Once upon a time in the west

Seara, cu Theodor la concert. În program: Gy. Kurtág: Movement - Baladă pentru violă şi orchestră (primă audiţie); M. de Falla: Nopţi în grădinile Spaniei, pentru pian şi orchestră şi J. Brahms: Simfonia a IV-a în mi minor, op. 98. Sala destul de plină (şi friguroasă), însă tot e destul de puţin pentru o urbe de cca. 300.000 locuitori. Câţi dintre ai au venit la concert? Vreo 0,20 %. Incredibil de puţin pentru oraşul supranumit cândva „mica Vienă”.

Azi la Filarmonică a fost special guest compozitorul (lugojan de origine, cu studii la Timişoara, Budapesta şi Paris) Gy. Kurtág. Născut în 1926, acest muzician a adus cu el amintirea unei lumi efervescente cultural, azi apuse, a unui Banat ce încă nu ajunsese populat până la saturaţie (în urma directivelor „de sus”) cu ne-bănăţeni în căutare de Eldorado. Despre acel Banat – dichisit, curat, cosmopolit - îmi vorbise laudativ Inginerul, lugojan şi el, cu mulţi ani în urmă. Ciudat, acel acel timp retro a fost realitate nu în urmă cu sute de ani, ci – de necrezut – doar cu vreo cincizeci de ani. După aceea a început să se „globalizeze” intra-naţional. Petru Groza, Dej, Ceauşescu & co. au învins, desfiinţând diferenţele între un academician şi-un cioban. Dar nu în sensul că domnul cioban s-a şlefuit (ca acel păstor analfabet din capodopera fraţilor Taviani, Padre Padrone, care – mânat de-o ambiţie de fier – a învăţat carte la 18 ani şi a ajuns lingvist la 35), atingând nivelul unui domn cu educaţie. Nu, victoria lor a fost următoarea: academicienii, politicienii, parlamentarii, oamenii din media etc., au ajuns cu toţii (mă rog, aproape toţi, dar excepţiile sunt irelevante) să vorbească şi să se poarte asemenea ciobanilor ce-au rămas la stadiul de cioban. La fel şi cu Banatul care – stau mărturie zidurile clădirilor din timpul Imperiului – a avut o altă istorie şi un cu totul alt grad de civilizaţie…once upon a time. Iar azi e patria dezrădăcinaţilor ce nu par deloc să ştie cum să-i preţuiască istoria. Cui să-i mai spui atunci: Sutor, nec ultra crepidam! (Cizmare, nu privi mai sus de sandale!)

(Totuşi, sângele apă nu se face. Chiar distrusă, marginalizată şi adesea mulsă de resurse, această „mândră ţară, Banatu’” îşi povesteşte falnicul trecut celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut…)

Noi rămânem oameni

Ce puternic răsună, peste veacuri, acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de personajul lui Ionescu din Rinocerii. Strigătul său e doar un remix al aceluiaşi gând pe care-l vor fi simţit şi exprimat toţi cei care – în orice parte a pământului, în orice moment istoric - voiau să rămână oameni atunci când cei din jur se „rinocerizau”. E ceva … transcendental într-o astfel de năzuinţă, căci omul care vrem să fim (să devenim, să rămânem) este mereu, în mintea noastră, „deasupra vremurilor”, ca o construcţie imaginară, „nudă” (încă neînregimentată politic, ideologic, religios) ce-şi cheamă numaidecât „întruparea”.

Nevoia de a rămâne om a resimţit-o şi Ionescu (românul-evreu care nici îmbisericit nu a scăpat de prigoana rasistă), şi Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) şi regizorul-scriitor Mircea Săucan (vezi remarcabila arte a Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri). Nu i-a fost străină nici lui Andrei Tarkovski, Alexander Soljeniţân (vezi Arhipelagul Gulag) sau Stefan Zweig. Au cunoscut-o atâţia alţii al căror nume îmi scapă acum (sau nu am ajuns eu încă la ei) precum şi o listă nesfârşită de anonimidintoateveacurile. Dorul de omenesc îl resimte şi Winston Smith personajul lui Orwell din 1984 ori pompierul din 451 Fahrenheit, personajele principale din Căinţa lui Abuladze, din Ciocârliile pe sârmă (filmul lui Menzel interzis în anul „revoluţiei de catifea” de la Praga) şi din Zapping (scurt-metrajul admirabil regizat de Cristi Mungiu în anul 2000).

Nevoia de omenesc am resimţit-o şi atunci când ideologia naţionalist-comunistă nu ne-a spălat creierii, definitiv şi iremediabil. Speram, atunci, să cadă „centralismul democratic” şi să înceteze odată „cultul personalităţii”, să apucăm vremuri pluraliste, democratice, occidentale, liberale. De 20 de ani visul devine realitate. O realitate, pentru unii, de vis: nu oricine poate ajunge dintr-un cioban fără şcoală nabab carpatin şi politician de Dâmboviţa, apoi membru în Parlamentul European şi acum prezidenţiabil adulat de vulg (şi numai!). Şi lista de căpătuiţi poate continua. Dinu Păturică sau Tănase Scatiu sunt printre noi evergreen. Pentru alţii, „schimbarea la faţă” e de coşmar. Oricum, presiunea noii ideologii (consumiste, ultra-pragmatice) – prin media mai ales - nu e de neglijat nici ea. Puţini sunt însă cei care o conştientizează, şi mai puţini cei care îi rezistă.

Omul modern, scria Tarkovski, se înfruptă din materialismul acestui veac precum muştele din miere. Cine să mai ia atunci un moment de respiro ca să-şi pună întrebări, să analizeze, să înţeleagă regia Marii Păcăleli în forma ei actuală? Ori să mai mulţumească, aşa cum se cuvine, pentru ziua pe care a mai apucat s-o trăiască, pentru familia pe care – ca un dar al bunătăţii cereşti o are. Prinşi în cleştele atâtor zeităţi (post)moderne, uităm adesea de bogăţiile şi bucuriile nepieritoare pe care,from immemorial times, le păzesc toţi cei care – întotdeauna minoritari - refuză înregimentarea în numele omeniei.

bonus track: Noi rămânem oameni

voice: Gabriel Cotabiţă

lyrics: Dan V. Dumitriu

music & orchestration: Adrian Enescu

recorded in 1988

Maşina de orbit secunde

e destul să ştim că noi doi

vom muri…

că dragostea noastră este un privilegiu sezonier

că vara

şi primavara

şi iarna dragostei noastre sunt totdeauna pe sfârşite,

că buzele tale

atât de dumnezeiesc legate de buzele mele

vor deveni hârtie creponată

la geamul cavourilor cu blazon…

e destul să ştim că noi doi vom muri

pentru a scutura toţi copacii

din pădurea dragostei noastre

cu masina de orbit secunde

e destul să ştim că noi doi

vom muri

că îmbrăţişarea noastră de acum

nu-i decât o haltă de tren personal,

că în gara sărutului nostru

trenul eternităţii

nu stă decât foarte puţin

e destul să ştim că noi doi vom muri

pentru ca buzele noastre

să nu se mai sărute

pentru ca ochii noştri să nu se mai privească,

pentru ca vorbele noastre să nu se mai adune

silabă cu silabă,

e destul să ştim,

pentru a ne sfărâma singuri

ţeasta

(Lucian Avramescu)

O dublă stea

el a venit cu-n pumn de fragi

pentru ea, pentru ochii ei dragi

dar ea nici o vorba n-a spus

şi atunci el s-a dus, s-a dus

şi de-atunci când vine vara dintre zări

pentru ea încep lungi aşteptări

fragii mor şi vara trece într-o zi

ca un tren ce nu-l mai poţi opri

ce destin ciudat când unul dintre noi

e cu celălalt şi totuşi nu fac doi

când el sau ea o clipă uită

că dragostea e-o dublă stea

ea a venit în chip de dor

dând contur stării lui de nor

dar el nici o vorbă n-a spus

şi atunci ea s-a dus, s-a dus

şi de-atunci în lume nu-şi mai află loc

fără ea norocu-i nenoroc

zile trec şi toate nopţile îl dor

rătăcind în starea lui de nor

ce destin ciudat când unul dintre noi

e cu celălalt şi totuşi nu fac doi

când el sau ea o clipă uită

că dragostea e-o dublă stea

ce destin ciudat să-ţi pară efemer

tot ce ai visat

şi-apoi să dai de cer

...când el şi ea şi-aduc aminte

că dragostea e-o dublă stea...

O dublă stea

lyrics: Dan Verona

music & orchestration: Adrian Enescu

voice: Aura Urziceanu

Amor, amor...

Lucrarea lui Cornel Ciomazgă este un (pseudo-)roman inspirat din două cazuri de sechestrare de persoane pe care le-a „contopit” într-unul singur. Cartea are nucleu narativ, personaje „cu probleme”, răsturnări de situaţie, are intrigă. Este o mărturie a sublimului dialog dintre om şi „omul din om” născut de „Mângâietorul, Duhul Adevărului”, ce se aşterne acolo unde este lăsat să intre. Iar unde i se închide uşa rămâne la poartă sau trece pe lângă (cazul tatălui care se spânzură, al mamei care cu foarte mare greutate se „recuperează” din zonele demonico-isterice ale cărei prizonieră devenise etc.). Lucrarea e mai degrabă un eseu cu plot, cu „personaje”, cu multe pasaje decupate din Sfinţii Părinţi (Pateric), din Scriptură. Sigur, „suflul” cărţii este asertiv „duhovnicesc” şi „deznodământul” poveştilor se află în „îmbisericirea” personajelor. Piscul cel mai înalt este, desigur, Împărtăşania la care personajele ajung adesea după multe peripeţii (sminteli, rătăciri). Totuşi, felul în care ne este oferit acest „as salvator”, această „perlă de mare preţ” - care e mintea îmbisericită a „făpturii celei noi” - nu mi s-a părut pompieristic, declarativ, „popesc”.

Totul se petrece într-un sat unde reporterul-raisonneur observă, studiază, descoperă drame, secrete de familie etc. Toate aceste drame (un tânăr renunţă să mai vorbească şi tot satul, părinţii inclusiv, cred că e surdo-mut, devenind astfel martorul atâtor fărădelegi comise de cei din preajma sa şi într-o zi, după mulţi ani, se mărturiseşte în biserică, după Sf. Liturghie, în faţa întregii comunităţi, demascând totodată şi faptele abominabile al căror martor a fost atâta vreme; o soţie îşi înşeală bovaric multă vreme bărbatul – un eminent doctor, cam egoist însă – cu acest mut, între alţii; o tânără este sechestrată vreo 15 ani de mama ei pentru că, saşă fiind, nu acceptă ca fiica să i se mărite cu un român, viitor preot ortodox etc.) se limpezesc prin Spovedanie (se face referire, pe câteva pagini, la dificultatea de a găsi un duhovnic, de a te „disponibiliza” spre mărturisire, la „Ortodoxia pătimitoare”, la confuzia morală din zilele noastre etc.), prin auto demascare, prin revenirea la sine, prin restaurarea treptată şi dureroasă a firii decăzute a omului. Cum anume? Prin - sticto sensu – convertire (asistăm la un botez - ortodox, desigur - în împrejurări deosebite, undeva într-o peşteră locuită de un sihastru), hirotonire şi călugărie.

Am găsit câteva consideraţii interesante despre iubire (în stilul cărţilor lui Paul Evdokimov: Taina iubirii, Femeia si mântuirea omului) „Louis Lavelle afirmă că a iubi înseamnă a intra în emulaţie cu un altul care ne ajută şi pe care îl ajutăm, care ne naşte şi pe care îl naştem în iubirea care ne uneşte”; „persoana iubitoare îşi creează singură persoana pe care o iubeşte, iubirea este forţa uriaşă prin care omul, aidoma unui demiurg, biruie neantul prin crearea semenilor săi”. Într-una din poveşti, o soţie adulteră, slabă fiind (dar câţi pot fi tari într-o atare situaţie?) alege, la începutul căinţei ei calea sinuciderii (prin supradoză de somnifere) şi – cum altfel? – o minune o va lăsa în viaţă. Zicem noi: ca să aibă vreme destulă să se căiască, ceea ce se va şi întâmpla. Astfel, paralizată, mai trăieşte câţiva ani, îngrijită de soţul care o venerează. Într-un fel s-ar putea spune că suferinţa (imobilizarea la pat) a învăţat-o să dea vieţii adevăratul sens…Ah, amor, amor…

Ochiul său curat

Ceea ce mi se pare unic şi umitor la Cristian Mungiu este ochiul curat cu care scrutează aceeaşi rasă de oameni pentru care, vorba regizorului lui Alexandru Tatos (†1990), „stomacul e mai important decât creierul, ba chiar şi decât picioarele”. Filmele lui nu spun că tot răul - ce, semeţ, adăposteşte la umbra sa binele - nu există. Că românii – înainte de 1990 (vezi: 4,3,2 şi acum Amintiri din Epoca de Aur) sau după 1990 (vezi Zapping, Occident) – au trăit şi trăiesc pe roze. Că „ocupaţiunea lor mintală” e la chestiuni fine, intelectuale şi de estetică ori că spaţiul mioritic respiră bun simţ, luciditate, dragoste de frumos, respect de sine & pentru persoana aproapelui şi îndeplinirea datoriei. Mungiu nu este ipocrit şi nici farseur. Atâta doar că – fenomen rarisim – privirea asupra lumii nu i s-a mânjit de patima (atât de frecvent întâlnită la ceilalţi colegi de-ai săi de generaţie, aproape fără nicio excepţie) de a filma „de sus” poporul român, de a scormoni în borhotul ce oricum pute şi nu mai are nevoie – o dată în plus - să fie răscolit, trâmbiţat, pus pe tapet.

Este nevoie de umorul lui Mungiu (sau al lui Nae Caranfil din E pericoloso sporgersi sau al lui Porumboiu din A fost sau n-a fost ori al lui Mitulescu din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), al cărui pedigree poartă influenţa şcolii cehe (Menzel, Forman, Sverak), cu cât e mai toxic mediul cinematografic: de violenţă, de pornografie, de tot felul de pelicule ce cultivă până la saturaţie „estetica urâtului” sau a „frumosului de plastic”. Într-atât sunt de deosebite filmele sale de celelalte (din aceeaşi zonă) regizate de colegii săi mai tineri sau mai vârstnici, încăt dacă ale lor sunt româneşti, atunci ale lui nu sunt româneşti. Şi invers. Înclin să cred că privirea sa, ochiul său curat caută să redescopere ce a mai rămas dintr-o Românie demult apusă, în care impostura nu era la ordinea zilei şi hoţii – vorba lui Johnny Răducanu – mai lăsau şi altora să fure, nu luau ei tot. Iar ceea ce – după zeci de ani de dictaturi şi încă vreo douăzeci de ani de „tranziţie” şi altoire cu aşa-zisul „confort occidental” - s-a descompus, s-a corcit, s-a degenerat în însăşi fibra intimă a acestui neam este înregistrat de camera sa (operator: Oleg Mutu) neresentimentar, fără clişeele „neorealismului” grotesc şi sardonic din atâtea şi atâtea producţii post-1990.

Trans4mation

Versurile cântecului din Septembrie (1978, muzica: Adrian Enescu, versuri: Romulus Vulpescu, voce: Ileana Popovici) amintesc de ziua care ne coboară „discul solar”, în care ajungem „boare, cer şi aer clar”, de „ora care doare, scrisă-n calendar”, de „vârsta, vestea, vremea, vara, vama, vocea” care „vine, cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora”, de vremea când „la izvoare ne-ntoarcem iar”.

În The Point (Oblio), există o melodie ce are ca temă principală transformarea necazurilor în natură (pe principiul circuitului apei în natură) – în fond o chestie de abordare, de how one looks at things, however bad and irreversible they may be: durerea se mută (parţial, desigur) în lacrimi care se varsă în cana de ceai pe care o bem la micul dejun, care – prin sistemul de canalizare – ajung deversate în râuri şi mări. Călătoria lacrimilor noastre continuă astfel în ocean unde sunt înghiţite de nişte peşti care, la rândul lor, sunt înghiţiţi de alţi peşti mai mari (pe principiul big fish eat small fish) pe care, în cele din urmă, îi va înghiţi o balenă. Care balenă, inevitabil, îmbătrâneşte şi se descompune, lăsându-şi rămăşiţele pe fundul oceanului, care rămăşiţe sunt redate oceanului, mărilor şi devin apă sărată ce nu e potabilă (pentru că are gust de lacrimi), deci va fi filtrată şi, potabilă, ajunge înapoi - prin robinetul de la bucătărie - în ceainic and so on and so forth…

Aşadar, good news: nu există moarte, ci numai trecere dintr-o stare într-alta (dacă asta ne poate consola cumva) – din trup şi sânge în „boare, cer şi aer clar”, din lacrimă în apă sărată de mare ce devine potabilă şi se preface iar în lacrimă…

Think About Your Troubles

by Harry Nilsson (lyrics & music)

Sit beside the breakfast table

Think about your troubles

Pour yourself a cup of tea

Then think about the bubbles

You can take your teardrops

And drop 'em in a teacup

Take them down to the riverside

And throw them over the side

To be swept up by a current

Then taken to the ocean

To be eaten by some fishes

Who were eaten by some fishes

And swallowed by a whale

Who grew so old

He decomposed, doo, doo, doo

He died and left his body

To the bottom of the ocean

Now everybody knows

That when a body decomposes

The basic elements

Are given back to the ocean

And the sea does what it oughta

And soon there's salty water

Not too good for drinking

'Cause it tastes just like a teardrop

So they run it through a filter

And it comes out from a faucet

And it pours into a teapot

Which is just about to bubble

Now think about your troubles…

Human resources

Dispare dintr-o dată cineva pe care-l cunoşteai, cu care te salutai, vorbeai, cineva cu care reuşiseşi să stabileşti o amiciţie, o comuniune. Brusc, această persoană trece în „lumea umbrelor” şi, treptat apoi, amintirea i se înceţoşează în mintea ta. Se mută în lumea lui Hades şi rămâne acolo o vreme, după care se şterge până şi din memoria cimitirelor.

Şi totuşi, unii dintre noi, ne mai încăpăţânăm să credem că dincolo registrele nu se şterg, că dincolo contabilitatea sufletelor (de tip human resources) este desăvârşită, fiecare suflet de om (exclus alte specii) având „dosarul” său bine ticluit. Probabil că acest gând ne ţine în viaţă, altminteri, dacă am şti că totu­-i trecător, că nu există nici un Contabil-Şef, mă rog, nici un serviciu de contabilitate (la care, deocamdată, nu avem acces) ne-am grăbi să ne spargem ţestele unii altora ori să ne dăm cu capul de pereţi noi înşine. Noroc, deci, cu credinţa pe care-o păstrăm în perfecţiunea şi dreptatea trezoreriei lumii „în oglindă”, în ţinerea de minte (dar şi în milostivirea) ireproşabilă a Programatorului…

Sfârşitul, prin urmare, nu-i aici, iar acolo ni se pregăteşte un program o-bli-ga-to-riu de cinematecă (combinaţie de pelicule horror şi cascadorii râsului) în cadrul căruia vom revedea à la légère telenovela vieţii noastre. Şi ni se va cere, democratic, să judecăm după măsura cu care ştim să iubim, urmând a fi iertaţi după măsura cu care am ştiut să iertăm…

Hocus-pocus

Biblia, Patericul, Evangheliile apocrife etc. sunt pline de situaţii ce par bizare, fantastice, surreal însă - în contextul ecleziastic – tot ceea ce pare supranatural şi ireal este, nu-i aşa?, cât se poate de natural, de real. Are dreptate Dostoievski: realitatea are obligatoriu o componentă paradoxală, stranie, fantastică. Realul e fantastic, iar fantasticul e real.

Azi, cuvântul de învăţătură rostit de sacerdot ne-a trimis spre o istorioară ai cărei protagonişti sunt nişte păgâni ce trăiau în vremurile de demult, dintre aceia care l-au schingiuit şi batjocorit pe Hristos în timpul Patimilor. Astfel, unul dintre ei se zice că ar fi cumpărat o casă în care ar fi rămas, rătăcită (oare?), o icoană cu Mântuitorul. După ce a fost aflată de proprietarul necredincios (şi iconoclast – apropo şi de tema liturgică de azi: Sinodul Ecumenic al VII-lea, care a stabilit, o dată pentru totdeauna, rolul icoanelor Bisericii în mântuirea omului), acesta a prezentat-o tovarăşilor săi necredincioşi. Au hotărât să o scuipe, aşa cum şi-au amintit că procedaseră cu Însuşi Hristos strămoşii lor. Apoi au bătut cuie-n ea şi au împuns-o cu suliţa şi au continuat s-o pângărească cu un burete îmbibat în oţet. Dar – stupoare! – au văzut cum icoana a început nu doar să „plângă”, ci şi să „verse sânge”, drept care au chemat ologii şi orbii şi pe alţi neputincioşi să verifice dacă sângele ţâşnit în chip miraculos din icoana răstignită îi va tămădui. Dacă îi va vindeca, au spus ei, se vor converti şi vor crede. Legenda are – cum altfel? - happy end şi, printr-un fel de efect abracadabrant gen deus ex machina, sângele („care a fost colectat într-un vas încăpător”, zice povestea) s-a dovedit a fi un hocus-pocus blood şi acei bad guys au devenit, aşa cum au promis, good guys.

Restul (cum şi-au continuat & desăvârşit viaţa, deopotrivă neofiţii şi vindecaţii, după miracolul produs) e … tăcere. Sau o serie fără număr, fără număr, de alte legende şi povestiri miraculoase.

Pieta

Pe la prânz am fost, cu Raluca, la îngropăciunea lui Cătălin Ciotescu. (n.1969) Raluca a mai apucat să-l vadă (aseară) pe catafalc; eu am rămas cu amintirea lui de acum o săptămână, când ne-am întâlnit ultima oară: era jovial, cald, luminos. Sacerdotul a ţinut un speech foarte mişcător şi „la obiect”. În general, ceremonialul de înmormântare din ritul ortodox este o variaţiune pe tema deşertăciunii celor lumeşti, a morţii care poate veni, iată, ca un fur, when you least expect it. Accentele cuvântului de înţelepţire, de trezire cad pe trecerea în lumea „unde drepţii se odihnesc”, pe despărţirea, cu această ocazie, de trupul neînsufleţit al defunctului, pe nădejdea reîntâlnirii cu el acolo, unde ne vom duce cu toţii într-o zi.

Despărţirea de Cătălin a fost zdrobitoare şi presărată cu multe lacrimi. I-am urmărit sicriul coborât, uşor, în groapă, de echipa de undertakeri, după care aceştia au început să arunce pe el pământ cu lopata. Mi-o amintesc pe Gianina îngenunchiind cu doar câteva clipe înainte în faţa lui (pe când preotul rostea ultimele cuvinte din rugăciunea de dinaintea punerii în mormânt); câteva minute mai târziu, rezemată de crucea de marmură, privea spre sicriul tot mai acoperit de ţărână. Necontenit se auzea lamentaţia mamei lui Cătălin şi cuvintele îndurerate ale tatălui său. Apoi am plecat cu toţii, iar Cătălin a rămas singur între cele patru scânduri, six feet under. Deasupra lui, coroanele din crenguţe de brad şi flori au depăşit 2m. înălţime…Odihneşte-te în pace, suflet drag!

Măcar o clipă

Seara, cu Theodor la Filarmonică: J. Haydn: Simfonia nr. 39 în sol minor; Fr. Schubert: Simfonia I în re major; V. Dinescu: Tabar – pentru 4 percuţii şi orchestră. Au stat cu noi, în loja de la parter, pianiştii Sorin & Adriana Dogaru. În timpul concertului Raluca a fost la capelă, unde se afla depus corpul neînsufleţit al lui Cătălin Ciotescu.

Gianina crede că acolo unde e soţul ei acum îi e oricum mai bine, că noi, cei care – o vreme – am mai rămas să facem umbră pământului, suntem cei care suferă. Sabin (instructorul de înot al lui Theodor) spune că dispariţia unui om drag este ca un memento mori, iar Monahul ne îndeamnă să nu deznădăjduim şi adaugă: prietenii şi apropiaţii lui Cătălin au acum în ceruri un rugător în plus. Până să înţelegem şi să acceptăm că aşa e încă ne simţim tentaţi să-i spunem: Om bun, mai stai o clipă cu noi…În fond, suprema (şi singura) consolare e tot în pomenirea lor, a celor care – zicem noi, cei necunoscători ai adevărurilor cereşti – înainte de vreme s-au urcat la ceruri: în gândul şi rugăciunea noastră, în inimile noastre, în dumnezeieştile liturghii…Suntem, la urma urmei, tot împreună, în una şi aceeaşi Biserică. Numai de-am ajunge noi la miezul de lumină al acestui gând…

Meeting on the zebra

Pe fereastra blog-ului numită Quotation of the Day o formă de a.i. (artificial intelligence) îmi recomandă zilnic (mie şi celor ce-mi răsfoiesc gândurile puse la vedere în cyberspace) un citat. Azi i-a venit sorocul cugetării lui Bill Clinton (selecţia vorbelor de duh este una random): „Turning 50 gives me more yesterdays than tomorrows.” Nu are importanţă aici persoana ex-preşedintelui SUA, nici can-canurile legate de biroul oval şi scandalurile de tip sexgate în care mai multe femei l-au atras. Contează, cred, acest adevăr: trecerea vremii aduce pe lume nu numai „muguri noi” dar şi pierderea amiciţiei (sau, mai rar, a comuniunii de gând şi simţire) pe care ai avut-o cu persoane dragi. De aceea privirea spre înapoi (mai fermă chiar decât cea spre înainte) este imposibil de evitat după o anumită vârstă. Totul e să nu ne pierdem seninul din priviri…

Nici n-am apucat să mă despart bine de Cătălin Ciotescu (exact acum o săptămână, în ziua când Theodor şi Vlad, fiul lui cel mare, au cântat la TEN, l-am întâlnit ultima oară) când aflăm, stupefiaţi, că acest om de nici 40 de ani a fost ucis, azi, într-un teribil accident de maşină. Nu cunosc detalii, se pare că traversa strada. E cumplit să te laşi târât în zona întrebărilor fără nici un ultim răspuns, să cântăreşti, să speculezi, să raţionalizezi: cum e posibil ca un om sănătos, plin de viaţă, sociabil şi pregătit să ţină piept vieţii şi surprizelor ei să înceteze să mai fie pentru că - deodată, într-o fracţiune de secundă - se produce Marea Întâlnire. Când oare începe în om să ticăie acel Δt fatal (4 ore, 3 minute & 2 secunde) şi cum oare am putea să fim conştienţi de „capătul aţei”? Dar şi dacă, să zicem, am fi conştienţi că se apropie „lăsarea cortinei”, prin ce mijloace am putea totuşi să negociem, ca Ivan Turbincă, data şi ora când – vrem, nu vrem – trebuie să „dăm în primire”? Se pare că, iată, uneori timpul nu mai are răbdare şi nu mai e vreme de negocieri…

Cu un dor abia stăpânit de Cătălin m-am plimbat azi prin urbe într-un „Logan”. De pe scaunul şoferului, însă nu singur, ci sub atenta îndrumare a instructorului de lână mine. A fost cea de-a patra lecţie şi, chiar under pressure (n-am scăpat de temerile legate de condus, plus vestea năucitoare pe doar cu un ceas în urmă o primisem), am reuşit să-mi dublez numărul de km. parcurşi, ajungând la 21. Copăcel, copăcel, am început să capăt la volan acel mood care se cheamă self-confidence (visele Ralucăi din ultimele zile s-au adeverit) şi sunt mai atent atunci când ating pedalele, când schimb vitezele etc.. Semne bune, dar mai e mult până departe…

Seara am fost amândoi să-l luăm pe Theodor de la şcoală. L-am găsit în sala festivă, unde – alături de alţi copii - tocmai cântase ceva la synthesizer pentru nişte oaspeţi (women’s club from Lions). Tot azi i-am propus amicei noastre Simona H. să facă o emisiune radio cu cei doi dascăli ai lui Theodor. Cum tematica programului pe care-l pregăteşte duminica la prânz se adresează copiilor şi adolescenţilor (able, dar şi differently able), cred că intervenţia în media locală a acestor doi devotaţi şi inimoşi învăţători ce trudesc împotriva curentului (sistemului) ar fi de bun augur. Mai rar aşa ceva într-o vreme în care impostura prăpădeşte ca un flagel învăţământul şi educaţia. Benefică ar fi însă şi implicarea cât mai multor dascăli ce lucrează cu copii care prezintă c.e.s. (adică cerinţe educaţionale speciale). Să vedem ce iese…

Japan on my mind

A.E. tocmai s-a întors din Ţara Soarelui Răsare şi n-a recunoscut locurile unde mai fusese cu vreo zece ani în urmă – aşa de mult le-a afectat globalizarea / americanizarea. Decorul, spune el, e o combinaţie de Solyaris şi Blade Runner. Dacă arhitectura futuristă din filmul lui Ridley Scott „dă bine” şi e chiar cool, în Solyaris-ul tarkovskian autostrăzile şi zgârie norii - semne ale alienării şi dezumanizării - sunt contrapunctate de paradisul naturii. „Omul de asfalt” a uitat şi a trădat comuniunea la care ajunsese cu natura (care-l va urmări însă pretutindeni pe Pământ sau în spaţiul extraterestru) în favoarea memoriei artificiale şi robotizării. În plus, zice Maestrul, a găsit acum o lume tânără (cei mai mulţi sub 40 de ani) în acest oraş de secol XX cu o populaţie cât jumătate de Românie. Curăţenia şi disciplina duse la extrem acolo, la care se adaugă un simţ al onoarei hipertrofiat, aveau să-i provoace un altfel de şoc cultural: la întoarcere, pe Otopeni, l-au asaltat bişniţarii (întrebându-l insistent, agresiv, cu accent de Parpangel: „Ceange dolarz?”) şi – cum altfel? – şoferii de taxi freelancers care voiau să-l jupoaie de bani până-n oraş.

Cândva, Japonia îi oferea omenirii pe Kurosawa, pe Mizoguchi, pe Ozu, pe Teshigahara, pe Isao Tomita. Azi se pare că e din nou la modă Ôshima şi Murakami cu hedonismul relansat de ei pe la mijlocul anilor 70 (prin filmul controversat Ai No Corrida şi, respectiv, prin romanele celui de-al doilea, între care Pădurea norvegiană). Orice-ar fi însă, oricât de sofisticate ar ajunge stilurile de viaţă şi oricât de mult ar avansa tehnologiile şi mass media, câtă vreme se mai slujeşte Sf. Liturghie pe pământul nipon parcă nu e totul pierdut. Parcă victoria lui Big Brother (în variantă extrem-ortentală) şi a societăţii de tip brave new world nu e deplină. În plină eră futuristă, Kris din Solyaris a luat cu el, pe staţia spaţială, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov şi, cu capul plecat în piept, cădea în rugăciune în faţa ei. Tot astfel, Călăuza din Stalker n-a uitat drumul spre „camera dorinţelor” în acel ev post-industrial (post-creştin?) în care părea că s-au desfiinţat toate proorociile, că a încetat darul limbilor, că ştiinţa s-a sfârşit. Şi totuşi, fără acea „zonă” numită metanoia (spre care năzuiau şi Kris şi Călăuza, spre care ne primeneşte şi cadrul eclezial) omenirea e încă departe de desăvârşire…

Cvartet

Dimineaţa, cu falca umflată (la propriu), drept care unii dintre elevi au vrut să ştie dacă mă doare vreo măsea. Le-am spus că e doar o bubă. Iar unei eleve de clasa a X-a i-am oferit, ca bonus, explicaţia: Stau bine şi cu dinţii şi cu măselele, n-am decât o bubă. Ea zice: „Se vede. Că alţii la vârsta dvs. umblă cu dantura-n geantă…” Bravo, fată, i-am răspuns. Dar ce vrei tu să spui, că am o vârstă matusalemică, de dinozaur?...

Seara am fost cu Theodor la un recital de chamber music: Cvartetul în sol major, op. 18 nr. 2, Cvartetul în fa major, op. 18 nr. 1 şi Cvartetul în do diez minor, op. 131 – toate de Beethoven. Solişti: cei din Cvartetul „Ad Libitum” (Adrian Berescu – vioară; Şerban Mereuţă – vioară; Bogdan Bişoc - violă; Filip Papa – violoncel), născuţi în 1968 şi 1969. Leatu’ meu, mi-am zis. Dar, nu ştiu de ce, mi s-au părut mai … copţi, mai înaintaţi în vârstă ca mine. Faine armonii, mai ales (zic eu) cele din Cvartetul op.131. La concert, d-na Alexandra Guţu a trecut pe la locurile noastre şi i-a dat lui Theodor o bomboană de ciocolată învelită-n nucă de cocos. Ne-am văzut, scurt, şi cu d-na Adriana Dogariu, care i-a lăudat pe virtuozii coardelor din seara asta: „Merg spre esenţe. Sunt foarte buni.”

The Doors

Ei da, aşa arată „uşile împărăteşti” ale capelei noastre precum şi iconostasul (bravo Oana pentru că te-ai gândit să le fotografiezi!).
Toate icoanele sunt pictate - rara avis - în acelaşi duh.
Aici timpul stă în loc şi – dacă eşti pregătit să răspunzi chemării adresate de splendoarea cea de necuprins în cuvinte a formelor şi culorilor din icoanele catapetesmei – te simţi ca şi cum te-ai afla pe Tabor.

Mircea Albulescu dincolo de clişee

Actorul Mircea Albulescu – unul din „ultimii mohicani” ai teatrului şi filmului românesc - a împlinit deunăzi 75 de ani. Nu îi cunosc (decât din cronici şi interviuri) prodigioasa activitate teatrală (pe scenă, la radio şi televiziune). L-a răsfăţat şi filmul, cu numeroase roluri: secretari de partid, ofiţeri de Securitate, justiţiari ori tâlhari, ţărani sau bravi oşteni daci, dar şi câteva personaje memoabile care – în chip fericit - ies din „şabloane”.

Mă gândesc, mai întâi, la Ionel, textierul şi amicul lui Costică Caratase (Toma Caragiu) din Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus). Scene anologice: sacrificiul său din casa legionarilor; secvenţa când îşi vizitează prietenul la miez de noapte pentru a-i spune că nu o să-i mai scrie textul promis sau, în fine, cea în care îi înmânează acestuia textul incendiar pentru spectacolul ce satirizează „derbedeii şi criminalii” care au adus „ciuma verde” în România. Sau şoferul din Cursa lui Mircea Daneliuc, unde – în tandem cu Constantin Diplan şi Tora Vasilescu - joacă un bărbat puternic ca un urs, devenit misogin după ce a descoperit că nevasta l-a înşelat cu altul. Albulescu îşi construieşte personajul inteligent, la graniţa dintre porniri morocănoase, colerice şi o dezarmantă tandreţe. Tot un dur cu suflet tandru joacă – alături de Dan Condurache şi Ioana Crăciunescu - în La capătul liniei (de Dinu Tănase). În Dincolo de pod (de Mircea Veroiu) este un negustor ardelean trufaş ce şi-a abandonat copilul din flori, care îl va şi ucide peste ani, chiar în clipa când vrea să-şi răscumpere greşeala din tinereţe. Pornind de la aceste date este construit şi groful dornic de îmbogăţire din Flăcări pe comori (de Nicolae Mărgineanu), ce afirmă că prin acele locuri numai Dumnezeu este mai bogat decât el, „însă numai cu un singur zlot”. Memorabil este şi saltimbancul, ce avea să sfârşească tragic, din Înghiţitorul de săbii (de Alexa Visarion). În Semnul şarpelui (de Mircea Veroiu) i se spune „Americanul” pentru că – într-un nefast contratimp, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a întors acasă din America după ce l-a învins dorul de ţară. Personajul său, care a văzut mult prea multe în Lumea Nouă (unde totul e „bine gândit”), avea toate datele de „duşman al poporului” să înfunde temniţele comuniste din perioada stalinistă. În Rămânerea (de Laurenţiu Damian) este un „tată risipitor” şi orgolios, ce nu-şi poate ierta fiica (Maia Morgenstern) pentru că a născut un copil din flori. Impresionantă este scena din final când, îmbătrânit şi (la propriu) înzăpezit, îşi aşteaptă - zadarnic - fiica (la fel de trufaşă) pe care o dăduse afară din casă şi care nu l-a mai vizitat niciodată din clipa când a fost alungată.

O, da. Mai e şi bruta din Cel mai iubit dintre pământeni (regia: Şerban Marinescu) – film independent în care totul parcă a fost croit anume ca să placă publicului devorator de scandaluri, de senzaţional, de tabloide? Producătorii au fost – nota bene – mogulii celui mai popular cotidian din România acelor ani. Astfel că scena sodomizării lui Ştefan Iordache de către Albulescu, împreună cu scena de sex din cadă (între Iordache şi Maia Morgenstern) au fost – deloc întâmplător - „sarea şi piperul” acelui film iconoclast. Bine gândit!, vorba „Americanului” din Semnul şarpelui.