Cei care plătesc cu viaţa

Am răsfoit azi, la Cărtureşti, un volum dens al Luciei Hossu Longin, intitulat Memorialul durerii. M-am oprit la capitolul dedicat arhitectului cu suflet de poet Gheorghe Ursu (aka Babu) - personaj fascinant care mi-a atras atenţia prima oară pe la mijlocul anilor 90, la Festivalul filmului de la Costineşti, când am urmărit un documentar ce i-a fost dedicat. Niciunul din miile de blocuri pe care le-a proiectat şi aprobat pentru construcţie nu s-a prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977. Dar asta n-a contat. Prin 1985 a fost arestat (pe motiv că deţinea valută: $17; în realitate o colegă de servici îl turnase la Securitate pentru că ţinea un jurnal extrem de critic faţă de regimul totalitar din România) şi bătut bestial. Rândurile care descriu felul în care a fost schingiuit sunt răvăşitoare. A mai trăit doar vreo cincizeci de zile în beciurile închisorii, unde a fost bătut sistematic, iar relatările din cartea Luciei Hossu Longin sunt cutremurătoare. Apoi a ajuns un cadavru viu, un morman de carne măcelărită şi răstâgnită, iar la final o mână de oase într-un coşciug. Despre torţionari (informatori infiltraţi printre puşcăriaşi, după declaraţiile autoarei), numai de bine. Cazul e în continuare neelucidat. Foştii torţionari (ai lui Babu şi ai altora asemenea lui) s-au transformat în acuzatori, nimeni – în afară de victimele ucise fără număr, acuzate acum (de ce nu ne mai miră?) de turnătorii, de joc dublu – nu e vinovat. Who cares anyway?

P.S. O discuţie „strânsă” aseară cu T pe tema patriotismului local. Miza: rezonanţa sau lipsa de rezonanţă faţă de pretenţia că „noi suntem români, noi suntem români, noi suntem români aici stăpâni”. De fapt, are dreptate: din „interior”, mai ales din acele zone din Ardeal mai puţin cosmopolite, aşa se văd lucrurile. De aici din Banatul cosmopolit însă, îmi place să cred că se văd altfel, mai puţin biased. Aşa cum scrie Dan Ungureanu în recentul său studiu Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi (apărut în 2008, la Editura Bastion), „bănăţenii sunt cei mai puţin naţionalişti dintre români” pentru că „Banatul, zonă amestecată, locuită de slovaci, cehi, bulgari, germani, sârbi, români şi chiar unguri, n-a fost o zonă de conflicte etnice”. Tendinţa centrifugă a bănăţenilor (care sunt mai apropiaţi de Viena, Budapesta şi Belgrad decât de Bucureşti) „e compensată - adaugă Dan Ungureanu - de naţionalismul românilor ardeleni”.

Guardian Angel

Discuţie pe teme...duhovniceşti cu LB, elevul meu de vreo 17 ani. Singurul care a rămas la oră din clasa lui. Mai în glumă, mai în serios, l-am dojenit pentru textul pe care şi l-a pus, zilele trecute (în ajun de Paşti) pe status-ul de pe messenger. Era ceva pueril, teribilist, gen „religion is bullshit”. L-am întrebat de ce a făcut asta. L-am întrebat dacă a citit vreo carte de religie. A dat vina pe nu ştiu ce documentar (de pe Discovery Channel, desigur) care – susţinea el – demonstra că au mai fost şi alţi profeţi, lideri religioşi în Egipt etc. care aveau ucenici, că Iisus nu e decât un remix al altor personaje blah-blah-blah. Că este puternic impresionat de Codul lui Da Vinci şi altele asemenea. Până la urmă a recunoscut, de bună voie şi nesilit de nimeni, că a urmat doi ani cursurile de la liceul catolic (probabil din localitate) şi educaţia rigidă primită acolo l-a disperat. Nimic nou nici în asta, la urma urmei – gândesc acum - şi James Joyce a fost disperat de iezuiţii lui, dar a scris apoi patru cărţi esenţiale pentru literatura modernă (The Dubliners, The Portrait of the Artist as a Young Man, Ulysses şi Finnegan’s Wake). I-am spus că n-ar trebui să opună neapărat pe omul realist (care crede în „dovezi” şi de unde astfel de „dovezi” în chestiunile de credinţă) omului religios (care crede pur şi simplu, potrivit afirmaţiei dostoievskiene, preluate de Steinhardt: „Dacă mi s-ar demonstra – ştiinţific, prin evidenţe - că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, tot aş alege să rămân cu Hristos”). Că religia ar trebui să fie ceva firesc pentru om, nu o filosofie supusă cuantificării şi razelor X. Se vede că – pentru omul revoltat - credinţa e o ciudăţenie, o bizarerie, o şarlatanie, iar frumuseţea trăirii liturgice din Biserică cine s-o mai cunoască, cine s-o mai trăiască? Omul rămâne tot la dilemele lui, la starea lui călduţă - este şi asta o formă de consecvenţă. Aşa cum se întâmplă şi-n finalul din Stalker după întoarcerea celor trei din Zonă. Niciunul n-a intrat în „camera dorinţelor” (unde dorinţa rostită sau gândită cu o inimă curată devenea realitate), niciunul nu s-a folosit de acest prilej de a se curăţi. Au revenit în barul împuţit de unde a început odiseea lor, Scriitorul şi-a aprins o ţigară, Profesorul şi-a topit şi el spleen­-ul într-o duşcă de vodcă şi amândoi priveau nedumeriţi spre Călăuza care, împreună cu nevasta care – ca o Penelopă - îl aştepta, cu fiica lor infirmă şi cu un câine „psihopomp” ce s-a lipit de el în Zonă, plecau spre casă. Ceea ce le-a cerut Călăuza era să creadă. (N-a precizat în ce sau în cine.) Niciunul nu s-a arătat dornic şi îndeajuns de smerit cu inima ca să intre în „camera dorinţelor”. Au căzut amândoi la acest examen al mărturisirii. „Conştiinţa, remuşcările” – spune Scriitorul – „toate acestea nu sunt decât născociri ale creierului... Nu, nu mă duc în camera aceea. Nu vreau să arunc în capul nimănui mizeria care s-a adunat în mine, ca apoi să mă spânzur. Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită...”

...Uneori îmi vine să cred că atunci, în acea zi a anului 1982, când – la cinematograful timişorean Victoria - am văzut pentru întâia oară Stalker (şi de fiecare dată când l-am revăzut după aceea) un înger păzitor – ca-n The Purple Rose of Cairo - a coborât de pe ecran şi mă veghează neîncetat, fiindu-mi volant şi balsam, combustibil al speranţei şi antidot pentru legiunea de întrebări iscoditoare şi zdrobitoare care, nici pe mine, nu m-au ocolit.

Explicitly Christian

Găsesc pe net următorul comentariu la un articol semnat Dan Puric (din Ev.z.): „...cine citeşte ce a „scris” Dl. Puric, felul în care vorbeşte şi se mişcă îşi dă seama repede de un adevăr [Citeste] fundamental: un actor poate manipula emoţiile, inclusiv pe cele religioase. Dar cu ce preţ? Cât de multă ură şi dispreţ faţă de ceilalţi este în discursul sau. Il apreciez ca actor, dar nimic mai mult. Un mim trebuie să rămână un mim. Nu trebuie să devină un smintitor, unul în plus. Nu avem nevoie, ca ortodocşi, de imitatori de Hristos, ci doar de cel Adevărat.” Personal rămân la părerea că încercările lui DP de a face – spune el – „artă creştină” nu trebuie neapărat condamnate. La urma urmei, nu e nevoie de nicio cenzură totalitară care să interzică măreaţa proiecţie a crucii – ştampilă creştină, într-adevăr - de la finalul lui Don Quijote. Partea tristă e că, în acest climat cultural dominat de derizoriu (şi în care spectacole ce folosesc un limbaj teatral matur, creator trec aproape neobservate) „maestrul” Dan Puric face o notă distinctă şi provoacă isterii de admiraţie. Publicul evlavios pravoslavnic, în căutare de semne explicit creştine într-o piesă de teatru, într-un film (cum s-a-ntâmplat relativ recent cu receptarea Ostrov­-ului), se-mbată cu apă rece şi confundă arta cu ideologia şi propaganda. Dar trece şi asta. Ceea ce au făcut pentru teatru adevăraţii artişti români (actori, regizori, scenografi etc.) rămâne – cât rămâne, pentru că majoritatea spectacolelor nu s-au păstrat pe suport video – în conştiinţa oamenilor. Gargara, ca şi geniul, n-are vârstă. Much ado about nothing. Altminteri, ca actor, Dan Puric e chiar simpatic. Ca „mim creştin” însă, a devenit simpatic doar pentru amatorii de artă cu „mesaj” la vedere.

Innocent quest

O altă zi marcată de întoarcerea la natură. După un prânz servit la in-laws mi-a atras atenţia – cu totul întâmplător - un film american pe care n-am reuşit să-l revăd a treia oară: Hannah & Her Sisters de Woody Allen. Cred tot mai tare că filmele acestui cineast ce-şi revendică influenţe bergmaniene (cu trimiteri la Chaplin şi Groucho Max) nu se pretează la prea multe vizionări. Ele pot amuza, eventual, o dată sau de două ori. Ceea ce - ar spune unii - nu e puţin. Mie mi se pare totuşi destul de puţin, în raport cu acele filme evergreen care te bucură la fiecare nouă vizionare. Din fericire, Hannah... aparţine perioadei în care Allen încă mai avea substanţă cât de cât. Cu timpul, şi bruma de umor (bazat mereu pe intertextualitate, pe conotaţii şi subtilităţi culturale de connoiseur, pe comicul absurd) a pălit, lăsând loc gag-urilor amorale şi sinistre de-a dreptul (filme gen Cassandra’s Dream, enunţate încă de la sfârşitul anilor 80, o dată cu Crimes & Misdemeanors). Aşa că am schimbat canalul (deşi iniţial mă bucurasem de programarea la TV a acestui film) pe Mezzo. Spre seară ne-am urcat în maşină (cu Claudiu & Tatiana) şi-am ieşit din nou la ţară. De data asta am ajuns la Casa Altringen dintr-un sat şvăbesc, la 45 km de casă. Pe drum am admirat câmpurile galbene de rapiţă în floare. La întoarcere ne-a prins ploaia, iar eu m-am ales c-o alergie de la praf (sau cu hay fever).

Pe mess un interesant ping-pong de idei cu Ruby. Între altele am dezbătut problema liberului arbitru şi a omniscienţei lui Dumnezeu. Insistenţa cu care mi-a vorbit despre „de ce”-uri şi despre „raţionalizarea” credinţei mi-a amintit de întrebarea cu care Tarkovski îşi încheie opera cinematografică. Ultimul său opus, Offret (dedicat „cu nădejde şi încredere” fiului său), are drept coda întrebarea unui copil care, aplicând pilda pe care i-o povestise tatăl său (o poveste cu tâlc din Pateric, în care un monah îşi arată ascultare faţă de avva punând cu regularitate apă la rădăcina unui pom uscat, pentru ca acesta să rodească la final) cară apă cu două găleţi şi udă un copac fără frunze, apoi se aşează pe spate, la rădăcina lui, şi rosteşte: „In the beginning was the Word...Why is that, Papa?” Această iscodire plină de duioşie este dezarmantă atunci când vine din partea unui copil. Ce bine ar fi ca întrebările noastre iscoditoare (şi adesea vătămătoare) să le adresăm cu inocenţa pruncilor, fără nicio urmă de scepticism cioranian, fără energii „demitizante” şi – mai ales - fără idei preconcepute. Este singura cale prin care ne putem apropia de Cel nu doar omniscient, ci şi omniprezent şi îndelung răbdător cu împietrirea noastră.

Eyes wide shut

La capelă am ajuns – en famille, toţi şase - printre primii. După slujba-maraton de vreo cinci ceasuri, am stat – la fel ca anul trecut – la o agapă. Prânzul de duminică l-am servit tot în şase. Theodor ne-a cântat (pian şi voce) Hristos a înviat din morţi... iar la sfârşit a rostit de vreo trei ori, cu intonaţie gravă, de preot: Hristos a-nviat! Ne-a mai cântat la pian şi piesa lui Ennio Morricone pe care de la o vreme o îndrăgeşte foarte şi o cântă mereu: „Le vent, le cri” din filmul Le Professionel. După ce a auzit-o, s-a dus singur la pian şi a înecrcat s-o caute pe clapele pianului. Apoi am mers în parc. Spre seară, împreună cu Tatiana & Claudiu am ieşit la ţară, undeva după Sacoşu Turcesc. Am căutat – fără succes, se înserase deja – un câmp cu lalele pestriţe. Un oier ne-a dus într-o pădurice, însă n-am dat de nicio lalea. Am auzit în schimb concertul ciripitoarelor, cântecul cucului, behăit de oi, orăcăit de broaşte, am zărit câteva şopârle, o broscuţă, iar fragii sălbatici erau în floare. Peste tot, parfum de iarbă proaspătă şi miresme de flori de câmp. L-am sunat pe Pr. Valerian şi ne-a vorbit de minunăţia naturii din munţii unde s-a retras, de împăcarea pe care i-a adus-o praznicul Învierii. Omul de azi, spunea el, nu mai poate suporta să trăiască firesc, de aceea se întâmplă atâtea cazuri de sinucideri mai ales primăvara şi toamna, când natura se transformă atât de profund... Ieşirea în natură mi-a amintit de miezul Oglinzii lui Tarkovski. Acolo, doctorul jucat de actorul său-fetiş (Anatoli Soloniţân) spunea că oamenii s-au rupt de natură, că s-au înstrăinat de ritmurile ei, că sunt într-o continuă goană, că nu mai au timp de reflecţii.

Am recitit una din cele 365 de întrebări pe care Zaharia Sângeorzan i le-a adresat lui Nicolae Steinhardt (întrebări publicate într-un volum la Humanitas): „Unde se ascunde azi, Hristos, de lumea nu-l vede, nu-l cheamă, nu-l recunoaşte nu-l ascultă” Răspunde Monahul de la Rohia astfel: „Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi suntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi s­ă-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gândim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-L vom întâlni în veci. Grija noastră, şansa noastră stă în a ne deschide ochii... A ni-i deschide larg.” Cu alte cuvinte: vedem numai ce vrem (alegem) să vedem, auzim numai ce vrem (ce ne convine) să auzim. Exact ca în The Point / Oblio, unde, în The Pointless Forest - care nu era pointless (fără rost) deloc - The Rockman îi spune micuţului Oblio „let me hip you to reality, open your mind along with your eyes, you only see what you want to see…” Discursul lui Rockman (acest tip cool al anilor 70) este o laudă adusă lui mother nature cu inflexiuni de rock si jazz, o invocaţie a somnului, un îndemn de a privi lucrurile în profunzime, dar şi de-a te bucura de cele de la suprafaţă (atunci când pomeneşte de păsările care ciripesc, de flori etc.), un amestec de vibraţie şi pace interioară. Morala: „you don’t have to possess a point to have yourself a point”. Altfel spus, nu e nevoie să ai o stea în frunte, ajunge doar să ai un rost, să ai un ţel (a point), să ai aprinsă-n suflet steaua ta. Şi încă ceva, adaugă The Rockman:

„The thing is you see what you want to see and you hear what you want to hear. You dig? Did you ever see Paris?”

“No.”

“Did you ever see New Deli?”

“No.”

“Well, that's it. You see what you want to see and you hear what you want to hear.”

Intermezzo

Episodul Pieta, un fel de intermezzo...În zilele acestea trei (de vineri până duminică) - parcă now, more than ever - calendarul Bisericii îl invită pe om să pună-n balanţă ce şi cum devine chestiunea morţii şi a vieţii. Prilej pentru întrebări cârcotaşe, iscoditoare, ce vor răspuns concret, inteligibil, „ştiinţific” la întrebarea cine a fost The Big Brother al acestei lumi între momentul în care Hristos Şi-a dat Duhul pe cruce (rostind „Săvârşitu-sa!”) şi clipa când „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi mulţime de trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”. Sau ce va fi fost în sufletul Celui care, „în ceasul al nouălea a strigat cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani?” Întrebări, ca multe altele, fără răspuns. Pentru Biserică, acestea (şi cele asemenea) sunt taine de nepătruns cu mintea. Iar vieţile noastre se definesc în funcţie de felul în care trăim în aceste taine; de felul în care putem face diferenţa între taine şi mistere; de felul în care rezistăm pârjolului adus de spiritul critic („deconstructivist”, „demolator de mituri”) în acţiune. En fin, de felul în care mai putem să subscriem cuvintelor îndurerate pe care Călăuza lui Tarkovski (în Stalker) le adresează celor doi nihilişti (Scriitorul şi Profesorul) pe care i-a adus în Zonă: „Nimic nu le-a mai rămas oamenilor! Era singurul loc unde puteai să vii atunci când nu mai aveai nicio speranţă...Doar aţi venit aici!...De ce distrugeţi credinţa?” Ce reprezintă Zona? Locul unde se află „comoara cea mai de preţ”, unde este inima Călăuzei („Tot ce e al meu e aici. Aici e libertatea, fericirea, demnitatea mea. Dincolo de sârma ghimpată mi-au luat totul...”) Încăpăţânarea Călăuzei de a rezista pârjolului adus de spiritul critic, de a duce oameni acolo - în profida faptului că „...nimeni nu mai crede, nu numai aceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit lucru este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice...” – este semn că Hristos e cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Filmul lui Tarkovski – răscolitor, uimitor, luminos – este doar invitaţia către Zonă. Specatatorii săi de ieri, de azi şi din totdeauna sunt chemaţi şi la un fel de orienteering întru aflarea Zonei şi învierea credinţei. Pentru că, nu-i aşa, the show must go on chiar şi după stingerea ultimelor cuvinte din generic: Конец Фильма.

Charity rock

Azi am ascultat Misa I, Te Deum şi Simfonia a II-a de Bruckner – toate recomandate şi trimise de Adrian Enescu. De la amicul nostru CV am primit două invitaţii la un concert umanitar pentru Nae Tarnoczi, care acum este grav bolnav. Nefiind rocker în tinereţe, nu am ştiut de acest muzician timişorean, însă auzind că va cânta şi Ilie Stepan (ex-Pro Musica) pe care-l preţuiesc în mod deosebit (mai ales de când, părăsind formula rock-ului, a produs albumele Sensul vieţii şi Undeva în Europa), n-am mai stat pe gânduri şi-am acceptat. Aşa că, după ce am mai trebăluit prin casă, am pornit tustrei spre Capitol – unde cu o seară înainte Orchestra Filarmonicii a cântat Ultimele şapte cuvinte de pe cruce ale lui Iisus de Haydn. Noi n-am ajuns, din păcate, însă m-am consolat cu nişte fragmente găsite pe You tube. Ne-am văzut scurt cu Corduţa şi Darian, apoi – puţin stingheri, recunosc, nefiind niciunul din noi spectatori de concerte rock - am intrat în sală. Ne-au întâmpinat, prin boxele uriaşe, nişte ritmuri (de pe play list-ul conceput de organizatori) ce-mi aminteau de Dire Straits (poate chiar ei erau). În deschiderea spectacolului Doru Iosif şi Saşa Stoianovici au intrepretat – la un fel de mandolină, diverse instrumente de suflat, voce - nişte cântări ancestrale. Am reţinut câteva versuri care ne îndemnau să ne amintim de cei ce ne-au dat nume. În rest, nişte sunete de baladă, stranii şi tulburătoare, ca dintr-o altă lume. În nici un caz acele sunete hard rock sau heavy metal de care m-am temut. Theodor a ascultat cu mare plăcere. Ilie Stepan şi Horia Crişovan au cântat apoi câteva cover-uri electrizante (dintre care am recunoscut Hotel California şi tema lui Goran Bregovic din filmul Arizona Dream – Theodor jubila şi a ţinut să ne spună că a mai auzit această melodie în maşină). Am plecat în timp ce se produceau pe scenă cei de la Bega Blues Band (care au cântat cover la Riders on the Storm). Până la maşină ne-a cam plouat. În jurul Catedralei, în ciuda ploii, era în toi slujba Prohodului.

O vorbă bună

"Hristos e pe cruce, gol; pe cap, o cunună de spini; piroane, străpungându-I gleznele şi încheieturile mâinilor, Îl ţintuiesc pe lemn; trupul e plin de sânge şi vânătăi, secretează numai sudoare şi geamătul surd al cărnii robite. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit, lovit, batjocorit, a urcat calvarul şi nu o singură dată a căzut sub povara uneltei de chin. Acum aşteaptă agonia şi moartea ruşinoasă, înceată, atroce, sub dublul semn al batjocurii şi al blestemului. Îl înconjoară, pe maidanul împuţit de pe dâmbul din periferia oraşului, numai oameni ostili şi un anume număr de curioşi indiferenţi, obişnuiţii amatori de execuţii capitale şi de cruzimi publice. La dreapta şi la stânga Lui alte două cruci, fiecare cu prada ei, doi tâlhari, doi ucigaşi – doi infractori de drept comun, ca să fie obida şi mai usturătoare. E ora amiezii, soarele dogoreşte, setea – esenţă a modului acestuia de nimicire – a început să se manifeste şi totul nu-i decât o netrebnicie, înfrângere, deznădejde, durere, istovire.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, iată că trec scribii, cărturarii, fariseii, saducheii, irodienii, bătrâni, toată şleahta câştigătorilor; şi toţi îşi clatină înţelepţeşte căpăţânile cărunte; compătimitor şi ironic Îl sfidează, Îl iau în râs, Îl poftesc să coboare de pe cruce şi să-i convingă; ei, pasă-mi-te, doar atâta aşteaptă: să vadă şi să creadă.
Ba tâlharul din stânga Îl apostrofează şi el, Îl provoacă, Îl ia peste picior, Îl insultă. Cel din dreapta însă, nu; cel din dreapta, deşi răstignit şi în chinuri şi-n cumplită aşteptare şi el, găseşte răgazul şi puterea de a-l certa pe cel urâcios şi mai află şi altruismul şi mărinimia şi nobleţea de a rosti cuvinte blajine şi cuviincioase vecinului său. Nu-L poate ajuta cu nimic, nu-L poate desfereca şi scoate de pe cruce, cu nimic nu-I poate schimba groaznica situaţie, nu-I poate uşura pedeapsa, nu-I poate scurta agonia, nu poate interveni în implacabila desfăşurare a scenariului răstignirii. Nimic, nu poate face nimic decât îndura şi el chinul până la capătul nopţii.
Şi totuşi, aşa netrebnic şi neputincios cum încă suflă, ce-i este dat să audă? “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. De ce această extraordinară şi întru totul minunată făgăduinţă? De ce oare să fie el – vinovatul, pe bună dreptate osânditul, el cel fără de putere şi mijloace de lecuire – de ce să-i fie dat lui a intra în rai, deodată cu Stăpânul, în vreme ce dreptul Noe, patriarhul Avraam (receptorul făgăduinţei), Moise (transmiţătorul Legii), proorocul Isaia (vestitorul venirii în trup a Izbăvitorului), împăratul David, proorocii toţi şi toţi drepţii din vechime şi toţi filosofii în care S-a sălăşluit parţial Duhul Sfânt şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan mai lâncezesc încă în iad? De ce această neasemuită cinste, acest har peste har, de ce această imediatitate? Astăzi!
Caracterul cu totul uluitor al răsplatei cum se explică? Din ce provine? Astăzi, cu Mine, în rai! E în aceste cuvinte o urgenţă, un elan, o plinătate, un clocot care nu poate stârni decât uimirea.
Unii au căutat să înţeleagă referindu-se la calitatea de coleg de suferinţă cu Domnul a tâlharului celui bun. Da, el s-a învrednicit de onoarea fără seamăn de a fi supus aceleiaşi osânde ca şi Hristos şi de a se afla la câţiva paşi de Sfânta Cruce în ultimele clipe ale vieţii. Da, e firesc ca Domnul să fi nutrit simţăminte de milă, simpatie şi bunăvoinţă faţă de un tovarăş de pătimire.
Alţii invocă demnitatea omului, ţinuta sa resemnată şi cuviinţa în relaţia cu Hristos, spre deosebire de răcnetele şi hula celuilalt. Da, este şi aici o doză de adevăr şi logică.
Dar nu acestea mi se par a fi explicaţiile adevărate. Esenţial mi se pare altceva, o faptă (o atitudine mai bine zis) parcă menită a fi lesne trecută cu vederea şi totuşi hotărâtoare: tâlharul n-a putut face nimic, dar a putut îmblânzi şi îndulci atmosfera aceea sufocantă, doldora numai de amoniac, de răutate, de făţărnicie şi venin. L-a mângâiat anume pe Răstignitul nevinovat cu o vorbă bună!
Da, sintagma aceasta simplă, bătrânească, locuţiunea aceasta sumară specifică graiului ţărănesc ancestral constituie explicaţia cea mai plauzibilă a făgăduinţei făcute de Domnul, a plinătăţii, imediatităţii şi urgenţei ei. O vorbă bună - şi a fost de-ajuns! Ca un balsam tămăduitor, ca leac absolut, un orvietan, un miracol.
Acele câteva cuvinte de respect, de afecţiune, de luare de apărare, de încredere, de compătimire au schimbat dintr-o dată totul şi au prefăcut sinistrul maidan, imunda Golgotă, spaţiul otrăvit de nedreptate, cruzime şi răzbunare în colţ de omenie, în anticameră de paradis. Astăzi cu Mine, în rai: pentru că şi tu acum, în acest pustiu (acest waste land, îl va numi cândva robul Meu, T.S.Elliot) al urgiei şi vicleniei ai introdus o picătură de rouă. Pentru că trecând peste propria-ţi năpastă, M-ai văzut, M-ai intuit, M-ai recunoscut şi n-ai şovăit să-Mi iei apărarea, să Mi te închini, să-Mi spui vorbe care Mi-au mers la suflet şi Mi-au strecurat miere în inimă, făcându-te cu adevărat părtaş al patimilor Mele. N-ai rămas închis în tine, încuiat în durerile tale, izolat în prea firescul tău egocentrism de om fără speranţă. Nu te-ai plâns pe tine, M-ai tânguit pe Mine. Ai dibuit şi răgazul şi bunătatea şi gingăşia sufletească de a încerca să consolezi şi să alini pe un altul. Cu o biată vorbă bună tu ai prefăcut Golgota aceasta şi toate clătinările acestea din cap şi toate “huurile” lor, toată această odioasă tărăşenie şi locul acesta spurcat în grădină. Ca şi păcătoasa, M-ai miruit cu mirul de mare preţ al milei şi luării aminte la necazul aproapelui tău. Mi-ai dat să beau – la figurat, însă nu mai puţin intens – paharul acela de apă rece despre care am spus că nu va rămâne nerăsplătit.
Aşa şi noi, aşa şi noi, se cade să urmăm pilda lui Dismas şi să pricepem ce preţ poate dobândi în unele împrejurări o vorbă bună. Aur şi argint să dăm nu avem, nici obiecte, nici mărfuri, nici ajutor efectiv oarecare. Înseamnă că suntem sortiţi a nu face nimic, a sta ţepeni, reci, nepăsători, absenţi cu duhul, de gheaţă şi de piatră? Surzi, orbi, cu gândurile aiurea? Departe, rătăcind pe meleaguri ale singurătăţii în sine învârtoşată?
Ceva, oricând şi oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice şi mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit şi neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei şi aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălăşluieşte pace şi dulceaţă în sufletul omenesc al Mântuitorului.
Constantin Noica a scos în evidenţă comorile filosofice ale rostirii româneşti. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înţelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziţie: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a şterge sudoarea de pe faţa oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere şi părtăşie, aşijderea tâlharului celui bun." (Nicolae Steinhardt)

Crucifixion

Puţin înaintea secvenţei Răstâgnirii din Andrei Rubliov, iconarul care avea să picteze Sfânta Treime (dar îi era imposibil să zugrăvească fresca Judecăţii de Apoi) îşi întreba, retoric, ucenicul pentru ce minte mereu. „Poate este şi asta o boală: să nu te poţi opri din minţit.” adaugă, ca pentru sine. Urmează dialogul dintre Rubliov şi Teofan Grecul pe tema Întrupării. „Poate că Iisus a venit tocmai ca să-l împace pe om cu Dumnezeu...” Apoi vorbeşte despre norodul cel ignorant, dar care – până la urmă – L-a acceptat pe Hristos şi, spre deosebire de cărturari şi de farisei, a crezut în El. Sunt, poate, cele mai frumoase cadre de film în care episodul Răstâgnirii este adus pe ecran. Păstrând sobrietatea şi austeritatea unei icoane bizantine. Relativ în zonă se mai află şi controversatul Pasolini care, în Il Vangelo secondo Matteo s-a întrecut pe sine, lăsând la o parte naturalismul (pe care-l va exersa în mod repetat în prima jumătate a anilor 70, culminând cu indigestul Salo) şi nu e rău nici chiar Jesus of Montreal – probabil că de acolo, din Canada (din Lumea Nouă, în general), aşa se văd lucrurile cel mai bine. As good as it gets, as they say. Restul exemplelor ţin de un naturalism împins la extrem (filmul lui Gibson, inspirat de pictura lui Grunwald) sau de fairy tales (filmul lui Zefirelli).

Din filmul românesc îmi vin în minte scena finală a „Golgotei” din Osânda (film ce poartă prea apăsat, din păcate, marca celui care semnează regia, însă cu virtuţi interpretative şi cu o muzică – Tiberiu Olah – sfâşietoare, de neuitat) şi un film mult mai puţin popular: Umbrele soarelui (1986, Mircea Veroiu). Acolo, personajul principal sugerează (involuntar aproape) postura de răstâgnire în vreo două rânduri. O dată când (ca-ntr-un fel de Pieta) bunica-i mărinimoasă îi oblojeşte rana din coastă (l-a străpuns cornul de bivol sau l-au muşcat lipitorile?) şi apoi la final când încearcă să iasă la suprafaţă din mare, cu mâinile depărtate în lateral. Interpretul său (Dragoş Pâslaru) avea să trăiască propria-i Golgotă peste câţiva ani (în vara anului 1990), după care se va apropia tot mai mult de lumea monahală. La sfârşitul anilor 90 de va călugări, iar acum vieţuieşte ca pustnic, undeva în Munţii Căpăţânii.

Monahul nepereche

Intransigenţa dogmatică („flexibilitatea în interiorul dogmei, din care toţi am avea de învăţat câte ceva”, arată George Ardeleanu) era, pentru Nicolae Steinhardt, reflexul unui rigid sistem totalitar. Proaspătul neofit (a se citi în Jurnalul fericirii) a ţinut să fie primit, prin botez, în Biserica Ortodoxă – pe şest, „ca într-un hold-up” ­– în prezenţa nu doar a unui preot ortodox, ci şi a unora romano-catolici, greco-catolici şi chiar protestanţi. Şi totuşi, în celula închisorii, el avea să exclame (pentru sine): „Ce bine că sunt ortodox!”, dar asta nu l-a împiedicat să consemneze: „semn de nobleţe: a vorbi respectuos pe adversari”. Pentru că: „oricât aş fi (şi sunt) de ecumenic, n-aş putea în ruptul capului să renunţ la ortodoxie” – scrie N. Steinhardt într-o scrisoare către Virgil Nemoianu, datată Chevetogne, 8 noiembrie 1979, pe când se afla câteva zile în acea mănăstire benedictină. Şi încă ceva: semnificaţia politeţii avea să o deprindă mai ales în urma celor cinci ani de temniţă şi să o redea în stilu-i caracteristic în acelaşi Jurnal: „să poftească vreunul să-mi spună, după ce am trecut pe la Securitate, am făcut cinci ani de puşcărie şi trei ani de muncă manuală alături de ţigani, că politeţea e o deşertăciune desuetă, să poftească şi-l scuip în faţă – să-mi moară mama, să fiu nebun şi să-mi sară ochii de nu”. Oaze de politeţe, „canaliile cumsecade” întâlnite prin închisorile comuniste nu dovedesc în niciun caz că regimul comunist e bun; dimpotrivă, dovedesc că „în comunism binele nu poate fi săvârşit decât accidental şi prin încălcarea principiilor care-i stau la bază” şi că „Dumnezeu e dincolo de bine şi rău...”

Impresionantă este la monahul de la Rohia – acest călugăr nepereche - eleganţa cu care a ştiut să se păstreze departe de orice polemică sterilă pe teme dogmatice, rămânând fidel dreptei socotinţe pe care domeneşte în repetate rânduri în scrierile sale. „Ortodoxia lui” – afirma Sanda Stolojan – „reprezintă ceea ce este mai bun în credinţa creştină, spiritul de milă şi de toleranţă, susţinut de spiritul de luptă totdeauna treaz”. Convertirea sa la ortodoxie s-a produs după ce s-a străduit, o vreme, să fie un „bun evreu”, frecventând sinagogile şi citind Vechiul testament în original. Avea să afirme însă că „religia evreiască e o religie în suspensie”, iar sinagogile nu-s decât „case memoriale”. Experienţa religioasă din iudaism îi lasă impresia că este „o memorizare şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează”. Infernul temniţelor comuniste şi datul cu capul de pereţi (la propriu) aveau să-l determine să se boteze, pentru a nu muri nebotezat. Mare trebuie să-i fi fost credinţa!

Disponibilitatea comunicaţională a monahlui Nicolae Steinhardt este singulară. „Astăzi” – notează George Ardeleanu în Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, p. 40 – „se încearcă o paralelă între convertirea monahală a postmodernistului Ştefan Baştovoi şi cea a lui Steinhardt. Este, în opinia noastră, o mare diferenţă. Trecând la monahism, Savatie Baştovoi a rupt radical cu trecutul său cultural, laic, postmodernist sau nu (cel puţin aşa reiese din interviuri). Steinhardt însă nu s-a despărţit niciodată de un asemenea trecut. Nici măcar râzând...” Şi, arată în continuare G. Ardeleanu: „părintele Nicolae are o şansă minunată în înţelegerea părintelui Serafim ori a părintelui Iustinian Chira. Când acesta din urmă este întrebat de proaspătul monah dacă în noua lui „situare” mai are voie să scrie, înţeleptul ierarh îi răspunde iniţial „Nu”, provocând un moment de perplexitate, după care adaugă „Nu ai voie să scrii ca şi până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ţi-o dau eu.”

Icon & idol

Există, în Semnul şarpelui (Mircea Veroiu, 1982) o secvenţă forte în care hangiţa (Leopoldina Bălănuţă) – un personaj puternic, asemenea celor din Nunta de piatră (Fefeleaga) şi Dincolo de pod (Mara), interpretate de aceeaşi mare actriţă – se ceartă cu icoana la care se rugase îndelung ca să-i cruţe fiul trimis pe front. Într-o zi însă primeşte o scrisoare de la stăpânire, o citeşte cu spaimă în suflet, temerile se confirmă (crede ea) şi, cuprinsă de furie, zvârle cu ce-i vine la-ndemână în icoana de pe perete. „Şi cât te-am rugat!...De-acum numa’-n mine trebuie să cred, numai la mine trebuie să mă rog!...” Uleiul din candelă ia foc şi flăcările încep să se întindă. Dar – surpriză! – mânia femeii se preschimbă-n căinţă şi, cu mâinile goale - aceleaşi care-au provocat micul incendiu – dă să stingă, rănindu-le, flăcările mistuitoare.

Emoţionant, într-adevăr, acest zig-zag sufletesc între o formă de iconodulie, un gest vădit iconoclast şi revenirea – cu smerenie – la iconodulie. Este, în această mişcare a sufletului, întreaga odisee duhovnicească a omului care ajunge până la urmă să înţeleagă că, pentru a deprinde lecţia răbdării, are nevoie de icoană; că ceea ce trebuie distrus nu este icoana (ca obiect), ci idolul (care-şi schimbă mereu chipul) cuibărit în inima noastră. Icoana – fereastră către absolut – n-are nicio vină.

Face to face

Răzvan Penescu publică pe Liternet un dublu semnal editorial: un fragment din cartea pe care am tradus-o (în curs de apariţie, la Editura Theosis din Oradea), Icoana ca Scriptură şi un comentariu-prefaţă la această carte.

Se vorbeşte mult despre dogmele Bisericii, despre acceptarea şi mărturisirea lor... În ceea ce mă priveşte, cred în continuare că icoana este o prezenţă vie, o fumuseţe nu atât stranie, cât tainică; te seduce şi te acaparează, atunci când o priveşti – aşa cum se cuvine - „faţă către faţă” în măsura în care te apropii de ea cu inima curată. Atunci, mai mult ca oricând, pretenţiile invocate de minte devin neputincioase.

În relaţie cu icoana însă, omul nu poate intra oricum. Este nevoie de pregătire, de curăţire. Icoana te curăţă atunci când ai început deja procesul curăţirii ochiului, altfel nu.

Cartea lui Lazar Puhalo invită la (re)descoperitea icoanelor cu ajutorul Scripturii şi invers. Şi câtă nevoie e în acest veac de educaţia privirii, acum când imaginea e implicit idol, iar cuvântul scris cine să-l mai desluşească?

In the circle

Să fie într-adevăr Biserica deranjată de glume, iar ştiinţa nu, aşa cum afirmă Rubycond: „Dintre astea două, Biserica (aproape de toate felurile) e de departe cea "deranjată" de glume, şi nu cred că e necesar să argumentez prin exemple, deşi pot să o fac”? De-a lungul vremii, conştiinţa Bisericii a fost mereu încercată de tot felul de „glume”, care de care mai sângeroase. Şi a ieşit triumfătoare de fiecare dată. Nici veacurile de iconoclasm, nici cruciadele scolastice nu i-au împuţinat frumuseţea. Am revăzut recent Andrei Rubliov (alături de Marius & Marius, de Sorin şi Diana, în aceeaşi ambianţă comfy de home cinema). Filmul lui Andrei Tarkovski mărturiseşte despre acelaşi lucru: din veacurile de barbarie, de teroare trăite sub tătari, din multă suferinţă şi nenumărate umilinţe s-a născut frumuseţea icoanelor lui Rubliov, pe care operatorul Vadim Iusov le filmează - color şi în gros plan - în secvenţele de final.

Ştiinţa, mai scrie simpaticul domn R, investighează şi reinvestighează la nesfârşit tot cuprinsul său, inclusiv propria sa natură: „Întrebările despre fundamentele ştiinţei, despre interpretările sale posibile au fost şi sunt la mare preţ în ştiinţă. Răspunsuri noi la astfel de întrebări au cauzat schimbări majore în gândirea ştiinţifică. Oamenilor de ştiinţă le face de obicei plăcere să îşi descopere propriile erori, sau limitările propriilor teorii. Toate acestea tocmai pentru că ştiinţa nu este vreo fată mare care se fereşte să nu i se vadă prea mult pe sub fuste.” Până aici totul e fair enough. Deşi poate n-ar trebui să subestimăm valoarea pudorii şi a cuminţeniei, în vremuri ca ale noastre, când vârsta la care începe „emanicparea” (însoţită adesea de obrăznicie, de neruşinare) e mult mai mică şi aproape toată lumea îşi ridică poalele-n cap.

Mă gândesc însă la Rubliov şi mai cu seamă la ultimul segment („Clopotul”), în care Boris, un tânăr de vreo 15 ani, pretinde că ştie secretul turnării unui clopot, fiindcă tatăl său – clopotar de meserie – i l-a transmis, înainte de a se prăpădi. Este numaidecât angajat de stăpânire şi, sub comanda sa, începe construcţia complicată a clopotului. Şantierul (rudimentar, în comparaţie cu realităţile din Apus, aşa cum cârcotaş comentează emisarii Vaticanului, veniţi la inaugurare) este vizitat în repetate rânduri de Andrei Rubliov, monahul care şi-a impus să nu mai vorbească oamenilor. „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” va striga el privind cum iconostasul pe care, cu strădanie şi credinţă, l-a pictat în catedrala cuprinsă de flăcările devastatoare. Şi, cel mai grav, nu numai tătarii păgâni au pustiit şi au distrus, ci şi ruşii trădători de neam şi credinţă. Dar zelul şi râvna lui Boris îl vor determina să renunţe la muţenia autoimpusă. Este ziua inaugurării clopotului. În ciuda pronosticurilor sceptice ale delegaţiei de la Roma, clopotul va bate. Toţi sunt cuprinşi de bucurie şi el, făuritorul acestui proiect, este cu desăvârşire ignorat. Rubliov se apropie atunci patern de acest tânăr vrednic şi-l consolează, cerându-i să ia parte la bucuria oamenilor. Boris însă varsă lacrimi amare şi-i spune că tatăl său a luat cu el în mormânt secretul construirii clopotului, că nu l-a învăţat nimic. Instinctul însă a funcţionat perfect, aşa cum s-a întâmplat şi în povestea din segmentul introductiv, în care un mujic făureşte un balon din petice şi, ca un Icar, zboară fericit deasupra stepei. „Ce mai cotează”, spune Rubliov dregându-şi glasul (căci nu mai vorbise nimănui zece ani), „clopotul a bătut. Hai să lucrăm de-acum împreună. Eu voi picta icoane, iar tu vei face clopote.”

Icoanele lui Rubliov şi clopotele lui Borişca servesc, ce-i drept, unei metode, unui ciclu – ciclul liturgic – şi ne ajută pe toţi să dăm mereu viaţă Scripturii – fiecare în felul său, de fiecare dată în noutate, prospeţime şi fervoare. Acesta e rostul canonului şi al ritmului liturgic. De aceea Iisus moare şi înviază în fiecare an.

Theodor @ Duna TV

video here

SPEAKER: Nu ştie cum arată pe hârtie o notă muzicală. Nu ştie cum arată un pian. Nu a văzut niciodată unul, deşi cântă la pian cu un talent ieşit din comun. Este vorba despre un băieţel nevăzător, căruia specialiştii îi prevăd o carieră strălucită în muzică.

ATMO: Theodor cântă la pian

Micul geniu se numeşte Theodor. Are şase ani. Cântă la pian de aproape patru ani, după ce părinţii şi-au dat seama, dintr-o întâmplare, că are ureche muzicală, iar mai târziu profesorul său i-a descoperit talentul ieşit din comun. În luna decembrie 2008 Theodor a avut ocazia să se prezinte şi în faţa marelui public: a urcat pe scenă pentru concertul de Crăciun de la Opera Naţională din Timişoara. Familia s-a pregătit cu mari emoţii de eveniment. Lumina reflectoarelor a fost precedată de multe repetiţii.

SINCRON: Raluca Rădulescu, mama

Garderoba lui a fost o încercare, a trebuit să îi căutăm ceva potrivit pentru scenă. El fiind mai micuţ de statură, toate hainele pluteau pe el, dar am colindat prin magazine şi într-un final i-am găsit, un costum care-i venea ca turnat .

Publicul a urmărit prestaţia lui Theodor mut de uimire şi a aplaudat frenetic minute-n şir micul geniu.

SINCRON: Raluca Rădulescu, mama

După spectacol au venit copilaşi la el în culise să îi ceară autografe, a fost un moment destul de special, am încercat, practic, el să ţină stiloul şi eu să îi ghidez mâna ca să scrie, să se semneze. Am încercat şi am reuşit. A fost ceva frumos, cred eu.

Mama lui Theodor a fost cea care l-a dus pe acesta la ore de pian, la profesorul de la care şi ea a luat, mai demult, ore de chitară. Totul a început ca o terapie prin muzică, dar profesorul şi-a dat seama foarte curând că micuţul a fost înzestrat cu un talent deosebit. A fost „fermecat” de copil încă de la prima întâlnire.

SINCRON: Mihai Jereb, profesor de terapie prin muzică, membru al orchestrei Operei Naţionale Timişoara

Nu am mers după ureche. Theodor ştie absolut tot ce cântă. Deci poate să spună intervalele pe care le cântă, să spună gama în care cântă, aude cromatic, deci spune la urcare diez, la coborâre spune bemol, are o inteligenţă muzicală ieşită din comun, are o memorie muzicală ieşită din comun.

Talentul lui Theodor nu se reduce la muzică. A învăţat foarte repede şi albafetul Braiille, într-un timp mai scurt decât alţi copii. Aceasta este părerea unui profesor, care predă scris-cititul la o şcoală pentru nevăzători de la Cluj-Napoca, şi tocmai se afla în vizită la familia Rădulescu.

SINCRON: Constantin Cristache, profesor

Un copil de clasa întâi poate să stăpânească alfabetul abia după un an de zile. Deci la Theodor e bine că le ştie aşa de bine de pe acuma, că de acum el va putea face exerciţii să le citească, să lege literele, şi asta este partea cea mai grea, nu învăţatul literelor, ci legatul lor.

ATMO: Theodor şi profesorul stau de vorbă

- H de la halva. Ştii ce e aia halva? Ai mâncat? – Nu. O să mănânc. – O să mănânci. Halvaua e ceva dulce şi bun. – Dar când o să mănânc? – Nu ştiu... Când o să înveţi să îl scrii bine pe H. Acuma hai să scriem pe maşinuţă. – 1, 2 şi 5? – Da, 1, 2 şi 5.

Muzica este în primul rând o terapie pentru cel mic. „O fereastră către lume”, crede tatăl său, care a cumpărat această pictură tocmai pentru că pare să prezinte lumea lui Theodor: întunericul în care trăieşte, şi micul geam luminos, pe care îl reprezintă pentru el muzica. Familia îl duce regulat la diferite concerte, şi este destul de optimistă în ceea ce priveşte viitorul său.

SINCRON: Marian Rădulescu, tatăl

Dacă va găsi un mentor sau un profesor care să îi înţeleagă, bineînţeles, particularităţile, talentul, calităţile sale, eu nădăjduiesc că va putea face performanţă în domeniul muzicii. Bineînţeles dacă va găsi un astfel de om, care să îl ducă mai departe.

SINCRON: Mihai Jereb, profesor de terapie prin muzică, membru al orchestrei Operei Naţionale Timişoara

...Până unde pot eu să îmi permit să îl ridic la un nivel la care consider eu că voi fi depăşit, atunci voi încerca să îl îndrum spre alţi profesori, care lucrează în Braille, care lucrează de mai demult cu astfel de copii. Mă gândesc că în Occident există şcoli speciale pentru aceşti copii cu dizabilităţi care manifestă mari disponibilităţi faţă de muzică.

Muzica nu cunoaşte limite. Nu cunoaşte vârstă, sex sau dizabilităţi. Theodor este un bun exemplu pentru asta. Merge la şcoală, învaţă să înoate, îţi poate spune imediat pe ce zi a săptămânii cade o dată exactă, îi place baigliul cu mac sau nucă, şi îl întreabă fără încetare pe tatăl său la ce concert vor merge data viitoare.

ATMO: Theodor cântă la pian

Reporter: Laslavic Tímea

Imaginea: Tasi János

Montajul: Cseresnyés Zsuzsanna

Timişoara

februarie 2009

Pentru Duna TV