To Sir, with hate

Dascălii din România, între ultimele perle de cinism de tip Popeye („…Spun că au salariul mic, deşi au o normă de 16 ore pe săptămână. … Eu i-aş spune domnului profesor că dânsul are totuşi 16 ore pe săptămână, iar eu muncesc 16 ore pe zi. Dacă va face un calcul să vadă cu cât e plătit pe oră, va constata că e mai bine plătit decât mine … aşa e viaţa în capitalism”) şi înjurăturile „piraţilor” (comentatori de pe forumuri) ce ar vrea să pună la zid profesorimea impostoare: „Bă, loazelor de profesori nu vă e ruşine să minţiţi ca ordinarii că munciţi 40 de ore, că veniţi la şcoală cu 4 ore înainte ca să pregătiţi ora. Voi veniţi cu 10 minute după ce începe ora şi plecaţi pe poartă imediat cum terminaţi ora. Bă, loazelor, am fost cabanier şi jigodii ca voi nici măcar într-un an nu am văzut cu copiii în excursii de frică să vă asumaţi responsabilităţi. Are dreptate preşedintele: La muncă! În România vă e ruşine să aveţi al doilea job, dar peste graniţă curăţaţi şi c....t fiindcă acolo nu-l cunoaşte nimeni pe „domn profesor”. Ar trebui să vă băgaţi capul în pământ de ruşine la nivelul la care se află învăţământul românesc. Sunteţi mai proşti, mulţi dintre voi, decât cei în faţa celor care mergeţi. Nu ştiţi să deschideţi un calculator, nu sunteţi la zi cu informaţiile, vă interesează doar salariul şi pensia.” Ambele perspective divulgă aceeaşi stare de lehamite faţă de învăţământul românesc.

Magazinul de vise

Pe vremuri, şi ce vremuri frumoase, în cetatea în care m-am născut aveam să descopăr că există câteva magazine cu profil ciudat. Atunci, în anul de graţie 1989, când plopul a făcut pere, aceste magazine din oraşul meu – sălile de cinema - se numeau: Capitol, Timiş, Dacia, Arta, Victoria, Constructorul, Studio, Parc, Unirea, Melodia, Muncitoresc Fratelia, Steaua Roşie Mehala, Muncitoresc Freidorf. (Fără a mai socoti cele cinci grădini de vară sau sălile cu proiecţii de filme pe 16 mm.) Şi fiecare dintre ele – uneori în şase reprezentaţii pe zi - vindea vise. Aveam să le descopăr treptat, iar pânza albă pe care se proiectau mii de iluzii a devenit, pentru mine, cea dintâi catapeteasmă. Era fereastra prin care evadam spre nenumărate lumi imaginare, într-o vreme în care gardienii de la frontiera ţării aveau puştile îndreptate spre interior, nu spre în afară.

Precum personajul Miei Farrow din The Purple Rose of Cairo eram nedezlipit din cinematografe. Iubeam până şi „icoanele” pe care, diverşi funcţionari le strecurau sub vitrinele de reclamă (ah, cât îi invidiam pentru privilegiul – credeam eu – de a avea acces la depozitul cu afişe de cinema). Idolii au fost, mai întâi, Tarzan - omul maimuţă, Stan şi Bran, „ciocoflenderul” de Piersic şi „dinozaurul” (de azi) Nicolaescu. A fost apoi întâlnirea crucială cu Toma Caragiu din Actorul şi sălbaticii. Au rulat, desigur, o groază de filme conjuncturale (ruseşti, chinezeşti, nord-coreene, bulgăreşti, româneşti etc.), filme-conservă sau filme „alimentare”.

Dar au existat (mai rar, de bună seamă, dar – spre deosebire de vremurile de acum - au existat!) şi filme-eveniment, ca nişte „sculpturi în timp”. Filme de la care plecai „alt om”, care te puneau pe gânduri şi – dacă le urmăreai cu atenţie – îţi dezvoltau capacitatea de a contempla, de a reflecta, de a analiza. Te îmbogăţeau sufleteşte şi te înnobilau ca om. „Fantezii!” – vor spune unii, neîncrezători în posibilitatea cinematografului ca artă de a transcende realitatea, de a capta „freamătul vieţii” şi sufletul omului. Dar fantezia lor nu amăgea şi nu era o simplă schimbare de decor. Şi poate că nici nu era fantezie, căci nu urmăreau să distreze mintea cu „un alai de alte lumi posibile” (dar neesenţiale), ci „o solicitau să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizând eul” – după cum spunea Nicolae Steinhard referindu-se la „fantasticul credinţei”. Aşa a fost, la începutul anilor 70, întâlnirea cu Andrei Rubliov, iar zece ani mai târziu, experienţa stranie cu un film numit Călăuza – film ce şi-a pus amprenta adânc asupra mentalului celor care l-au vizionat. (Câţi dintre spectatorii Călăuzei sunt încă credincioşi idealului - donquijotesc, hristic - pe care Tarkovski îl sădise atunci în inimile privitorilor este o altă poveste.) Aşa au fost experienţele cu filme regizate de Nikita Mihalkov, Andrej Wajda, Kristof Zanussi, Milos Forman, Jiri Menzel, Istvan Szabo, Sydney Pollack, Liviu Ciulei, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc etc. Unii, mai norocoşi, au fost mai „jucaţi”. Cu alţii, opoziţia factorilor de decizie (în privinţa difuzării) a fost de zeci de ori mai puternică şi filmele lor sunt încă de „nişă”, cvasi-necunoscute chiar în cercurile de specialitate.

Un amic din „tânăra generaţie” (care a împlinit deunăzi un sfert de veac de existenţă) şi-a propus să-şi facă de ziua lui cadou o (re)vizionare a Călăuzei. Pe suport digital, evident. „Este foarte dens, greoi. Trebuie văzut pe ecran mare…” – au fost primele lui cuvinte după vizionare. Are dreptate. Şi m-am gândit că, pe cât de nefiresc şi de suprarealist e să găseşti, azi, în repertoriul cinematografelor (câte au mai rămas, şi nu numai din ţara asta) filme de Tarkovski, de Kurosawa, de Bergman, de Antonioni, de Bunuel sau Fellini (pentru a pomeni doar pe câţiva dintre regizorii consacraţi în jumătatea a doua a secolului XX), pe atât de firesc era atunci (în anii 60-70-80) să intri – într-un cinematograf obişnuit, nu într-o sală de cinematecă – la filme „clasice” sau „antichităţi” ale marilor regizori ai lumii. Orice proiecţie cu un astfel de film (atunci când nu era, „la cererea publicului”, reprogramat cu un „film de casă”) aducea o imensă bucurie în anii aceia sordizi, cenuşii.

Azi, din cele 13 „temple” ale filmului, în urbea mea au rămas doar două, şi ele pe cale de dispariţie. Celelalte şi-au schimbat destinaţia ori sunt lăsate în paragină. Pe lângă ele, a apărut de câţiva ani complexul Cinema City, cu vreo şapte săli de proiecţie. Condiţii de lux. Repertoriul însă, în mod constant, cuprinde exclusiv filme americane realizate în anul în curs (comedii, SF, melodrame, acţiune, suspans, poveşti de dragoste, desene animate), dintre cele care distrează mintea cu „un alai de alte lumi posibile” dar neesenţiale, nesolicitând-o să se concentreze asupra realităţii, spălând spectatorii pe creieri şi idiotizând eul.

Best kept secret

Neatras nici măcar de numele regizorului (Milos Forman), iniţial am refuzat să văd The People vs. Larry Flynt / Scandalul Larry Flynt. Publicitatea excesivă îl făcuse, oricum, previzibil. L-am văzut, până la urmă, o dată şi bine. Şi am rămas în minte cu imaginea lui Althea (Courtney Love) - un personaj odios şi, fapt bizar, pe alocuri învăluit de o tandreţe seducătoare.

Ceea ce mi se pare însă cu adevărat odios şi scandalos este mecanismul manipulării din spatele unui astfel de proiect cinematografic. Vasăzică, din înfruntarea dură dintre un proxenet de lux şi un predicator de lux înclini să fii de partea proxenetului, a desfrâului pe care acesta îl vrea legalizat. E mai haios, oricum, decât morga calvină a celuilalt. La o privire mai atentă însă, conflictul din acest film pare să reflecte o tensiune veche de secole, în lumea occidentală. Atunci când creştinătatea derapează înspre moralism şi puritanism este inevitabil să nu apară, ca reacţie, personaje gen Larry Flynt, ce pur şi simplu refuză să se închine unui fals zeu propovăduit de nişte ipocriţi. Şi care, în numele libertăţii individului (garantate constituţional) de a se exprima, consideră că îşi pot permite orice. Mai ales dacă îşi plătesc impozitele.

Dinspre zona cuminte a dreptei socotinţe (cea de-a treia cale), nu se pune problema de a alege disjunctiv (sau, sau), ci de a refuza disjunctiv (nici, nici) ambele „judecăţi”. Ori filmul lui Forman celebrează cu asupra de măsură victoria unei strâmbătăţi amorale colorate (chiar pestriţe), deocheate şi depravate asupra derapajului moralist cenuşiu, pietist şi habotnic. Marele absent din filmul lui Forman - calea de mijloc (singura prin care ne putem păstra nezdrobiţi de inevitabilele încercări de-a dreapta ori de-a stânga), dreapta judecată – este în continuare „secretul cel mai bine păzit” în lumea civilizată. Nici un cuvinţel şi nicio imagine nu trimit către ea. Ecranul este ocupat de triumful legalizării afacerii dubioase a lui Larry (Woody Harrelson), mascate de sloganul libertăţii de exprimare a individului.

La final, o paranteză melodramatică: amintirea iubitei Althea, care – fiind răpusă de o boală incurabilă – n-a mai apucat victoria lui Larry asupra bigotului predicator. Mereu surprinzător de adevărate, cuvintele Pr. Rafail Noica: „Omul, şi în păcatul lui, dacă-l înţelegem drept şi esenţial, tot cele drepte caută, tot pe Dumnezeu Îl caută” sunt valabile în cazul acestui film. Oare nu tot spre „cele drepte” – împleticindu-se, devorându-se - caută Larry şi Althea, în existenţa lor căzută, în iubirea lor pătimaşă?

Sorry

Formidabilă pilda evanghelică a iertării dumnezeieşti a datornicului celui dintâi - iertare cerească totală, la antipodul iertării omeneşti meschine, contabile (care, de fapt, nici nu se poate numi iertare…)! Coborând ierarhic, ajungem la un alt datornic, care cerea celui dintâi iertarea datoriei sale infinit mai mici. I se refuză. Cel căruia îi fusese iertată o datorie uriaşă nu vrea să ierte, la rându-i, o datorie infimă a unui supus. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Cam aşa este tălmăcirea în ediţiile vechi ale Bibliei…

…Citeam deunăzi într-o gazetă un articol despre traducerile recente, neoprotestante, ale Scripturii. Limbajul sugestiv, considerat mult prea arhaic, „poetic” şi greu de înţeles de omul modern, a fost substanţial înlocuit de neologisme şi termeni „concreţi”, expliciţi. Sus-pomenita sintagmă evanghelică devine: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre pentru că noi iertăm greşiţilor noştri”. O condiţionare, aşadar. Ceea ce e cu totul altceva. E deja o altă religie. Pe de altă parte însă, este – psihologic vorbind – mult mai confortabil să te autosugestionezi că eşti deja desăvârşit (redeemed), că ai deja viză pe paşaportul către paradis, decât să ceri asemenea Sf. Efrem Sirul: „Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. A-ţi asuma strâmbătatea în care te afli presupune o tărie morală care a fost mereu certată cu corectitudinea politică. A adopta o formulă confesională de tip hocus-pocus (de exemplu Sola Scriptura sau Sola fide), este, ce-i drept, mai la-ndemână omului deprins cu o mentalitate juridică, legalistă.

Şi totuşi, căinţa aceea transformatorie, care pătrunde până în măruntaiele gândurilor şi simţirii, este un proces de o viaţă, încheiat abia dincolo, unde „drepţii se odihnesc”. Nu o poţi negocia nicăieri. Nu există, în acest sens, scurtături, fente şi păcăleli. Ceea ce există (sau poate exista, pentru cei care nu vor să mintă şi să se mintă) e un timp al pocăinţei (nu al remuşcării sterile, tânguitoare şi teatrale) autentice. Care îl aşteaptă pe fiecare atunci când s-a dospit îndeajuns nevoia imperioasă de „schimbare la faţă”, de metanoia.

Almanah Cinema 1981

Sub genericul „Talent. Valoare. Responsabilitate”, un prim articol anonim (semnat: „Cinema”) din Almanahul Cinema 1981 salută cele mai bune filme de actualitate (Proba de microfon, O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Stop-cadru la masă) ca şi cele mai bune filme de epocă sau istorice (Lumina palidă a durerii şi Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu) ale anului 1980. Toate sunt „o victorie împotriva rutinei şi a inerţiei, o ţâşnire cu mult deasupra liniei de plutire”.

O dezbatere pe marginea filmelor istorice (tema centrală a volumului) oferă unor istorici ocazia să răspundă la câteva întrebări despre cât de nociv este ilustrativismul într-un film istoric. Răzvan Theodorescu admite că merge la filmele istorice „cu dorinţa secretă de a nu le vedea sufocate nici de date istorice, nici de decoruri sau costume de o exactitate „arheologică” fără cusur şi în cele din urmă insuportabile”. Un film istoric, arată el, ar trebui să fie realizat, „înainte de orice, cu mijloacele moderne ale acestei arte şi în limbajul ei specific, un prilej de a sugera – nu de „a arăta” – celor de azi, cât de mult, cât de adânc la individual şi colectiv deopotrivă, sunt ei continuatorii aceluiaşi flux omenesc neîntrerupt, copărtaşi ai unor mentalităţi şi psihologii care, oricât s-au preschimbat în trecerea timpului, au rămas fundamental aceleaşi în datele esenţiale ale istoriei omului”. Din cinematografia românească, cunoscutul istoric de artă pomeneşte Duminică la ora 6: „un film istoric în cel mai bun înţeles al cuvântului, pe care l-am asemănat de multe ori, pentru mine, cu mari filme poloneze dedicate Rezistenţei”. Din cinematografia mondială se opreşte la Rubliov-ul lui Tarkovski, „unde neştiuţi de posteritate, zugravi şi copii, histrioni şi monahi se află împreună într-unul din cele mai superbe dialoguri despre om, istorie şi artă imaginat în cultura ultimelor decenii”.

În grupajul „Studioul Alexandru Sahia după 30 de ani”, Eva Sârbu şi Călin Căliman propun câteva portrete de documentarişti. Între ei, Ada Pistiner (Stork, Costtineşti, la Marea Neagră, O echipă de tineri, dar şi lung-metrajul Stop-cadru la masă), Slavomir Popovici (Romanţe aspre, Semnul bradului, Letopiseţul lui Hrib, Bun ca ziua, Cuvinte de învăţătură) şi – surpriză! - Mircea Săucan, un cineast (Casa de pe strada noastră, Fumaţi?!, Puţin adevăr despre alcool, Alerta, dar şi lung-metrajele: Când primăvara e fierbinte, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei) „cu formulă unică”, „cu sensibilitatea ca o boală”, „cu adâncimea privirii în sensul lucrurilor, cu meandrele gândirii”.

Dan Stoica ordonează câteva „fişe dintr-un dosar al filmului istoric”. Nu lipsesc opus-uri de marcă precum: Intoleranţă, Crucişătorul Potemkin, Patimile Ioanei d’Arc, Napoleon, Iluzia cea mare, Ivan cel Groaznic, Ghepardul.

Mariana Ioan întreabă actorii ce s-a spus demn de a fi reţinut despre interpretările lor şi ce anume regretă că nu s-a spus. Leopoldina Bălănuţă se eschivează şi răspunde printr-o întrebare: „De ce nu avem o şcoală românească de film, când avem şi regizori şi actori şi scenarişti talentaţi?” Carmen Galin mărturiseşte că de la „fata cu ochii bridaţi” (la debut, în 1968) la „Carmen Galin cu G de la graţie” (în Almanahul de vară 1980) a avut parte de multe aprecieri şi de multe formulări calde şi plăcute. Victor Rebengiuc e laconic: „Dacă s-a spus, de ce să mai spunem o dată? Ce nu s-a spus e bine că nu s-a spus. Poate n-or fi avut ce să mai spună…” Cât despre „formularea cea mai potrivită”, Tora Vasilescu o găseşte în „memoriile” operatorului Ion Marinescu despre Proba de microfon: „Filmăm într-un interior…Tora se ceartă cu Mircea sau repetă. Nu mai ştiu. Instinctiv pun diafragma. Gata de filmare.”

Andrei Bacalu arată că sunetul – „acea baie de senzaţii” – transformă cinematograful într-o „adevărată maşină a timpului”. Iar ca exemplu dă banda sonoră a filmului SF Războiul stelelor şi muzica amestecată cu sunet de flăcări, Wagner combinat cu elicoptere şi rachete în Apocalypse Now.

Rubrica „Literatura actorilor” conţine versuri şi proză de Ştefan Iordache, George Mihăiţă, Mircea Diaconu, Margareta Pâslaru, Amza Pellea, Ştefan Radof, Ioana Crăciunescu, Dorel Vişan, Ernest Maftei, Adrian Pintea, Emanoil Petruţ, desene de Horaţiu Mălăele, precum şi acest poem de Carmen Galin:

M-am mutat în mine!

Am părăsit lumea,

Oamenii, cerul şi stelele,

Pentru gălăgia din mine.

Ce tare se vorbeşte!

Am să fac cale-ntoarsă!

[Fotografia de pe copertă: Maria Ploae & Ion Caramitru - interpreţii principali ai filmului Ştefan Luchian, regia Nicolae Mărgineanu, 1981]

A fi sau a nu fi … struţ?

Am ajuns, printr-o conexiune de link-uri, la un site ortodox foarte bine articulat, argumentat şi realizat grafic. Domnul care – sub anonimat - îl administrează (şi prestează pentru el postări, comentarii, cateheze pravoslavnice etc.) s-a gândit să recomande şi un film – unul singur - care, consideră el, cadrează cu „peisajul”. Acel film se numeşte Pridel Angela. Bună alegere, recunosc. Profilul acestui portal web ar suporta însă foarte, foarte puţine filme care ar corespunde criteriilor nu atât artistice, cât morale, „duhovniceşti” ale blogului respectiv. Deşi, deşi, dacă e să căutăm nod în papură, chiar şi Pridel Angela conţine un potenţial smintitor. Şi mă gândesc mai ales la relaţia ambiguă dintre Maxim şi „îngerul lui păzitor”.

Un prim comentariu la această postare a reuşit să mă amuze. Un cineva, presupus ortodox, se arăta dornic să vază şi dumnealui filmul cu pricina. Dar nu înainte de a-şi lua măsurile de precauţie: „Am ceva întrebări înainte să risc să mă uit la film (pentru cine a văzut filmul): filmul conţine violuri, început de violuri sau alte păcate trupeşti? Dacă da, ce conţine exact? Mulţumesc anticipat! :)” Răspunsul moderatorului de site: „Un glonţ în cap. Dar nu se vede momentul.”… Sigur, e foarte adevărat ce spuneau Părinţii din vechime: „Fereşte-ţi ochii să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Dar tot vorbă înţeleaptă – de la Mântuitor zicere - este şi: „Dacă ochiul tău este curat, atunci trupul tău va fi plin de lumină”.

Îmi amintesc de cartea lui Frank Schaeffer, Sham Pearls for Real Swine. Lectura ei a fost, pentru mine, revoluţionară. Aveam să descopăr atunci un personaj extrem de interesant, un căutător însetat după „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Ce-i drept, setea de frumos şi bine i-au sădit-o în suflet părinţii săi, misionari americani (protestanţi cu mare aplecare către cultura şi arta lumii) în…Italia şi Elveţia. Dar, spre surprinderea multora, toată degringolada protestantă avea să-l ducă spre formele străvechi de rugă şi închinare. A descoperit mai întâi Romano-Catolicismul şi, în final, Ortodoxia. Iată ce spune acolo Schaeffer: „Arta distruge, zideşte şi redefineşte. Arta incomodează. Arta de calitate (care, printre altele, spune adevărul), este bună în sine, chiar atunci când tratează lucruri rele. Arta de calitate este interesată de orice. Arta, la fel ca Biblia, nu este definită de o perioadă istorică anume. Arta explorează imoralitatea şi imortalitatea. Nu există subiecte tabu pentru arta de calitate fiindcă arta nu se teme de adevăr. La fel ca Hristos, arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă. Cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta. Arta este materială şi totuşi veşnică. Arta este omenească. Arta este o oglindă pentru lume. Este puntea dintre trup şi suflet.”

Altfel spus: arta, ca şi viaţa este un risc. Pe care unii şi-l asumă, iar alţii nu, preferând în schimb – vorba profesoarei mele de chimie din liceu – „politica struţului”. Rămâne deci întrebarea: A fi sau a nu fi … struţ?

Almanah Cinema 1978

Pe coperta Almanahului Cinema 1978 zâmbesc cititorilor Florin Piersic şi Ioana Pavelescu, capete de afiş în două premiere ale anului: Eu, tu şi…Ovidiu, respectiv Rătăcire. Almanahul debutează – după deja obişnuita suită de portrete şi citate ale „conducătorului suprem”, pe primele pagini – cu un articol semnat de Ioan Grigorescu şi Valerian Sava: „Locul şi rolul cinematografului românesc în cinematografia contemporană”. Cifre, statistici, evoluţii cantitative şi calitative. Se pune accent, cum altfel, pe filmele preocupate de o „dezbatere etică” a problemelor actualităţii. Pe lângă titluri conjuncturale, care astăzi nu mai spun aproape nimic, sunt citate Ilustrate cu flori de câmp şi Filip cel bun. Din păcate însă grâul (atâta cât e) este amestecat cu neghina şi, pentru cititorul (şi spectatorul) neavizat, Oraşul văzut de sus ori Viforniţa sunt pe aceeaşi treaptă cu Mere roşii sau Cursa. De asemenea, la alte secţiuni (genuri), alături de Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Dincolo de pod, Prin cenuşa imperiului se pun alături filme ca: Buzduganul cu trei peceţi, Osânda, Mihai Viteazul sau Nemuritorii.

Luminiţa Ioan se ocupă de felul în care operatorul Ovidiu Gologan traduce fiecare temă vizuală într-o metaforă plastică. Sunt alese, spre exemplificare, două filme: Moara cu noroc şi Pădurea spânzuraţilor. D.I. Suchianu şi H. Dona îşi propun să cerceteze melodrama cinematografică. Gen care presupune – aflăm din manualele de „poetică”: „subiecte extraordinare, senzaţionale, intrigă complicată, amestecând genurile; personaje simplificate şi contrastând unele cu altele; teme moralizatoare, cu stil când pompos, când de o familiaritate trivială”. Concluzia lor: „Melodrama are încă un drum lung”.

Ileana Costin publică un fragment dintr-un interviu dat de Sophia Loren gazetei Journal de dimanche. Celebra vedetă povesteşte acolo viaţa de actriţă, de soţie, de femeie. Cuvintele ei despre emanciparea femeii au ecou chiar şi în zilele noastre: „Cred că familia a ajuns în pericol. Mulţi tineri resping căsătoria. Fetele vor să aibă copii, dar nu vor să aibă soţi. Femeile vor să muncească până la epuizare, dar în afara casei. Unele ajung să se sinucidă sau să-şi omoare copiii. … Copiii noştri suferă, se simt mai puţin iubiţi, mai puţin protejaţi. Unii se refugiază în drog, alţii se sinucid. Celulele familiale sunt distruse.” La rândul ei, Magda Mihăilescu ia în colimator alte metehne ale societăţii de consum: „O tinereţe întârziată dincolo de limitele vârstei. O debusolare fără emfază dar profundă. Viaţa dusă de la o zi la alta fără perspectivă. Aceste trăsături marchează o serie de personaje din filmele recente ale cinematografului societăţii de consum. Care este cauza?” Iar filmele pomenite sunt: Mean Streets, Taxi Driver, Scarecrow, Rocky, Alice Doesn’t Live Here Anymore.

Câţiva actori români răspund la întrebarea: „Ce oameni, ce întâmplări, ce experienţe v-au marcat creaţia?” Ştefan Iordache aminteşte de colegii din institut: „Eram foarte buni prieteni şi ne ţinea şi mai bine alături aceeaşi pasiune nebună pentru teatru. Dormeam în institut, repetam noaptea, repetam ziua, repetam zile şi nopţi ca să ne iasă un gest sau o simplă trecere prin scenă. Au fost dintre cele mai fericite zile din viaţa mea. am fost crescuţi în respect pentru meserie, am fost făcuţi să înţelegem că şi asta este o meserie ca oricare alta, pe care nu poate s-o facă oricine.” Violeta Andrei consideră că întâlnirea cu literatura (Eminescu, Shakespeare, Camil Petrescu, Dostoievski) a fost crucială. La fel, educaţia artistică, care avea să o modeleze decisiv: cunoaşterea literaturii române şi universale, pasiunea pentru muzica clasică, pentru artele plastice. Mariana Mihuţ se consideră un om norocos: „Am lucrat cu colegi şi regizori mari. Cei mai mari. Cum să nu te marcheze acest lucru?” Draga Olteanu-Matei îşi aminteşte: „În noi s-a turnat cu toptanul un har clocotitor” şi-i evocă pe profesorii ei din institut: Mihai Popescu, Tudorel Popa, Alexandru Şahighian, Beate Fredanov, Moni Ghelerter, Al. Finţi. Irina Petrescu este recunoscătoare oamenilor pe care i-a cunoscut, care – fără să ştie – i-au dirijat educaţia, care au urmărit-o: „Nu momente, nu conjuncturi, nu întâmplări. Sau poate câteva momente, câteva conjuncturi, câteva întâmplări…”

Sub genericul „Cinerama”, câţiva regizori îşi prezintă filmele la care lucrează. Între ei, Andrei Tarkovski povesteşte, pe scurt, subiectul din Stalker (Călăuza), unde „Zona este un simplu simbol, o încercare în raport cu care omul poate rămâne în picioare sau se poate prăbuşi.” Concluzia: „Nu reuşeşte să se menţină cu capul sus decât cel care este demn.”

O fotografie din Bobby Deerfield (lansat în 1977) îi surprinde pe Marthe Keller şi Al Pacino, consideraţi „revelaţia anului în America”. În fine, coperta a treia prezintă în avanpremieră un cadru cu Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan şi Mircea Diaconu din „primul western românesc”, aflat în faza de post-producţie: Profetul, aurul şi ardelenii.

In-site

„Imaginea – un anume tip de imagine, desigur: cea bizantină, canonică – este crucială în creştinătate.” – iată una din ideile pe care se sprijină şi recenta carte a lui Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana. Pentru că, atunci când este icoană (iar nu tablou religios), imaginea oferă o relaţie faţă către faţă cu Însuşi Creatorul şi Mântuitorul lumii. Şi cu Sfinţii săi. Nimic de zis. Mai ales atunci când o icoană, o biserică, o teologie a icoanei este circumscrisă unui concept, unui program iconografic coerent bazat pe canoanele din vechime. Nu-mi pot reţine, totuşi, o întrebare (din dorinţa de lămurire, nu de cârcotire): Ce se întâmplă atunci când omul, pur şi simplu, nu vede şi – orb fiind din naştere - este nevoit să deprindă noţiunea de „lumină” şi „întuneric” pe cale exclusiv raţională (cerebrală, mintală, intelectuală), fără aportul a ceea ce se numeşte, în biologie, analizatorul vizual? Cât „la sută” poate el desluşi, în aceste condiţii, din taina creştinătăţii care, ni se spune, este predominant vizuală? Dar să fie vorba de o acumulare cantitativă, cuantificabilă procentual?

Cu doi ani în urmă am fost în Cluj-Napoca. La o capelă ortodoxă mi-a fost dat să văd, în timpul Sfintei Liturghii duminicale, câţiva tineri nevăzători (aveau între 20-30 de ani). Păreau pe deplin integraţi în comunitatea participanţilor la slujbă, nu erau deloc stingheri şi nu aveau purtări declamative. Fără să poată contempla splendoarea icoanelor de pe pereţi, de pe catapeteasmă, dobândiseră – asta era evident – firescul participării la rugăciunea din Biserică, trup şi suflet. Erau ca nişte luminători printre noi, ceilalţi.

Pe la sfârşitul lunii aprilie am participat la un simpozion dedicat memoriei Părintelui Teofil Pârâianu, de la a cărui plecare în lumea celor drepţi se împlineau atunci şase luni. Părintele a fost, se ştie, orb din naştere. A văzut însă în sufletul omului ca puţini alţi sacerdoţi şi duhovnici. A avut mii de „fii şi fiice duhovniceşti”. Nu ştiu câţi nevăzători (adolescenţi, adulţi) au participat (dacă au participat) la slujba sa de îngropăciune. Dar ştiu că la acest simpozion n-a fost niciunul. Asta-mi spune că, orb fiind, Părintele Teofil era căutat, ascultat şi preţuit mai cu seamă de cei „întregi la trup”, care nu aveau handicapul său. Şi nu cred că neimplicarea socială a BOR în vieţile orbilor din România (care, apropo, sunt doar într-o proporţie neglijabilă autonomi şi activi în câmpul muncii) este pricina reală pentru care nevăzătorii (cu câteva excepţii, desigur) nu se numărau printre cei apropiaţi lui. Aşa cum nu cred în ipoteza scepticilor ce spun că miile de pelerini care l-au cercetat pe Părinte pe când trăia, îl căutau pentru că ştiau că nu trebuie să se ascundă de ochii lui atunci când i se mărturiseau.

Something in the air

Se vorbeşte într-una în vremurile noastre – reflex tipic protestant - despre importanţa de a-i „autonomiza” pe copii, de a-i lăsa pe ei să aleagă în viaţă, fără niciun amestec. Şi se minimalizează astfel rolul educaţiei – al familiei, al şcolii şi chiar al Bisericii - în viaţa unui copil. „Să aleagă copilul!” De bună seamă că, ajuns la maturitate va trebui, el însuşi, să aleagă. Normal că nu va rămâne în marsupiul părinţilor la nesfârşit. Dar până să ajungă „să aleagă singur” (ca şi cum, dacă te numeri printre cei fericiţi şi ai deprins a-ţi îmbiserici mintea mai poţi alege singur) este nevoie de pregătire, de cercetarea experienţei altora, de cunoaştere de sine, de acumulări şi decantări, de lămurire, de „încercare a toate” şi „alegere a ceea ce este bun”. De, în fine, deprindere – treptată, progresivă – a deosebirii binelui de rău. Care este ştiinţa (sau arta) supremă.

Timpul petrecut la Cebza, Lupşa ori ceasurile petrecute la Nera domoleşte – în chip neaşteptat – neliniştea şi zarva interioară. Mici crăpături sapă către un luminiş abia desluşit. Iar cu lumina, ochiul îndelung deprins cu întunecimile şi semiobscuritatea, trebuie să se obişnuiască. Duminica trecută, în timpul mesei la Cebza, una dintre maici a citit din scrierile stareţului Tadei (cuprinse în volumul Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa) de la mănăstirea Vitovniţa. Spunea, acel avvă, că, folosindu-ne de energia negativă pe care o acumulăm atunci când ne mâniem, am putea împinge – la propriu – o locomotivă. Oricum, fapt e că furia ne seacă, ne toceşte, ne îmbătrâneşte. Inclusiv supărarea pricinuită de cei care nu ne ascultă sfaturile, în zadarnicele noastre încercări de a îmbunătăţi pe alţii înainte de a pune bun început propriei noastre îmbunătăţiri. Dar, aflăm de la acest cuvios, nu numai tulburările de acest fel ne astenizează. Radiaţiile electro-magnetice din atmosferă (inclusiv cele emanate din experimentele nucleare) ne zăpăcesc la cap, ne efeminează voinţa, entuziasmul, pofta de viaţă. Ele, radiaţiile, devin astfel o prezenţă nevăzută în aer (dar şi în alimentele pe care nu mai ne vine să le consumăm) ce ne provoacă o stare de moliciune, de toropeală, de lene continuă. Sunt un duh potrivnic şi stăpânitor cu care avem a ne osteni în îndelungi lupte şi nevoinţe dacă voim să nu ne lăsăm, cum se spune, pe tânjală.

Mai povestea acest părinte îmbunătăţit că a întâlnit părinţi disperaţi ce au alergat la el neştiind ce să mai facă şi cum să se mai poarte cu copiii lor pe care i-au crescut în huzur. Şi ce putea atunci să le răspundă? Le amintea doar că omul culege ceea ce seamănă. Restul e milă dumnezeiască.

All that jazz

Finalul Balanţei de Lucian Pintilie: Mitică şi Nela lângă stejarul unde – în sens biblic – s-au cunoscut întâia oară. Nela: „Aş vrea să am un copil de la tine. Ce fel de copil poate să iasă din noi doi?” Mitică: „Dacă iese normal îl omor cu mâna mea!” … Dincolo de aceste vorbe dure se ascunde un tâlc. Ce însemna, atunci, să fii „normal”? Vedem din filmul lui Pintilie ce înseamnă doctori, procurori, preoţi, miliţieni, mineri, primari, profesori, cineaşti, CFR-işti, securişti etc. „normali”. Adică de rând, obişnuiţi.

Cât de greu de biruit este această „normalitate” la 20 de ani după evenimentele din filmul lui Pintilie se poate vedea, cu ochiul liber, oriunde ai privi în jur. Cutia televizorului reflectă şi ea starea de „normalitate” care-i stârnea atâta aversiune lui Mitică. Nu e de mirare că aceia care încearcă să spună „tembelizorului”: Retro, Satana! sunt priviţi ca nişte ciumaţi. O casă în care cresc copii – mi s-a spus recent - trebuie musai să aibă televizor, altminteri acei copii vor ajunge nişte handicapaţi, nişte neadaptaţi şi vor fi marginalizaţi de societatea „normală”…

Drogat cu imagini peste imagini, omul (devenit – spune jurnalistul lucid din Network - umanoid) nu mai poate discerne. Vulgaritatea exacerbată, can-can-urile (talk show-urile, telenovelele, telejurnalele) şi violenţa, demenţa din filmele difuzate (majoritatea americane, de ultimă oră şi, evident, color) şi mentalitatea de mahala i s-au mutat în sânge şi în meninge. Au devenit a doua lui natură. Cum să mai cugete atunci, măcar o clipă, la efectele dăunătoare (dacă nu de-a dreptul ucigătoare de suflet) ale televiziunii asupra minţii omeneşti?

Cristian Mungiu, în a sa pseudo-utopie profetică numită Zapping, ne făcea cu ochiul când spunea că iluziile vândute prin fereastra ecranului sub nicio formă nu trebuie să îndemne privitorul la lectură, la meditaţie, la contemplaţie. Dar mesajul său este cumplit de adevărat! În ziua de azi, intelectuali sau nu, suferim nu pentru că am uitat să mai punem mâna pe o carte (iar dacă punem, constatăm că ne fug literele sub ochi şi, în cazul în care totuşi reuşim să citim câteva rânduri, habar n-avem să dăm un sens celor citite), ci pentru că s-ar putea să avem copii marginalizaţi dacă scoatem din casă măgăoaia. (?!) Se apropie vremurile despre care înţelepţii din vechime spuneau: „Oamenii vor înnebuni, iar cei care nu vor să înnebunească vor fi consideraţi nebuni.”

Se vorbeşte într-una despre nevoia de distracţie pe care emisiunile TV o satisfac, ca şi cum ar mai fi rămas vreo preocupare serioasă, vreun ideal de la care – pentru o vreme mai scurtă sau mai lungă – omul s-ar abate (s-ar distrage) privind la televizor. Nu privind selectiv, matur şi critic, ci - asemenea unui gurmand veşnic nesătul – veşnic zappând, devorând şi consumând la grămadă, fără niciun fel de discernământ, ştiri, poveşti dulceage de amor, intrigi de tot soiul şi false probleme.

Pe ce se bazează cei care susţin şi întreţin contactul copilului sau adolescentului cu televizorul? Pe aceea că, mai abitir decât altundeva, pe micul ecran vede copilul realitatea mai puţin plăcută a vieţii şi astfel va fi pregătit să ia viaţa-n piept. Altfel spus: nu educaţia în spiritul celor bune şi frumoase şi folositoare pentru suflet, ci toată mizeria din televiziuni (crime, violuri, împreunări de trupuri pe apucatelea, flirturi, certuri, înjurături & all that jazz) funcţionează, în mintea acestor oameni, drept un eficient şi necesar vaccin contra strâmbătăţii din „lumea celor mari”…Mai zi ceva dacă poţi!

Fie pâinea cât de rea…

Un grup de tineri studenţi filologi se întorc dintr-o excursie la munte. Într-o gară aşteaptă un tren care să-i ducă înapoi acasă. Doi dintre ei, Adrian (Dan Nuţu) şi Doina (Ioana Pavelescu), par îndrăgostiţi unul de celălalt. Lumea întreagă pare a lor. După consumarea genericului din idilica uvertură, asistăm la o nuntă. Mireasa, ce pare fericită, e Doina. Mirele este Hans (Klaus Gerke), un neamţ din RFG cu „situaţie” şi „perspective”. Aşa începe „rătăcirea” (abaterea de pe „cale”), înstrăinarea Doinei – de iubitul ei Adrian, de foştii colegi de facultate, de ceea ce se cheamă patrie şi de sine. Pe această schemă, luptându-se cu inerentele clişee impuse de ideologia vremii, este construită Rătăcirea lui Alexandru Tatos (regia) şi Ion Băieşu (scenariul). Al doilea lung-metraj al lui Tatos (după succesul Merelor roşii) este produs şi realizat într-un climat social-politic în care „decadentul Apus” este diabolizat. La sfârşitul anilor 70 (şi în tot deceniul următor – ultimul din „Epoca de Aur”) încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi „colaborare cu cetăţeni străini”. În acest context se cuvine a recepta Rătăcirea.

Există, în filmul lui Tatos, două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele „patrimoniului” pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele gen „Of, of, măi, măi”; ceaiurile dansante şi excursiile cu în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul Doinei de la est la vest nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.

Fapt (aproape) divers: interpreta principală avea să trăiască, dincolo de ecran, o experienţă oarecum asemănătoare Doinei. Cât de „acasă” i se pare acum locul pe care cândva l-a schimbat pentru o cetate mai bună? Iată-i mărturia străbătută de mâhnire: „Totul în jurul meu se risipeşte într-o vâltoare agresivă, care vine parcă dintr-un organism străin, cu rezonanţe puternice în noi. Prin aceste locuri unde m-am născut, marcate de dimensiunea majoră a creştinismului, onoarei, simplităţii şi tradiţiei, îndurarea a cunoscut poate cea mai îndelungată formă de supravieţuire. Acum, în jurul nostru, se desfăşoară agresiv şi vulgar exhibiţionismul primitiv al unei societăţi bolnave, care este trasă la răspundere pentru tot ceea ce se întâmplă, luându-se în calcul în mod viclean şi oneros efectul, şi nu cauza pentru care ne aflăm aici. Credinţa, conştiinţa, onoarea, adevărul, cuvântul potrivit pe înţeles şi faptă au rămas undeva în ridicol şi dicţionare. A venit vremea batjocurii, a generaţiei spontanee. Nu trăim altceva decât consecinţa tragică a peste 60 de ani de minciună. Eminescu a murit şi conştiinţele sunt letargice. Să le fi «ieşit» cu succes experimentul? Să ne fi asasinat oare şi speranţa o dată cu modelele? Aşa că azi pot să spun, parafrazând-o pe Maşa lui Cehov - Port doliul ţării mele, sunt nefericită.”

Familia, ca oază – Okuribito

Okuribito (Departures), filmul lui Yojiro Takita (laureat al Oscarului pentru Cel mai Bun Film Străin, în 2009 şi al multor alte premii în diferite festivaluri internaţionale) este un prinos adus poruncii din vechime, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, şi totodată un admirabil poem familiei, ca oază. Plastica este dominată de culori tomnatice, pastelate, dar şi de tonuri vii – reflecţii ale stărilor prin care trec personajele.

Daigo, un tânăr violoncelist rămas şomer, îşi găseşte vocaţia într-o meserie pe care puţini se încumetă să o practice: aceea de angajat la pompe funebre. Poate – gândeşte el - este o pedeapsă pentru absenţa sa de la funeraliile mamei care l-a crescut. Tatăl, mai aflăm, şi-a părăsit familia pentru o chelnăriţă, iar fiul nu-l poate ierta. Dar cât de acceptată în societate este o asemenea meserie considerată „impură”? Prietenii şi soţia (care-l va părăsi o vreme) îi cer să-şi caute altceva de lucru. Treptat, soţia sa iubitoare va înţelege că ceea ce face bărbatul ei, cu atâta dăruire şi profesionalism, este o formă de măiestrie. Este arta de a pregăti (spăla, machia, îmbrăca) un cadavru, în prezenţa familiei, spre „marea trecere”.

Într-o zi, Daigo primeşte înştiinţarea că tatăl său a fost găsit mort într-un oraş apropiat. Primul impuls este să refuze a-l vedea şi îngriji pentru ultima oară. Încurajat de şeful său (şi de secretara acestuia, care îi mărturiseşte că şi ea şi-a părăsit cândva, cu sânge rece, fiul) şi de soţie, va îndeplini cum se cuvine rânduiala despărţirii pământeşti de tatăl său. Scena aminteşte de clasicul Tokyo Story al lui Yasujiro Ozu.

Un film emoţionant şi cuminte despre „patul nespurcat” şi despre importanţa unui maestru pentru un discipol. Un film despre puterea muzicii de a înfrumuseţa viaţa, un film ca un pastel în mişcare. Un film despre nevoia omului de a-şi cinsti părinţii. Un film de zile mari despre iubire şi nevoia de iubire. Un film - rara avis ­– firesc şi sobru (presărat însă cu momente de umor), o prezenţă meteorică în peisajul cinematografic actual.

Teoria sine praxis

Ce sarcină grea, cumplită, să predai ceea ce, practic, nu se poate preda: „experienţa religioasă vie, ca singurul mijloc legitim de cunoaştere a dogmelor” (Pavel Florenski). Să predai „experienţa religioasă” (care nu poate fi decât o experienţă directă) ca pe o teologie. Dar teologia (teoria) fără practică (praxis) este - Sf. Maxim o spune – o „teologie a demonilor”.

Cum să lămureşti un om care şi-a făcut „viţel de aur” dintr-o formulă confesională sau alta – fie că este o ierarhie sau un principiu precum sola Scriptura ori sola fide, fie că este o aversiune (neo)„iluministă” faţă de cler sau sfinţenie, faţă de ortodoxie?

Demersul este cu atât mai anevoios, cu cât grădina Domnului este mare de tot şi găseşti în ea şi ce vrei şi, mai ales, ce nu vrei (formalism excesiv, de exemplu). Şi totuşi, cine se nevoieşte şi caută, va descoperi – pe măsura credinţei sale – „Stâlpul şi Temelia Adevărului”. Comoara de mare preţ este acolo, ascunsă mereu, dar vie pentru cel ce o doreşte…

Mecanisme

În vara anului 1965 scriitorul, dramaturgul şi scenaristul Horia Lovinescu dădea un interviu Evei Sârbu, pentru revista Cinema. Tema dialogului: relaţia dintre film şi contemporaneitate. Spunea atunci, Lovinescu, că unul din semnele cele mai interesante ale epocii sale (în care conştiinţa ecleziastică a neamului era în criză, iar urmările se resimt din plin în ziua de azi) este „dispariţia lui dumnezeu (sic), a fatalităţii”. Omul modern, arăta el, „are conştiinţa autonomiei existenţei sale şi îşi poartă singur, ca pe un fel de alt destin, creat de el, toată responsabilitatea faptelor sale”. La începutul anilor 80, acelaşi Horia Lovinescu va dramatiza pentru scena pe care - ca un adevărat manager, spun acum actorii care nu l-au uitat o conducea (Teatrul Nottara din Bucureşti), Karamazovii lui Dostoievski. Afirmaţia sa din 1965 poate părea conjuncturală, chiar favorabilă climatului social-politic secularizat şi secularizant, de la începutul „Epocii de Aur”. Demersul său de a pune-n scenă – cu un formidabil succes de public şi critică - drama dostoievskiană a nihiliştilor şi a celor ce, în secolul XIX sau XX, au „conştiinţa autonomiei” şi îşi poartă singuri, întreaga „responsabilitate a faptelor”, este însă unul vrednic de cinste şi respect.

Ironia face ca doar cu un an înainte (când s-a schimbat stăpânirea în ţară) să fie eliberaţi din puşcăria unde au deprins, cu adevărat, gustul libertăţii şi al fericirii, o serie de deţinuţi politici. Unul dintre aceştia, departe de a cugeta la „dispariţia lui dumnezeu”, avea să scrie: „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei.” Aşa începe Jurnalul fericii lui Nicolae Steinhardt. Dar, arată Monahul de la Rohia, soluţia credinţei este „consecinţa harului prin excelenţă selectiv”.

Dar chiar fără experienţa milioanelor de mucenici - victime ale terorii roşii din veacul XX (pentru a nu mai număra pe cei seceraţi de alte şi alte feluri de totalitarism), cărora – în ciuda tratamentului năprasnic la care au fost supuşi – nu le-ar fi trecut prin cap să cugete la „dispariţia lui dumnezeu”, e greu de imaginat o vreme în istorie în care omul să nu ia aminte la dimensiunea pe verticală a existenţei sale. Totuşi, actualele timpuri moderne par mai departe de sfinţenie ca orice altă perioadă istorică anterioară. Să fie nevoie, în acest înnebunitor ev media, de un nou Ev Mediu, cum credea Berdiaev, care arăta că „individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o”? Oamenii moderni sunt – crede Glenn Tinder – mecanisme ce „continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” până la a se anihila reciproc, „fiindcă nu mai sunt liberi şi capabili de iubire”. Sunt, cum ar veni, „de capul lor”.

Mintea actorului cea de pe urmă – Dan Nuţu

Pe la mijlocul anilor 70, Dan Nuţu era, de zece ani, vedetă. În teatru şi în film. Chipul său trimitea imediat la James Dean şi Zbigniew Cybulsky. Era, în film, un rebel cu sau fără cauză. A jucat în filmele celor mai mari regizori: Manole Marcus (Cartierul veseliei), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6), Andrei Blaier (Apoi s-a născut legenda, Dimineţile unui băiat cuminte, Ilustrate cu flori de câmp), Dinu Tănase (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Mircea Mureşan (Asediul, Bariera, Porţile albastre ale oraşului, Împuşcături sub clar de lună), Alexandru Tatos (Rătăcire), Dan Piţa (Tănase Scatiu). În 1979, pe când filma Întoarcerea lui Vodă-Lăpuşneanu, s-a supărat pe tot ce însemna lumea românească – cinematografică sau nu – şi a plecat încotro a văzut cu ochii. „Plecatul – mărturiseşte actorul într-un recent interviu luat de Iulia Blaga - a fost o tâmpenie la câte vize aveam pe paşaport pentru ţări pe care nu le văzusem niciodată. Nu mai aveam ce face în România. Cu Nicolaescu nu am făcut niciodată şi nici nu aveam de gând să fac filme. Nu mai aveam cu cine lucra. Le făcusem pe toate. Făcusem şi teatru, şi film, şi mă plictisisem de amândouă. Teatrul nu-mi plăcea. Când repetam era OK, dar când joci Elisabeta I cinci ani de zile...” Tipic pentru personajul Dan Nuţu.

În toate filmele de mai sus actorul Dan Nuţu strălucea. Era „altceva” decât personajele, contrafăcute, de tineri mai mult sau mai puţin „revoluţionari”. Avea viaţă, culoare, era – nu e puţin lucru! – autentic. Dar revelaţia Dan Nuţu avea să se producă (aşa cum, în fine, recunoaşte actorul, în acelaşi interviu) în două din filmele cele mai puţin cunoscute (de critici, dar mai ales de public), datorită opoziţiei puternice din partea cenzurii şi difuzării: Meandre şi 100 de lei, ambele în regia lui Mircea Săucan. Într-un anumit sens, „mintea sa cea de pe urmă” de acum nu e cu totul nouă. La începutul anilor 90, actorul, proaspăt revenit în România avea să recunoască într-un interviu TVR ceea ce acum spune din nou: „Săucan era un regizor special pentru că era şi foarte special ca om. Pe mine nu mă ducea pe atunci mintea la ce avea el în cap sau de ce mi-a dat să spun în Meandre din „Cartea junglei” de Kipling.” Urmează, în continuare, un tribut de suflet adus regizorului Mircea Săucan: „Realizările lui, care erau total novatoare pentru vremea respectivă (chiar mult peste Pintilie sau Ciulei), erau - păstrând proporţiile - similare cu ce făcuse Orson Welles. Mă refer la noutatea pe care a adus-o.” Altundeva, Dan Nuţu numea cele două filme de Săucan „a definite cut above”. Altfel spus, Cezarului, ce-i al Cezarului. Dar – nota bene – aceste aprecieri magna cum laude aduse lui Săucan vin la numai câţiva ani distanţă după rândurile laconice pe care, cu chiu cu vai, le-a scris despre regizor pentru volumul Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan: „…dacă n-ai nimic frumos de spus, nu spune nimic. Sounds better in English: If you can’t say anything nice, don’t say a thing.”

Coming Home

Incitat de cuvintele Ioanei Pavelescu de ieri, am revăzut, cu Raluca, unul din filmele ei reprezentative: Rătăcire de Al. Tatos – un exerciţiu de stil mai degrabă (şi un film despre gustul amar fericirii închipuite, gândite în sens strict material) decât un film propagandistic în spiritul politicii PCR de a ridica în slăvi patria şi a diaboliza străinătatea. Desigur, o variaţiune pe o temă dată („fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”), însă – de la o poştă se vede – un film făcut de întreaga echipă cu pasiune şi cu talent. Am revăzut apoi şi începutul (prima jumătate de oră) din Umbrele soarelui de Mircea Veroiu. Tot un film despre întoarcerea la vatră şi „reîntregirea familiei”. Veanu (Dragoş Pâslaru) se reîntoarce la casa părintească, după moartea năprasnică a soţiei sale gravide (Ana Ciontea), care, împreună ci pruncul ce-l purta în pântec, a fost ucisă de coarnele unui taur în timp ce-i dădea de mâncare. Bunica sa, un fel de Vitoria Lipan (Leopoldina Bălănuţă), îşi jeleşte morţii dispăruţi prematur, pregăteşte cina şi pune farfurii şi pentru cei plecaţi – în „clipa cea repede” – în lumea umbrelor: bărbatul şi nora ei, soţia nepotului ei şi pruncul lor nenăscut…Tatăl lui Veanu (Ilarion Ciobanu) este bucuros: „Azi mi s-a întors unul din feciori acasă.”, iar Veanu îi răspunde: „Dacă îi aşteptăm or să se întoarcă şi ceilalţi.” La fel ca Becket (în Aşteptându-l pe Godot), Veanu grăia în adevăr. Căci doar prin aşteptare şi îndelungă răbdare (adică prin credinţă) se ajunge la „reîntregirea familiei”, altfel nu…

…Cât mi-aş dori să ajung şi eu la un strop măcar din înţelepciunea Doamnei Sorana (Irina Petrescu) din Imposibila iubire, care grăia astfel despre credinţă către Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu): „Credinţa, dragul meu, e piscul cel mai înalt la care poate ajunge sufletul unui om. Dar şi idealul căruia îi sacrifici credinţa şi tot ce ai mai bun în fiinţa dumitale e foarte important. Puritatea acestui ideal contează enorm. Îţi spun toate astea pentru că eşti înzestrat cu o inteligenţă şi cu o inimă nobilă şi n-aş vrea ca peste ani să-ţi dai seama că n-ai folosit aceste mari bogăţii ale sufletului aşa cum se cuvine.” Este nevoie, aşadar, de o inteligenţă şi de o inimă nobilă pentru a şti să discerni, să alegi idealul (iar nu ideologia) pentru care se cuvine a sacrifica tot ce e mai important în fiinţa noastră. Practic, omul are de învăţat o singură artă: aceea de a aştepta întoarcerea fiilor sau părinţilor sau fraţilor risipitori, care s-au poticnit în diverse rătăciri şi eresuri. Este arta pregătirii pentru bucuria dată de minunea „reîntregirii”, a întoarcerii din „străinătate”…

P.S. Am terminat de recitit, en famille, din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah. Pe măsură ce parcurgeam ultimul capitol (al 51-lea), simţeam că autorul textului ni se adresează nemijlocit, că ne priveşte ceea ce scrie acolo: „Mărturisi-mă-voi ţie, Doamne Împărate, şi Te voi lăuda pe Tine, Dumnezeule, Izbăvitorul meu. Mărturisescu-mă numelui Tău, că acoperitor şi ajutor Te-ai făcut mie şi ai mântuit trupul meu de la pieire. Şi m-ai scăpat din laţul limbii ocărâtoare şi de buzele celor care grăiesc minciună, şi Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmaşilor mei. Şi m-ai izbăvit pe mine după mulţimea milei şi a numelui Tău, de la cei care răcneau gata să mă mănânce. (…) S-a apropiat până la moarte sufletul meu şi viaţa mea era aproape de fundul împărăţiei morţii. M-au înconjurat de toate părţile şi nu era cine să-mi ajute, am căutat ajutorul oamenilor şi nu era. Şi mi-am adus aminte de mila Ta, Doamne, şi de lucrarea Ta cea din veac. Că mântuieşti pe cei care Te aşteaptă pe Tine şi-i izbăveşti din mâna vrăjmaşilor. Şi am înălţat pe pământ rugăciunea mea şi m-am rugat pentru mântuirea mea din moarte. Am chemat pe Domnul, Tatăl Domnului meu, ca să nu mă lase fără de ajutor în zilele necazului şi în vreme de jale grea. Voi lăuda numele Tău neîncetat şi-l voi cânta întru mărturisire şi s-a auzit rugăciunea mea. Că m-ai izbăvit pe mine din pieire şi m-ai scos din vreme rea. Pentru aceea mă voi mărturisi şi Te voi lăuda şi bine voi cuvânta numele Domnului. Când eram mai tânăr, mai înainte până a nu rătăci, am căutat să am înţelepciunea întru rugăciunea mea. Înaintea sfântului locaş m-am rugat pentru ea şi până la cele de pe urmă o voi căuta pe ea. Ca de faţa strugurelui copt, aşa s-a veselit inima mea de ea. A umblat piciorul meu întru dreptate; din tinereţile mele am căutat-o. Am plecat puţin urechea mea, şi am primit, şi multă învăţătură am aflat. Mare folos am avut de la ea; Celui care mi-a dat înţelepciune Îi voi da slavă. Că am cugetat ca s-o urmez şi am râvnit binele şi nu mă voi ruşina. Foarte s-a nevoit sufletul meu pentru ea şi întru toată fapta mea sârguitor am fost. Mâinile mele le-am întins spre înălţime şi, când n-am ştiut-o, m-am tânguit. Sufletul meu l-am îndreptat la ea şi, întru curăţie stând, inima mea mi-am lipit de ea din început. Pentru aceea nu mă voi lipsi de ea. Şi lăuntrul meu s-a tulburat căutând-o, pentru aceea bună comoară mi-am agonisit. Mi-a dat Domnul drept plată limba şi cu ea Îl voi lăuda. Apropiaţi-vă către mine, cei neînvăţaţi, şi rămâneţi în casa învăţăturii! Pentru ce întârziaţi la acestea, deşi sufletele voastre însetează foarte? Am deschis gura mea şi am grăit: Agonisiţi-vă, fără de argint. Supuneţi cerbicea voastră sub jug, şi să primească sufletul vostru învăţătură; aproape este de cei care o caută. Vedeţi cu ochii voştri că puţin m-am ostenit şi multă odihnă mi-am aflat. Luaţi învăţătură, că mult argint şi mult aur veţi câştiga cu ea. Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului şi să nu vă ruşinaţi de lauda Lui. Lucraţi lucrul vostru mai înainte de vreme, şi El va da plata voastră la timpul potrivit.”