Summertime

Au fost pe la noi Manuela şi Ioana M – am stat de poveşti şi ne-am ospătat cu nişte cireşe coapte şi dulci şi ceva paste cu tomate. Gestul IPS din duminica în care s-a împărtăşit la greco-catolici (frisonat de emoţia pe care i-a produs-o, zice el, numărul mare de credincioşi veniţi la sfinţirea noii biserici „unite cu Roma” sau „catolică de rit bizantin”) produce valuri în continuare. Încălcarea flagrantă a canonului de către IPS îi transformă peste noapte pe ortodocşii săi loiali - ce până mai ieri erau hardliner-i (din staff-ul lui NC) - în simpatizanţi catolici, relativişti şi „ecumenişti”, după cum alţi ortodocşi, unii din ei cu simpatii declarate pentru mediul catolic, devin brusc „fundamentalişti” ce-şi apără identitatea şi îi dezaprobă vehement gestul. Pe el îl transformă – iar – în vedetă şi nu se sfieşte să apară cu nonşalanţă în diverse programe radio şi TV. Pe cei doi unrepentant mass murderers, Micky & Mallory (eroii lui Oliver Stone din Natural Born Killers), mass media îi transformase în superstar-uri. Pe unul ca IPS NC – potrivit canoanelor bisericeşti ortodoxe (but it seems that BOR couldn’t care less) un apostat şi un eretic – tot mass media îl face idol. Iar asta e posibil datorită ignoranţei şi indiferenţei religioase a multor ortodocşii (by birth) care nu şi-au pus niciodată cu seriozitate problema identităţii confesionale, în schimb îşi pun problema alinierii la ultima modă politică. Până la urmă nu ştiu dacă nu cumva „nesăbuinţele” de după 1989 ale acestui naughty bishop, mărturisite mereu cu – vai! – atâta candoare nu sunt decât noi forme de diversiune ale BOR sau poate (încă) un joc abil (la nivel înalt) şi o plecăciune a ei în faţa duhurilor acestui veac. Only time will tell.

Ne-am întâlnit, după multă vreme, cu CR. Am redactat cu el varianta în engleză a abstractulului prezentării pe care o va susţine zilele acestea. Tema: A Christian mass media in Romania. CR, mereu protocolar, e un excelent şi savuros povestitor. L-am ascultat atenţi amândoi şi am evocat împreună până spre dimineaţă – cu un castron plin de cireşe alături - diverse întâmplări şi pe „actorii” lor – mulţi dintre ei cunoştinţe comune, prieteni de-ai noştri.

În seara de miercuri am fost mai aproape de regizorul Mircea Săucan în prezenţa pianistului Andrei Vieru (secondat de violoncelista Laura Buruiană), de-a lungul celor trei piese ale decitalului de piano & cello, cu lucrări de Anatol Vieru (Sonata pentru viloncel şi pian), Claude Debussy (Sonata pentru viloncel şi pian) şi George Enescu (Sonata nr. 2 pentru viloncel şi pian, op.26). Pe compozitorul Anatol Vieru l-am îndrăgit mai cu seamă după vizionarea Sutei de lei, de Mircea Săucan (film pentru care a scris muzica). L-am descoperit apoi în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – O carte cu Mircea Săucan.

Am avut o întrevedere cu LB, manager la grădiniţa unde – şi prin purtarea ei de grijă - merge Theodor de cinci ani. I-am vestit dorinţa noastră de a-l timite la şcoală din toamnă, chiar dacă nu va fi suficient pregătit psihologic. I-am motivat opţiunea noastră prin faptul că am găsit – rara avis - un învăţător de nădejde (un băiat vrednic in his mid 20s) şi credem că este bine să profităm de ocazie, acum că l-a acceptat în clasa lui. LB ne-a prevenit că o să-l supraîncărcăm cu lecţiile de la o vârstă încă fragedă. Învăţătorul său însă ne asigură că ritmul de învăţare nu va fi epuizant în clasa întâi şi, în plus, Theodor este foarte receptiv şi atent, cu o putere de concentrare peste medie. Singura necunoscută – deocamdată – este integrarea sa în noul colectiv al clasei.

Rise up

Una din scenele evanghelice care cu greu se lasă transpuse într-un film (sau într-o fotografie măcar) este Înălţarea de pe Muntele Măslinilor. Sigur, prima imagine care-mi vine-n minte este o frântură din block buster-ul american Superman, în care celebrul personaj – însoţit de acordurile simfonic-electronice ale lui John Williams - zboară pur şi simplu până la ultimul etaj al zgârie-norilor şi chiar mult deasupra lor. Dar „fantasticul” din filmele populare nu mai păstrează nimic din supleţea şi poezia icoanei Înălţării Domnului. Icoana bizantină în general (atunci când e icoană şi nu tablou religios) se concentrează asupra mesajului (pe care îl „îmbracă” în veşminte sobre, în simplitate, în cuminţenie) refuzându-şi orice aplecare spre dantelărie şi detaliu nesemnificativ.

Ce „se vede” în icoana Înălţării? Ca în multe situaţii, iconografia ortodoxă nu reprezintă un subiect evanghelic cu acurateţe istorică, ci în chip simbolic. Astfel, Sfântul Apostol Pavel apare în compoziţia icoanei dedicate acestui Praznic pentru că Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la început, îl trădase pe Iisus şi nu era acolo. În spatele Maicii Domnului, al îngerilor şi al Apostolilor, se află un munte cu măslini - reprezentat schematic - pentru a aminti privitorului că înălţarea s-a petrecut pe muntele Măslinilor. Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compoziţiei, este reprezentat Hristos. Stă aşezat pe un curcubeu, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în stânga un testament. Gestul său s-ar putea traduce aşa: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.”...Şi apoi s-a născut legenda.

Maria şi Marta

Ieri, pomenirea Mariei şi Martei, despre care Constantin Noica scria, în Jurnal filosofic: „Maria şi Marta – Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care roboteşte prin casă, ursuză – sunt în fond fiul risipitor şi fratele. Dar destinul fiului e să se piardă în acţiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplaţie. E toată distanţa dintre spiritul masculin şi cel feminin, aici. Oamenii se definesc după felul cum se pierd.” ...Dacă e aşa, atunci Maria – şi nu Marta – este cea care se împotmoleşte în închipuirea că – asemenea fratelui din pilda hristică - doar ea face ascultare Cuvântului. Ea priveşte pe gura cheii spre ceea ce nu se cuvine a privi, în vreme ce Marta deschide uşa. Cine păcătuieşte mai mult? – se întreabă Noica. Excesul în minus (al Mariei) – scrie filosoful de la Păltiniş - este mai de plâns decât excesul în plus (al Martei).

Six star recital

Vizita la profesorul meu de georgrafie din gimnaziu (cu care mă întâlnesc mereu la Filarmonică) mi-a amintit de orele petrecute în compania dlui Laudacescu, pe când eram proaspăt ieşit din adolescenţă şi îmi părea că, asemenea lui Stephen Daedalus următor întâlnirii lui cu Leopold Bloom, am găsit - în el - un tată. Am depănat astfel amintiri din şcoală (profesori, elevi de atunci), am schimbat impresii despre impostura din mass media, am încercat să deosebim ortodoxismul (pompieristic, self-righteous, „ideologizant”) de ortodoxie (înţeleasă ca „firea omului” - vezi Pr. Rafail Noica şi ca „devenire întru fiinţă” – vezi Constantin Noica). Asta apropo de nevrednicia unor preoţi ortodocşi (faţă de – nu mă-ndoiesc de asta – decenţa, omenia, şcolirea, elocvenţa, priceperea etc. altor preoţi romano-catolici), şi de atmosfera bătrânicioasă din multe biserici de ţară ortodoxe (faţă de aerul respirând a modernitate şi eleganţă, bun gust etc. din majoritatea bisericilor romano-catolice). I-am povestit atunci dlui profesor (la o îngheţată şi-un suc de pere, pe care le-am savurat în curtea casei sale) „filmul” apropierii mele de taina liturghiei (deci de spiritualitatea / duhovnicia ortodoxă) via Tarkovski, Abuladze, Dostoievski, Steinhardt, Rubliov, câţiva teologi (Evdokimov, Bulgakov, Florenski, Soloviov, Uspenski, Quenot, Stăniloaie), seria Filocaliei, Patericul, Biblia, muzica psaltică, Franky Schaeffer (la care am ajuns – culmea! – pe filieră...baptistă). „Filmul” său este mai puţin „livresc” şi mai direct ca experienţă first hand - pe dlui l-a impresionat profund seninătatea şi demintatea suferinţei soţiei (catolice), a cărei amintire o poartă vie în suflet până azi. Am recunoscut că, deşi (asemenea lui Bulgakov) mă simt în continuare sedus de frumuseţea ortodoxiei, nu am - în momentul de faţă – un duhovnic. Nădăjduiesc să-mi aflu unul (deşi unii duhovnici mai aspri – cum a fost Pr. Cleopa – au spus că mireanul este cel ales de duhovnic, nu invers), mai cu seamă că Theodor, care participă sacramental la slujbele Bisericii, ne ajunge din urmă: curiozitatea lui intelectuală – în plină formare – va pretinde (o face deja) răspunsuri la nenumăratele sale întrebări. Altfel, nu este de dorit ca el să ne ajungă din urmă pe noi, cei „copii la minte” şi „oameni mari la răutate” ci noi se cuvine să redevenim ca pruncii pentru a intra din împărăţia îndoielii, neîncrederii şi clevetelii în împărăţia bucuriei, unde Theodor este acum zeu. Probabil că nu am fost – şi nu sunt încă – suficient de pregătit pentru o astfel de întâlnire. Un lucru e sigur: nu am simţit acea „chimie” atât de necesară „lipirii” sufleteşti de un duhovnic. Nici unul – vorba cântecului Zăpada palmei tale (pe care Theodor a reînceput să-l fredoneze şi să-l cânte la pian) - nu mi-a luat „lumina” (curiozitatea şi interesul pentru – să zicem – artă, lume - whatever their convictions or creed) ca să pot zbura doar în oarba dragoste a sa.
Azi ne-am cumpărat nişte boxe pentru CD player-ul primit de la Adrian Enescu. Am fost, toţi trei, impresionaţi de sound-ul primelor discuri ascultate cu acest aparat: Invisible movies, Oxygene, Chronologie. Seara am mers la Gala Absolvenţilor Colegiului Naţional de Artă Ion Vidu. Orchestra Filarmonicii (dirijată de Radu Popa) a avut ca solişti şase viitoare stele, şase adolescenţi născuţi în anul Revoluţiei (1989) care sunt, încă de pe-acum, artişti care promit: Sandra Berariu (solo vioară / Ţigane de M. Ravel), Alexandru Mocan (tenor / „Sărmane lăutar pribeag” din opereta Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino), Emil Petrean (fagot / Concertul în Si bemol pentru fagot şi orchestră KV 191 de Mozart), Rebeca Cornea (harpă / Fantaisie de Th. Dubois), Larisa Sceadei (marimbă / Concertul nr. 1 pentru marimbă şi orchestră de N. Rosauro), Victor Părău (pian / Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Saint-Saëns). Pentru strădaniile lor, pentru ţinuta lor artistică sala de la Capitol merita să fie plină. Oricum, din câţi au fost, 90% erau elevi de liceu – prieteni, colegi, rude ale tinerilor muzicieni.

Planeta Pămant

Astăzi Theodor ne-a întrebat ce-o să facă el în viitor? De bună seamă că a auzit în jur cuvintele astea şi poate că i le-a adresat cineva când n-am fost noi cu el. Despre viitorul ceva mai îndepărtat la care – involuntarily - se referea Theodor am primit deunăzi un Power Point apocaliptic, intitulat Murind fără apă: imagini şocante despre o realitate – zic autorii acestui material propagandistic – iminentă, când apa de pe Pământ e raţionalizată, iar organismul uman este evident slăbit ca urmare a deshidratării acute. Omul - arată profetic acest documentar SF - va ajunge ca, în mai puţin de un secol, să trăiască în medie doar 35 de ani. Astfel de imagini terifiante, cu iz ecologist, au măcar meritul de a ne avertiza asupra pericolului de a lua totul (şi mai ales resursele Pământului) for granted. De bine, de rău trăim – aici în Timişoara, aici în România - într-o zonă geografică unde chestiunea crizei de apă nu se pune. Alţii, de prin alte părţi, au azi această problemă. Pentru ei documentarul Murind fără apă este o cruntă realitate cotidiană, nicidecum un semnal de alarmă ori o poveste cu iz de SF. One thing is sure: We kill the world.
Am început să citesc Cuvintele despre sfintele nevoinţe ale Sf. Isaac Sirul (din vol. X al Filocaliei). Folositoare poveţe despre rânduiala cea cuviincioasă: „Fereşte-te de discuţiile despre dogme ca de un leu înfuriat. Să nu intri în acestea nici cu credincioşi ai Bisericii, nici cu cei străini.”, despre gospodărirea timpului şi rostuirea minţii, despre tovărăşie: „...prin locurile unde se află oameni furioşi sau certăreţi să nu treci, ca să nu ţi se umple inima de mânie şi să pună întunericul stăpânire pe sufletul tău.” Tot în duhul psaltic şi evanghelic, Sfântul mai zice: „De crezi că Dumnezeu poartă de grijă de tine, atunci pentru ce te îngrijeşti de cele vremelnice şi de trebuinţele trupului tău? Iar de nu crezi că Dumnezeu poartă de grijă de tine şi de aceea te îngrijeşti de cele trebuitoare ţie, eşti mai de plâns decât toţi oamenii.”
Există undeva în paginile călinesciene (în Bietul Ioanide, cred) replica unui personaj numit Pomponescu – un ministru surprins în faza descreşterii influenţei sale politice, jucat de Octavian Cotescu în filmul omonim inspirat de roman – referitoare la credinţa vie şi lucrătoare a unei fetiţe („de religie ortodoxă”) aflate într-o mare suferinţă. În contextul romanului (şi al operei literare a scriitorului) această referinţă pare oarecum tezistă şi cel puţin bizară. Altceva vreau să spun însă. Gândurile noastre în aceste zile se îndreaptă spre micuţa Ioana, o fetiţă de aproape zece ani care, de câţiva ani, rezistă – aşa cum ştiu şi pot numai cei care au desluşit gustul şi culoarea adevăratei fericiri – gravelor necazuri pricinuite de sănătate. Ea se află acum la o clinică din Elveţia - alături de mătuşa ei (a nun) şi de prietena noastră, Oana – unde va fi supusă zilele acestea unei complicate intervenţii chirurgicale. Micuţa Ioana este unul din acei copii care au ştiut – vorba lui Blaga – „ce să-nceapă-n zori cu suferinţa”, care şi-a dat seama de „prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. De aceea, cine o cunoaşte poate spune despre ea: „Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferinţă”. Este vorba, desigur, de prilejul asumat de Ioana - „suferinţa care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” – şi pe care mulţi dintre noi, oameni mari la răutate şi copii la minte, încă nu l-au deprins. Spre ruşinea noastră.

June

Ziua de 1 iunie – Ziua Copilului, dar şi (potrivit rânduielii bisericilor ortodoxe ce au adoptat calendarul iulian revizuit) Duminica Orbului – a început cu tunete, fulgere şi ploaie. Cum astăzi au avut loc alegeri locale în ţară, capela a fost închisă (se va mai oficia Liturghia doar o dată – duminica viitoare – până în septembrie, când va începe următorul an şcolar), astfel că a trebuit să ne căutăm alt lăcaş. Alegerea n-a fost aşa grea: între bisericuţa de lângă Poliţie (împodobită simplu, cu icoane ortodoxe şi prin aceasta – pentru noi - primitoare) unde se adună multă lume şi Catedrală am optat pentru cea din urmă (care este, totuşi, un second best, însă are atu-ul corului excepţional şi al spaţiului mult mai încăpător. După Liturghie, Mitropolitul a găsit de cuviinţă să dea o explicaţie pentru gestul său de duminica trecută (când s-a împărtăşit cu greco-catolicii), „taxat de presa centrală”. Care a fost motivul încălcării canonului? Păi aşa cum l-a prezentat Î.P.S. nici n-a fost vorba despre o încălcare de canon de vreme ce – asta a rezultat, cel puţin – Biserica Ortodoxă Română recunoaşte trei taine ale catolicilor: botezul, împărtăşania şi preoţia. Pentru el a fost vorba despre o „sfinţire de biserică” şi despre „împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului”, alături de „fraţii greco-catolici”. Dacă aşa stau lucrurile, de bună seamă că n-a fost nicio crimă. O biserică întreagă a ascultat explicaţia Î.P.S. care a afirmat – în vreo trei rânduri - că a fost „copleşit de emoţie” datorită „participării numeroase a credincioşilor greco-catolici, dar şi ortodocşi” – aici are dreptate: mulţi gură-cască s-au înghesuit ca la urs ca să vază „minunea”. Câtă duioşie!...Publicului, format în mare parte – cred – din telespectatori deprinşi cu telenovele, manele şi talk show-uri, această explicaţie sentimentală şi dulceagă (încheiată, evident, cu referiri la Sfânta Treime „la care se închină toţi creştinii”, deci şi greco-catolicii, la „minunea de a se fi înălţat în urbea noastră încă o biserică” blah-blah-blah), i-a uns sufletul. Oricum, şi azi a fost coadă mare la „binecuvântare” şi hand kissing – chiar mai lungă decât la împărtăşanie. La urma urmei, bisericile ortodoxe sunt atât de pătrunse de spiritul catolic şi greco-catolic (şi nu numai) – tot mai mulţi preoţi fără barbă, botezul pruncilor prin stropire, reprezentări iconografice pietiste etc.etc. – încât gestul Î.P.S. (given his background) nu ar trebui să mai mire pe nimeni. Îi numeri pe deşte pe cei care se simt revoltaţi. Oricum, faptul că migrări dintr-o parte într-alta (de la ortodocşi la greco- sau romano-catolici ori viceversa) există, arată că - în ciuda aspectelor comune - nu este vorba despre „acelaşi Hristos”, că nu este aceeaşi credinţă. Dar, mă rog, nu e politically corect să fii „fundamentalist”. Dă bine să fii „ecumenist”. Whatever.
După Liurghie (la care Theodor s-a împărtăşit, as usual) am vorbit cu mama la telefon. Voia să ne invite la masă undeva. Ne-am întâlnit şi am luat toţi patru prânzul la o gradină-restaurant de pe malul Begăi, iar apoi am servit desertul pe o terasă din faţa Catedralei. Theodor şi-a făcut plinul (ca noi toţi, de altfel) şi a zis că mai vrea la restaurant. Adevărul e că am ieşit cam des în ultima vreme...Am condus-o pe mama la troleibuz şi pe drum (când treceam pe lângă fostul liceu Electromotor) trei tineri (elevi, după cum arătau, sau poate studenţi) ne-au dat câte un flyer ce înfiera mişcarea de emancipare a homosexualilor cu argumente, evident, biblice. Activismul acestor copii mi-a amintit, involuntar, de o situaţie prezentată în două interesante şi provocatoare filme made in USA - American Beauty (1999) şi Angels in America (2003): homofilia (activă, promiscuă) mascată de homofobie (activă, nemiloasă) - vezi personajul vecinului ofiţer de marină, respectiv al avocatului interpretat de Al Pacino. Sigur că în lumea modernă (cu angoasele şi situaţiile ei limită de fiecare zi) principalul e (ca-n Orwell, în al său 1984) să nu înnebuneşti: nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duci mai departe – o spune şi Steinhardt în Jurnalul fericirii, în spiritul lui Ionescu din Rinocerii – moştenirea omului. Când mă uit în jur şi văd cine vociferează cel mai tare despre limbă, familie şi neam (Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gigi Becali + cei care, oportunişti sau naivi, îi adoră) îmi spun doar atât: No, thank you!
Spre seară am ajuns pe la Mall, unde MJ a susţinut – alături de o fanfară profesionistă – un reuşit concert de aproape două ore (în cadrul Zilelor Culturii Germane la Timişoara) cu muzică jazz, pop, polci nemţeşti, tangouri etc.
La întoarcere am trecut pe la secţia de votare. Aici în urbe a ieşit ce-am votat; în ţară e mai greu, va mai fi un tur de scrutin în unele părţi.
Înainte de sunset am petrecut două ceasuri plăcute cu Tatiana şi Claudiu – amândoi cu ambiţioase proiecte şi întortocheate probleme de serviciu. Sper să ne revedem înainte de apropiata plecare a lui Claudiu în...Mexic.

Monopolul păcatului trupesc

"— Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc. În orice caz, din cuvintele Apostolului nu se poate deduce monopolul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrânarea sexuală, de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvârşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvârşi cu o conştiinţă împăcată — d’un coeur leger, vorba bietului Emile Ollivier — pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, zgârcenia…

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bârfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârşesc păcatul trupesc.

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al individului criteriul meu unic de judecată asupră-i."

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

End of festival

Maică-mea s-a pus pe picioare, a trecut pe la noi şi apoi am plecat împreună spre centru. Eu cu Theodor am rămas (după zece minute petrecute într-un parc de joacă pentru copii vandalizat, culmea, la două minute distanţă de primărie) la filarmonică, mama s-a dus acasă. Mi-a aminitit că ieri s-au împlinit 14 ani de când s-a mutat la cele veşnice mama ei (bunica mea, căreia îi spuneam Babi) cu a cărei singurătate se simte – cred - solidară. Niciodată n-o să ştiu dacă singurătatea o alegi sau te alege ea pe tine. Înclin să cred că un anumit acces la raţiune (poate chiar la diplomaţie) – pentru a nu mai pomeni de implicita (formal-teoretic) identitate creştină – poate obloji rănile singurătăţii, ori le poate evita. Dar şi aici e nevoie de training...
La concert (ultimul din festivalul Timişoara muzicală) am ascultat Capriciul spaniol, op.34 de Rimski-Korsakov, Concertul în re major pentru vioară şi orchestră op.35 de Ceaikovski (solist: Gabriel Popa) şi Simfonia a II-a în mi minor, op. 27 de Rahmaninov. Ne-am întors acasă pe jos.

P.S. Borges (citat de Steinhardt, în Jurnalul fericirii): Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

4 hands

La recitalul de pian (piese la patru mâini de Franz Schubert) susţinut de Manuela şi Dragoş Mihăilescu (în program: Lebensstrürme / Furtunile vieţii – Allegro de caracter în la minor op.144, D. 947; Fantezia în fa minor op.103, D.940; Sonata în Do major op.140 Grand Duo, D.812) am stat într-o lojă la parter. În prima parte a stat lângă noi (în al patrulea loc) şi distinsa violoncelista – she’s a real lady – Alexandra Guţu. L-am zărit şi pe M.P., care ar vrea să plece într-un pelerinaj în Franţa-Spania la mormântul unui sfânt al romano-catolicilor.

Se pare că Theodor se descurcă bine cu noul său învăţător. Stagiul acesta de vară will do him good. De la toamnă s-a zis cu traiul de pepinieră de la grădiniţă. Va începe viaţa de şcolar: lecţii, teste, note, disciplină obligatorie, socializare. Can’t wait. It looks like he can’t wait either.

Homecoming

Duminică a avut loc slujba de consacrare a unei biserici greco-catolice din Timişoara. A doua zi, presa vuia că Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, s-a împărtăşit cu greco-catolicii. Culmea e că tot el a dezminţit...pe jumătate gestul său: Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit. (…) Formal este adevărat. Era sfârşitul Liturghiei, al mesei, şi m-am ridicat pentru a mă alătura lor, întrucât voiam să adresez un cuvânt credincioşilor. Nu am luat însă Sfânta Împărtăşanie. Personal am o singură întrebare: de ce a aşteptat atât N.C. să se împărtăşească cu greco-catolicii? În articolul său virulent din E.Z. (O prostituată în Sfântul Sinod) Florian Bichir îl taxează numaidecât „îndrăzneala” şi...trecutul colaboraţionist. Astfel, a publicat un fragment din autocaracterizarea pe care Mitropolitul de azi al Banatului şi-a făcut-o în faţa Securităţii pe 15 ianuarie 1963. De acolo rezultă că „s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist-leniniste şi de însuşirea ei, ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le «apere» şi în acelaşi timp să-şi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decât comunismului“. „Ordinarul turnător care a urcat pe scările ierarhiei datorită Securităţii – scrie Florian Bichir în editorialul său - a crezut până la capăt în comunism. Stau dovadă cele 10 volume de la CNSAS - adevărată operă a delaţiunii -, dar şi chitanţele cu sumele luate. La Revoluţie, escroc până la capăt, a anunţat cu vocea sa piţigăiată că a fost obligat să lucreze cu băieţii cu ochi albaştri. Şi a lăsat capul în jos, cu prefăcătorie, ca nerostitele cuvinte să lase de înţeles cât a suferit, la ce cazne a fost supus până a cedat. Ipocritul a devenit un star al societăţii civile, iar odată cu retrocedarea unor biserici greco-catolice a fost îmbrăţişat cu frenezie de toată lumea zis subţire. În 1992 a ajuns chiar membru de onoare al Academiei Române! Anul trecut i s-a făcut public dosarul de Securitate. Nici nu a clipit. Ba, mai mult, a avut neobrăzarea să spună că datele sunt greşite. El nu a turnat din 1950, ci din 1948, de pe vremea când Securitatea nici nu exista, fiind vorba despre Siguranţa Statului. Nu s-a simţit în aşa-zisul ierarh nicio undă de regret. Nu a adus vorba de vreo retragere. Cutra de 84 de ani sfida în continuare lumea. Duminică s-a dat din nou în stambă, şocând poporul drept-credincios. A cerut la o liturghie greco-catolică să fie lăsat să se împărtăşească, iar Nunţiul Papal evident că l-a lăsat cu voioşie. Bătrâna lichea a ajuns prea departe! Nu a crezut în Hristos, ci în comunism. Nu crede în ortodoxie, precum evident nu crede nici în romano-catolicism. Totul e un teatru. Al unei cocote care trebuie să plece o dată pentru totdeauna.”
În ceea ce mă priveşte consider că din Biserică (din Ortodoxie) se poate ieşi doar pe uşa care dă „afară”, nicidecum înspre o altă biserică, „reformată”. Pentru „altceva” pot ofta doar cei care pun mofturile mai presus de Învăţătura Bisericii, care e una. În plus, există în Tradiţia Bisericii de la Răsărit (vai, atât de necunoscută, de răstălmăcită, de înlocuită de surogate apusene) o frumuseţe şi o duhovnicie fără egal, de care a fost nu atât convins, cât sedus Serghei Bulgakov. Acolo, la Răsărit este „capodopera” gândirii creştine răsăritene – bogată în conotaţii, apofatică, transfiguratoare. Întrebarea reală şi the crux of the matter se află – cred eu – în altă parte: unde anume supravieţuieşte „la ea acasă", nesluţită de reprezentări şi credinţe „de import”, duhovnicia ortodoxă răsăriteană? Cât timp va mai trece până această comoară de mare preţ (pe care Pr. Rafail Noica o asemăna cu Cenuşăreasa) va fi înghiţită cu totul de „reforme”, de mode şi de reprezentări (muzicale, iconografice etc.) romantic-naturaliste? Probabil – îndrăznesc să sper – că va mai trece o veşnicie până atunci. Şi asta pentru că va exista mereu cineva care – precum Don Quijote altădată, precum Idioţilor dostoievskieni sau Călăuzelor tarkovskiene (vezi Stalker) - să apere Zona de Profesori (oameni de ştiinţă) şi Scriitori (oameni de litere) cinici sau posedaţi de demonii distrugerii cu orice preţ a tot ce nu e „eficient”, „pragmatic”, „modern”, „raţional”.

Christ-like

La iminenta întrebare pe care, sooner or later, Theodor mi-o va adresa, în stilu-i caracteristic: Ce-nseamnă să fii creştin? - creştin ortodox (deci „catolic”, „sobornicesc”), nu „reformat” - aş putea să încerc să-i răspund steinhardtian: „Credinciosul – cugeta Nicolae Steinhardt în celula puşcăriei Jilava, în 1962 - e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime. Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrânceşte, îndemnat să se bucure de către cei care, îngenunchiind înaintea Lui, îşi băteau joc de El. Cine va bea sângele meu şi va mânca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sângele care a curs de pe cruce şi trupul sfârtecat prin răstâgnire. Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scânteia divină din noi trebuie s-o aprindem. Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstâgnirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de eun ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.” (Jurnalul fericirii) Mai greu îmi va fi să găsesc răspuns când o vrea să ştie care mai e rostul veseliei, al confortului, al bunului simţ dacă suferinţa este la un aşa mare rang încât pare să eclipseze, în viaţa creştinului, toate celelalte valori.

Circ la TVR

Scandal într-o emisiune electorală găzduită de TVR. Vadim Tudor s-a înfuriat – iar! – şi i-a zis lui Dragoş Bucurenci (care, la auzul acestor cuvinte, s-a luat şi-a plecat din emisiune): „Arăţi ca o maimuţă!”...Dincolo de jocurile de culise ce au favorizat înfiinţarea, în 1990, a PRM, de intrarea (şi rămânerea) acestui partid în parlament, de – în fine – aducerea acum, a lui CVT în sediul TVR, m-aş referi la reacţia publicului din studio. La auzul invectivei, aproape toţi au râs. Sigur, explicaţii există: au fost drogaţi, săracii. Iar halucinogenele consumate cu religiozitate de cei care, în loc să se unească şi să-l înveţe minte pe zbuciumatul invitat, au râs de limbajul său licenţios (jignind astfel pe invitatul ce fusese asemănat cu un animal) se cheamă simplu (şi ironic): televiziune şi mass media. Aproape toţi sunt obişnuiţi cu limbajul de gang pe care-l regăsesc zilnic în emisiunile de scandal de la televizor. Acest comportament le-a intrat în sânge. Cum să-l respingă atunci? Cum să părăsească studioul (ei măcar, împreună cu Dragoş Bucurenci, dacă senatorul - poreclit de Cărcotaşi: Vaccin Tudor - a refuzat să plece) în care, aşa cum spunea Liviu Mihaiu (realizatorul emisiunii), „paradigma slugilor Securităţii, cântăreţul dictatorului” încearcă să facă judecăţi morale. „Există cineva în stare în TVR să il evacueze pe acest domn?” – se întreba retoric (şi inutil) Mihaiu, uitând că „acest domn” - căruia, iată, nu i se poate întrerupe microfonul (aşa cum a cerut, impotent, moderatorul emisiunii) orice ar spune - n-a venit nechemat, că prezenţa sa pe postul TV – la fel ca prezenţa în alte emisiuni (a sa şi a tizului său întru caracter, senatorul Adrian Păunescu) – a fost negociată de partidele politice, care partide politice n-ar exista dacă n-ar avea suport electoral ş.a.m.d. Replica obraznică a bardului: „Hai sictir!” Swallow that if you can. Până la urmă, ca întotdeauna, avem politicienii pe care îi merităm.
Răspunsul lui Dragoş Bucurenci (postat pe blogul său, cu titlul: De ce-am plecat din studioul 2 al TVR): Nu pentru că nu înghit o invectivă din partea cuiva ca Vadim. Nici pentru că n-aş avea ce să-i raspund unuia cu trecutul său. Nu morala soioasă a lui Vadim mă împiedică să împart un platou de televiziune cu el. Făţărnicia lui, patriotismul lui calp, sfânta şi falsa lui indignare, sistemul lui de valori cu parfum de iconiţe şi macrameuri, morga, aerul şi tresele lui de acuzator public, toate astea îmi provoacă doar repulsie. Şi cu ceea ce-mi repugnă sunt în stare să-mi pierd o vreme războindu-mă. Dar ceea ce mă lasă complet perplex, atitudinea în faţa căreia mă simt dezarmat şi care nu-mi lasă altă alternativă decât plecarea, este descurajanta lui inaderenţă la reguli. Antisocial de manual, Vadim, ca şi concurentul lui în sondaje, Becali, este fundamental incapabil să respecte o regulă, să vorbească doar atunci şi doar atât şi doar felul în care a convenit că va vorbi, să nu insulte, să nu ridice tonul, să nu facă circ. Ce să-i răspunzi? Că n-are căderea să facă judecăţi morale? Să-i arăţi că şi tu ştii să calci pe cineva în picioare? Să spui şi tu minciuni, să-i poceşti numele, să-i accentuezi diformităţile, să-i iei în derâdere patrioticele lui gonade? Dar toate astea n-ar reuşi să facă altceva decât să-i dea apă la moară. Ce să faci atunci? Să nu faci nimic? Să taci, demn, în vreme ce eşti înjurat, şoptindu-ţi, asigurator, că eşti mai bun ca el? Dar pentru ce vină ar trebui să înduri un asemenea supliciu?
Într-o ţară normală, un circ ca acesta n-ar fi normal. Dar când Vadim, în ciuda cazierului său mediatic, continuă să fie invitat fără ca ceilalţi participanţi să fie preveniţi, când este lăsat să domine o întreagă dezbatere cu o agendă ieftină, repetitivă, stridentă şi irelevantă, când, după ce mai mulţi oameni din platou sunt insultaţi, iar moderatorul cere în repetetate rânduri întreruperea microfonului, eu nu aud acest lucru întâmplându-se, trebuie să accept că eu sunt cel care a devenit anormal. Şi că trebuie să plec.

The answer, my friend

Primesc de la Raluca un Power Point cu bilanţul dezastrului produs de cutremurul din China în urmă cu nu multă vreme. Oameni care au fost, oameni care nu mai sunt: zeci de mii de vieţi secerate arbitrar şi violent. Astfel de episoade sinistre ale dramei omeneşti, prin care vieţile a zeci de mii de oameni sunt curmate at once ne îndeamnă – pe cei care am mai rămas un pic să facem umbră pământului – să înţelegem că The Unbeatable Chess Player (din capodopera lui Ingmar Bergman, Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete) sau Doamna cu Coasa (din Ivan Turbincă) se află chiar lângă noi, la un click distanţă, şi – atenţie! - El (The Chess Player) sau Ea (Doamna cu Coasa) are control asupra mouse-ului.

Teribila catastrofă din China îmi pare un prilej (încă unul) de aducere aminte a vorbelor Ecclesiastului: Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! / Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? / Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! / Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. / Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. / Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. / Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. / Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. / Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!" aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră. / Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor. / Eu, Ecclesiastul, am fost regele lui Israel în Ierusalim. / Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuiască întru el. / M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. / Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra. / Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune - mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind. / Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt, / Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa sau, din istoria mai recentă, a hit-ului pop semnat Bob Dylan, Blowing in the Wind: How many roads must a man walk down / Before you can call him a man / Yes ’n how many seas must a white dove sail / Before she sleeps in the sand / Yes and how many times must the cannonballs fly / Before they’re forever banned / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind. / Yes and how many years can a mountain exist / Before it is washed to the sea / Yes and how many years can some people exist / Before they’re allowed to be free / Yes and how many times can a man turn his head / And pretend that he just doesn’t see / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind. / Yes and how many times must a man look up / Before he can see the sky / Yes and how many ears must one man have / Before he can hear people cry / Yes and how many deaths will it take ’till he knows / That too many people have died / The answer my friend is blowing in the wind / The answer is blowing in the wind.

Ei nu îl aşteptau

Tabloul lui Repin din (aprox.) 1884, Ei nu îl aşteptau, îmi aminteşte prin cromatică de felul în care şi-a conceput Nikita Mihalkov decorurile pentru capodopera sa din 1979, Neskolko dney iz zhizni I.I. Oblomova / Câteva zile din viaţa lui Oblomov. Sensurile sale conotative îmi evocă, pe de altă parte, un onorabil film românesc: Semnul şarpelui (1982) - regia: Mircea Veroiu, cu o imagine (Călin Ghibu) şi o muzică (Adrian Enescu / voce şi vioară cu goarnă: Radu Gheorghe) sugestive.
Motivul coming home este prezent în filmul lui Veroiu de două ori. Mai întâi se întoarce din America în satul său ardelean (situat la graniţa cu Ungaria) un aventurier trecut de a doua tinereţe (Mircea Albulescu). Făcuse de toate în „lumea nouă”, însă n-a putut să se adapteze. Nişte români bătrâni ce trăiau acolo îl plătiseră cu bani frumoşi să îi informeze în fiecare zi la telefon în legătură cu ce se mai întâmplă prin ţară. Când, după ani de zile, i-a rugat să-i întâlnească face to face, oamenii l-au refuzat fără să stea pe gânduri. Deveniseră americani pe dinăuntru, nedoritori să-l vadă pe cel care-i informa regulat cu ştiri proaspete (culese de prin gazete) de acasă. S-a întors acasă, cu nişte lucruşoare şi un patefon - spre sminteala mitocanilor din sat, care preferau cântările lăutăreşti live sunetelor jazz pe care ciudata maşinărie le producea. Despre comerţul american a găsit să spună doar atât: Bine gândit!
Spre finalul filmului mai reapare pe neaşteptate (sau după ce apropiaţii săi n-au mai avut răbdare să-l aştepte) un alt bărbat (Dinu Manolache) trimis pe front în urma unor sfori trase cu vicleşug de autorităţile satului, în timpul războiului din 1944. Se întoarce şapte ani mai târziu, îmbrăcat în nişte haine ponosite, sleit de puteri şi de samavolniciile pe care le va fi trăit pe unde-a fost şi-a colindat. Nu e exclus – dar asta ne este doar sugerat - să fi fost o vreme prizonier în gulagurile sovietice. După câţiva ani de aşteptare, nevasta (Valeria Sitaru) s-a dus după alt bărbat (justiţiarul interpretat de Ovidiu-Iuliu Moldovan) în clipa în care soacră-sa cu care locuia (apriga hangiţă văduvă jucată de Leopoldina Bălănuţă) îi destăinuieşte faptul (pe care-l ştia de la o vreme prin înştiinţarea ce a primit-o de pe front) că bărbatul ei e dat dispărut în război. A dispărut, însă n-a murit. S-a întors la ai săi găsindu-şi mama moartă, nevasta măritată cu altul şi mai ales o altă lume, cârmuită de „puterea populară” impusă de trupele sovietice ocupante. Aici ar putea începe o altă poveste: a unui Ulise răzbunător pe o Penelopă infidelă (cum se întâmplă în tulburătorul şi visceralul Dumnezeu ne sărută pe gură de Sinisa Dragin, 2001) sau – de ce nu? – a unui Ulise lămurit şi creştinat de subteranele închisorilor (asemeni lui Nicolae Steinhardt). Povestea din film însă se încheie aici.

Cellissimo

Seara la filarmonică un recital cu cvartetul de violoncele Cellissimo (Marin Cazacu – master of ceremonies, Alexandra Guţu, Răzvan Suma, Octavian Lup). În program: Albinoni – Adagio; Händel – Sonata; Beethoven – Sonatina; Klengel – Impromptu op.30; Dressler – Wagner Parodien (Siegfried Tango, Hollander Polca); Chopin – Prelude op.24 nr.4; Rimki-Korsakov – Zborul cărăbuşului; Dvořák – Doloroso; Popper – Poloneza; de Swert – Elegie; Piazzolla – Libertango; Sollima – Marş. În pauză s- prezentat un fragment (cu Adagio de Samuel Barber) din recitalul celor 60 de violoncelişti (dirijor: Cristian Mandeal) de la Atheneul Român de luna trecută.
Azi Theodor a avut a doua evaluare cu – sperăm – primul lui învăţător, pe care l-a surprins plăcut când i-a recunoscut toate notele cântate de el la pian. Ne-a dat undă verde pentru a-l înscrie pe Theodor la şcoală din septembrie a.c. şi ne-a promis că îl va pregăti peste vară pentru clasa întâi şi – all being well – în continuare, din toamnă.
Marşul „băieţilor veseli” din Bucureşti (weekendul trecut) m-a determinat să revăd primul episod din mini-seria Angels in America (2003). În ciuda problematicii provocatoare (fenomenul SIDA, perioada Reagan, cazul Rosenberg, mormonii, acceptarea homosexualilor de către societate, profeţiile religioase) mizanscena mi se pare subţire - comparativ cu imaginaţia debordantă şi cu limbajul cinematografic „pur sânge” din marile filme ce surprind treceri din real în fantastic şi lumea visului / halucinaţiilor – numai din America aş aminti: Sunrise (Murnau), All That Jazz (Fosse), Jacob’s Ladder (Lyne), Natural Born Killers (Stone), Pi şi Requiem for a Dream (Aronofsky). E drept, actorii sunt memorabili (la fel şi tipologiile personajelor) însă prea se mişcă în decoruri suprarealiste marca Dali şi se vorbeşte prea mult. Păcat (zic eu), pentru că, altfel orchestrat materialul dramaturgic, putea ieşi ceva mai conotativ, mai sugestiv, mai poetic, mai puţin livresc-teatral. Mai cinematografic.

Ex opere operato

Iehoviştii. Mai toţi au părăsit ortodoxia – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - pentru motivul că „popa din sat era beţiv” sau „era curvar” sau „făcea politică” sau „era lumeţ...” Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la hcheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună. (Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cus ediul la New York într-un turn, decât să fii o oarecare a unei turme nedifenernţiate la o periferie a Europei.) Copiii mari. Spun: ce valoare pot avea tainele săvârşite de un preot nedemn? Deplină valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui Iehova. Ex opere operato. [Săvârşit în afara lucrării divine] Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge.

Hard currency

Jesus of Montreal (Denis Arcand, 1989) – un film care i-ar fi plăcut mult lui Nicolae Steinhardt. Avocatul (le „diable”) îl ispiteşte pe actorul Daniel (le „Christ”) de la restaurantul de lux situat la ultimul etaj al unui zgârie nori: Cu talentul tău ai putea avea toată lumea la picioare. De ce nu îţi publici memoriile sau de ce nu îţi vinzi numele - cum a făcut Paul Newman - pentru o carte de bucate, la mare căutare acum? Sau participă la talk show-uri. În mass media există infinit mai mult spaţiu de emisie decât ar fi necesar celor care au ceva de spus. Cum ar veni, mass media, azi, e spaţiul derizoriului, al trivialului, populat de indivizi care chiar nu au nimic de spus. Sau cel puţin nu sunt încă pregătiţi să spună ceva. Un cap e cu atât mai gol cu cât se goleşte mai tare...

Steinhardt, în Jurnalul fericirii: De vreme ce individul nu are putere decât asupra limbajului că nu poate ieşi din el şi comunica decât prin el – zice Brice Parain – ce poate face? N-are încotro, trebuie să vorbească. Prin cuvinte se afirmă adevărul, prin cuvinte se pot aduce liniştea şi fericirea. Acţiunile nu sunt şi ele decât tot cuvinte, căci pot servi numai la afirmarea adevărului. Două precizări: a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gândesc şi simt. Şi reciproca: „Să taci! Greu lucru când n-ai nimic de spus!” (Michel Corvin) b) Cuvintele să fie convertibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte convertibilitatea e în fapte, nu în aur.

Sydney Pollack R.I.P.

S-a mai stins un artist: regizorul (fără o filmografie omogenă valoric, însă cu câteva titluri memorabile) Sydney Pollack. Avea 73 de ani şi a murit răpus de cancer. Cel puţin trei filme mă leagă de el: Bobby Deerfield (1977), The Electric Horseman (1979) şi Tootsie (1982). Necruţătoarea boală îi va fi amintit poate de filmul său cel mai...„european”: Bobby Deerfield – un regal cinematografic de interpretare (Al Pacino, Marthe Keller) şi muzică (Dave Grusin), cu o mişcare de aparat lentă, foarte „neamericană” (Henri Decaë) şi un story (preluat după Eric Maria Remarque) despre biruinţa vieţii asupra morţii. De fapt, despre cum o femeie răpusă de o necruţătoare boală reuşeşte să transforme – să „învie” - personalitatea bărbatului care se îndrăgosteşte de ea. Ea, murind, îi dăruieşte un „transfer de personalitate”, prilejuindu-i o neaşteptată întâlnire cu sine şi o eliberare dintr-o viaţă de rutină. Celelalte două filme ale lui, dragi mie, sunt (asta şi-au propus) puţin „teziste” şi vorbesc - într-un mod agreabil însă - despre întoarcerea la natură şi despre condiţia actorului în America deceniului opt.

Am făcut primele demersuri pentru preluarea de la mama a îndatoririlor de asistent personal al lui Theodor. S-a încălzit bine afară, dar noile troleibuze dotate cu air condition, m-au ajutat să suport mai uşor valul de căldură.

Filarmonică şi filocalie

Ultimele ore la şcoală la ET under new management. O oră jumate de training cu elevii – neaşteptat de simpatici – din lotul care va pleca la vară în Germania. Am citit şi discutat două texte: The Pop Revolution (ilustrat prin poezia lui Bob Dylan With God on Your Side) şi Eat, Sleep, Buy, Die. Ambele au ca main theme globalizarea, ironia vremurilor moderne, deplasarea accentului dinspre conotaţie (subtilitate, rafinament, deschidere spre cultur) spre denotaţie (minimalism, sărăcirea metaforie, explicitare). Ora cu cel mai silitor elev al meu (fruntaşul şcolii, din câte am înţeles) - care sper ca va participa la examenul CAE next summer (in 2009) - mi-a încheiat, pe la five o'clock, activitatea de la ET. În drum spre casă am moţăit (sau aproape) în călătoria obişnuită de 35 de minute.

Seara, un concert cu orchestra Colegiului Naţional de Artă (dirijor: Laurenţiu Muntean – n.1982; pian: Roxana Cîrciu – 1991). Din program: Vivaldi – Concertul pentru patru viori şi orchestră (L’estro Armonico) op. 3 nr.7 în Fa major; Remus Georgescu – Mica Suită (I, III), Mozart – Concertul pentru pian şi orchestră nr.9 „Jeunehomme” (din care segmentul Rondo Pretso mi s-a părut cunoscut) şi Simfonia nr.25 în sol minor K.V.183.

Raluca a preferat filarmonicii filocalia. S-a dus la UVT (unde Aula Magna a găzduit o seară dedicată Sf. Nicolae Velimirovici) şi s-a întors cu o carte: Prin fereastra temniţei. Eu şi cu Theodor am ales - once again - filarmonica.

Dream on

Filmul, cândva o religie pentru mine (dacă mă gândesc la escapadele săptămânale în sălile de cinema timişorene - al căror program îl urmăream cu regularitate – sau la incursiunile televizistice în programul TVR sau al sârbilor şi chiar ungurilor, de dinainte de 1989), a ajuns să-mi ofere prilejuri de încântare – literally - doar din an în Paşti. Mă refer la filmele-conservă de după 1990, pe care de mult am încetat să le frecventez. Astfel, printre puţinele mele pricini de bucurie cinefilă s-au numărat două producţii made in USA, una din zona mainstream: In the Name of the Father – 1993 şi cealaltă din zona underground: Requiem for a Dream - 2000. Ce au ele în comun, în ciuda facturii lor deosebite, a ritmului naraţiunii şi a limbajului cinematografic? Ei bine, numitorul comun al acestor filme atât de diferite stilistic (şi ca plot) îmi pare a fi nevoia de împăcare a fiului cu tata, respectiv cu mama - tema unor hit-uri pop, mai vechi sau mai noi, ca: Să ştii, măicuţa mea, Mulţumesc, iubită mamă, Tata.
În numele Tatălui ceresc doreşte revoltat să facă dreptate eroul lui Jim Sheridan, la final, dar şi în numele tatălui său pământesc pe care avea să-l descopere şi de care avea să se apropie în celula închisorii pe care - tată şi fiu - au împărţit-o, pentru ceea ce irlandezii (the republicans) ar numi o regretabilă nedreptate şi o eroare judiciară, iar englezii (sau the loyalists) o crimă odioasă şi o uneltire împotriva ordinii publice etc. Iată cum, dintr-o poveste controversată, cu o miză politică uriaşă (la premiera din Belfast au fost aduse cordoane de poliţişti pentru evitarea eventualelor incidente) In the Name of the Father devine o „poveste de suflet” despre minunea împăcării târzii a unui fiu cu tatăl său.
Tot împăcare - cu fiul ei, on her terms – visează şi văduva pensionară Sarah Goldfarm, tragica eroină a lui Darren Aronofsky din Requiem for a Dream, care, asemenea celorlalte trei personaje principale, îşi face viaţa zob. Pe patul de spital din secţia de terapie intensivă (unde a ajuns împinsă-o dependenţa de TV şi propria credulitate, dar şi de ambiţia autodistructivă de a slăbi in no time), după electro-şocuri şi crize de nebunie, i se poate citi pe chip un zâmbet palid şi o privire fixă înspre visul ei devenit refugiu fără pereche în coşmarul pe care îl traversa: pe podiumul concursului de televiziune (unde fusese păcălită de nişte şarlatani media că va putea apărea) apare în rochia roşie (purtată ultima oară când fiul ei a terminat liceul), cu kilogramele necesare date jos. Iubitul ei fiu apare şi el - dar minunea se petrece in her mind only - într-un costum la patru ace – emisiunea e gen Surprize, surprize – pentru a o îmbrăţişa şi a-i spune: „I love you mum!”. Happy ending. Screen fades to black.