Like a Houyhnhnm

Raluca i-a citit lui Theodor de câteva ori Psalmul 50 până când el, tot ascultând-o, l-a învăţat by heart. Iar acum îl spune fără poticneli, aşa cum – în urmă cu vreo trei ani – a învăţat pe de rost Muma lui Ştefan cel Mare (de Dimitrie Bolintineanu), Rugăciunea unei mame (de Mihai Eminescu) sau Trei feţe (de Lucian Blaga).

Deocamdată, la această vârstă crudă (care-i este primă şi singură natură), Theodor nu înţelege multe cuvinte din cele pe care le rosteşte. Nu înţelege, prin urmare, nici semnificaţia adjectivului pronominal posesiv „nostru” din formula clasică de rugăciune, Tatăl nostru. Acum, pentru el, noi e întreaga omenire cu care a avut – într-un fel sau altul – de a face. Nu exclude pe nimeni din ea pentru că ar aparţine altei confesiuni (denominaţiuni, religii etc.) ori pentru că – dintr-un motiv sau altul - i-ar fi căzut în dizgraţie. Nu, el nu ştie de aşa ceva. Talpa îndoielii nu şi-a lăsat încă pecetea în sufletul lui. Neîmpărţind oamenii după criterii politice, sociale, religioase, ideologice etc., Theodor este, asemenea oricărui copil netraumatizat înainte de vreme, asemenea cailor înzestraţi cu raţiune din cartea a patra a Călătoriilor lui Gulliver: houyhnhnm (adică desăvârşit).

De aici, din desăvârşirea sa în deşirare (căci timpul nu iartă) ne hrănim şi noi, cei care-i suntem alături, pentru a putea, la rându-ne, să-l hrănim, să-l creştem, să-i fim de folos.

D Day

Pe la mijlocul anilor 80, Inginerul (care atunci era în pragul pensionării, avea vreo 60 de ani) îmi spune, referindu-se la filmele româneşti pe care i le recomandam, că e sătul de edulcorare, de minciună, de strâmbătate, că ar vrea să vadă filme despre felul în care se transformă o societate. Se referea, desigur, la perioada aceea de după 23 August 1944 (ziua Z, când coloanele ruseşti de tancuri au început să intre în România), pe care comuniştii o denumeau „de profunde transformări democratice”. Democraţia însemnând pentru ei – nota bene – „dictatura proletariatului”, manifestarea agresivă a „luptei de clasă”. Începea, altfel spus, o lume nouă. Dar ce lume nouă este aceea întemeiată pe ură? – se întreba antologicul personaj Sorana (o fostă actriţă care, în anii 50, fusese dată afară pentru că nu a acceptat să joace personaje comuniste contrafăcute) în romanul lui Marin Preda, Intrusul, ecranizat cu succes de Constantin Vaeni (regia), Anghel Deca (imaginea) în 1982, cu titlul Imposibila iubire. Iubirea, după 1944, avea să fie imposibilă în societatea românească (fiind înlocuită de turnătorie, delaţiune, spionaj şi altele asemenea), în schimb – vezi Jurnalul fericirii, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Arhielagul Gulag - avea să renască, precum universităţile, în Gulagurile care s-au umplut până la refuz de cei care au spus ferm Nu! ticăloşiilor (sovietizării, colectivizării, politicii egalitariste, propagandei atee şi antibisericeşti etc.) sau pur şi simplu erau indezirabili pentru noua orânduire.

Acest moment de schimbare (August 1944) l-a surprins şi Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel… Hai acasă…Îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa noastră din strada Olari a Butoienilor.” Ceea ce a urmat avea să fie, vai, asemenea profeţiei lui Oscar Steinhardt, simpatica figură a tatălui din Jurnal.

Cartography

Şcoala de şofat cu regulile ei: traversarea străzii în mod regulamentar, şofatul regulamentar şi acea listă de dos & don’ts cu neputinţă de aplicat la scară 1:1 în viaţa reală. Trec pe o stradă împrospătată de atâtea ploi de toamnă, în ultima vreme. E noapte, s-a înserat de-a binelea şi mă strecor printre maşini ca să ajung în „alveola” unei staţii de tramvai. Şi mă gândesc, în sinea mea, că numai cerurile nevăzute şi necunoscute de mintea omului ştiu când şi cum se scoboară îngerul morţii, ca un fur: pe caldarâm, pe autostradă, ori chiar în faţa porţii de acasă. Instructorul, hâtru, îşi pigmentează lecţiile cu exemple concrete pe care le-a întâlnit de-a lungul anilor. Printre ele, accidentarea mortală a unei babe – undeva, într-un sat din România – pentru că nu văzuse că după un tir mai era pitită o maşină. Deunăzi citeam într-un ziar despre un caz încă neelucidat cu un şofer care, cu câteva luni în urmă, a ucis din imprudenţă vreo cinci oameni (între care doi copii de vreo cinci ani) ce se aflau, cuminţi, chiar în faţa unei case, pe trotuar. Şoferul este cercetat în libertate, iar procesul e departe de a se fi încheiat…

Canoanele Bisericii sunt, zice-se, un fel de indicatoare foarte asemenea semnelor rutiere, iar Biblia însăşi nu este decât o hartă. Despre tâlcul descifrării ei nu cred că există cuvinte mai potrivite care să cuprindă nedumerirea: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor) … Aşa suntem şi noi, însetaţi de comuniunea cu acea călăuză pe care dorim să o întâlnim ori pe care, poate, am întâlnit-o fără s-o recunoaştem şi fără s-o cinstim.

Indicatorul preferat? Semnul rutier cu cea mai mare „încărcătură teologică” pentru mine? Un triunghi echilateral cu un semn de exclamare la interior. Semnificaţia: „Alte pericole” Altele, întotdeauna altele, mereu altele decât cele de care deja ne ferim şi pe care deja le cunoaştem…

Filmat în România - vol.I: 1911-1969

Proiectul istoricului de film Bujor T. Râpeanu de a pune bazele unei filmografii naţionale cu scopul de a oferi un atât de necesar „instrument de lucru” istoriei cinematografului din România datează de la jumătatea anilor 60. Publicat în 2004, Filmat în România - primul volum al unei „opere în mers” (work in progress) - cuprinde un repertoriu filmografic (în ordinea anului lor de producţie) al producţiilor de cinema şi televiziune realizate în perioada 1911-1969. În total, un număr de 345 de filme de ficţiune de lung şi scurt metraj, turnate (integral sau parţial) în România, cu capital (public ori privat), servicii, personal de creaţie şi producţie româneşti.

Prezentarea (cu câte o fişă individuală ce conţine o amplă descriere filmografică) începe cu câteva filme pierdute, din 1911: Amor fatal (primul film românesc de ficţiune, scurt-metraj) şi Războiul 1877-1878, româno-turc (produs de Gaumont şi realizat de trupa Teatrului Evreiesc din Bucureşti). Urmează, cum e şi firesc, primul lung-metraj românesc de ficţiune: Independenţa României (1912). Apoi, din anii 20-30, sunt trecute în revistă alte filme pierdute în totalitate sau doar parţial (Ţigăncuşa de la iatac, Păcat, Manasse, Năbădăile Cleopatrei, Păcală şi Tândală la Bucureşti, Năpasta, Aşa e viaţa, Iancu Jianu, Ciuleandra, Ecaterina Teodoroiu, Trenul Fantomă, Se aprind făcliile), precum şi titluri care au fost mai norocoase şi s-au păstrat în arhive (Maiorul Mura, Visul lui Tănase, Bing-Bang). Din prima jumătate a deceniului patru nu se puteau omite nici comediile lui Jean Georgescu: O noapte furtunoasă („prima abordare filmică a universului comic al lui I.L. Caragiale”) şi Visul unei nopţi de iarnă (comedie lirică, cu elemente melodramatice şi happy end, ecranizare a piesei omonime de Tudor Muşatescu).

În mod convenţional, se consideră că primul lung-metraj de ficţiune al cinematografiei socialiste este Răsună valea (1949, regia: Paul Călinescu), despre care aflăm că în Bucureşti a avut premiera concomitent în 8 cinematografe şi că a lansat marşul ce dă titlul filmului – simbol al perioadei şantierelor de tineret. Urmează o lungă serie de producţii moralizatoare, „optimiste”, „de actualitate”, despre „lichidarea exploatării la sate” şi victoria „colectivizării”, unele (În sat la noi, Mitrea Cocor, Desfăşurarea, Nepoţii gornistului, Erupţia, Pe răspunderea mea, Valurile Dunării) purtând semnătura unor cineaşti talentaţi: Jean Georgescu, Victor Iliu, Paul Călinescu, Liviu Ciulei. Există însă, în deceniul al cincilea (marcat de drame sociale schematic-propagandistice), şi câteva excepţii. Pe de o parte, producţiile – ilustrative, declarative - realizate după I.L. Caragiale (Arendaşul român, Vizita, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Două lozuri, Telegrame). De asemenea, reuşesc să propună poveşti cinematografice interesante: Ciulinii Bărăganului (regia: Louis Daquin), La „Moara cu noroc” (regia: Victor Iliu, debut în lung-metrajul de ficţiune al excelentului operator Ovidiu Gologan) şi Viaţa nu iartă (regia: Iulian Mihu, Manole Marcus). Acesta din urmă avea să fie „una dintre primele încercări valoroase ale cineaştilor români de a stăpâni şi de a se exprima în limbajul filmic”, un „film al rememorării interogative şi elegiace în linia inovaţiilor noului val francez”.

Deceniul şase debutează cu o insolită dramă social-politică plasată în primăvara anului 1945: Când primăvara e fierbinte (opera prima, în lung-metraj, pentru documentaristul Mircea Săucan). Deşi susţinut de o campanie de presă apăsat favorabilă, regizorul este lovit imediat după premieră de o contracampanie declanşată de redacţia oficiosului de partid, Scânteia, printr-o discuţie în care filmul este etichetat drept „antiromânesc”, „nesocialist”, iar universul lui Mircea Săucan este acuzat drept „kafkian”. Intenţia de a bloca filmul nu reuşeşte însă şi va fi abandonată după intervenţia ministrului Culturii, Constanţa Crăciun. Toate celelalte filme realizate de Săucan ulterior nu vor mai trece de „furcile caudine” ale cenzurii: nici experimentul mult prea inovator (ca limbaj cinematografic) pentru a putea fi aprobat spre difuzare din Ţărmul nu are sfârşit, nici filmul-comandă a Ministerului Industriei Chimice Alertă (în care debuta, ca operator, Nicolae Mărgineanu) şi nici drama psihologică revoluţionară – ca limbaj filmic – dar cvasi-necunoscută (datorită interdicţiei de difuzare internă şi lipsei aprobării pentru difuzarea externă): Meandre.

Sunt punctate, de asemenea, şi alte momente de referinţă ale deceniului şase: Darclée (de Mihai Iacob), Comoara din Vadul Vechi (de Victor Iliu), S-a furat o bombă şi Paşi spre lună (de Ion Popescu-Gopo), Anotimpuri (de Savel Stiopul), Răscoala (de Mircea Mureşan), Zodia Fecioarei (de Manole Marcus), Gioconda fără surâs (Malvina Urşianu), Prea mic pentru un război atât de mare (de Radu Gabrea), o serie de filme populare (istorice, poliţiste, comedii sau de aventuri) precum şi două din cele mai reprezentative (şi premiate) titluri ale decadei: Duminică la ora 6 (de Lucian Pintilie) şi Pădurea spânzuraţilor (de Liviu Ciulei). Selecţia se termină cu primul film românesc intrat pe ecrane în 1970: farsa tragică a lui Lucian Pintilie (regia) şi Horia Pătraşcu (scenariul), Reconstituirea. Difuzarea sa internaţională (în secţiunea „Quinzaine des réalizateurs” la Cannes, la Festivalul de la Pessaro-Italia, în Cehoslovacia etc.) reprezintă „anul zero al recunoaşterii cinematografului românesc modern în lume”.

Filmat în România. Repertoriul filmelor de ficţiune. Cinema şi televiziune. vol. I: 1911-1969

Cercetare filmografică de Bujor T. Râpeanu

Editura Fundaţiei PRO, Colecţia Universitatea Media

Bucureşti, România, 2004, 304 pag.

Gaşca lor

Atunci, înainte de 1989, se ştia clar cine iese preşedinte la alegeri, de pluripartitism nici nu putea fi vorba, totul era monoton, previzibil. Cam aşa cum e occidentul prezentat într-un banc cu Bulă din „anii ăia”: „N-ai nicio bucurie acolo, prea găseşti de toate…” La noi însă (în minunata „Epocă de Aur”) te putea face fericit o jumătate de franzelă (şi aia tare), un borcănel de iaurt, nişte „tacâmuri” (picioare de pasăre) etc. Prin urmare, la noi era de trăit, că aveai parte de asemenea bucurii, atunci când mai primeai câte ceva după ceasuri de stat la coadă.

Acum avem nu numai belşug în prăvălii (care se numesc, mai nou, supermarket, hipermarket, mall etc.), străzi luminate electric, o groază de bănci şi bancomate, dar şi mulţi prezidenţiabili. Dificultatea de a-l alege pe vreunul din ei e însă la fel de chinuitoare ca pe vremea Cetăţeanului Turmentat. Iar asta pentru că toţi sunt „o apă şi-un pământ”. Sau nu sunt? Pentru că, iată, fanii discursului naţionalist, extremist, rasist, xenofob şi mitocan în cele din urmă, ştiu bine pe cine să (nu) aleagă. La fel şi nostalgicii după trandafiri şi după o „democraţie originală”. Şi totuşi: ce să mai spui – oricine ar fi alesul – decât că poporul român îşi merită soarta.

Nu ştiu de ce, cred că mai e cale lungă până să se descopere la vox populi acea demnitate şi acel destin asumat de care sunt capabile, după îndelungi strădanii, numai puţinele spirite nobile. Până una-alta, regizorul Cristian Mungiu, întrebat de un cotidian ce crede despre alegeri, despre politică, a pus punctul pe i: „Aş vrea să votez un partid format din inşi care se gândesc întâi la oameni şi pe urmă la ei şi la gaşca lor, dar astăzi cam toate partidele care au şanse să intre în parlament sunt o apă şi-un pământ: câţiva oameni care ar vrea să facă ceva, sufocaţi de o mare de şmecheri, incompetenţi sau hoţi.”

A pianist

Printre tonele de cyber-situri găsesc şi acest blog dedicat unui tânăr pianist maghiar de aproape 30 de ani (născut la 23 noiembrie 1979). Îl cheamă Tamas Erdi şi – aflu dintr-o scurtă prezentare biografică – şi-a pierdut vederea ca urmare a unei supradoze de oxigen, pe când se afla în incubator (s-a născut prematur) – sounds so bloody familiar to me. La zece ani, Tamas a fost acceptat de Academia de Muzică din Viena. Acum are în repertoriu zeci de concerte pentru pian din literatura muzicală a lumii. A concertat, se pare şi în România, în Satu Mare.

Ne-ar place să-l întâlnim cumva pe acest om şi dacă aş crede în Santa Clause, l-aş ruga să ne intermedieze o întâlnire cu el undeva, cândva, the sooner the better. Mi-ar păcea să-l cunoaştem nu numai pentru a ne împărtăşi din rânduiala pregătirii sale profesionale, ci şi din perseverenţa cu care, nu mă îndoiesc, a ştiut să treacă peste pălăvrăgeala (şi maliţiozitatea) oamenilor pentru a se regăsi (şi desăvârşi) în/prin muzică. Cred că am avea multe de învăţat de la un astfel de om…

Innocence by default

Postura lui Theodor din această poză făcută de Raluca undeva în munţii Căpăţânii (în apropierea unei troiţe, alături de Monahul Varsanufie) îmi aminteşte deopotrivă de o povestioară din Pateric şi de primul meu an la catedră. Nu există bani care să-mi răscumpere seninătatea şi răbdarea de atunci. Acum, după multe rătăciri şi după multă uzură, am nevoie de efort ca să fiu îngăduitor. Atunci eram astfel by defalut, generozitatea şi îndelunga răbdare nu erau un remediu exterior, ci făceau parte organică din sângele meu, din felul meu de a fi. Astăzi, când caut să-mi potrivesc lăuntric părţile de puzzle mă hrănesc, pe cât pot, cu amintirea acelor ani în care totul părea că vine „de la sine”.

În ceea ce priveşte povestioara din Pateric, ea poate fi rezumată – în variantă demo – cam aşa: „Era un bătrân având un ucenic bun şi, din împuţinarea sufletului, l-a scos afară pe uşă cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară şezând. Şi deschizând bătrânul uşa, l-a aflat pe acesta şezând. Şi i-a făcut metanie zicând: o, părinte, smerenia îndelungii tale răbdări a biruit împuţinarea sufletului meu. Vino înăuntru ca de acum tu eşti bătrân şi părinte, iar eu tânăr şi ucenic.” Nu o dată mă pomenesc că Theodor, asemenea ucenicului cel bun din Pateric şi asemenea dascălului entuziast ce eram la început de career, este rezerva noastră de răbdare, izvorul ce pare acum nesecat de tinereţe, de frăgezime, de îngăduinţă. De aceea, el este învingătorul. Noi, cei care, nătângi, am dobândit duritatea şi forţa prevestitoare de moarte, nu mai avem cum birui. Frăgezimea şi slăbiciunea lui însă exprimă prospeţimea vieţii.

Iluminare

Cred că am întâlnit prima oară termenul de iluminare la sfârşitul liceului (1987). Cinemateca de la Casa Tineretului (aprovizionată cu filme de la ANF, singura super-arhivă din România pentru filme pe suport de celuloid) propunea, săptămânal, titluri de referinţă din cinematografia lumii. Unul dintre ele era şi Illuminacja (Iluminare) de Krzysztof Zanussi, care - o, tempora! - fusese distribuit main stream prin 1973 şi în România.

Am răsfoit recent, cu Raluca, această capodoperă poloneză (până acum, singura producţie din Polonia pe care aş include-o într-un top ten world cinema) şi – în ciuda bariei lingvistice (nu ştim poloneza şi nu avem niciun fel de subtitrare, din păcate) - am fost seduşi de frumuseţea sa audio-vizuală, de stilul Zanussi, de quest-ul personajului principal (un om cu o formaţie ştiinţifică) întru descifrarea tainelor vieţii. La fel ca în cazul legendei regelui pescar, acest seeker of truth are parte de o neaşteptată revelaţie. Oaza de lumină (şi de „certitudine”) pe care - ca fizician - disperat o căuta se află, iată, în chiar căminul său pe care îl părăsise. Altfel spus, împărăţia luminii (iluminarea), cunoaşterea şi înţelegerea aşteaptă să le descoperim chiar înăuntrul nostru – paradox valabil deopotrivă pentru mistici şi pentru cerebrali: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”. Astfel, Zanussi propune, în Iluminare, un nou remix pe tema γνῶθι σεαυτόν - „cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Despre Zorba, o melodramă şi Mickey Mouse

Noica şi filmul? Nimic mai incompatibil, în aparenţă. Şi totuşi, cinematograful îşi justifică, prin nu puţine opere, vocaţia filocalică şi filosofică. Iar unii practicieni ai filosofiei – în libertate sau între zidurile închisorilor – se folosesc, iată, de iubirea de frumos şi înţelepciune aşa cum este ea mărturisită în filme.

În cartea sa Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, filosoful Constantin Noica descrie câteva zile din viaţa sa din detenţie în care a împărţit celula cu un tânăr sportiv pe nume Alec. Revoltat faţă de soarta care îl aştepta (câţiva ani de temniţă grea pentru vina de a fi vizitat Berlinul occidental – suntem la sfârşitul anilor cincizeci), acesta – ca orice veritabil cetăţean al veacului XX – se teme de tăcere. Nu suportă tăcerea prelungită din celulă (care presupune concentrare asupra propriei persoane, analiză de sine) şi ar suporta încă şi mai puţin „trăncăleala” mai vârstnicului său coleg de celulă despre „bâlbâitul” şi „stupiditatea” istoriei. „Povestiţi-mi ceva. Povestiţi-mi un film” îl roagă Alec pe Noica. Stânjenit, cel care avea să fie cunoscut drept filosoful de la Păltiniş, se eschivează: „Nu cred că aş putea să-ţi redau unul aşa cum ţi-ar plăcea, cu detalii, mai ales un film de aventuri.” Lui Noica însă nu-i plac prea mult filmele, oricum, nu cele cu „subiect”, care în mod absurd „vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului. Însă ar trebui, nu ştiu cum, să i-o elibereze, poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă.”…Ce aproape suntem de stilul unui Kurosawa (din Rashomon) ori Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), de geometriile şi polifoniile poetice ale unui Mircea Săucan (Meandre, Suta de lei), redescoperite („remixate”) peste ani de Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi) sau Cristian Mungiu (Occident). Cât de bine intuise el posibilităţile cinematografului de a „elibera” imaginaţia spectatorului prin apelul la recurrent themes, la tehnici de filmare insolite (şi justificate dramaturgic) ce reliefează nucleele de tensiune şi emoţie. Rezultatul, pare a spune filosoful, este un limbaj filmic eliberat de ticuri livreşti, un mod de exprimare ce foloseşte – selectiv – elementele proprii celorlalte arte, fiind totuşi altceva decât ele.

În ciuda vastelor sale cunoştinţe academice, Noica nu este un snob elitist atunci când se raportează la filmele cu succes la public. În Jurnalul de idei consemnează câteva impresii provocate de Umbrelele din Cherbourg şi Zorba Grecul. Filmul lui Jacques Demi îl seduce încă de la primele imagini şi scene: „ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui”. Actorii parcă nu sunt oameni, ci „păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc”. Chiar aşa, se întreabă filosoful cinefil: „Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile?” Filmul lui Demi este „în cântat” (fiind totodată primul film muzical francez „în culori”), un „cinematograf care cântă”, o melodramă (în sens etimologic, căci tot dialogul este cântat, chiar şi - spre surprinderea multora - replicile cele mai banale). „Toţi – adaugă filosoful - sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia - singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei - îşi păstrează aici măsura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevărat.” Demi filmează „sufletul neproblematic”, oameni care „îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul: o fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid.” Dacă „arta reprezintă, în fond, expresia unui regret”, Noica nu se sfieşte să recunoască: „Mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.” Personajul titular interpretat de Anthony Quinn în Zorba Grecul este seducător, însă „nu ştie că sunt şi alte forme de a dansa decât dansul. Iar până şi admirabilul său dans frust, ce este el, ca dans, decât organizarea dezechilibrului, sau intrarea în alt spaţiu, cel sacru, al culturii tocmai? Dar Zorba nu ştie de asta.” Ce ştie Zorba? Doar atât: „să intre decât sub narcoza dansului, nu sub delirul lui organizat. Şi tocmai de aceea nu-şi dă seama câtă dreptate are: căci ştie să se desprindă încântător de toate, dar nu ştie în ce să se prindă, aşa cum nu ştie că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea, frânt de oboseală, la capătul dansului. Şi va exclama: ,,Voiam să uit ceva!” În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci de luat în braţe, ca Bubulina, la vals.”

Şi încă ceva: într-una din conferinţele radiofonice pe care le-a susţinut în perioada interbelică, Noica analizează un personaj de cartoons extrem de popular: „Nu vi se pare că existenţa noastră obişnuită seamănă cu acel produs revoltător al cinematografului, cu acel vis urât, acel spectacol crispat care se numeşte Mikey-Mouse? Cum putem noi râde la spectacolul lighioanelor acelora care se deformează şi se refac fără încetare, trimiţându-şi membrele prin aer, decapitându-se şi reîntregindu-se, descompunându-se şi recompunându-se, cum putem face haz de această înfiorătoare dezagregare a unei imagini de fiinţă, când Mickey-Mouse-ul nu e, poate, decât caricatura propriei noastre mizerii şi descompuneri trăite?” Analiza acidă a desenului animat de tip main stream este aplicată, nota bene, producţiilor dintre cele două războaie mondiale, nu filmelor de desene animate de la începutul mileniului trei…

A road to hell

Ce frumos sună îndemnul lui Iacob din a sa Epistolă către omenire: „orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire”. Şi asta pentru că „vorbirea multă ne duce spre iad”. Spre iadul-zgomot de care ne molipsim atunci când vorbim fără judecată. Spre iadul al cărui „kilometru zero” este în chiar inimile noastre atunci când ne „ieşim din fire” şi vorbim fără noimă, pentru amorul propriu ori din dorinţa de a defăima numaidecât pe alţii.

Omul de azi, scrie Pr. John Mack, tălmăcitorul Scării raiului „pentru cei din lume”, se teme - precum părintele minciunii de tămâie - de roadele tăcerii: „concentrarea asupra propriei persoane, analiza de sine”. Da, numai că nimeni dintre oameni nu poate să domolească limba - „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte”. Cât de des ne mai gândim înainte de a vorbi? Cât de des ne mai punem problema dacă are sens să vorbim, dacă e cu folos ori ba? Cât de liberi să ne reculegem în tăcere mai putem fi în babilonia mediatică audio-vizuală a vremurilor noastre?

Tăcerea e ademenitoare şi adesea folositoare, atunci când are rostul ei. Dar şi aici îşi strecoară coada ucigă-l toaca: pe nevăzute reuşeşte să-ţi înalţe cugetul şi să-ţi umfle părerea de sine în cea mai minunată dintre tăceri. De unde se vede că folositoare cu adevărat este doar acea tăcere nedespărţită de analiza de sine, de cercetarea măsurii sufleteşti, de truda întru limpezirea rostirii.

Lăscărică, Salamandră, Paraipan R.I.P.

Din bogata activitate teatrală a lui Gheorghe Dinică se păstrează foarte puţine înregistrări. Nebunia lui Pantalone (1971), o commedia dell’arte montată în studiourile TVR de Alexandru Tatos, avea să-i pună în valoare plasticitatea extraordinară a mişcării scenice. Spectacolul este acum disponibil pe DVD, însă din Nepotul lui Rameau (1968), o altă punere în scenă antologică (regia: David Esrig), a rămas doar banda sonoră. A fost „înfiorător de greu de jucat, un exerciţiu fabulos, năucitor”, afirma Dinică despre jocul scenic din Rameau, care pulveriza opoziţia dintre teatrul de emoţie şi teatrul de expresie plastică. Filmul şi televiziunea i-au adus popularitatea în rândul celor care nu au apucat să îl vadă jucând pe scenă.

În vara anului 1978 eram un ţânc hoinărind întâia oară pe Calea Victoriei din Bucureşti. Mă aflam în dreptul hotelului Continental când l-am zărit pe „nesuferitul” de Parapian (din Revanşa) în carne şi oase. Pentru că n-am avut îndrăzneala să-l opresc, adultul de lângă mine (pe post de stepfather) s-a dus după el şi i-a spus că e my hero, că îi văzusem toate filmele etc. Exagerase, bineînţeles. La acea vreme idolul meu avea însă alt nume: Sergiu Nicolaescu, regizor-scenarist-actor în filmele-i devenite repede un brand local, care tocmai îl surclasase pe Florin Piersic în topul preferinţelor mele copilăreşti. Cu zâmbetul său bine cunoscut, Gheorghe Dinică m-a privit fix în ochi şi, pentru o clipă, ne-am strâns mâinile. Cu această scurtă întâlnire aveam să mă fălesc multă vreme la prietenii cinefili…

A interpretat, ca nimeni altul, canalii: trădătorul Bastus din Columna, jandarmii din Golgota şi Osânda, gangsteri mai vechi sau mai noi - în Cu mâinile curate, Secretul lui Bachus şi Ticăloşii, legionarul Paraipan din Un comisar acuză şi Revanşa. Parveniţii şi oportuniştii au fost şi ei specialitatea sa: Stănică Raţiu (Felix şi Otilia), Gonzalv Ionescu (Bietul Ioanide), nuntaşul din Ilustrate cu flori de câmp sau deputatul din Ultima noapte de dragoste, alături de Lupu din Filip cel bun. L-a jucat pe găinarul Mitică (în Concurs, apologul lui Dan Piţa) şi, sub girul lui Lucian Pintilie, pe Nae Girimea în De ce trag clopotele, Mitică şi pe Franţ Ţandără în După-amiaza unui torţionar. A fost alter ego-ul regizorului Mircea Daneliuc în epopeea sa tragi-comică şi „textualistă”, Patul conjugal. Cum să uiţi apoi omenia pompierului Gică Salamandră din Explozia şi Cuibul salamandrelor? Sau pe Diplomatul din Prin cenuşa imperiului, acel izbutit road movie regizat de Andrei Blaier în 1976, compoziţie pentru care a primit un premiu de interpretare la Karlovy Vary.

În fine, după 1990, Dinică s-a mai întâlnit cu partituri „grase”, în registru dramatic: cele din Casa din vis (de Ioan Cărmăzan, după scrieri de Fănuş Neagu) şi Război în bucătărie (regia: Marius Barna). Şi, da, rolul din Filantropica - block buster-ul autohton l-a readus în main stream-ul cinematografic de la noi, la început de mileniu trei. În 1993, securistul cinic, suplu şi de viitor din Cel mai iubit dintre pământeni avea să-i ofere, poate, rolul cel mai „cu priză la public” din ultimul deceniu al mileniului doi. Din 2007 a fost cap de afiş în câteva telenovele despre „vremea ţiganilor”. Am omis, de bună seamă, o groază de alte ipostaze în care actorul a fost distribuit în film - baza de date imdb indică peste o sută de titluri. Înainte de plecarea sa la cele veşnice (pe 10 noiembrie 2009), Gheorghe Dinică a lăsat în urmă o filmografie impresionantă ce se întinde pe aproape jumătate de secol.

Axis mundi

Vreme mohorâtă, ploioasă. Cerurile de deasupra urbei mele îşi iau revanşa – cu asupra de măsură - după zilele de vară cam sărace în precipitaţii. Am trecut pe la ces şi-am mai stat de poveşti. Dincolo de (şi după) toate cele discutate „cu cărţile pe faţă” cu ces, mă-ntorc cu gândul – I just can’t help it! – la ipostaza extrem de spinoasă în care se află la condition humaine: ţărmul acela straniu, nefiresc pe care este aruncat omul după fiecare „dezintegrare” şi „apostazie”. E ca un fel de … „descărnare”, e o „desfigurare” la care – îmi aminteşte amicul meu - ne condamnăm singuri.

Şi-atunci rămâne - at best - doar căinţa, „remuşcătura duhului lăuntric” („agenbite of inwit”) despre care vorbea Stephen Daedalus în Ulysses de James Joyce. Cu degetele amintirii îmi pipăi trecutul, „încet, încet, ca un orb” (Lucian Blaga – Leangănul). Revizitarea întâiului leagăn din copilărie – care este, invariabil, mama – e mereu dureroasă, copleşitoare. Flash: tatăl din Zerkalo de Tarkovski, care-i spunea bătrânei sale mame: „De ce ne certăm noi mereu? Oricum, iartă-mă dacă sunt eu de vină...” Sau vocea poetului din Iartă-mă de Grigore Vieru:

Iartă-mă, ţi-e părul înălbit, cărunt,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.
Rozele
Nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele
Nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece
Nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă,
Pe alta o văzui în vis.

Dureroasa e şi trădarea faţă de tată. Faţă de tatăl cel mereu aşteptat – ca-n aceeaşi Oglindă (Zerkalo) tarkovskiană. Urmează, inevitabil, alte trădări, mai mari sau mai mici: faţă de toţi „înlocuitorii de tată”, faţă de alţi cunoscuţi, faţă de amici, faţă de – uneori - prieteni apropiaţi. Şi-atunci nu mai rămâne decât casa, căminul, ca un fel de axis mundi. Acolo - în familia-dar, în familia-oază - se topeşte toată nădejdea într-o altfel de viaţă: mai limpede, mai vie, mai adevărată. Aşa e acum, aşa va fi fost de când lumea…

Fair play is far away

Am fost, sâmbătă, la o cununie. La un an de la nunta lui Tatiana & Claudiu (prilej cu care, fini şi naşi ne-am întâlnit la Casa Altringen pentru un Sunday lunch mai special) şi-au apus pirostriile Marius & Alexandra. So, welcome to the club, guys! ;-) Ambianţa a fost plăcută, mâncarea gustoasă, muzica agreabilă. M-am reîntâlnit, între alţii, cu ces (& fetele lui) şi cu amicul Ovidiu (& his wife) pe care nu l-am mai văzut de câţiva ani. Am schimbat păreri, am vorbit discuţii, deci n-am rămas – cum spune proverbul - filosof.

Azi, bucurie mare: Jurnalul naţional a difuzat un CD cu piese de Florin Bogardo, cu un supliment de imagini şi mărturii. Ascultând muzica lui (atât de puţin cunoscută, în fond, în ciuda faptului că aparţine genului „uşor”, „popular”) îţi dai seama că exilul său autoimpus (a trăit „în lume”, în Bucureşti, însă – în ultimii douăzeci de ani de viaţă – a ales calea ascezei, departe de limelight şi lumea înnebunitoare, de can-can-urile presei etc.) a meritat. Cotidianul pestriţ din România acestui început de mileniu e tocmai la antipodul universului său în care încape loc de poezie, de visare, de frumos…

Găsesc, pe net, montajul audio-video alcătuit (şi produs) de Răzvan Bucuroiu pentru emisiunea Universul credinţei de la TVR. O emisiune pe care am urmărit-o accidental, când aveam TV. Ştiu însă că transmitea informaţii atât despre ortodocşi, cât şi despre greco-catolici, romano-catolici etc. Deunăzi, aceeaşi emisiune oferea un reportaj despre colocviul dedicat Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei, la care am participat şi noi. Unul dintre vorbitori sublinia rolul „bisericii ortodoxe” în definirea identităţii românilor. Şi, ca să fie mai bine înţeles, a mai adăugat: „Tăiaţi rădăcinile unei plante şi veţi vedea ce se întâmplă…” Interesantă teză, într-o ţară atât de neomogenă (evident, fără să aibă parte de multiculturalismul şi de mentalitatea cosmopolită in extremis din America), cum e România. Astă-seară, când m-am întors acasă, am călătorit într-un autobuz sofisticat şi într-un tramvai destul de confortabil (scaune căptuşite, climă, aparatură electronică de taxat bilete etc.) – fabricate nu în România. Pe străzi, maşini care mai de care mai moderne, foarte multe fabricate elsewhere, dar nu în România. Pe stâlpi, ce-i drept, afişele prezidenţiabililor (peste vreo două săptămâni sunt alegeri) – care de care mai „bun român” – te cheamă să-i votezi. Şi toţi se jură că nu fură, toţi sunt „buni patrioţi”. Întâlnesc în jur şi multă lehamite (faţă de România, de tot ce e românesc), dar şi multă împăunare naţionalist-ortodoxist-rasistă. Foarte rar (în cantităţi neglijabile) câte o viziune cumpătată, neinflamată de patimi (politice, religioase, etnice etc.). România bunului simţ şi a comportamentului fair play e încă departe…

P.S. De la doar câţiva km distanţă, un amic îmi trimite pe mess citate învăluitoare despre iertare şi rămânere în iubire (versus neiertare şi mutare în împărăţia urii), mai cu seamă atunci când eşti – crezi tu – nedreptăţit, judecat (fără dragoste), marginalizat, persecutat. Şi apoi conchide: „sfinţii noştri aur poartă”. Se referea, desigur, la tezaurul de duhovnicie a sfinţilor din sinaxarele „bisericii neamului”…Eh, predicile noastre – ca orice predică - nu urmăresc atât să acuze un minus de bibliografie ori vreo lectură obligatorie nefrecventată, cât să înmulţească iubirea în lume, să proclame (o dată mai mult) lecţia smereniei, a crucii etc. Dar cu fiece zi care trece mă întreb dacă nu cumva această metanoie nu ar trebui să înceapă în inima noastră, dacă nu ar trebui - noi, predicatorii – să mai luăm o pauză de auto-reflectare şi rezolvăm ce se mai poate rezolva cu aceia pe care nu îi (mai) iubim din varii motive. Cu riscul de a-mi aprinde alte paie-n cap, aleg totuşi să rămân la versurile nemuritoare ale acestui text necanonic de (sorry) „muzică uşoară” din alte timpuri:

orice om pe care nu pot să-l iubesc

este pentru mine un prilej de adâncă tristeţe

orice om pe care l-am iubit şi nu-l mai pot iubi

înseamnă pentru mine un pas spre moarte

când n-am să mai pot iubi pe nimeni

când n-am să mai pot iubi am să mor

voi, care ştiţi că meritaţi dragostea mea

aveţi grijă, aveţi grijă

să nu mă ucideţi

să nu mă ucideţi…

No trespassing

Aseară, într-o sală înfrigurată, am ascultat cu Theodor lucrări de R. Ward (Dialoguri pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră), Fr. Poulenc (Concertul pentru două piane şi orchestră, în re minor) şi A. Dvořak (Simfonia a IX-a în mi minor, op. 95 - Din lumea nouă). Solişti: Alexandra Guţu (cello), Sorin Dogaru (pian), Gabriel Popa (vioară), soţii Mihailescu (pian). Apoi ne-am reunit tustrei cu prietenii noştri la „Casa cu flori” pentru o restanţă: sărbătorirea celor trei născuţi la sfârşit de august şi început de septembrie (Raluca, Michelle & Cornel).

Azi, pe o ploaie torenţială (a plouat toată ziua) m-am îmbarcat, cu Theodor, pe vasul de la McDrive unde îşi serba ziua Iulia. Trei dintre adulţi au stat deoparte (în incinta restaurantului) la o cafea, în timp ce copiii se jucau karaoke pe ritmuri gen „Gaşca mea” (Hi-Q). Noi, cei mari, am călătorit prin înalte sfere în discuţii ce tămâiau spaţiul profan de la Mc.

Discuţiile, în general, atunci când îmi lasă în urmă un aftertaste nu tocmai mângâietor şi odihnitor nu sunt altceva decât lucru manual. Adică: după cum îţi aşterni, aşa dormi. Sau: semeni vânt, culegi furtună. După cum pun în cuvinte ceea ce simt (nătâng, arătând chiar ceea ce simt) e şi feedback-ul. De fapt, e foarte simplu: ţine de aşa-numita limită de discreţie despre care aflăm atunci când – în lumea civilizată sau, mă rog, acolo unde oamenii încearcă măcar să fie politicoşi - ne apropiem de un ghişeu. Dacă se depăşeşte această limită (în bănci sau în oficiile poştale etc. e marcată printr-o linie galbenă ce-ţi indică locul unde trebuie să te opreşti), o faci pe pielea ta. Şi poate că e bine aşa. De ce? Pentru că fiecare om îşi plăsmuieşte visele sale, idealul său, crezul său. Cu ce drept intrăm noi cu bocancii cu crampoane în sufletul omului? Păi, cu dreptul de a-l – credem noi – „lumina”, de a-l aduce „pe cale” – ne justificăm noi, amăgindu-ne. Intenţii bune, numai că operaţiunea e extrem de delicată. În ceea ce mă priveşte, am dat greş întotdeauna şi atunci când am călăuzit, şi atunci când am fost călăuzit cu predici „ca la carte”. Mi-a ieşit însă atunci când călăuzirea - într-un sens sau altul - s-a produs cu respect faţă de … limita de discreţie.

Scurtă întâlnire

Extraordinară întâlnirea (sau, mai bine, petrecerea, în sensul dat de Constantin Noica acestui termen) cu regizorul Nicolae Mărgineanu, care s-a deplasat până la Timişoara ca să ia un interviu pentru documentarul la care lucrează: un film despre drama tatălui său şi a celor care au cunoscut pe propria piele Gulagul, în „obsedantul deceniu” cinci şi jumătate din al şaselea. Cele aproape două ore petrecute la Symphony Café, în drum spre gară şi la o pizzerie au fost folosite la maxim: am povestit de filme, actori, regizori cu o vervă ce depăşea cu mult limita de timp de care dispunea maestrul. Pentru el, pierderea tatălui (plecat, la fel ca personajul din filmul lui Kusturica din 1985, na službenom putu, adică în - eufemistic, desigur – „călătorie de afaceri”) şi opreliştile care i s-au pus după aceea (pentru „originea nesănătoasă”) au fost o încercare din care a ieşit mai puternic. A fost un prilej „chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Întuneric, tăciune în inimă, albastru ger pe frunţi, pecete arsă cu fier pe coapsă, lacrimă în bulgăre de ţărână şi sâmbure de cer (ipostaze ale suferinţei surprinse de Lucian Blaga în poemul său „Laudă suferinţei”), această năpastă avea să preschimbe – în cazul său – argila-n duh „ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”. Şi-ntocmai ca-n versurile blagiene, Tatăl „carele este şi va fi” a alungat din calea sa doar acea suferinţă care destramă. Pe „aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă” a lăsat-o să-şi desăvârşească lucrarea. Parte din rodul ei este familia minunată de care are parte acest om şi, de asemenea, filmografia sa luminoasă, nedeclamativă şi neresentimentară.

Continuă să mă urmărească imagini, stări şi chipuri din Un om în loden (opera prima, 1979, un film poliţist de referinţă în cinematografia românească, o replică inteligentă la filmele de serie cu comisari ale „nemuritorului” Sergiu), Ştefan Luchian (cu plastica uluitoare a lui Călin Ghibu), Întoarcerea din iad (pentru imaginea lui Vlad Păunescu, dar şi pentru Maria Ploae, Remus Mărgineanu, Constantin Brânzea, Ana Ciontea şi…Dragoş Pâslaru), Pădureanca (pentru Manuela Hărăbor, dar şi pentru Adrian Pintea, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc), Flăcări pe comori (inspirat din scrierile lui Agârbiceanu, cu un Claudiu Bleonţ încă necabotin, cu un Mircea Albulescu de zile mari, cu prezenţa cool a lui Remus Mărgineanu, cu soundtrack-ul lui Cornel Ţăranu ce prelucrează armoniile şi linia melodică din Dueliştii lui Ridley Scott, cu – în fine – imaginea electrizantă a lui Vlad Păunescu), Undeva în Est (despre rezistenţa anticomunistă din munţi, cu aceiaşi Remus Mărgineanu şi Maria Ploae, dar şi cu Marius Stănescu), Priveşte înainte cu mânie (tot Remus Mărgineanu, apoi Luminiţa Gheorghiu, Cristi Iacob, Petre Nicolae – portretul grim al unui orăşel de provincie de la malul mării în primii ani după căderea lui Ceauşescu), Faimosul paparazzo (pentru Maria Ploae şi Marcel Iureş) &, last, but not least, Binecuvântată fii, închisoare (pentru Maria Ploae şi celelalte: Dorina Lazăr, Margareta Pogonat, Ecaterina Nazare – un crâmpei din infernul gulagului autohton).

Şi, cum aş putea uita, dacă mă mai gândesc la seria B.D.-urilor e doar pentru „ochiul” care i-a filmat pe Caragiu & co. din acele trei comedii extrem de populare. Înainte de a fi regizor, Nicolae Mărgineanu a fost operator. (Şi înainte de a fi operator a fost nevoit să schimbe la job-uri, căci omul era – în acei ani cumpliţi – sub vremi.) Atunci avea să filmeze, în 1971, palpitanta Explozie (acelaşi regizor, Mircea Drăgan, nenumărate vedete: Caragiu, Beligan, Motoi, Diaconu, Piersic, Dem Rădulescu, Draga Olteanu, Jean Constantin şi …Gheorghe Dinică), iar câţiva ani mai târziu Tănase Scatiu (cartea sa de vizită ca director de imagine) şi primul western românesc, Profetul, aurul şi ardelenii.

M-am despărţit de regizorul Nicolae Mărgineanu cu nădejdea că ne vom revedea undeva, cândva…Şi mai ales cu bucuria de a-l fi simţit atât de apropiat de parcă ne ştiam de când lumea, nu doar de câteva zile...

America, America...

A.E. îmi trimite o serie de citate despre America. Printre ele: America is God’s crucible, the great Melting-Pot where all the races of Europe are melting and reforming! The real American has not yet arrived. He is only in the crucible, I tell you – he will be the fusion of all races. (Israel Zangwill); Americans always try to do the right thing after they’ve tried everything else. (Winston Churchill); I confess that in America I saw more than America; I sought the image of democracy itself, with its inclinations, its character, its prejudices, and its passions, in order to learn what we have to fear or hope from its progress. (Alexis de Tocqueville); Where liberty dwells, there is my country. (Benjamin Franklin); Sometimes people call me an idealist. Well, that is the way I know I am an American. America is the only idealistic nation in the world. (Woodrow Wilson); I found America the friendliest, most forgiving, and most generous nation I had ever visited. We South Americans tend to think of things in terms of convenience, whereas people in the United States approach things ethically. This — amateur Protestant that I am — I admired above all. It even helped me overlook skyscrapers, paper bags, television, plastics, and the unholy jungle of gadgets. (Jose Luis Borges); It’s the fractious, maddening approach to the conduct of human affairs that values equality despite its elusiveness, that values democracy despite its debasement, that values pluralism despite its messiness, that values institutions of civic culture despite their flaws, and that values public life as something higher and greater than the sum of all our private lifes. (The Editors of The Atlantic Monthly)

Drept răspuns găsesc acum doar cele afirmate de Petre Ţuţea: Omul, când e singur, poate face fel de fel de unelte. Adică devine american, spun eu. Eu aş scrie peste Statele Unite astfel: „Omul este un animal care fabrică unelte.” M-au întrebat unii care sunt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sunt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu încape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da' spiritual America e o Ghana; pe lângă India e primitiva. Americanii nu mor în război. Sunt supra înarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului. Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic... şi noi şi ruşii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învăţam acum nemţeşte cu dicţionarele pe genunchi. În belşugul de-acolo nu poate apărea o gândire teologică. Americanii n-au vocaţie; Îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani. La acestea aş mai adăuga şi replica dură dată de Soljeniţân poporului american (pe care l-a scandalizat atunci, prin 1976), după expulzarea sa din URSS. Nu-mi dau încă prea bine seama de ce acest celebru supravieţuitor al Gulagului a preferat întoarcerea în Rusia şederii bine-mersi în America. De ce a preferat traiul într-un fost lagăr comunist confortului occidental. Să fi resimţit el că dictatura corectitudinii politice e mai periculoasă ca dictatura sub Stalin?

Unii rezistă „transplantului”, alţii nu-l suportă. E foarte simplu, în fond. Este atât de absurd să arăţi cu deştu’ spre „pământul făgăduinţei” şi să afirmi că borna democraţiei mondiale este focarul tuturor răutăţilor, ca şi cum axa fină şi nevăzută care desparte binele de rău n-ar trece – aşa cum bine a observat Soljeniţân – prin chiar inima omului. Un alt concurs de împrejurări putea să-l trimită pe cel care a rămas în „patria mamă” în labirintul Lumii Noi, la fel de bine cum alte circumstanţe puteau face imposibilă plecarea acolo a celui care, inevitabil, va fi un dezrădăcinat. În ce priveşte acomodarea (sau lipsa de acomodare) cu noile condiţii de viaţă, e o problemă de pregătire – sufletească, profesională etc. Până la urmă bucuria de a trăi sau gustul amar al singurătăţii (alienării, înstrăinării) nu ţine de o zonă geografică anume…

În ceea ce mă priveşte, mă abţin să mă pronunţ în cazul Americii pur şi simplu pentru că nu am experimentat şi nu am gustat din „visul american” atât de sfânt celor ce caută să-l transforme în realitate. Nu sunt americanofil, însă nici nu doresc să pronunţ împotriva ei. A o incrimina teribilist şi resentimentar mi-ar părea un gest la fel de unfair ca atitudinea teribilistă a „iluminiştilor” de serviciu – fii ai Bisericii, însă înveninaţi, revoltaţi şi emancipaţi – care, ca outsiderii, blamează popii şi cadrul liturgic, fără o minimă apropiere de el, fără să fi gustat vreodată din frumuseţea lui sacramentală. De aceea cred în continuare că America are nu doar ciudăţenii şi sminteli, ci şi o taină a ei pe care – recunosc - nu am desluşit-o decât, cel mult, în parte.