Dan Piţa - Doctor Honoris Causa al UNATC

Recent, UNATC a acordat distincţia Doctor Honoris Causa regizorului de film (şi, ocazional, teatru: Amurgul burghez, Apus de soare) şi dascălului universitar Dan Piţa. Mi-am amintit astfel de perioada sa de glorie – căci filmele sale, mai ales înainte de 1989, au avut de regulă o presă bună. Dar n-a fost numai pentru Dan Piţa o perioadă fastă (el fiind, în anii 70, unul din exponenţii de frunte ai „noului val” – sintagmă atribuită, nu fără temei, şi cineaştilor români afirmaţi după anul 2000), ci şi pentru cinematografia românească.
Pe bună dreptate se putea spune şi atunci că, „dacă scenaristul este proiectantul, regizorul e constructorul” – după cum afirma Dan Piţa în nr.8/1985 al revistei Cinema, într-un mic articol pe tema „Regizorul – primul între egali”. Constrângerile draconice din timpul dictaturii partidului unic aveau să producă, paradoxal, un tip de cinema – astăzi uitat şi minimalizat - în care regizorul chiar era „primul între egali”, implicându-se emoţional şi creator în textul (scenariul) pe care urma să-l transpună. Aşa au apărut – de-a lungul a peste 30 de ani - momente rămase de referinţă în filmul românesc: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Viaţa nu iartă, Canarul şi viscolul, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Suta de lei, Felix şi Otilia, Dincolo de nisipuri, Cursa, Zidul, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului, Dincolo de pod, Un om în loden, Casa dintre câmpuri, Sfârşitul nopţii, Imposibila iubire, Moromeţii, Flăcări pe comori, la care se mai adaugă – între altele - şi câteva creaţii evergreen semnate Dan Piţa: Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi.
Există, în opera lui Dan Piţa (orice s-ar spune, oricât de „expirat” ar părea acum inspiratul cineast de altădată, nu i se poate contesta faptul că are o operă), semne certe ale unui stil şi ale unei vocaţii. Stil înseamnă, în acest caz, felul în care şi-a înnobilat filmele cu o anumită imagine, cu o anumită muzică şi mizanscenă, cu câteva teme care-l preocupau. Dar poate că acest tip de cinema - neilustrativ, ci profund conotativ - pare azi pretenţios, enervant sau chiar calofil tocmai pentru că solicită spectatorul să participe intens şi cu toată sensibilitatea audio-vizuală la ceea ce se întâmplă pe ecran. Bătălia pare a fi câştigată definitiv (dar cine ştie?) de cinematograful comercial de tip soft sau hardcore ce urmăreşte mai cu seamă să şocheze cu tot dinadinsul şi se adresează – afirmă regizorul în cartea sa, Confesiuni cinematografice – „acelor simţuri necontrolate, acelor nevoi de ordin hormonal (violenţă, sex, ură, răzbunare)”. Iar în ceea ce priveşte „filmul de autor” autohton de tip art house, „vârful de lance” în producţia actuală constituie poetica minimalistă şi neorealistă, începută de Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos şi continuată de Cristian Mungiu, Cristi Puiu sau Corneliu Porumboiu.
Cei care însă nu au uitat momentele de vârf ale şcolii româneşti de film se pot întreba, îndreptăţiţi: Unde se mai regăseşte, în cinematograful românesc contemporan, tipul de imagine elaborată în cel mai mic amănunt de un Ovidiu Gologan, Iosif Demian, Călin Ghibu, Gheorghe Viorel Todan, Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fisher, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Vlad Păunescu, Doru Mitran, Gabor Tarko, Anghel Deca sau Vivi Drăgan Vasile în anii ăia? Unde mai e migala pictorilor de costume sau a scenografilor precum Giulio Tincu, Florina Tomescu, Virgil Moise, Radu şi Miruna Boruzescu, Helmut Stürmer? Unde mai sunt muzicile gândite anume pentru film de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Anatol Vieru, Cornelia Tăutu, Lucian Meţianu sau Adrian Enescu? Şi mai ales unde sunt filmele care să combine fericit aceste elemente de limbaj audio-vizual? Sensibilitatea vremurilor de acum – cinice, pragmatice – răspunde numaidecât: Nu mai este nevoie de aşa ceva.
Îmi place să cred că recunoaşterea de care se bucură acum Dan Piţa din partea UNATC vizează şi meritele sale de a îmbogăţi limbajul cinematografic al timpului său (în special înainte de 1989), de a fi propus un concept de film viabil, de a fi pus în lumină sensuri şi structuri nebănuite din textele literare adaptate – folosite, inteligent, doar ca pretext.

Slavă!

O ştire dintr-o gazetă de mare tiraj m-a umplut, azi, de bucurie. Astfel am aflat despre Róbert Lukács, un tânăr de 30 de ani, venit din Ungaria în România ca să cunoască ortodoxia la ea acasă. Acest om a învăţat româneşte de unul singur, apoi s-a căsătorit cu o fată care se spovedea la acelaşi duhovnic. De foarte puţină vreme a fost hirotonit preot şi acum ţine aprinsă candela ortodoxiei într-o parohie cu cinci credincioşi ortodocşi dintr-un sat de unguri (817 locuitori reformaţi, 47 de romano-catolici, 13 unitarieni şi 29 de alte religii) din judeţul Mureş.

Sigur, situaţia lui e cât se poate de delicată. Omul mărturiseşte că a simţit o chemare spre întoarcere la credinţa străbunilor săi (români care fuseseră maghiarizaţi) şi acum, ca preot maghiar (însă ortodox) în România (într-un sat locuit majoritar de maghiari) este privit cu suspiciune de ambele părţi. Ungurii, spune el, îl consideră un apostat, iar românii un spion maghiar. Situaţia în care se află preotul Róbert Lukács îmi aminteşte de răceala şi chiar asprimea cu care au fost trataţi, la vremea lor, şi Mihail Sebastian şi Nicolae Steinhardt - amândoi îndrăgostiţi de neamul românesc. Asemenea lor, şi acest om râvneşte la condiţia de om – greu de dobândit atunci când prejudecăţile etnice, rasiale, confesionale acaparează mintea şi inima omului.

Apostolatul, râvna şi sacrificiul acestui preot mi-a amintit de vecerniile şi liturghiile din micuţa biserică rusească din Irlanda (cam 80 km de Dublin) unde, în urmă cu 10-12 ani, mergeam o dată la trei săptămâni, când se slujea. Într-o lume din ce în ce mai lipsită de identitate duhovnicească, mai „emancipată” şi „progresistă”, aceste „oi negre” – părintele şi turma sa - păstrează vie flacăra credinţei ortodoxe, la început de mileniu trei. Ei sunt „sarea pământului” într-un ev care, mai mult ca oricând, are nevoie de jertfa lor.

Nedumerirea unui actor

De ziua lui – împlineşte anul acesta 63 de ani – Vladimir Găitan, care a excelat, ca actor de film, la debutul său din Reconstituirea (1968), constată pesimist: „Din punctul meu de vedere, orizontul e foarte întunecat şi nu mă gândesc la mine, pentru că eu am apucat vremuri chiar mai învolburate, dar mă gândesc la cei tineri şi revin la copiii mei. Sunt speriat de violenţa, de agresivitatea oamenilor din jurul meu, am un sentiment de nesiguranţă şi am senzaţia că nu se mai respectă nici o regulă elementară a jocului. E o disoluţie generală şi a puterii, şi a relaţiei dintre oameni. Nu mai funcţionează nici una dintre valorile cu care am fost educat.”

Ce e de făcut? „Dacă aş avea puterea să fac ceva pentru cultura românească, aş reduce accesul la computer şi aş introduce lectura obligatorie. Aş introduce în mod programatic orele de sport şi aş face o foarte clară diferenţiere între profilele liceelor.”

Cu mască, fără mască

Formidabilă înţelepciunea populară! Cum s-au gândit străbunii noştri bănăţeni să-i numească măşcioni pe înlocuitorii de părinţi…Oarecum implicit, sensul acestei denumiri pare a fi acesta: doar părintele natural se poartă firesc, fără mască; doar lui îi pasă de soarta copilului / copiilor săi, de soarta soţului / soţiei, de familie. Aşa ar trebui să se întâmple. Însă dacă ar fi fost / ar fi aşa, n-am mai fi avut artă, n-am mai fi avut muzică, n-am mai fi avut rânduiala care ne învaţă să deprindem a ne mărturisi şi a ne întâlni – în chip tainic, nevăzut (cu „ochii trupeşti”) cu „părintele luminilor”. Cel / cea care ţine locul unui părinte poartă adesea o mască (sau un număr necunoscut de măşti). Sigur, intervine oboseala, nervii se tocesc, toleranţa (îngăduinţa, de fapt) scade vertiginos. Sfatul duhovnicilor de a nu-i dispreţui / urî pe măşcioni (dacă este – şi este – cu neputinţă, omeneşte, a-i îngădui aşa cum sunt: mascaţi) e cât se poate de folositor. Biserica oferă de veacuri un instrumentar adesea ignorat: pomenirea lor (mai ales a lor) în rugăciune.

Într-unul din, poate, cele mai reuşite comedii (ca de obicei, pe teme grave) scrise, regizate şi jucate de Woody Allen (Deconstructing Harry, un remix pe teme din Fragii sălbatici de Ingmar Bergman), celebrul personaj comentează ironic zelul evreilor practicanţi şi se întreabă retoric: „Wouldn't it be a better world if not every group thought they had a direct line to God?”. Apoi adaugă: „They're clubs. They're exclusionary. They foster the concept of the other so you know who to hate...” Ce frumos sună - revoluţionar, progresist, post-modern!... La cine se referă, cine sunt ei? După mintea lui, ei („the other”) reprezintă oricine se proclamă altcum decât liber cugetător, oricine îndrăzneşte s­ă-şi revendice o tradiţie – coruptă şi mincinoasă, fiindcă „tradiţia este iluzia veşniciei”. Dar dacă Allen şi allenienii pierd din vedere lucrul cel mai important? Dacă ei, cei care sunt diferiţi („clubarii”, „nefârtaţii”, cei care ne pun răbdarea la încercare etc.), sunt tocmai cei pe care se cuvine să-i îngăduim, nicidecum să-i urâm? Dacă afirmarea identităţii lor este necesară tocmai în vederea stabilirii cât mai exacte a „obiectivului” nostru? Iar „obiectivul” este cel formulat în ritmuri pop şi de un rebel ca John Lennon (care a spus cu mândrie că trupa lui, The Beatles, a ajuns mai celebră ca Iisus Hristos): All you need is love. Se va fi referit el oare la dragostea şi respectul în sens paulin, la „iubirea ziditoare”, nu semeaţă şi care „caută la ale sale”?

Existenţa măşcionilor nu e o achiziţie a ultimilor ani. Dar dacă mai există o variantă în afara dispreţului, cu asupra de măsură îndreptat faţă de ipocriţi, faţă de trădători, faţă de Cainii de ieri şi de azi? Poate că ei există (pe pământ şi chiar în vieţile noastre) tocmai ca să deprindem noi îngăduinţa şi dragostea, ca să biruim noi întunericul iubirii de sine şi să ajungem la iubirea din Epistola paulină către Corinteni, aceea care „îndelung rabdă” şi „este binevoitoare”, care „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”, „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul”, „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” şi „nu cade niciodată”.

Ne tirez pas sur le poète !

Ce actual este strigătul lui Andrei Rubliov (personajul creat de Tarkovski, Andrei Koncealovski şi jucat de Anatoli Soloniţân, căci despre iconarul rus ca „persoană istorică” prea puţine se ştiu): „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” Este, de fapt, strigătul oricărui artist şi iubitor de frumos nevoit să suporte efectul procustian aplicat fie de o ideologie ostilă, fie de moraliştii de serviciu (care-s întotdeauna băieţi harnici, lucrează-n trei schimburi, inclusiv în week-end). Bătălia cu poezia, cu frumosul e pe cale să fie pierdută. Câştigă produsele de tip fast nu doar în restaurante, ci şi în atelierele ce produc hrană pentru suflet. Viitorul, aşa cum se întrevede acum (dar cine poate şti?) nu este nici el blând şi îngăduitor pentru „căutătorul de absolut” (Al. Philippide), „cel născut pentru a răscumpăra lumea şi omul de realitate” (Suarès), pentru „mânuitorul cuvintelor care le scoate din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie” (Lucian Blaga), şi cel care, singur, „priveşte realitatea până la graniţele desăvârşirii” (Ducici): poetul.

Tot mai puţin se scrie şi se vorbeşte despre poeţi şi poezie. Despre poezia unei muzici sau a unui tablou, despre poezia unui film. Omenirea devine iremediabil prozaică. Adulează (când nu se refugiază în felurite distracţii) „feliile de viaţă” şi reprezentările „veridice” ale realităţii. Căutăm nu icoana (în sensul nobil dat de pictorul bizantin ce dispărea înapoia Tradiţiei pe care o lăsa să cuvânteze), ci fotografia (chiar şi în reprezentările religioase), uitând că nici chiar fotografia nu este „realitate” (sau „copie a realităţii”), ci – atunci când ascunde-un joc secund şi-o taină - realitate transfigurată, sublimată. Amicul D.V., artist plastic, îmi mărturisea cu tristeţe că metafora nu mai se poartă de multişor prin simeze. Se preferă imagini fruste, „minimaliste”, arta abstractă, colajele. Se răspândeşte, cu o viteză ameţitoare, duhul „vremurilor noi”: autodistructiv, zeflemitor sau flegmatic. Cu aproape un secol în urmă, Aldoux Huxley scria: „Nimic nu egalează arta modernă, când e vorba de a steriliza viaţa.” Între timp, modernismul (care pare acum o „epocă de aur” definitiv apusă) şi-a trăit veacul şi iată-ne acum în plin post-modernism. Şi de atâta „pluralism” nu mai suntem în stare să discernem, să recunoaştem „semnele împărăţiei lăuntrice” (necontaminate de truisme) şi chemarea spre desluşirea ei adresată de aceşti „frumoşi nebuni” – pe cale de dispariţie - ai marilor sau mai micilor oraşe. Dar poate că mereu a fost şi va fi aşa. Tensiunea între poezie şi proză, între metaforă şi ilustraţie nicicând n-a fost lămurită.

Pe de altă parte, nu ştiu de ce înclin să cred că predispoziţia spre poezie necesită o prealabilă pregătire sufletească, un neobosit proces de întreţinere a dorului de viaţă, a bucuriei de a trăi printre oameni, laolaltă cu oamenii. Atunci când flacăra iubirii de viaţă abia mai pâlpâie e foarte greu să mai primeşti mesajul poeziei. Pe de altă parte, secretul de a rămâne forever young şi cu aceeaşi prospeţime de a descoperi lumea şi de a te descoperi pe tine în ea, e de nepătruns. Până la proba contrarie, fiecare din noi îl cunoaştem şi îl stăpânim…

Nechezol

L-am revăzut nu de mult pe Virgil Ogăşanu în comedia Iarna bobocilor (1977). Juca acolo un doctor de ţară – un şpăgar fără scrupule, care pretindea câte-un curcan, câte-un cocoş de la ţăranii pe care-i consulta. În schimb le dădea certificate medicale şi le ghicea, chipurile, bolile de care suferă şi secretele. În realitate avea un spion care îi turna pe toţi. Practica medicina cam în genul în care „vindeca” mama Omida vrăjitoarea (şi ciracele ei fără număr), aia care te „dezleagă” de neputinţe, de boli, de nevastă etc.

Vorbind acum despre vremurile de atunci,Virgil Ogăşanu spune: „Aveam o singură televiziune, aveam un singur post de radio, o singură cinematografie, lucrurile erau mai liniştite, se citea foarte mult însă, căutam cărţi cu disperare.” Şi acum? „Se filmează, se fac reclame, tinerii actori se pierd în activităţi colaterale, lumea se duce la bingo, la film, la 3D. În ţară, lumea nu mai merge la teatru. Oamenii din provincie au pierdut foarte mult, nu mai au exerciţiul de a merge la spectacole.” Pe timpul lui Ceauşescu, se consuma nechezol, un înlocuitor – spune Ogăşanu. „Am impresia, zice actorul, că reintrăm, că ne întoarcem la vremea nechezolului, când se puneau înlocuitori în locul valorilor autentice. Falsele valori de la ora asta triumfă în faţa micilor ecranelor, neaducându-ne decât nechezol. Vina e a tuturor.” Şi se referă apoi la modele şi la acele „lecţii esenţiale preluate de la profesori”. O pomeneşte pe Beate Fredanov, care „avea şcoala germană, era foarte exigentă” şi impunea în teatru „o disciplină creatoare, fără de care nu se poate face absolut nimic”. Asta pentru că „nu poţi să faci un rol bine, dacă vii la teatru pe fugă şi te sui pe scenă direct din tramvai, aşa cum se întâmplă acum foarte des”. Acum, recunoaşte actorul, „ies pe bandă foarte mulţi actori, pe care nu-i interesează foarte mult soarta spectacolelor în care joacă”.

Dégénération

Azi a fost mare praznic mare (Sfinţii Trei Ierarhi) la micuţa noastră capelă. Fiecare a adus câte ceva şi s-a adunat de-un ospăţ pe cinste. Pentru prima oară de când s-a întors de peste mări şi ţări (Canada) m-am revăzut cu D.U. Discuţia începută pe coridoarele liceului alimentar (devenit celebru săptămâna asta printr-un deocheat clip video ce are ca protagoniste două eleve rebele) am continuat-o acasă. De la amicul meu am aflat de un foarte interesant video clip Mes Aïeux: Dégénération. Morala (căci melodia are o poveste cu tâlc): străbunicii aveau vreo 15 copii şi lucrau pământul, bunicii (care s-au mulţumit doar cu trei) l-au vândut, tata a ajuns funcţionar la oraş, fiica stă acum în chirie şi tânjeşte după un apartament proprietate personală, oricât de mic şi după o palmă de pământ la ţară. În plus, ştie că a venit pe lume dintr-o greşeală. Şi ea se întâmplă să mai greşească, însă nu ezită să schimbe partenerii mai ceva ca pantofii şi ucide „problema” din faşă ori chiar mai repede. Noaptea are insomnii, iar dacă apucă totuşi să doarmă, dimineaţa se trezeşte cu ochii-n lacrimi pentru că a visat o masă mare la care erau o mulţime de copii (care au apucat, poate, să trăiască doar 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Degenerarea se regăseşte şi în loisir: bunicii au prins epoca rock’n’roll, părinţii era disco, iar odraslele de acum trăiesc din plin zodia zapping. Finalul este up:

Thankfully some things in life will never change
Line up your nicest clothes
because tonight we're goin' dancing

Am revăzut cu Dan (şi alături de O.B.) Pridel Angela. Citeam azi într-o cronică (trimisă de ces) a Iuliei Blaga la Patimile Ioanei d’Arc o inexactitate. Scria acolo (încă) tânăra jurnalistă că „dintre filmele recente care au legătură cu sfinţenia, doar Breaking the Waves poate mişca ceva în tine”. Sigur, din filmele pe care ea le-a văzut. Deşi e greu să o consideri sfântă pe isterica Bess (Emily Watson) din filmul lui Trier. Mă uitam la filmul acestui atât de tânăr regizor (Nikolai Dreyden) şi gândeam aşa: cu atâta bucurie şi sete de viaţă mă încarcă de fiecare dată, încât chiar nu-mi doresc să mai văd un alt film în următorii zece ani. Bineînţeles că voi mai vedea (chiar dacă foarte puţine filme noi). N-am mai simţit „aripa îngerului” (apropo de traducerea liberă a titlului) de la filmele lui Tarkovski şi Abuladze. E clar că omul este, de departe, unul din foarte puţinii urmaşi (nu epigoni) ai celor care au regizat Rubliov şi Căinţa. Dincolo de expresia cinematografică (extraordinară) a poveştii se află, în filmul lui Dreyden o mărturie cutezătoare: trebuie să mergi până la capăt, indiferent de consecinţe, să îţi lucrezi desăvârşirea şi să nu uiţi nicio clipă că totul se plăteşte. Şi acest gând, culmea, să nu-ţi provoace tulburare şi deznădejde, ci să-ţi primeşti pregătit răsplata, asemenea monahului Maxim.

Electric horsemen

Era, cred, prin 1981. Într-o duminică seara am fost la – pe atunci cinematograful nr. 1 al urbei – Capitol. Rula un film american. Wow, ce senzaţie! Şi era şi (relativ) nou, fusese lansat cu doar doi ani în urmă. Aveam bilete (obţinute prin „pile”) într-o lojă centrală de la balcon. De acolo, de sus, i-am zărit pe Tomeşti. Dna Maria era profesoară de literatura română (şi colegă cu mama), iar unul din fiii ei (Liviu) era coleg cu mine de clasă. Celălalt (Titus), cu doi ani mai mare, era elev la liceul de arte plastice. Peste câteva luni doar aveau să plece, cu toată familia, în America. De îndată am coborât în stal, iar tanti Tomescu a urcat alături de ai mei în lojă. Luminile s-au stins şi am urmărit, încântaţi, The Electric Horseman. Liviu şi Titus erau, spre deosebire de mine, super emoţionaţi pentru că ştiau că foarte curând vor fi parte din lumea pe care acum o sorbeau cu nesaţ de pe marele ecran.

Am revăzut de atunci o singură dată (în întregime) filmul lui Sydney Pollack despre un fost campion de rodeo devenit „călăreţ electric” ce face reclamă la nişte produse alimentare (cereale pentru micul dejun). Eh, e clară ideologia bio căreia filmul îi este tributar. Totuşi, actorii (Robert Redford, Jane Fonda în principal) şi muzica de tip country (plus compoziţiile originale semnate şi orchestrate de Dave Grusin) rămân şi peste ani la fel de vii. Pe atunci, la începutul anilor 80, criticii de film din România vorbeau despre „demascarea sistemului american”. Astăzi, când comerţul cu breakfast cereals e la ordinea zilei, când ne-am îndepărtat şi noi de natură (fără să ne civilizăm, totuşi), e foarte greu să mai arăţi cu degetul, asemenea fariseului, spre „societatea de consum”. Atunci însă încă se mai putea. Şi pe bună dreptate.

Deunăzi (chiar pe 26 ianuarie, ziua în care – cu 92 de ani în urmă - s-a născut Nicolae Ceauşescu) eram într-un butic şi am cerut nişte pâine neagră. Un tip între două vârste, care făcea conversaţie cu vânzătoarea, mă întreabă dacă nu mi-e dor de adevărata pâine neagră de pe vremea lui nea Nicu. Îi răspund că da, îmi amintesc acea pâine şi chiar mă gândesc adesea nu doar la pâinea pe vatră din acei ani, ci la multe alte produse alimentare (legumele şi fructele, de exemplu) care aveau gust şi – spre deosebire de ceea ce se găseşte azi pe rafturile hipermarketurilor, supermarketurilor, buticurilor etc. - erau delicioase. Îmi amintesc de pâinea neagră şi mi-e dor de ea, dar – am ţinut să precizez - nu şi de vremurile acelea. Ca şi cum n-ar fi totuna…

Astăzi suntem dependenţi de media şi îndopaţi cu cereals şi fast food cât cuprinde. Într-un fel, am ajuns, fiecare, nişte „călăreţi electrici” mai mult sau mai puţin resemnaţi...

Cain, căinţă, pomenire

Sf. Ioan Gură de Aur (care, împreună cu Sf. Vasile Cel Mare şi Sf. Grigore Teologul este prăznuit mâine) despre cel ce gustă din durata efemeră a plăcerii şi chinul remuşcării, al nemiloase conştiinţe-gâde: „Se osândeşte pe sine, n-are răgaz să răsufle - în pat, la masă, noaptea, adesea în vis, vede nălucirile păcatului său, are destinul lui Cain, este neliniştit şi plânge pe pământ - şi fără ca nimeni să ştie, duce în sine, fără încetare, un foc. Aceeaşi soartă au hrăpitorii şi tâlharii. Aceeaşi, lacomii şi, într-un cuvânt, toţi cei ce trăiesc în păcat. Iar să poţi cumpăra pe acest judecător lăuntric e cu neputinţă.”

Îmi amintesc de căinţa lui Andrei Rubliov din filmul cu acelaşi nume de Tarkovski. Mărturisindu-i lui Teofan Grecul despre crima săvârşită în catedrala din Vladimir în timpul asediului tătarilor (când a ucis un rus, nu un tătar, ce voia să siluiască o femeie idioată), Andrei aude – aievea – aceste cuvinte consolatoare de la grec: „Asta-i soarta omului: să se zbată între iertarea Dumnezeiului Milostiv şi chinurile propriei conştiinţe.” Cine vrea să distrugă răul, mai spune Teofan, îl distruge pe om, căci datorită păcatelor noastre răul a luat înfăţişare omenească. Toate păcatele noastre ne maculează, ori noi suntem chemaţi să devenim albi, „mai vârtos decât zăpada”, atunci când – următor rugii noastre – Cel Mult Milostiv ne va „spăla cu isop” şi ne va curăţa. Rubliov se va izbăvi printr-un autoimpus vot al tăcerii. Pilda oferită de creatorii acestui film nepereche este: minunăţia icoanelor sale îşi trage seva din cei zece ani de tăcere, de pocăinţă, de primenire a celui care le-a pictat. Este preţul (postul) pe care iconarul a ales să-l plătească pentru a zugrăvi icoanele despre care, peste cinci sute de ani, un personaj (Alexander) dintr-un alt film tarkovskian (Offret / Sacrificiul) va spune: „Uluitor! Ce rafinament deosebit! Câtă înţelepciune şi duhovnicie şi totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au dispărut. Acum nu ne mai putem ruga.” Şi, la început de mileniu trei, un regizor de numai 27 de ani (Nikolai Dreyden) reia ideea în filmul său de debut, Pridel Angela / Aripa îngerului. Referindu-se la nişte icoane din vechime (din secolul al XIII-lea), un personaj (un monah dintr-o îndepărtată mănăstire rusească) rosteşte cu uimire: „Ştiau să picteze pe atunci. Atât de simplu şi totuşi atât de frumos…”

De pildă

Recitesc în Pateric: „Într-o cetate era o femeie frumoasă şi mulţi ibovnici avea. Şi venind la dânsa un boier, i-a zis: Făgăduieşte-te mie că vei păzi curăţenia şi eu te iau de femeie. Iar ea s-a făgăduit. Şi luând-o, a dus-o la casa sa, iar ibovnicii ei căutând-o ziceau: Cutare boier a luat-o la casa lui. Deci de vom merge la casa lui şi va afla, ne pedepseşte; ci veniţi pe după casă, să-i fluierăm ei şi cunoscând ea glasul fluierăturii, se pogoară la noi şi noi nevinovaţi ne aflăm. Iar ea auzind fluierătura şi-a astupat urechile sale şi a sărit în cămara cea mai dinăuntru şi a încuiat uşile.” Chiar dacă în continuare se află tălmăcirea (explicitarea) creştină acestei parabole („femeia păcătoasă este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile şi oamenii, iar boierul este Hristos, iar casa cea mai dinăuntru este paza minţii, iar cei ce îi fluieră sunt viclenii draci, iar sufletul fuge totdeauna către Domnul”), motivul „sirenelor” şi al „războiului nevăzut” (din, de exemplu, epopeea homerică) este acolo.

Îmi place să cred că acest scenariu: ispită-rezistenţă-biruinţă este străvechi şi universal, în ciuda revendicărilor mai vechi sau mai noi (culturale, religioase). Există un duh cu putere ce lucrează în noi întru „paza curăţiei” şi îl ascultăm sau nu indiferent de confesiune religioasă în care ne aflăm ori de background-ul cultural căruia îi suntem datori. Este, poate, însăşi dimensiunea „catolică” (trans-confesională, atotcuprinzătoare, deschisă, cosmică, „ecumenică”,liberală, cosmopolită, planetară etc.) a duhovniciei creştine. În numele ei se merită să mergi neclintit până la capăt, surd la chemările înşelătoare şi la profeţii mincinoase.

...Eminescu are dreptate: „Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momeşte în vârteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă.” Socotinţa ultimă, cercetarea a „ce e rău şi ce e bine” sunt „tema de casă” şi menirea fiecărui om în parte: aceea de a se regăsi pe sine.

K9

Recitesc un fragment (cel care mi-a mers numaidecât la inimă) din cartea Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Se relatează acolo următoarea întâmplare: economul unei mănăstiri a trimis un muncitor la un lucru oarecare. Acesta a refuzat să-l asculte. Când economul a insistat, muncitorul s-a înfuriat şi în faţa obştii, umilindu-l pe econom. L-a făcut „câine”. Cum rar se-ntâmplă (dar se pare că se întâmplă atunci şi numai atunci când ne este scurtcircuitată legătura cu bobinele orgoliului), economul a înţeles lecţia umilinţei, i s-a făcut milă (nu silă!) de muncitor şi i-a zis: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi a fost, mai apoi, cel mai ascultător dintre toţi.

Mila (împreună pătimirea – ce frumos sună în teorie, ce rar se întâlneşte în practică, mai ales atunci când omul se învârte printre mulţi oameni) şi căinţa sunt, într-adevăr, salvatoare. Dar până la ele ne poticnim adesea - asemenea personajului din filmul lui Abuladze, Monanieba (Căinţa) - într-o falsă căinţă şi în … silă. Mila e încă departe de noi. Ne simţim sufletul frânt în două, uitând că omul este frânt în două de când a gustat fructul oprit. Am fi gata să nimicim pe oricine îndrăzneşte să ne stea în cale (atunci când nu reprezintă pentru noi un pericol prea mare). Dacă cineva ne loveşte peste obraz, nu-l întoarcem şi pe celălalt, ci sărim cu pumnii la el să-i rupem spinarea în bătaie. Puţin ne pasă de bine şi de rău. Ceea ce ne apasă (ca în cazul lui Abel Aravidze din Căinţa) este teama de propria persoană, de singurătate. Practic singurătatea (experienţa pustiului) este proba de foc a credinţei. Iar necredinciosul, când este singur, se gândeşte numai la moarte. Şi atunci, pare să ne spună Abuladze, soluţia nu este răzbunarea (deshumarea unui cadavru - ipotetică, imaginară în film), ci – aflăm din ultima replică a Căinţei - deprinderea sau redeprinderea cu drumul spre biserică, spre Liturghie: „Ce drum e acesta care nu duce la nicio biserică?” Şi rostuirea asta poate să ne ia şi-o viaţă, poate să ne ia şi-o zi. La modul ideal (dar câţi ajung să atingă un asemenea ideal), imaginea desăvârşirii arată că-n secvenţa „marii treceri” a bătrânului din Pământ – filmul lui Dovjenko: înconjurat de întreg satul (şi de-o grămadă de mere) priveşte împăcat spre un copilaş care abia învaţă mersul biped. Apoi pleacă „să moară puţin”…

Nu cred în piedici

Sonetul 116

William Shakespeare

nu cred în piedici puse de noroc

unirii sufletelor mari

iubirea nu-i iubire când face silei loc

trădării răspunzând cu părăsirea

ea este veşnic semn şi far străjer

ce-ntâmpină furtuna şi nu cade

e steaua fiecărui corăbier

al cărei preţ nu-i măsurat in grade

iubirea nu-i paiaţa vremii chiar

de intră sub compasul coasei sale

n-o schimbă ani şi n-o clintesc măcar

tăişul clipelor fatale

de spun minciuni şi pot fi dovedit

n-am scris nimic şi nimeni n-a iubit

din versiunea scenică a piesei Cum vă place / Teatrul Nottara Bucureşti 1985 / regia: Dan Micu /

adaptarea versurilor: Horia Lovinescu / muzica: Vasile Şirli / cântă: Vali Preda

ascultă melodia aici

Sonnet 116

William Shakespeare

Let me not to the marriage of true minds

Admit impediments. Love is not love

Which alters when it alteration finds,

Or bends with the remover to remove:

O no! it is an ever-fixed mark

That looks on tempests and is never shaken;

It is the star to every wandering bark,

Whose worth's unknown, although his height be taken.

Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks

Within his bending sickle's compass come:

Love alters not with his brief hours and weeks,

But bears it out even to the edge of doom.

If this be error and upon me proved,

I never writ, nor no man ever loved.

O zi specială

Azi (ieri), Theodor a primit în dar un nai. Corneliu Vaida, cunoscutul fotbalist Dorinel Munteanu şi renumitul naist Nicolae Voiculeţ au fost principalii complici ai acestui cadou. Nu este neapărat vorba că Theodor va face vreodată performanţă cu acest instrument, ne-a spus muzicianul. Important e să-şi găsească o modalitate de compensare cu sunetele pianului şi cu trăirea pe care o presupune folosirea instrumentelor cu clape. În plus, naiul este singurul instrument pe care cel care cântă la el nu îl poate vedea. Apreciatul interpret Nicolae Voiculeţ a susţinut la Filarmonică un micro-recital şi sperăm să revină pentru un adevărat recital, ca armoniile lui să bucure cât mai mulţi spectatori. Theodor l-a acompaniat la pian la una dintre piese.

Când a ajuns la Capitol, Theodor era în lacrimi pentru că ştia că e ora lui e somn. A trebuit să-i vorbesc şi s­ă-l fac să înţeleagă că astăzi e o zi specială şi că se va culca puţin mai târziu. Ca bonus, l-am avertizat că vom lua şi nişte măsuri de embargo în următoarele zile dacă nu se potoleşte. Până la urmă s-a liniştit şi, după ce a mulţumit pentru cadoul primit, n-a mai vrut să se despartă de nai.

P.S. Pe drum spre casă – printr-un ciudat aranjament al lui DJ Faust (sau Mefisto?) - am auzit, la radioul din maşină, melodia Banii n-aduc fericirea. Dar dacă nu banii sunt cei care n-aduc fericirea, ci proasta lor gospodărire? Dacă scăparea nu e în fuga de bani, ci într-un management chibzuit al lor? E drept că atunci când ai bani, de multe ori se întâmplă să schimbi pâinea cea de toate zilele cu o bucată (sau mai multe) de … cozonac. E (sau ar trebui să fie) un risc asumat.

Educabilii

Săptămâna trecută elevii mei de clasa a XII-a (de care m-am ataşat mult în cei patru ani de când lucrăm împreună) m-au rugat, încă o dată să vizionăm un film la oră. De peste un an am renunţat să mai vizionez cu ei filme la oră. De ce? Pentru că sunt tot mai conştient că nici măcar unor oameni cu care ai acelaşi background cultural nu le poţi recomanda filme, cărţi, muzici, dar mai unor tineri care nu au adesea răbdarea necesară să înţeleagă convenţii, simboluri, metafore, poezia unui film etc. Dar pentru că mi-au tot cerut să le aduc un film şi pentru că – Ministerul de resort ne învaţă – sunt „educabili” (asta e terminologia care se aplică acum atunci când se face referire la elevi) le-am îndeplinit dorinţa. Am ales All That Jazz (1979). L-am văzut „în serial”, pe parcursul a trei ore. Nu mi-a părut rău. Le-a plăcut. Măcar trei-patru s-au bucurat şi s-au „prins” de fanteziile (halucinaţiile) de pe scenă sau din spital, de „jocul cu Moartea” (şi ce „Moarte”: o Jessica Lange la 30 de ani!) al personajului principal (Roy Schieder) mereu într-o escapadă amoroasă, de muzică şi coregrafie, de costume. E drept, le-am mai explicat şi eu pe ici, pe colo.

Pe mess primesc un mass care sună cam aşa: „În timpul sesiunii, la examenul de Contabilitate Financiara, profesorul întreabă:

- Întrebare de „nota zece”: Cum mă numesc? Toţi tac.

- Întrebare de „nota opt”: La ce obiect aveţi examen? Toţi tac.

- Întrebare de „nota cinci”: Ce culoare are manualul?

Din ultimele rânduri se aude o voce:

- Vrea sa ne pice nesimţitul !!!”

Îmi amintesc de profesorul de fizică pe care l-am avut în liceu. Îi spuneam Max, era un om de milioane şi orele sale erau pline mai ales de … metafizică. Ne-a vorbit despre literatura dintre antichitate şi Renaştere, despre muzica simfonică, despre importanţa lecturii şi a acelor valori în destrămare. În „ora de adio” ne-a spus că şi generaţia lui avea nebuniile ei, făcea trăsnăi, dar parcă ei nu erau atât de blazaţi. Acţiunea (povestea lui) se întâmpla în anul de graţie 1987. Şi el ne spunea, cu vădită mâhnire, că elevii au ajuns atât de blazaţi, de indiferenţi, de neştiutori de carte că orice i-ai pune să-ţi prezinte, să-ţi expună, chiar şi subiectul preferat sau tema cea mai îndrăgită (care-or fi alea?), tot degeaba. Dau din umeri, te fac nesimţit şi spun că vrei să-i pici.