acesta: doar părintele natural se poartă firesc, fără mască; doar lui îi pasă de soarta copilului / copiilor săi, de soarta soţului / soţiei, de familie. Aşa ar trebui să se întâmple. Însă dacă ar fi fost / ar fi aşa, n-am mai fi avut artă, n-am mai fi avut muzică, n-am mai fi avut rânduiala care ne învaţă să deprindem a ne mărturisi şi a ne întâlni – în chip tainic, nevăzut (cu „ochii trupeşti”) cu „părintele luminilor”. Cel / cea care ţine locul unui părinte poartă adesea o mască (sau un număr necunoscut de măşti). Sigur, intervine oboseala, nervii se tocesc, toleranţa (îngăduinţa, de fapt) scade vertiginos. Sfatul duhovnicilor de a nu-i dispreţui / urî pe măşcioni (dacă este – şi este – cu neputinţă, omeneşte, a-i îngădui aşa cum sunt: mascaţi) e cât se poate de folositor. Biserica oferă de veacuri un instrumentar adesea ignorat: pomenirea lor (mai ales a lor) în rugăciune.

Într-unul din, poate, cele mai reuşite comedii (ca de obicei, pe teme grave) scrise, regizate şi jucate de Woody Allen (Deconstructing Harry, un remix pe teme din Fragii sălbatici de Ingmar Bergman), celebrul personaj comentează ironic zelul evreilor practicanţi şi se întreabă retoric: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God?”. Apoi adaugă: „They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of the other so you know who to hate...” Ce frumos sună - revoluţionar, progresist, post-modern!... La cine se referă, cine sunt ei? După mintea lui, ei („the other”) reprezintă oricine se proclamă altcum decât liber cugetător, oricine îndrăzneşte s­ă-şi revendice o tradiţie – coruptă şi mincinoasă, fiindcă „tradiţia este iluzia veşniciei”. Dar dacă Allen şi allenienii pierd din vedere lucrul cel mai important? Dacă ei, cei care sunt diferiţi („clubarii”, „nefârtaţii”, cei care ne pun răbdarea la încercare etc.), sunt tocmai cei pe care se cuvine să-i îngăduim, nicidecum să-i urâm? Dacă afirmarea identităţii lor este necesară tocmai în vederea stabilirii cât mai exacte a „obiectivului” nostru? Iar „obiectivul” este cel formulat în ritmuri pop şi de un rebel ca John Lennon (care a spus cu mândrie că trupa lui, The Beatles, a ajuns mai celebră ca Iisus Hristos): All you need is love. Se va fi referit el oare la dragostea şi respectul în sens paulin, la „iubirea ziditoare”, nu semeaţă şi care „caută la ale sale”?

Existenţa măşcionilor nu e o achiziţie a ultimilor ani. Dar dacă mai există o variantă în afara dispreţului, cu asupra de măsură îndreptat faţă de ipocriţi, faţă de trădători, faţă de Cainii de ieri şi de azi? Poate că ei există (pe pământ şi chiar în vieţile noastre) tocmai ca să deprindem noi îngăduinţa şi dragostea, ca să biruim noi întunericul iubirii de sine şi să ajungem la iubirea din Epistola paulină către Corinteni, aceea care „îndelung rabdă” şi „este binevoitoare”, care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul”, „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi „nu cade niciodată”.

Ne tirez pas sur le poète !

Ce actual este strigătul lui Andrei Rubliov (personajul creat de Tarkovski, Andrei Koncealovski şi jucat de Anatoli Soloniţân, căci despre iconarul rus ca „persoană istorică” prea puţine se ştiu): „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” Este, de fapt, strigătul oricărui artist şi iubitor de frumos nevoit să suporte efectul procustian aplicat fie de o ideologie ostilă, fie de moraliştii de serviciu (care-s întotdeauna băieţi harnici, lucrează-n trei schimburi, inclusiv în week-end). Bătălia cu poezia, cu frumosul e pe cale să fie pierdută. Câştigă produsele de tip fast nu doar în restaurante, ci şi în atelierele ce produc hrană pentru suflet. Viitorul, aşa cum se întrevede acum (dar cine poate şti?) nu este nici el blând şi îngăduitor pentru „căutătorul de absolut” (Al. Philippide), „cel născut pentru a răscumpăra lumea şi omul de realitate” (Suarès), pentru „mânuitorul cuvintelor care le scoate din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie” (Lucian Blaga), şi cel care, singur, „priveşte realitatea până la graniţele desăvârşirii” (Ducici): poetul.

Tot mai puţin se scrie şi se vorbeşte despre poeţi şi poezie. Despre poezia unei muzici sau a unui tablou, despre poezia unui film. Omenirea devine iremediabil prozaică. Adulează (când nu se refugiază în felurite distracţii) „feliile de viaţă” şi reprezentările „veridice” ale realităţii. Căutăm nu icoana (în sensul nobil dat de pictorul bizantin ce dispărea înapoia Tradiţiei pe care o lăsa să cuvânteze), ci fotografia (chiar şi în reprezentările religioase), uitând că nici chiar fotografia nu este „realitate” (sau „copie a realităţii”), ci – atunci când ascunde-un joc secund şi-o taină - realitate transfigurată, sublimată. Amicul D.V., artist plastic, îmi mărturisea cu tristeţe că metafora nu mai se poartă de multişor prin simeze. Se preferă imagini fruste, „minimaliste”, arta abstractă, colajele. Se răspândeşte, cu o viteză ameţitoare, duhul „vremurilor noi”: autodistructiv, zeflemitor sau flegmatic. Cu aproape un secol în urmă, Aldoux Huxley scria: „Nimic nu egalează arta modernă, când e vorba de a steriliza viaţa.” Între timp, modernismul (care pare acum o „epocă de aur” definitiv apusă) şi-a trăit veacul şi iată-ne acum în plin post-modernism. Şi de atâta „pluralism” nu mai suntem în stare să discernem, să recunoaştem „semnele împărăţiei lăuntrice” (necontaminate de truisme) şi chemarea spre desluşirea ei adresată de aceşti „frumoşi nebuni” – pe cale de dispariţie - ai marilor sau mai micilor oraşe. Dar poate că mereu a fost şi va fi aşa. Tensiunea între poezie şi proză, între metaforă şi ilustraţie nicicând n-a fost lămurită.

Pe de altă parte, nu ştiu de ce înclin să cred că predispoziţia spre poezie necesită o prealabilă pregătire sufletească, un neobosit proces de întreţinere a dorului de viaţă, a bucuriei de a trăi printre oameni, laolaltă cu oamenii. Atunci când flacăra iubirii de viaţă abia mai pâlpâie e foarte greu să mai primeşti mesajul poeziei. Pe de altă parte, secretul de a rămâne forever young şi cu aceeaşi prospeţime de a descoperi lumea şi de a te descoperi pe tine în ea, e de nepătruns. Până la proba contrarie, fiecare din noi îl cunoaştem şi îl stăpânim…

Nechezol

L-am revăzut nu de mult pe Virgil Ogăşanu în comedia Iarna bobocilor (1977). Juca acolo un doctor de ţară – un şpăgar fără scrupule, care pretindea câte-un curcan, câte-un cocoş de la ţăranii pe care-i consulta. În schimb le dădea certificate medicale şi le ghicea, chipurile, bolile de care suferă şi secretele. În realitate avea un spion care îi turna pe toţi. Practica medicina cam în genul în care „vindeca” mama Omida vrăjitoarea (şi ciracele ei fără număr), aia care te „dezleagă” de neputinţe, de boli, de nevastă etc.

Vorbind acum despre vremurile de atunci,Virgil Ogăşanu spune: „Aveam o singură televiziune, aveam un singur post de radio, o singură cinematografie, lucrurile erau mai liniştite, se citea foarte mult însă, căutam cărţi cu disperare.” Şi acum? „Se filmează, se fac reclame, tinerii actori se pierd în activităţi colaterale, lumea se duce la bingo, la film, la 3D. În ţară, lumea nu mai merge la teatru. Oamenii din provincie au pierdut foarte mult, nu mai au exerciţiul de a merge la spectacole.” Pe timpul lui Ceauşescu, se consuma nechezol, un înlocuitor – spune Ogăşanu. „Am impresia, zice actorul, că reintrăm, că ne întoarcem la vremea nechezolului, când se puneau înlocuitori în locul valorilor autentice. Falsele valori de la ora asta triumfă în faţa micilor ecranelor, neaducându-ne decât nechezol. Vina e a tuturor.” Şi se referă apoi la modele şi la acele „lecţii esenţiale preluate de la profesori”. O pomeneşte pe Beate Fredanov, care „avea şcoala germană, era foarte exigentă” şi impunea în teatru „o disciplină creatoare, fără de care nu se poate face absolut nimic”. Asta pentru că „nu poţi să faci un rol bine, dacă vii la teatru pe fugă şi te sui pe scenă direct din tramvai, aşa cum se întâmplă acum foarte des”. Acum, recunoaşte actorul, „ies pe bandă foarte mulţi actori, pe care nu-i interesează foarte mult soarta spectacolelor în care joacă”.

Dégénération

Azi a fost mare praznic mare (Sfinţii Trei Ierarhi) la micuţa noastră capelă. Fiecare a adus câte ceva şi s-a adunat de-un ospăţ pe cinste. Pentru prima oară de când s-a întors de peste mări şi ţări (Canada) m-am revăzut cu D.U. Discuţia începută pe coridoarele liceului alimentar (devenit celebru săptămâna asta printr-un deocheat clip video ce are ca protagoniste două eleve rebele) am continuat-o acasă. De la amicul meu am aflat de un foarte interesant video clip Mes Aïeux: Dégénération. Morala (căci melodia are o poveste cu tâlc): străbunicii aveau vreo 15 copii şi lucrau pământul, bunicii (care s-au mulţumit doar cu trei) l-au vândut, tata a ajuns funcţionar la oraş, fiica stă acum în chirie şi tânjeşte după un apartament proprietate personală, oricât de mic şi după o palmă de pământ la ţară. În plus, ştie că a venit pe lume dintr-o greşeală. Şi ea se întâmplă să mai greşească, însă nu ezită să schimbe partenerii mai ceva ca pantofii şi ucide „problema” din faşă ori chiar mai repede. Noaptea are insomnii, iar dacă apucă totuşi să doarmă, dimineaţa se trezeşte cu ochii-n lacrimi pentru că a visat o masă mare la care erau o mulţime de copii (care au apucat, poate, să trăiască doar 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Degenerarea se regăseşte şi în loisir: bunicii au prins epoca rock’n’roll, părinţii era disco, iar odraslele de acum trăiesc din plin zodia zapping. Finalul este up:

Thankfully some things in life will never change
Line up your nicest clothes
because tonight we're goin' dancing

Am revăzut cu Dan (şi alături de O.B.) Pridel Angela. Citeam azi într-o cronică (trimisă de ces) a Iuliei Blaga la Patimile Ioanei d’Arc o inexactitate. Scria acolo (încă) tânăra jurnalistă că „dintre filmele recente care au legătură cu sfinţenia, doar Breaking the Waves poate mişca ceva în tine”. Sigur, din filmele pe care ea le-a văzut. Deşi e greu să o consideri sfântă pe isterica Bess (Emily Watson) din filmul lui Trier. Mă uitam la filmul acestui atât de tânăr regizor (Nikolai Dreyden) şi gândeam aşa: cu atâta bucurie şi sete de viaţă mă încarcă de fiecare dată, încât chiar nu-mi doresc să mai văd un alt film în următorii zece ani. Bineînţeles că voi mai vedea (chiar dacă foarte puţine filme noi). N-am mai simţit „aripa îngerului” (apropo de traducerea liberă a titlului) de la filmele lui Tarkovski şi Abuladze. E clar că omul este, de departe, unul din foarte puţinii urmaşi (nu epigoni) ai celor care au regizat Rubliov şi Căinţa. Dincolo de expresia cinematografică (extraordinară) a poveştii se află, în filmul lui Dreyden o mărturie cutezătoare: trebuie să mergi până la capăt, indiferent de consecinţe, să îţi lucrezi desăvârşirea şi să nu uiţi nicio clipă că totul se plăteşte. Şi acest gând, culmea, să nu-ţi provoace tulburare şi deznădejde, ci să-ţi primeşti pregătit răsplata, asemenea monahului Maxim.