Le roi est mort, vive le roi!

Nu ştiu de ce, dar vestea morţii lui Michael Jackson († 25 iunie 2009) mă duce cu gândul la All That Jazz, (anti)musicalul tragic al lui Bob Fosse din 1979. Acolo, decesul coregrafului-regizor Joe Giedon (Roy Scheider), următor unei operaţii pe cord, era cântărit cu cinism de producători şi contabili deopotrivă. Astfel că, murind, show-ul pe care îl pregătea, a devenit mult mai rentabil decât în cazul în care ar fi supravieţuit...Cu plecarea regelui muzicii pop în lumea umbrelor s-a mai stins un idol, un mega-idol. Chiar dacă nu i-am fost mare fan niciodată, mutarea lui „printre stele” duce cu ea o parte din mine, din adolescenţa şi din prima mea tinereţe.

La începutul anilor 90, Michael Jackson (ale cărui hit-uri sunt inconfundabile prin sound şi coregrafie: Thriller; Say, Say, Say; Bad; Leave Me Alone; Beat It; Billie Jean; Black or White; Earth Song, etc.) a cântat la Bucureşti. A ţinut atunci top-ul ştirilor naţionale. Mii de fani adolescenţi erau de-a dreptul isterizaţi că l-au văzut in the flesh pe idolul lor. Îşi urlau, în faţa reporterilor, satisfacţia de a fi fost aşa aproape de el. Cam tot pe atunci a venit să cânte în România şi Placido Domingo. Acoperirea în media a evenimentului a fost, desigur, mult mai mică. Îmi amintesc însă de un interviu cu o admiratoare a celebrului tenor, tot adolescentă, care îşi manifesta bucuria de a-l fi văzut şi auzit cântând pe scenă, cu o surprinzătoare maturitate. Cu o discreţie, un bun simţ şi o maturitate aproape de neînchipuit pentru vârsta ei, acea fetiţă de, probabil, 15 ani, a arătat că admiraţia faţă de un star poate fi exprimată şi altfel decât prin ţipete şi isterii. Dar poate că şi muzica şi genul de spectacol propuse de solistul de operă au determinat (şi determină) o astfel de atitudine, cuminte şi matură, faţă de vedetele pe care le iubim.

Idolii trec, dar foamea en masse de idolatrie exacerbată rămâne. Şi, în aceeaşi proporţie minusculă, se va manifesta în continuare admiraţia temperată, cultivată, de bun simţ faţă de artiştii „de nişă”, preocupaţi mai mult de artă şi mai puţin de circ. Mă-ntreb cum ar arăta lumea în care publicul predominant adolescentin se isterizează de emoţie cu sutele de mii la concertele live outdoors susţinute pretutindeni pe glob de un Pavarotti, de un Domingo sau dirijate de un Celibidache, iar la spectacolele regilor muzicii pop, rock sau rock’n’roll se comportă cool, civilizat şi cu bun simţ?

Holy Grail

Dulcea nebunie a Cavalerului Tristei Figuri: dedublarea personalităţii. Asumarea situaţiilor din romanele cavalereşti. Şi – la urmă – trezirea din vis. Revenirea „în fire” – pe patul de moarte - a iscusitului hidalgo de la Mancha declanşează însă o nouă aventură, un nou quest. Sancho îl ademeneşte pe stăpânul său la noi isprăvi. Cum ar veni, prin rotaţie, fiecare om trece prin faza „donquijotească”.

Tot un Don Quijote era, în felul său, şi Parry din The Fisher King (1991). După moartea violentă a soţiei, îndrăgostit încă de ea, trăieşte prin canale şi pe sub poduri, ca homeless. În cotloanele pe unde s-a aciuit a ridicat un altar pentru iubita lui. Acolo îl va întâlni, într-o clipă de disperare, Jack Lucas - omul de radio care îl incitase la violenţă pe psihopatul care i-a ucis nevasta lui Parry. De la acest frumos nebun (care i-a salvat viaţa chiar în clipa când voia să şi-o curme) va învăţa Jack să iubească viaţa cu adevărat, s-o preţuiască pe femeia care-l iubeşte şi mai ales să facă ascultare de cel care, convingător, îi spune: „You are the one”. Filmul lui Terry Gilliam este un basm (post)modern despre prietenia restauratoare, despre nebunie şi despre vindecare. O surpriză plăcută (condimentată după reţeta hollywoodiană) de la cel care, în calitate de co-scenarist, actor şi production designer, lua altădată în răspăr semnificaţia Jertfei, Răstâgnirii şi Suferinţei mântuitoare, punând-o pe note („Always look on the bright side of life”) – vezi Life of Brian (1979).

P.S. The Fisher King Legend begins with the king as a boy having to sleep alone in the forest to prove his courage so he can become king. While he's spending the night alone he's visited by a sacred vision. Out of the fire appears the Holy Grail, symbol of God's divine grace. A voice said to him, "You shall be keeper of the Grail, so that it may heal the hearts of men." But the boy was blinded by greater visions of a life filled with power and glory and beauty. And in this state of radical amazement he felt for a brief moment, not like a boy, but invincible. Like God. So he reached in the fire to take the Grail...and the Grail vanished, leaving him with his hand in the fire to be terribly wounded. Now, as this boy grew older, his wound grew deeper. Until one day life for him lost its reason. He had no faith in any men, not even himself. He couldn't love or feel loved. He was sick with experience. He began to die. One day, a fool wandered into the castle and found the king alone. And being a fool, he was simple-minded. He didn't see a king. He only saw a man alone and in pain. And he asked the king, "What ails you, friend?" And the king replied: "I'm thirsty and I need some water to cool my throat." So the fool took a cup from beside his bed, filled it with water and handed it to the king. And as the king began to drink, he realized his wound was healed. He looked and there was the Holy Grail that which he sought all of his life. He turned to the fool and said: " How could you find that which my brightest and bravest could not?" The fool replied: "I don't know. I only knew that you were thirsty."

Cinema as poetry

Metafora – „o comparaţie prescurtată” (Vendryes), „modul de a visa al umanităţii” (G. Călinescu), „singura care poate da stilului o poartă spre eternitate” (Proust) – este pentru Ortega Y Gasset „cea mai mare putere a omului, învecinată cu vrăjitoria, ca un instrument de creaţie uitat de Dumnezeu în creaturile sale, tot aşa cum chirurgul distrat îşi uită un instrument în trupul pacientului” şi totodată „mai mult decât un mijloc al expreciei, un mijloc esenţial al cunoaşterii”...

...Am urmărit cu Raluca aseară, într-un mini-maraton cinematografic, Dreptate în lanţuri şi Pas în doi. Am avut alături gaşca de la Pătrunsa (plus Diana). Cele două filme ale lui Dan Piţa au ca numitor comun atât muzica lui Adrian Enescu, cât şi pe doi din principalii interpreţi: Petre Nicolae şi Claudiu Bleonţ. Sunt două filme realizate de cineaşti în plină forţă creatoare, deschişi spre experiment, spre metaforă, spre cinema as poetry.

Locusts & wild honey

Praznicul Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, cel ce se hrănea în pustie cu lăcuste şi miere sălbatică...

Mă aflam, săptămâna trecută, la mama şi am zappat până am dat peste canalul de filme MGM unde se difuza Stardust Memories (1980). Woody Allen parodia acolo capodopera lui Fellini, 8 ½. La un moment dat, nevricosul personaj se rătăceşte într-o pădure de basm unde zăreşte OZN-uri, este intervievat de ziarişti şi asaltat deopotrivă de critici şi de fani. Îi spune tinerei actriţe cu care are un affair: „They’re gonna find us wandering in the woods six months from now, living on locusts and wild honey.” Cam la asta se rezumă, at best, receptarea mesajului profetic trasmis de Sf. Ioan Botezătorul, azi. De către zeflemitorii cu mintea neîmbisericită, însă buni cunoscători (şi iscoditori) ai naraţiunilor biblice.

Ordinary people

Neatenţia şi amestecarea cu toţi – spune Monahul – duc la pierderea inspiraţiei, la amorţirea conştiinţei, la blazare şi indiferenţă, la pierderea identităţii. Se impune, aşadar, trezvia, starea continuă de alertă întru păstrarea (restaurarea) harului. Dar vremurile noastre sunt o babilonie la puterea infinit, cum să te mai păstrezi integru?...Lucrurile sunt, vai, amestecate şi para-amestecate. Haosul de idei, de mesaje, de vectori ademenitori te asaltează din toate părţile.

Mă sună azi L.I. să mă-ntrebe dacă ştiu cine e duduia care a vorbit la TVR, cu două luni în urmă, despre nişte filme de cinematecă. „N-am televizor, sorry!” – i-am spus. M-a felicitat. Renunţarea la poluarea audio-vizuală prin programele televiziunilor este însă doar o parte, o mică parte din soluţie. Rămâne agresiunea ritmurilor – adesea – drăceşti de la posturile de radio comerciale, profilate pe muzică dance, trance, hiphop, house etc. Plus agresiunea reclamelor şi a crainicilor diletanţi şi licenţioşi. Plus agresiunea oamenilor – ordinary people – pe care-i întâlneşti zi de zi.

Din păcate n-avem puterea să ne primenim prin cuvintele puţinilor trăitori de Cuvânt care-au mai rămas pe pământ. N-avem puterea şi discernământul şi curajul – adevăratul curaj – să-i recunoaştem drept călăuze. Ne vine extrem de greu să ne ridicăm, noi, la înălţimea lor şi atunci – cum altfel? – îi coborâm noi pe ei să-i facem părtaşi la micile-marile noastre infernuri. Jubilăm atunci când aflăm că sunt şi ei oameni păcătoşi la fel ca noi. Şi istoria se repetă ad infinitum, exact ca-n Eminescu:

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Perpetuum mobile

Reîntâlnirea cu Monahul este, de fiecare dată, un refresh la chintesenţe. Ce este cu adevărat esenţial în această petrecere a noastră prin viaţă? Şi, de fiecare dată, răspunsul e acelaşi: cu adevărat esenţiale ne par să sunt mofturile, toanele, orgoliile de moment sau de „cursă lungă” fiindcă ele ne împiedică să înţelegem cât suntem de efemeri sau cât putem fi de veşnici. Cum veşnicia (mântuirea) este, spune el, supremul pariu al celor care-au depus votul monahal, orice sminteală le poate fi fatală. Orice ieşire din ritmul rugăciunii poate avea consecinţe catastrofale pentru sufletul celui ce se nevoieşte să dobândească, la sfârşitul cursei (ieşirii din temporalitate) „cununa de lauri”.

Îi ascultam ieri în maşină, la întoarcerea spre casă, pe Theodor şi pe Marius cântând Tatăl nostru (pe muzica lui Anton Pann), iar apoi teologhisind pe fiecare vers al acestei rugăciuni domneşti. Marius, e drept, are tactul şi răbdarea de a diseca fiecare colţişor de sens duhovnicesc, de a tălmăci ruga pe înţelesul unui copil. Toate bune şi frumoase, numai că mie lumea mi se pare mult prea mare şi prea diversă pentru a putea trăi (ori a îndruma pe cineva să trăiască) by extremely strict standards. E drept că omul trebuie să meargă pe „calea strâmtă” pentru a birui în „lupta cea bună”, însă cât de strâmtă şi de îngustă trebuie să-i fie calea? That is the question. Îmi pare că toată această organizare ţine de bucătăria duhovnicească a fiecăruia.

Şi da, sunt de acord cu Monahul când îl citează pe avva Ghelasie de la Frăsinei care îl povăţuia să evite cu orice preţ disputele, polemicile, certurile. De ce? Pentru că – superbă strategie - atunci când simţi prezenţa „nefârtatului” în discursul adversarului de idei e cuminte să-l laşi în pace. Iar asta ţine de un principiu fundamental: răul nu este un perpetuum mobile, combustibilul său (care nu vine din energiile necreate ale Celui Atotputernic) se va consuma în cele din urmă. Doar că nu ştim niciodată când e acel moment al „capitulării” sale.

Ghiţă

Fiecare cu pelerinajele sale. Al nostru, de ceva vreme, ne poartă prin Munţii Căpăţânii. După un adevărat tour de force, Raluca ne-a debarcat la cabana monahului de la poalele Pătrunsei. Acolo ne-am lăsat maşinile (am venit împreună cu Marius, Ovidiu, Sorin & Francisca) şi am mai străbătut vreo câţiva kilometri pe drumuri de munte. Zeci de minute pe marginea prăpastiei, serpentine prin nişte şanţuri pe care s-ar putea practica lejer bob-ul, iarna. De cum am ajuns, la începutul urcuşului, mi-am amintit clipa când, cu vreo nouă luni în urmă, am coborât din drumeţia noastră şi-am urcat, sleiţi de puteri, în maşină. Acum ne aştepta încă o oră de urcuş.

Şi am ajuns pe coasta schitului Pătrunsa. Am căutat pe cineva dintre ierarhi pentru ca să ne dea încuviinţare să campăm. Lângă biblioteca mănăstirii zărim doi bărbaţi. Unul din ei are o figură cunoscută. Ştiu cine e: actorul Petre Nicolae, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi (1985). Trec pe lângă ei ca să rezolvăm formalităţile de cazare. Cum excursia noastră fusese anunţată, ni s-a dat voie să campăm imediat. Un monah tânăr ne-a călăuzit până într-o poiană, unde în câteva minute ne-am ridicat corturile. Pe drum, am mers câţiva paşi alături de cel care, cu vreo 25 de ani în urmă, l-a întrupat/însufleţit pe Ghiţă. „Şi voi aţi venit tot la Monah?” „Da!” îi răspund, iar apoi adaugă: „...El e stâlpul nostru! Îl urmez cu paşi mici, dar siguri!...” N-a precizat al cui stâlp, însă mi-a plăcut cum sună: „stâlpul nostru”, adică – mi-am zis – al actorilor. (A doua zi i-am povestit Monahului şi, cu umorul său m-a corectat: „Stâlpul de scuipat poate...”) Am mai schimbat câteva vorbe despre rolurile sale din Croaziera (cel care participa la jocul cu lingura), şi Imposibila iubire (parvenitul Achim). Amicul Actorului, auzindu-ne vorbind despre Pas în doi i s-a adresat (exact cu tonul şi vorbele lui Ghiţă): „Ai fost aseară la Maria? Dacă era altcineva în locul tău l-aş fi strâns de gât ca pe-un nemernic...”...Zâmbim şi ne luăm la revedere. Seara am mai cinat şi ne-am culcat.

Pe la patru dimineaţa Theodor se trezeşte şi vorbeşte într-una. Îl potolim şi se culcă la loc. La 7.30 trecute fix Raluca îl aude pe Monah bătând cu toiagul în masa de lemn din poiană. În câteva clipe iese din cort. S-a ţinut de cuvât: prin SMS ne vestise că o să ne bată la uşa cortului sâmbătă dimineaţa. Mă dezmeticesc şi îi ies şi eu în întâmpinare. Ne întreabă de Theodor şi-i spun că încă mai doarme fiindcă s-a trezit cu noaptea-n cap. „A vrut să înceapă rugăciunile de noapte, de-aia s-a trezit!” glumeşte Monahul, însă, doar pe jumătate. Stabilim că ne vom revedea, peste câteva ore, la biserică. Zis şi făcut. Ne echipăm şi mergem la liturghie. Vorbesc cu Părintele Stareţ să-l împărtăşească pe Theodor. Crezând că suntem în trecere şi nu vom sta până la sfârşitul slujbei, dă poruncă unui preot din altar să-l cuminece pe Theodor, deşi liturghia e abia la jumătate. Monahul către Theodor după slujbă: „Măi, minunea lui Dumnezeu!” Atâta i-au plăcut lui Theodor aceste cuvinte, că le-a repetat (cu intonaţia cu care au fost rostite) de fiecare dată când ne-am mai văzut cu Monahul. La final ne reîntâlnim cu Actorul. Îi amintesc şi de rolul haiducului Ion din Dreptate în lanţuri (1984). Acolo, Năstase (Bleonţ) îi dă lui Ghiţă o ramă de tablou: „Să n-o vinzi. Să nu vinzi!”, îi spune privindu-l fix. Iar noi vom vedea că Ion e de fapt un fel de Iuda ce-şi trădează camaradul, pe haiducul Pantelimon (Ovidiu Iuliu Moldovan). „E ceva cu simbolurile de-acolo dacă mai sunt vii şi după 25 de ani...” Mergem la trapeză pentru prânz. Stăm faţă-n faţă la masă. Îmi vin în minte alte replici de-ale lui Ghiţă: „Vreau piese brute! Daţi-mi piese brute! Nu pot să muncesc dacă nu e linişte-n mine! Vreau să muncesc!” Zâmbeşte: „Mă măguliţi!” Cu toţii pleacă pe creastă, eu rămân cu Theodor şi mergem la cort. Monahul rămâne cu noi un ceas, la umbra unor copaci. Discuţiile pe teme duhovniceşti cu Monahul sunt fascinante. Şi nu mai puţin răscolitoare, căci el – spre deosebire de noi, cei din puf - a ales să vieţuiască, by bare necessities, pe lut. Am stat apoi cu Theodor în cort şi am repetat nişte sintagme în engleză. A rostit Crezul ortodox în română şi i l-am tradus în engleză. Am vorbit apoi despre simţuri. I-am explicat cum funcţionează cele patru simţuri...Despre al cincilea, văzul, îmi va fi cel mai greu să-i vorbesc atunci când va dori să afle mai multe.

Duminică, o nouă liturghie. Sub streaşina bisericii, zeci de cuiburi de rândunele. Un du-te–vino permanent al păsărelelor-părinţi care-şi hrănesc puii cu gâze şi ce s-o mai găsi. Dincolo de ziduri, câţiva zeci de oameni primesc şi ei cuvinte bune de mâncat, iar unii se cuminecă în fapt cu Hristos pe Care îl simt, cum ar veni, cu toate cele cinci simţuri...Eşti ceea ce mănânci. Actorul îmi vorbeşte despre o Evanghelie apocrifă şi ne roagă s-o citim şi să-i dăm ascultare. Monahul ne cere, sub formă de canon, să citim Gulag-ul lui Soljeniţân. Ne mai vorbeşte despre cinstirea părinţilor, despre corecta raportare la rău, despre ocuparea timpului întru restaurarea chipului dumnezeiesc din noi.

Plecăm pe aceleaşi poteci de munte, iar drumul înapoi este – iar – un sport extrem. Ajungem cu bine la maşini şi ne răcorim cu apă rece de izvor. Încă vreo nouă ore pe şosele (un nou tur de forţă pentru Raluca) şi, pe o ploaie zdravănă, oprim în faţa blocului. Ca orice orăşan, ajuns acasă printre plăci de beton şi termopane, spun: Home, sweet home!

Casa de pe strada noastră

Găsesc în Jurnalul Oanei Pellea (publicat recent la Humanitas) câteva rânduri fascinante despre farmecul discret al anticariatelor. Actriţa povesteşte (în dreptul însemnării din 8 martie 2003) că, mergând pe stradă din ce în ce mai repede, a simţit nevoia să scape de o inefabilă presiune şi a intrat într-un anticariat. Anticariatele de mobilă şi de cărţi, spune Oana, îi fac bine şi le adoră: „Fiecare obiect spune ceva şi te imploră, ca într-un magazin de animale, să-l iei acasă. Există şi mobile orfane, care îşi caută părinţii. E şi trist, dar e şi bine într-un anticariat. E bine pentru că poţi auzi multe poveşti. Dacă ştii să asculţi, poţi afla cum linguriţa asta, acum pricăjită, a fost odată, demult, de argint şi a fost vedeta unui botez. Sau ce poveste fabuloasă are ceasul din colţul sertarului... Scaunele astea două au vreo sută de ani, sunt guralive şi vor să-i numească pe toţi care s-au odihnit pe ele.”

Prin 1957 Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei) realiza scurt-metrajul Casa de pe strada noastră chiar pe această temă: evocarea – prin mobilier, obiecte de artă decorativă, atmosferă – trecerea printr-o casă a mai multor generaţii de aristocraţi. Recuzita de la Buftea (mobilier superb, argintărie, porţelanuri, lămpi cu gaz, covoare şi îmbrăcăminte) ce funcţiona drept decor în filmul lui Săucan era formată din obiecte aduse de la Casa Regală sau de la modeşti proprietari de clădiri şi conace. Luate cu japca sau confiscate (în vreme ce foştii lor proprietari luaseră calea exilului sau populau temniţele şi Canalul), aceste bunuri erau „mărturia temeiului moral pe care se clădea societatea de tip nou” (Radu Ionescu).

Poezia ca rugăciune

Cândva, actriţa care, în teatru, le-a jucat (între altele) pe Antigona şi pe Sonia (Uncul Vania), iar în film pe Fefeleaga (Nunta de piatră) şi Mara (Dincolo de pod) povestea că a făcut zeci de recitaluri de poezie. Pentru ea poezia era sprijin, forma ei de rugă prin care ajungea pe o culme a spiritului, care o ferea şi o salva de toate agresiunile posibile, „argument al nemuririi”. Şi totuşi, niciun recital nu s-a imprimat pe disc, deşi putea spune pe de rost versuri două zile şi două nopţi. Nu a chemat-o nimeni, iar ca să ciocănească la uşi nu putea. Nichita Stănescu (pe care-l recita frecvent) i-a spus aşa: „Aş bate cu unghia, până n-aş mai avea unghie şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-ţi frate unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?”

Mid-June Limelight

Seara, invitaţi de Ligia, am fost la Operă să o vedem pe Oana în Sleeping Beauty de Ceaikovski. Dintre toate elevele şcolii de balet care s-au perindat pe scenă (cele mai mici, cred, de numai trei ani), Oana a fost – by far – cea mai cool, mai dezinvoltă şi mai artistă dintre cele trei teen dancers. După spectacol, mama ei mi-a spus că s-a pregătit mult pentru acest rol. Au dreptate cei care cred că spontaneitatea se pregăteşte prin îndelung studiu, iar restul e diletantism, nu profesie. Iar restul prichindelelor (că a fost un singur prichindel: Andrei) – heaven bless them all! - în rochii roşii, roz sau albastre erau nostime şi delicioase. Chiar dacă se mişcau mereu în contratimp şi – atunci când întâlneau cu privirea pe cineva cunoscut (familie, fraţi/surori, alte rude, prieteni) în sală - cochetau cu cei pe care i-au zărit şi uitau să-şi facă numărul. Brusc mi-am zis că artistul de pe scenă trebuie să vadă numai lumina reflectorului, să joace pentru public fără să-i facă cu ochiul – asta înseamnă meserie şi profesionalism.

Cum taţii a cel puţin trei copii întâlniţi în seara asta (pe scenă sau în public) sunt preoţi, mi-am amintit de Leopoldina Bălănuţă (†1998) şi de o întâmplare legată de tatăl ei. Într-o discuţie televizată cu Eugenia Vodă (în cadrul emisiunii acesteia, Planeta Cinema), marea doamnă a teatrului românesc a povestit o istorie cutremurătoare. Tatăl ei, preot, fusese arestat în „era ticăloşilor” (anii 50), nu mai ţin minte motivul. De fapt, atunci pentru nimic se dădeau cinci ani. Leopoldina reuşise la facultate şi cu gândul era mereu la tatăl ei din puşcărie. Într-o seară, fără să-şi explice pentru ce anume, a simţit că îl va reîntâlni. Şi aşa a fost: eliberat din temniţă, tatăl ei venise la spectacolul în care ea juca rolul principal. Slab, cumplit de slab, o urmărea de undeva din sală. Deşi preot, a fost toată viaţa mândru de fiica lui care era actriţă. E drept, nu a fost orice actriţă, ci una din marile tragediene din teatru şi film. La urma urmei, şi meseria de actor trebuie făcută cu religiozitate. În Timişoara, la capătul celălalt al Pieţei Operei (unde se află clădirea Teatrului şi a Operei Naţionale) găsim Catedrala Mitropolitană. ... Dar Leopoldina a fost şi o extraordinară recitatoare de poezii. Pasiunea pentru poezie i-a fost sădită în Institutul de Teatru de profesoara ei, Marietta Sadova, care le spunea: „Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică. Numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea...” Mai povestea actriţa despre un spectacol de poezie şi muzică într-un sătuc din Deltă. La sfârşit, o bătrână s-a apropiat de ea, a oprit-o cu un gest tandru şi i-a spus: „Doamna artistă, a fost mai frumos ca la Înviere!”...Ţin minte că Leopoldina a adăugat (într-unul din numerele revistei Cinema din anii 80): „Poate oare un artist să aibe parte de mai multe ori în viaţă de asemenea cuvinte de recunoştinţă? Nu, doar o dată şi mă cutremur la gândul că puteam trece prin viaţă fără să le fi auzit.”

Feeling good

„Omul nu poate trăi fără un ideal” – afirma, în anii 80 regizorul Călăuzei. „Idealul vechi – Biserica – s-a prăbuşit şi un altul nu mai există.” Ar fi interesant de trimis un SMS către marele regizor acolo, beyond the clouds, unde s-a mutat în decembrie 1986, cu următorul mesaj: „Când anume s-a prăbuşit acel ideal? Care să fi fost ultima cărămidă căzută?” Despre această stare de wasteland vorbeşte admirabil chiar Călăuza. Despre nevoia de a salva de la pieire acel ideal, prin strădania personală. „Trebuie doar să credeţi!” – e replica-testament rostită de Stalker în pragul „camerei dorinţelor”.

În 29 august 1987, actriţa corp ansamblu Monica Fermo (aka Maica Ecaterina) nota în jurnalul ei o vorbă a Pr. Argatu ce pare acum o adevărată profeţie. Şanse de libertate, după ce „totul se va termina cu bine” (se referea la coşmarul comunist), există; însă „cu mari sacrificii, cu pierderi uriaşe”. Pentru că „şi după ce se va elibera lumea de ciuma asta roşie şi va cădea comunismul (cu ajutorul puterilor divine) ceea ce va urma va fi sub semnul antihristului şi cu toate că vor fi graniţele libere şi vom putea merge liberi în lume, muncind şi având bani, de fapt toată gândirea va fi satanică: homosexuali căsătorindu-se oficial, desfrânare şi drogaţi în şcoli, desfrânarea la loc de cinste”. Dar – l-a întreabat actriţa pe cuviosul părinte – „Unde va fi Biserica?” Răspunsul său: „Biserica nu va mai avea niciun ecou în sufletele oamenilor, pentru că li se va fi dat pâine şi circ (filme şi programe TV porno) şi ei vor „fi fericiţi”. Dar oamenii îşi vor pecetlui sufletele cu semnul antihristului şi oamenii îşi vor vinde sufletul pentru mâncare şi băutură, pentru distracţie, pentru a avea case, maşini luxoase, a călători, într-un cuvânt „a trăi bine” (de unde - vedem noi acum - şi eficientul slogan din campania electorală a Marinarului: „Să trăiţi bine!”), uitând că Hristos a venit pe pământ pentru toţi, iar chemarea Sa e pentru fiecare în parte.”...

...Puţină îngăduinţă, totuşi, nu strică – au contraire. Să nu uităm însă că dictonul It takes all sorts to make a world (aka: Mare-i grădina lui Dumnezeu) e un evergreen. Cine, la urma urmei, poate pune deştu’ pe rană, cine poate identifica răul acela exterior doar într-un grup de oameni, un club, o rasă, o naţie etc.? Uşor n-a fost nicicând omului să se mântuiască. Important e să caute să afle dreapta socotinţă acolo unde se află, în contextul istoric în care i-a fost dat să trăiască. A spus-o până şi un ateu notoriu precum André Gide: „Caută-L pe Dumnezeu acolo unde eşti, că nu-L vei găsi altundeva!”

Treimea lui Buñuel

Umor negru, spontan şi coroziv plus o trinitate ce a devenit brand la Luis Buñuel: erotism-religie-moarte. Sau, pe scurt, Viridiana (1960) - semnul conştiinţei poetice a regizorului spaniol. Puternic înrădăcinat în cultura clasică a Spaniei (Cervantes, El Greco, Lorca şi Picasso, Salvador Dali şi Arrabal, romanul picaresc şi Galdos), acest apolog al ascensiunii către omenesc evocă un evantai de stări sufleteşti: cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.

Povestea este, în aparenţă doar, iconoclastă: Viridiana - o tânară pioasă, pe punctul de a deveni calugăriţă - respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului său, care, deprimat, se sinucide. Transformă apoi proprietatea defunctului într-un azil de vagabonzi, iar violenţa acestora o determină să abandoneze devoţiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Antologică rămâne scenă a ospăţului origiastic din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind sardonic Cina Cea de Taină a lui Leonardo, pe fundalul oratoriului Mesia de Händel – un cerşetor orb stă în centrul imaginii. Se îmbuibă, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o.

Cum era de aşteptat, ca în cazul lui Nazarin (1959), Buñuel a fost din nou citit cu precădere printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, critica punând prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” care ar sufoca personalitatea omului, pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Dar există şi o altfel de abordare. Artistul plastic George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi, remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie Monahul de la Rohia) referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.” Observaţia este valabilă şi pentru Simón del Desierto, realizat de Buñuel în 1964.

Considerat blasfemiator, Viridiana declanşează un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste. Este interzis de către cenzura spaniolă timp de 16 ani şi e aspru condamnat de Vatican. La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se afla pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul a 94 de oameni de artă spanioli.

Unseen Beauty

Ieri am fost la o pizza cu Costel. Nu mai ştiu cum a venit vorba şi mă întreabă cum îşi stabilesc văzătorii criteriile după care judecă frumuseţea. Frumuseţea lucrurilor, frumuseţea oamenilor. Pentru el, ca sightless person, frumosul înseamnă armonie, proporţii, echilibru. Şi adaugă (nu e primul care spune asta): cei lipsiţi de vedere sunt mai puţini expuşi la rătăciri, la nebunii, la ispite. Corect. Numai că nefuncţionarea analizatorului vizual nu este o garanţie a virtuţii, a desăvârşirii. Cumplitele sminteli, deznădejdea şi trufia luciferică îl pândesc şi pe cel condamnat să nu se bucure de lumină, forme şi culori. Mă gândesc la antologica scenă a ospăţului origiac din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind Cina Cea de Taină a lui Leonardo – un cerşetor orb stătea în centrul imaginii. Se îmbuiba, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o. Pentru că mesajul Viridianei este, în fond, unul creştin. Artistul George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie tot Monahul de la Rohia) referitor la filmul lui Bunuel: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.”

Altfel spus, revenind la frumuseţe (la frumuseţea restauratoare, aceea care – spunea Dostoievski - va mântui omenirea, dar şi la frumuseţea străină spre care nu se cade a ne slobozi prea mult privirea), Părinţii Bisericii au acelaşi mesaj deopotrivă pentru văzători şi pentru nevăzători: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Ochii funcţionali, dar mai ales ochiul lăuntric, acela care – atunci când este închis pe dinafară, ca în cazul orbului din Viridiana – se poate deschide oricând spre deşertăciuni şi cugetări necuviincioase, spre distracţie şi pierzanie. Nu sunt mai puţin privaţi de comuniunea cu frumuseţea nevăzută, restauratoare, nici nevăzătorii (asta încerc să-i spun lui Costel). Nu spuneau tot Părinţii că omul n-a ajuns încă la desăvârşire câtă vreme rugăciunea mai este înşelată de închipuiri? Spre acea rugăciune fără de închipuiri înşelătoare vor fi însetat sufletele nevăzătorilor adolescenţi pe care i-am întâlnit toamna trecută la capela ortodoxă din Cluj...

Split personality

Ştirea despre bizarul sfârşit al actorului David Carradine (parodiată de jurnaliştii de la „Academia Caţavencu” în articolul Coasa de lux) mi-a amintit şi de moartea lui Paşadia şi, mai ales, de sfârşitul grotesc-sinistru al lui Vasile Potop (alias Gheorghe Dinică) din Patul conjugal. Paşadia moare – într-o postură nu tocmai dignifying - în braţele ibovnicei sale. Potop se sinucide în spatele unui ecran din sala de cinema al cărei şef era în timp ce avea aceeaşi ocupaţiune mintală ca şi Carradine; în faţa ecranului se desfăşura un fel de congres al Partidului Democraţiei Originale – cum filmele nu mai merg în perioada post-1990, sălile de cinematograf din România se închiriază la partide, cluburi etc. Nu e cazul personajelor sus-pomenite (care au abdicat de la lupta cu patimile), însă războiul nevăzut cu demonii „frumuseţilor străine” se duce până la ultima suflare. Lucifer e, poate, ultimul răzvrătit ce moare în noi, ce moare de fapt o dată cu noi.

Imaginea trezită de descrierea amănunţită a împrejurărilor în care – afirma o căpetenie a Poliţiei din Bangkok – a survenit moartea lui Carradine mi-a amintit, involuntar, de universul lui Egon Schiele şi mai ales al lui Francis Bacon. Predilecţia pentru neliniştea sfârşitului, suferinţa corpului omenesc deformat de violenţa vieţii de fiecare zi, pentru o existenţă lipsită de sens şi de posibilitate eliberatoare. Ca o sciziune a personalităţii scăpată de sub control. Tablourile lui Bacon instaurează – zice wikipedia – „o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acţiunea destructivă a unor forţe ce vin din interiorul sau exteriorul conştiinţei”.