May Day on the road. Am sărbătorit ziua de 1 mai în maşină. Dimineaţa am plecat din Timişoara, iar seara am ajuns la Băile Olăneşti. Vremea uşor schimbătoare: sunny, warm and a few showers on the way. Am călătorit cu un Land Rover condus profesionist de Claudiu, cu Tatiana pe post de co-pilot. Ţinta lor a fost Pr. Teofil de la Sâmbăta. A mea: reîntâlnirea cu Pr. Valerian Dragoş Pâslaru. Şi, dacă se poate, o scurtă vizită la mănăstirea Şinca Veche.
De fiecare dată când ieşim din Timişoara avem ocazia să vedem o altă Românie, rămasă mult în urmă: drumuri neasfaltate, case dărăpănate în sate (sau chiar oraşe: de exemplu, Petroşani, dar şi zone întregi din Caransebeş – de exemplu unitatea militară unde mi-am petrecut şi eu 14 luni, între 1988-1990, care acum este o ruină) ce par desprinse din God-forsaken places. Pe ici, pe colo se ridică şi construcţii noi, e drept. Am oprit în Oţelu Roşu să ne luăm nişte plăcintă cu brânză dulce. Localul arăta jalnic: la o masă erau câţiva beţivi fumau şi-şi înecau necazurile în băutură, iar pe ecranul televizorului am zărit câteva secvenţe dintr-un videoclip „marfa” (o manea clasică, în care un mustăcios se văita că nevasta cu care tocmai se însurase îl aruncă din pat şi–şi deplângea soarta). Mai încolo am oprit la mănăstirea Lainici. Am vizitat mai întâi pangarul (librăria). La difuzorul CD player-ului se auzea un cântec bizantin, Hristos anesti ce mi-a amintit de varianta orchestrată de Vangelis şi interpretată într-un cu totul alt registru sonor de Irene Papas. N-am cumpărat nimic. La intrare, într-una din biserici tronau două portrete religioase (dar, pour moi, nu şi creştine): Iisus (dreapta) şi Fecioara Maria (stânga) – ambele personaje în reprezentări hiper-evlavioase, „omeneşti, mult prea omeneşti” (cum ar fi spus Nietzsche). Am găsit, ce-i drept, şi câteva icoane şi fresce autentic bizantine (copii), venite parcă dintr-un alt timp, dintr-o altă credinţă. Cel mai frumos popas l-am făcut în Târgu Jiu – oraş ce pare surprinzător de curat. Parcul central, plini de castani în floare şi, printre ei, Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor şi Poarta Sărutului (la care se adaugă, câteva sute de metri mai departe, într-un alt parc central, Coloana Infinitului) pare foarte friendly. Formele abstracte închipuite şi plăsmuite de marele sculptor (care s-a întâlnit – nu numai în planul ideilor - şi cu James Joyce) par şi ele din alt film, de pe altă planetă, în comparaţie cu formele, sunetele şi gusturile zaharisite ale vremurilor prezente. Bine că – în final – toate operele lui Brancuşi din Târgu Jiu (aflate, din fericire, sub atenta observaţie a gardienilor spre a împiedica vandalizarea lor) sunt acum restaurate, iar gazonul proaspăt tuns din jur le pune şi mai bine în valoare.
Am luat cu mine o tolbă de casete audio (jeep-ul nostru e mai de modă veche, fără CD-player) şi am reascultat mai toate melodiile evergreen de muzică uşoară de Adrian Enescu (pe care Theodor le-a recunoscut de la primele acorduri), cântece de Florin Bogardo, Anton Şuteu, Nicu Alifantis, grupul CANON, Marius Ţeicu şi ABBA. Când am încercat să mai schimb repertoriul, Theodor s-a opus la început, cerând – refractar la nou - „surprize” pe care le mai ascultase înainte. Dar l-am păcălit şi i-am spus că Mike Oldfield este „fratele" celor din ABBA (pe care îi îndrăgeşte deja) şi aşa am putut să ascultăm varianta simfonică de la Tubular Bells. Apoi mi-am amintit brusc că ABBA mai are şi alţi „fraţi" care, culmea, aşteptau în tolbă să fie ascultaţi: Freddy Mercury, Jean Michel Jarre, Vienna Symphonic Rock Orchestra, Jon and Vangelis, PET SHOP BOYS etc. Am ajuns în fata pensiunii din Olăneşti în acordurile ritmate din Champs magnetiques.
Theodor îmi cere tot mai des să facem exerciţii de spelling. Atunci îi spun cum se scriu cuvintele în engleză, iar el îmi arată practic pe literele lui (jucăria muzicală cu literele alfabetului în englez în relief, care prin presare îşi rostesc pronunţarea şi cântă câte o melodie) de la Luminiţa, care locuieşte în Canada. Azi a învăţat diferenţa dintre numerele pare şi impare (pornind de la titlul piesei Plopi impari, compusă de Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu şi cântată de grupul STEREO). Vrea să ştie, mereu poliglot, în ce parte a zilei suntem (dimineaţă / jutro / matin / morning / morgen etc.) şi ce anume urmează să facă – în orele următoare sau a doua zi. E clar că este – fără să ştie – preocupat (chiar mai tare decât părinţii săi) de timing. Cât de mult avem de învăţat de la el…
Renewal Friday: Theotokos of the Lifegiving Font. Mergem spre Călimăneşti prin Râmnicu Vâlcea, unde zărim casa memorială a lui Anton Pann şi aruncăm o privire de peste gard la Muzeul Satului. Îi lăsăm pe Raluca, Tatiana şi Theodor la Cozia, pe malul Oltului, iar noi doi (eu şi Claudiu) pornim spre Frăsinei. Drumul - şerpuitor prin munte, urmând îndeaproape un râu – e surprinzător de bun. La mănăstirea Muereasca ajungem după ce traversăm satul cu acelaşi nume, întins pe 11 km (cel puţin). Cum e o zi specială (Praznicul Izvorul Tămăduirii), e plin de maşini. Trecem chiar şi pe lângă un autocar imens, care nu ştiu cum se va întoarce de unde a venit pe drumul acela îngust. Când ne apropiem de Frăsinei, alte zeci de maşini stau parcate pe drumul ce duce la mănăstire. Parcăm şi noi undeva pe un drum neasfaltat, unde găsim loc. Ajungem în inima mănăstirii şi, la îndemnul lui Claudiu, dau să intru şi eu la biserică (nu mai fusesem niciodată). E plin de lume. Slujba e pe terminate. Îl întreb pe tânărul monah imberb ce vinde lumânări şi încasează pomelnice la intrare de pr. Valerian şi de pr. Vlasie. Îmi răspunde că sunt amândoi în biserică. Răsuflu uşurat – pentru ei venisem doar. Intru în biserica plină ochi, însă I am put off at once by a very unpleasant odour, as the church is packed. I back off instantly. Claudiu, mai brav din fire (sau poate mai cercetător ca mine), face doi-trei paşi înainte de a se întoarce şi el. Aşteptăm cuminţi la ieşirea din biserică, alături de alţi zeci de pelerini (men only!). Curând feţele bisericeşti ies pe rând, cu diverse cărţi şi lumânari în mâini, pentru a continua procesiunea în faţa trapezei. Îi zăresc pe pr. Vlasie, apoi pe pr. Valerian. Se întind nişte rogojini şi covoare pentru slujba de sfinţire a apei ce urmează să înceapă. Noi stăm pe margine. Majoritatea pelerinilor îmi amintesc, involuntar, de personajele din Viridiana lui Bunuel (secvenţa ospăţului final) şi de tipologia lui Pasolini – nu scrie în Evanghelii despre cercetarea sărmanilor, neputincioşilor, cerşetorilor etc.? După câteva minute se despride din mulţime pr. Vlasie (a plecat – asemenea altor călugări - să aducă o sticlă de plastic goală pentru apă). Merg la el şi îl salut. Este foarte amabil şi mă primeşte călduros. Dăm mâna şi vorbim puţin. Îi spun că am citit cartea pe care mi-a recomandat-o toamna trecută, când l-am cunoscut (Moscova cea fericită, de Andrei Platonov). Aflu de la el că George Bălăiţă (cel care a scris Lumea în două zile, nu – aşa cum credeam eu – Galeria de viţă sălbatică) a mai tradus şi alte cărţi de Platonov. Îmi vorbeşte apoi despre o revistă de cultură, recent apărută (ce are ca motto un cuvânt de învăţătură al lui Dumitru Staniloaie prin care îi îndemna pe intelectualii din anii 30 să facă ceva) şi insistă să i-o cer pr. Valerian. Ne invită la prânz (la trapeză), după terminarea procesiunii. În fine, slujba se isprăveşte după vreun ceas. Monahii se întorc pe acelaşi drum la biserică, eu îi zăresc iar pe cei doi pentru care am dorit să urcăm la Frăsinei. Ajungem iar în faţa bisericii. După câteva minute pr. Valerian iese din biserică şi privirile ni se întâlnesc. Ne bucurăm amândoi de revedere. Zice: V-am simţit aseară. Deodată mi-am amintit: Marian!...Ce-or fi făcând ei? I-am spus că încă de aseară suntem în zonă, la Olăneşti, unde ne-am cazat, că încă din seara trecută mi-aş fi dorit să ajung la el, doar că am gândit că e prea tarziu să-l vizităm la lăsarea serii. În plus, şi Claudiu era extenuat, după şapte ore de condus. Mi-aţi dat un beep – glumeşte el atunci. Beep nu aveam cum să-i dau, nici dacă aş fi vrut – nu-i cunosc numărul de telefon. Se oferă să ne dea nişte apă sfinţită „cu putere” pe care să o folosim în caz de molimi ori că vrem să scăpam de şoareci, şobolani, de alte rozătoare. De rozătoare în toate sensurile – glumesc şi eu. Râde. E – ca de obicei – în formă. Ne cheamă şi el la masă, dar trapeza e plină, astfel că aşteptăm seria a doua. Este solicitat să participe la ceremonia de intrare, cu alai (împreună cu protipendada ierarhilor) în trapeză. El este cel care bate toacă, atât la intrare cât şi – jumătate de oră mai târziu – la ieşire. Mâncăm, în fine, şi noi – ne duce chiar el la masă. Ne oferă el însuşi vasul cu felul întâi (ciorbă de varză). Apoi primim şi the second course: mashed potatoes. Am terminat de mâncat repede (Claudiu, obişnuit cu bucătăria cazonă, a savurat prânzul din plin) şi am iesit din cladire. Pr. Valerian Dragoş ne aştepta afară. Stăm câteva minute de vorbă. Îi spun că zilele astea a apărut (cu ocazia retrospectivei filmului românesc de ieri şi de azi din New York) pe ecranele cinematografelor de la Lincoln Centre în două, ba chiar trei filme: Concurs, O lacrimă de fată şi Secvenţe. Îşi aminteşte cu drag de ele. Vorbim apoi de 432 pe care el (spre deosebire de mine) l-a revăzut şi de care (tot spre deosebire de mine) este extrem de încântat. Mi-a vorbit despre cateva detalii pe care le-a găsit „absolut geniale”, despre mesajul „profund creştin” al filmului. Probabil – speră el –„involuntar creştin”, spre a preamări cum se cuvine „puterea Duhului” ce, iată, „se manifestă când şi în cine nici nu gândeşti”. Mi-a revelat astfel semnificaţia finalului, când cele două fete sunt iremediabil unite de această cumplită taină (complicitatea la avort) care le va fi for ever pricină de nesfârşite poticniri şi de o necurmată vrajbă.
Cum era de aşteptat, discuţia noastră a luat curând o întorsătura…escatologică, „apocaliptică”. El vorbeşte mereu despre clipa care va să vină „ca un fur” spre a trimite pe unii în veşnicia cea fericită (heaven) şi pe alţii în veşnicia cea neagră şi grea (hell). A mai zis că vremurile acestea de libertate sunt favorabile întoarcerii omului la Dumnezeu prin libera sa participare la viaţa Bisericii. Din perspectiva libertăţii, anii de după 1989 sunt, pentru România, mană cerească. Dar a înfierat (nu mai ştiu cum a venit vorba) manifestările extremiste ale mişcărilor rampant gay. Locul lor, crede el, este în afara societăţii. Adică în puşcării. Ce simplu pare!...Trecând de la una la alta (deloc întâmplător însă) mi l-a dat ca exemplu pe pr. Calciu, care a trecut şi el prin temniţele grele de la Piteşti etc. El ar fi un model viu, „în carne şi oase” (mă rog, până la recenta sa dispariţie şi plecare la cele veşnice) de rezistenţă morală, în condiţiile în care a fost el însuşi transformat în torţionar, ca apoi să lupte deschis împotriva totalitarismului. Ne-a vorbit apoi de exemplul dat de ninivenii care s-au pocăit, în episodul Iona. Şi o profeţie ce vizează foarte probabile conflicte militare şi civile în apropiata Turcie.
Mai ales în cazul monahilor, spune el, atenţia, concentrarea, veghea sunt cruciale. Orice clipă de distracţie şi neatenţie (pricinuită de vizionarea unui film, de exemplu) poate fi fatală. De aceea, dimpreună cu pr. Vlasie, reduce la maxim vizionările de filme, „devoratoare de timp şi stricătoare de rugăciune”. Am convenit să-i mai trimit totuşi nişte filme pentru când o avea vreme să le vadă. „Dacă – spune el – nu conţin scene cu femei goale” – imaginea (mai mult decât cuvântul scris sau auzit) fiind potenţial smintitoare în special atunci când discernămantul nu este exersat îndeajuns, cum se întâmplă în cazul tinerilor monahi, pentru care el – n’est pas? - ar trebui să fie un exemplu viu. Şi – se întreba el retoric - cum ar fi el un model dacă face ceea ce le recomandă altora să evite?
Seara, la întoarcere, am trecut – la ceas de seară târzie - pe la mănăstirea Curtea de Argeş. În camera de hotel am vizionat toţi patru (Theodor went to bed reluctantly in the end) Fii cu ochii pe fericire.
I-am spus pr. Valerian că Raluca a fost în delegaţie în Taipei. E – surprinzător - bucuros de veste şi zice că acum chinezii sunt a strong nation şi că speră să descopere Ortodoxia şi Biserica. Apoi ne dă câteva exemple de chinezi şi vietnamezi convertiţi la Ortodoxie, care îi vizitează des la mănăstire. „Cel mai amuzant e cu numele lor, pe care trebuie să le citim când rostim pomelnice, alături de numele lor de botez: Ştefan, Ion şi care or mai fi fiind...” În timp ce stăteam de vorbă pe banca de lângă pangar s-a apropiat de noi un negru corpolent care, evlavios şi foarte self assured, l-a întrebat pe pr. Valerian dacă mănăstirea oferă cazare în cazul că ar dori să petreacă la ei o zi-două ca să se...culeagă. Pe Claudiu l-a amuzat copios termenul folosit de negru...
Eve of Thomas’ Sunday. Am ajuns la Sămbăta. Pe drum n-am putut să nu remarcăm – ca de fiecare dată – trecerea dintr-o lume într-alta (de la „barbarie” la „civilizaţie”) atunci când am lăsat în urmă satele vâlcene şi am ajuns în judeţele Sibiu şi Braşov. E cu totul altceva. În locul magherniţelor şi acoperişurilor de tinichea se înalţă case frumos aranjate, mari, cu acoperiş de ţiglă. Gheara leului (civilizaţia austro-ungară) se simte – în aspectul caselor, străzilor, în portul şi felul de a fi al oamenilor - chiar şi acum după cincizeci de ani de comunism.
Cu pr. Teofil ne-am întâlnit scurt. I-am citit pe faţă bucuria revederii. Tatiana şi Claudiu au petrecut mai mult timp cu el – de aceea au şi venit. Apoi ne-am dus la Vecernie, unde accentul rugăciunilor s-a pus pe recunoaşterea Stăpânului („Domnul meu şi Dumnezeul meu”) de către doubting Thomas.
De data asta, monahul Valerian mi-a dat cu împrumut două DVD-uri cu înregistrările spectacolelor Teatrului Nottara de prin 1980, cu Fraţii Karamazov şi Cum vă place, ambele în regia lui Dan Micu şi pe muzica lui Vasile Şirli. După ce l-am revăzut pe pr. Teofil şi (după un ceas petrecut la Vecernie şi jumătate de ceas la trapeză, unde am servit – as usual here – o cină delicioasă) m-am reîntors în camera închiriată la hotelul Academiei şi am devorat nerăbdător câteva secvenţe din cele două spectacole memorabile cu Dragoş Pâslaru în distribuţie. L-am regăsit astfel în straiele cernite ale personajului său predestinat: Alioşa Karamazov şi tânărul zglobiu din piesa shakespeariană. Partenerii săi sunt nume sonore ale teatrului romanesc de ieri şi, unele, de azi: George Constantin, Ştefan Sileanu, Alexandru Repan, Dana Dogaru, Ioana Craciunescu, Mircea Diaconu, Valentin Teodosiu…Cele două ipostaze (despărţite de 25 de ani de viaţă) ale omului Dragoş Pâslaru – actorul şi monahul – se suprapun într-un straniu amestec. Îmi spun încă o dată: „trezirea” sa din morţi (după cum se exprima reverenţios actriţa Emilia Popescu într-un interviu din Lumea credinţei) în vara lui 1990, când a căzut victimă sângeroasei mineriade, a fost – for him - un avertiesment al providenţei, o mustrare (pentru păcatele sale, zice el) aşa fel cum se va fi întâmplat, de exemplu, în cazul Steinhardt. „Învierea” sa (în urma golgotei cunoscute ca experienţă first hand, când a fost schingiut în bătaie pentru atitudinea sa anticomunistă) a fost un „botez”, o „promisiune” căreia avea să-i rămână – treptat – credincios (printre altele rupându-se de lume şi retrăgându-se la mănăstire), aşa cum credincios a fost în profesia pe care a practicat-o cu magistrală dăruire. Nu pot uita că a interpretat, ca actor, câteva personaje providenţiale: Alioşa, iar mai târziu tânărul întemniţat din ...au pus cătuşe florilor (prin 1993, în regia lui Al. Hausvater, la Odeon) în teatru, iar în film: actorul ce joacă un tânăr solitar (Secvenţe), Culi Ursache, cel chinuit de închipuiri demonice (Ochi de urs), agronomul Veanu, care şi-a pierdut soţia şi copilul nenăscut într-un tragic accident (Umbrele soarelui), Mihai Nica, poetul înfrânt (Fii cu ochii pe fericire), ţăranul bulgar ce urmează a fi împuşcat de ofiţerii români pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o (O vară de neuitat) şi, desigur, căpetenia legionară (Horia Sima) din Drumeţ în calea lupilor - rol care avea să-i pricinuiască întâlnirea crucială cu suferinţa – atunci când, propagandistic, bandele de mineri manipulaţi devastau centrul Bucureştiului în căutare de „legionari” şi „intelectuali” agitatori, cu poza lui (îmbrăcat în costum de legionari) din filmul cu lupi. Acea poză avea să-i ducă pe vajnicii mineri la sediul PNŢCD, unde Dragoş Pâslaru îşi aştepta parcă răstâgnirea. A urmat o coborâre la iad şi descoperirea, în scurt timp (următor întâlnirii cu pr. Ghelasie) a vieţuirii monahale de la Frăsinei. Oricât ar părea de ciudat pentru un pelerin de ocazie, modul de viaţă de acolo – aspru, „închis” faţă de orice distracţie mondenă, destinat exclusiv bărbaţilor (femeile fiind oprite prin straşnicul blestem adresat lor cu sute de ani în urmă de ctitorul acestui lăcaş) – a fost alegerea sa şi trebuie înţeleasă şi respectată ca atare.
Seara am vizionat toţi patru Actorul şi sălbaticii (doar prima parte). Una din secvenţe - stop-cadrul cu mâna tăiată şi învineţită pe care legionarii („sălbaticii”) i-au servit-o – literally - pe tavă Actorului, spre a-l intimida - mi-a rămas în memorie peste noapte şi mi-a plăsmuit un vis ciudat: se făcea că o babă slabă şi mică murise iar tupul ei începuse deodată să devină livid, să se înnegrească. O altă babă (o cunoştinţă apropiată de-a moartei) a început s-o bocească şi îi ţinea în braţe cadavrul care, pe nesimţite, s-a transformat într-un schelet, fără urmă de carne pe el. A desprins, aproape isteric, craniul şi a dat cu el de pământ, deznădăjduită că a rămas singură...
Thomas’ Sunday. Dimineaţa, Liturghia la Şinca Veche (enter and then click on the yellow dots for a quick tour) – un lăcaş ortodox de *****. Spaţiul e foarte mic, iar bucuria de a fi părtaş la colţul de rai proiectat şi executat sub o atentă (şi pertinentă) supraveghere şi administrare este invers proporţională cu suprafaţa naosului. Theodor a avut chef de plimbat singur pe colinele din jurul grotei de la Şinca. La întoarcere am oprit în Sibiu, iar în Timişoara am ajuns fără probleme. Au fost patru zile foarte reuşite şi ne-am bucurat thoroughly de compania lui Claudiu şi a Tatianei.
