Ochiul său curat

Ceea ce mi se pare unic şi umitor la Cristian Mungiu este ochiul curat cu care scrutează aceeaşi rasă de oameni pentru care, vorba regizorului lui Alexandru Tatos (†1990), „stomacul e mai important decât creierul, ba chiar şi decât picioarele”. Filmele lui nu spun că tot răul - ce, semeţ, adăposteşte la umbra sa binele - nu există. Că românii – înainte de 1990 (vezi: 4,3,2 şi acum Amintiri din Epoca de Aur) sau după 1990 (vezi Zapping, Occident) – au trăit şi trăiesc pe roze. Că „ocupaţiunea lor mintală” e la chestiuni fine, intelectuale şi de estetică ori că spaţiul mioritic respiră bun simţ, luciditate, dragoste de frumos, respect de sine & pentru persoana aproapelui şi îndeplinirea datoriei. Mungiu nu este ipocrit şi nici farseur. Atâta doar că – fenomen rarisim – privirea asupra lumii nu i s-a mânjit de patima (atât de frecvent întâlnită la ceilalţi colegi de-ai săi de generaţie, aproape fără nicio excepţie) de a filma „de sus” poporul român, de a scormoni în borhotul ce oricum pute şi nu mai are nevoie – o dată în plus - să fie răscolit, trâmbiţat, pus pe tapet.

Este nevoie de umorul lui Mungiu (sau al lui Nae Caranfil din E pericoloso sporgersi sau al lui Porumboiu din A fost sau n-a fost ori al lui Mitulescu din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), al cărui pedigree poartă influenţa şcolii cehe (Menzel, Forman, Sverak), cu cât e mai toxic mediul cinematografic: de violenţă, de pornografie, de tot felul de pelicule ce cultivă până la saturaţie „estetica urâtului” sau a „frumosului de plastic”. Într-atât sunt de deosebite filmele sale de celelalte (din aceeaşi zonă) regizate de colegii săi mai tineri sau mai vârstnici, încăt dacă ale lor sunt româneşti, atunci ale lui nu sunt româneşti. Şi invers. Înclin să cred că privirea sa, ochiul său curat caută să redescopere ce a mai rămas dintr-o Românie demult apusă, în care impostura nu era la ordinea zilei şi hoţii – vorba lui Johnny Răducanu – mai lăsau şi altora să fure, nu luau ei tot. Iar ceea ce – după zeci de ani de dictaturi şi încă vreo douăzeci de ani de „tranziţie” şi altoire cu aşa-zisul „confort occidental” - s-a descompus, s-a corcit, s-a degenerat în însăşi fibra intimă a acestui neam este înregistrat de camera sa (operator: Oleg Mutu) neresentimentar, fără clişeele „neorealismului” grotesc şi sardonic din atâtea şi atâtea producţii post-1990.

Trans4mation

Versurile cântecului din Septembrie (1978, muzica: Adrian Enescu, versuri: Romulus Vulpescu, voce: Ileana Popovici) amintesc de ziua care ne coboară „discul solar”, în care ajungem „boare, cer şi aer clar”, de „ora care doare, scrisă-n calendar”, de „vârsta, vestea, vremea, vara, vama, vocea” care „vine, cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora”, de vremea când „la izvoare ne-ntoarcem iar”.

În The Point (Oblio), există o melodie ce are ca temă principală transformarea necazurilor în natură (pe principiul circuitului apei în natură) – în fond o chestie de abordare, de how one looks at things, however bad and irreversible they may be: durerea se mută (parţial, desigur) în lacrimi care se varsă în cana de ceai pe care o bem la micul dejun, care – prin sistemul de canalizare – ajung deversate în râuri şi mări. Călătoria lacrimilor noastre continuă astfel în ocean unde sunt înghiţite de nişte peşti care, la rândul lor, sunt înghiţiţi de alţi peşti mai mari (pe principiul big fish eat small fish) pe care, în cele din urmă, îi va înghiţi o balenă. Care balenă, inevitabil, îmbătrâneşte şi se descompune, lăsându-şi rămăşiţele pe fundul oceanului, care rămăşiţe sunt redate oceanului, mărilor şi devin apă sărată ce nu e potabilă (pentru că are gust de lacrimi), deci va fi filtrată şi, potabilă, ajunge înapoi - prin robinetul de la bucătărie - în ceainic and so on and so forth…

Aşadar, good news: nu există moarte, ci numai trecere dintr-o stare într-alta (dacă asta ne poate consola cumva) – din trup şi sânge în „boare, cer şi aer clar”, din lacrimă în apă sărată de mare ce devine potabilă şi se preface iar în lacrimă…

Think About Your Troubles

by Harry Nilsson (lyrics & music)

Sit beside the breakfast table

Think about your troubles

Pour yourself a cup of tea

Then think about the bubbles

You can take your teardrops

And drop 'em in a teacup

Take them down to the riverside

And throw them over the side

To be swept up by a current

Then taken to the ocean

To be eaten by some fishes

Who were eaten by some fishes

And swallowed by a whale

Who grew so old

He decomposed, doo, doo, doo

He died and left his body

To the bottom of the ocean

Now everybody knows

That when a body decomposes

The basic elements

Are given back to the ocean

And the sea does what it oughta

And soon there's salty water

Not too good for drinking

'Cause it tastes just like a teardrop

So they run it through a filter

And it comes out from a faucet

And it pours into a teapot

Which is just about to bubble

Now think about your troubles…

Human resources

Dispare dintr-o dată cineva pe care-l cunoşteai, cu care te salutai, vorbeai, cineva cu care reuşiseşi să stabileşti o amiciţie, o comuniune. Brusc, această persoană trece în „lumea umbrelor” şi, treptat apoi, amintirea i se înceţoşează în mintea ta. Se mută în lumea lui Hades şi rămâne acolo o vreme, după care se şterge până şi din memoria cimitirelor.

Şi totuşi, unii dintre noi, ne mai încăpăţânăm să credem că dincolo registrele nu se şterg, că dincolo contabilitatea sufletelor (de tip human resources) este desăvârşită, fiecare suflet de om (exclus alte specii) având „dosarul” său bine ticluit. Probabil că acest gând ne ţine în viaţă, altminteri, dacă am şti că totu­-i trecător, că nu există nici un Contabil-Şef, mă rog, nici un serviciu de contabilitate (la care, deocamdată, nu avem acces) ne-am grăbi să ne spargem ţestele unii altora ori să ne dăm cu capul de pereţi noi înşine. Noroc, deci, cu credinţa pe care-o păstrăm în perfecţiunea şi dreptatea trezoreriei lumii „în oglindă”, în ţinerea de minte (dar şi în milostivirea) ireproşabilă a Programatorului…

Sfârşitul, prin urmare, nu-i aici, iar acolo ni se pregăteşte un program o-bli-ga-to-riu de cinematecă (combinaţie de pelicule horror şi cascadorii râsului) în cadrul căruia vom revedea à la légère telenovela vieţii noastre. Şi ni se va cere, democratic, să judecăm după măsura cu care ştim să iubim, urmând a fi iertaţi după măsura cu care am ştiut să iertăm…

Hocus-pocus

Biblia, Patericul, Evangheliile apocrife etc. sunt pline de situaţii ce par bizare, fantastice, surreal însă - în contextul ecleziastic – tot ceea ce pare supranatural şi ireal este, nu-i aşa?, cât se poate de natural, de real. Are dreptate Dostoievski: realitatea are obligatoriu o componentă paradoxală, stranie, fantastică. Realul e fantastic, iar fantasticul e real.

Azi, cuvântul de învăţătură rostit de sacerdot ne-a trimis spre o istorioară ai cărei protagonişti sunt nişte păgâni ce trăiau în vremurile de demult, dintre aceia care l-au schingiuit şi batjocorit pe Hristos în timpul Patimilor. Astfel, unul dintre ei se zice că ar fi cumpărat o casă în care ar fi rămas, rătăcită (oare?), o icoană cu Mântuitorul. După ce a fost aflată de proprietarul necredincios (şi iconoclast – apropo şi de tema liturgică de azi: Sinodul Ecumenic al VII-lea, care a stabilit, o dată pentru totdeauna, rolul icoanelor Bisericii în mântuirea omului), acesta a prezentat-o tovarăşilor săi necredincioşi. Au hotărât să o scuipe, aşa cum şi-au amintit că procedaseră cu Însuşi Hristos strămoşii lor. Apoi au bătut cuie-n ea şi au împuns-o cu suliţa şi au continuat s-o pângărească cu un burete îmbibat în oţet. Dar – stupoare! – au văzut cum icoana a început nu doar să „plângă”, ci şi să „verse sânge”, drept care au chemat ologii şi orbii şi pe alţi neputincioşi să verifice dacă sângele ţâşnit în chip miraculos din icoana răstignită îi va tămădui. Dacă îi va vindeca, au spus ei, se vor converti şi vor crede. Legenda are – cum altfel? - happy end şi, printr-un fel de efect abracadabrant gen deus ex machina, sângele („care a fost colectat într-un vas încăpător”, zice povestea) s-a dovedit a fi un hocus-pocus blood şi acei bad guys au devenit, aşa cum au promis, good guys.

Restul (cum şi-au continuat & desăvârşit viaţa, deopotrivă neofiţii şi vindecaţii, după miracolul produs) e … tăcere. Sau o serie fără număr, fără număr, de alte legende şi povestiri miraculoase.

Pieta

Pe la prânz am fost, cu Raluca, la îngropăciunea lui Cătălin Ciotescu. (n.1969) Raluca a mai apucat să-l vadă (aseară) pe catafalc; eu am rămas cu amintirea lui de acum o săptămână, când ne-am întâlnit ultima oară: era jovial, cald, luminos. Sacerdotul a ţinut un speech foarte mişcător şi „la obiect”. În general, ceremonialul de înmormântare din ritul ortodox este o variaţiune pe tema deşertăciunii celor lumeşti, a morţii care poate veni, iată, ca un fur, when you least expect it. Accentele cuvântului de înţelepţire, de trezire cad pe trecerea în lumea „unde drepţii se odihnesc”, pe despărţirea, cu această ocazie, de trupul neînsufleţit al defunctului, pe nădejdea reîntâlnirii cu el acolo, unde ne vom duce cu toţii într-o zi.

Despărţirea de Cătălin a fost zdrobitoare şi presărată cu multe lacrimi. I-am urmărit sicriul coborât, uşor, în groapă, de echipa de undertakeri, după care aceştia au început să arunce pe el pământ cu lopata. Mi-o amintesc pe Gianina îngenunchiind cu doar câteva clipe înainte în faţa lui (pe când preotul rostea ultimele cuvinte din rugăciunea de dinaintea punerii în mormânt); câteva minute mai târziu, rezemată de crucea de marmură, privea spre sicriul tot mai acoperit de ţărână. Necontenit se auzea lamentaţia mamei lui Cătălin şi cuvintele îndurerate ale tatălui său. Apoi am plecat cu toţii, iar Cătălin a rămas singur între cele patru scânduri, six feet under. Deasupra lui, coroanele din crenguţe de brad şi flori au depăşit 2m. înălţime…Odihneşte-te în pace, suflet drag!

Măcar o clipă

Seara, cu Theodor la Filarmonică: J. Haydn: Simfonia nr. 39 în sol minor; Fr. Schubert: Simfonia I în re major; V. Dinescu: Tabar – pentru 4 percuţii şi orchestră. Au stat cu noi, în loja de la parter, pianiştii Sorin & Adriana Dogaru. În timpul concertului Raluca a fost la capelă, unde se afla depus corpul neînsufleţit al lui Cătălin Ciotescu.

Gianina crede că acolo unde e soţul ei acum îi e oricum mai bine, că noi, cei care – o vreme – am mai rămas să facem umbră pământului, suntem cei care suferă. Sabin (instructorul de înot al lui Theodor) spune că dispariţia unui om drag este ca un memento mori, iar Monahul ne îndeamnă să nu deznădăjduim şi adaugă: prietenii şi apropiaţii lui Cătălin au acum în ceruri un rugător în plus. Până să înţelegem şi să acceptăm că aşa e încă ne simţim tentaţi să-i spunem: Om bun, mai stai o clipă cu noi…În fond, suprema (şi singura) consolare e tot în pomenirea lor, a celor care – zicem noi, cei necunoscători ai adevărurilor cereşti – înainte de vreme s-au urcat la ceruri: în gândul şi rugăciunea noastră, în inimile noastre, în dumnezeieştile liturghii…Suntem, la urma urmei, tot împreună, în una şi aceeaşi Biserică. Numai de-am ajunge noi la miezul de lumină al acestui gând…

Meeting on the zebra

Pe fereastra blog-ului numită Quotation of the Day o formă de a.i. (artificial intelligence) îmi recomandă zilnic (mie şi celor ce-mi răsfoiesc gândurile puse la vedere în cyberspace) un citat. Azi i-a venit sorocul cugetării lui Bill Clinton (selecţia vorbelor de duh este una random): „Turning 50 gives me more yesterdays than tomorrows.” Nu are importanţă aici persoana ex-preşedintelui SUA, nici can-canurile legate de biroul oval şi scandalurile de tip sexgate în care mai multe femei l-au atras. Contează, cred, acest adevăr: trecerea vremii aduce pe lume nu numai „muguri noi” dar şi pierderea amiciţiei (sau, mai rar, a comuniunii de gând şi simţire) pe care ai avut-o cu persoane dragi. De aceea privirea spre înapoi (mai fermă chiar decât cea spre înainte) este imposibil de evitat după o anumită vârstă. Totul e să nu ne pierdem seninul din priviri…

Nici n-am apucat să mă despart bine de Cătălin Ciotescu (exact acum o săptămână, în ziua când Theodor şi Vlad, fiul lui cel mare, au cântat la TEN, l-am întâlnit ultima oară) când aflăm, stupefiaţi, că acest om de nici 40 de ani a fost ucis, azi, într-un teribil accident de maşină. Nu cunosc detalii, se pare că traversa strada. E cumplit să te laşi târât în zona întrebărilor fără nici un ultim răspuns, să cântăreşti, să speculezi, să raţionalizezi: cum e posibil ca un om sănătos, plin de viaţă, sociabil şi pregătit să ţină piept vieţii şi surprizelor ei să înceteze să mai fie pentru că - deodată, într-o fracţiune de secundă - se produce Marea Întâlnire. Când oare începe în om să ticăie acel Δt fatal (4 ore, 3 minute & 2 secunde) şi cum oare am putea să fim conştienţi de „capătul aţei”? Dar şi dacă, să zicem, am fi conştienţi că se apropie „lăsarea cortinei”, prin ce mijloace am putea totuşi să negociem, ca Ivan Turbincă, data şi ora când – vrem, nu vrem – trebuie să „dăm în primire”? Se pare că, iată, uneori timpul nu mai are răbdare şi nu mai e vreme de negocieri…

Cu un dor abia stăpânit de Cătălin m-am plimbat azi prin urbe într-un „Logan”. De pe scaunul şoferului, însă nu singur, ci sub atenta îndrumare a instructorului de lână mine. A fost cea de-a patra lecţie şi, chiar under pressure (n-am scăpat de temerile legate de condus, plus vestea năucitoare pe doar cu un ceas în urmă o primisem), am reuşit să-mi dublez numărul de km. parcurşi, ajungând la 21. Copăcel, copăcel, am început să capăt la volan acel mood care se cheamă self-confidence (visele Ralucăi din ultimele zile s-au adeverit) şi sunt mai atent atunci când ating pedalele, când schimb vitezele etc.. Semne bune, dar mai e mult până departe…

Seara am fost amândoi să-l luăm pe Theodor de la şcoală. L-am găsit în sala festivă, unde – alături de alţi copii - tocmai cântase ceva la synthesizer pentru nişte oaspeţi (women’s club from Lions). Tot azi i-am propus amicei noastre Simona H. să facă o emisiune radio cu cei doi dascăli ai lui Theodor. Cum tematica programului pe care-l pregăteşte duminica la prânz se adresează copiilor şi adolescenţilor (able, dar şi differently able), cred că intervenţia în media locală a acestor doi devotaţi şi inimoşi învăţători ce trudesc împotriva curentului (sistemului) ar fi de bun augur. Mai rar aşa ceva într-o vreme în care impostura prăpădeşte ca un flagel învăţământul şi educaţia. Benefică ar fi însă şi implicarea cât mai multor dascăli ce lucrează cu copii care prezintă c.e.s. (adică cerinţe educaţionale speciale). Să vedem ce iese…

Japan on my mind

A.E. tocmai s-a întors din Ţara Soarelui Răsare şi n-a recunoscut locurile unde mai fusese cu vreo zece ani în urmă – aşa de mult le-a afectat globalizarea / americanizarea. Decorul, spune el, e o combinaţie de Solyaris şi Blade Runner. Dacă arhitectura futuristă din filmul lui Ridley Scott „dă bine” şi e chiar cool, în Solyaris-ul tarkovskian autostrăzile şi zgârie norii - semne ale alienării şi dezumanizării - sunt contrapunctate de paradisul naturii. „Omul de asfalt” a uitat şi a trădat comuniunea la care ajunsese cu natura (care-l va urmări însă pretutindeni pe Pământ sau în spaţiul extraterestru) în favoarea memoriei artificiale şi robotizării. În plus, zice Maestrul, a găsit acum o lume tânără (cei mai mulţi sub 40 de ani) în acest oraş de secol XX cu o populaţie cât jumătate de Românie. Curăţenia şi disciplina duse la extrem acolo, la care se adaugă un simţ al onoarei hipertrofiat, aveau să-i provoace un altfel de şoc cultural: la întoarcere, pe Otopeni, l-au asaltat bişniţarii (întrebându-l insistent, agresiv, cu accent de Parpangel: „Ceange dolarz?”) şi – cum altfel? – şoferii de taxi freelancers care voiau să-l jupoaie de bani până-n oraş.

Cândva, Japonia îi oferea omenirii pe Kurosawa, pe Mizoguchi, pe Ozu, pe Teshigahara, pe Isao Tomita. Azi se pare că e din nou la modă Ôshima şi Murakami cu hedonismul relansat de ei pe la mijlocul anilor 70 (prin filmul controversat Ai No Corrida şi, respectiv, prin romanele celui de-al doilea, între care Pădurea norvegiană). Orice-ar fi însă, oricât de sofisticate ar ajunge stilurile de viaţă şi oricât de mult ar avansa tehnologiile şi mass media, câtă vreme se mai slujeşte Sf. Liturghie pe pământul nipon parcă nu e totul pierdut. Parcă victoria lui Big Brother (în variantă extrem-ortentală) şi a societăţii de tip brave new world nu e deplină. În plină eră futuristă, Kris din Solyaris a luat cu el, pe staţia spaţială, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov şi, cu capul plecat în piept, cădea în rugăciune în faţa ei. Tot astfel, Călăuza din Stalker n-a uitat drumul spre „camera dorinţelor” în acel ev post-industrial (post-creştin?) în care părea că s-au desfiinţat toate proorociile, că a încetat darul limbilor, că ştiinţa s-a sfârşit. Şi totuşi, fără acea „zonă” numită metanoia (spre care năzuiau şi Kris şi Călăuza, spre care ne primeneşte şi cadrul eclezial) omenirea e încă departe de desăvârşire…

Cvartet

Dimineaţa, cu falca umflată (la propriu), drept care unii dintre elevi au vrut să ştie dacă mă doare vreo măsea. Le-am spus că e doar o bubă. Iar unei eleve de clasa a X-a i-am oferit, ca bonus, explicaţia: Stau bine şi cu dinţii şi cu măselele, n-am decât o bubă. Ea zice: „Se vede. Că alţii la vârsta dvs. umblă cu dantura-n geantă…” Bravo, fată, i-am răspuns. Dar ce vrei tu să spui, că am o vârstă matusalemică, de dinozaur?...

Seara am fost cu Theodor la un recital de chamber music: Cvartetul în sol major, op. 18 nr. 2, Cvartetul în fa major, op. 18 nr. 1 şi Cvartetul în do diez minor, op. 131 – toate de Beethoven. Solişti: cei din Cvartetul „Ad Libitum” (Adrian Berescu – vioară; Şerban Mereuţă – vioară; Bogdan Bişoc - violă; Filip Papa – violoncel), născuţi în 1968 şi 1969. Leatu’ meu, mi-am zis. Dar, nu ştiu de ce, mi s-au părut mai … copţi, mai înaintaţi în vârstă ca mine. Faine armonii, mai ales (zic eu) cele din Cvartetul op.131. La concert, d-na Alexandra Guţu a trecut pe la locurile noastre şi i-a dat lui Theodor o bomboană de ciocolată învelită-n nucă de cocos. Ne-am văzut, scurt, şi cu d-na Adriana Dogariu, care i-a lăudat pe virtuozii coardelor din seara asta: „Merg spre esenţe. Sunt foarte buni.”

The Doors

Ei da, aşa arată „uşile împărăteşti” ale capelei noastre precum şi iconostasul (bravo Oana pentru că te-ai gândit să le fotografiezi!).
Toate icoanele sunt pictate - rara avis - în acelaşi duh.
Aici timpul stă în loc şi – dacă eşti pregătit să răspunzi chemării adresate de splendoarea cea de necuprins în cuvinte a formelor şi culorilor din icoanele catapetesmei – te simţi ca şi cum te-ai afla pe Tabor.

Mircea Albulescu dincolo de clişee

Actorul Mircea Albulescu – unul din „ultimii mohicani” ai teatrului şi filmului românesc - a împlinit deunăzi 75 de ani. Nu îi cunosc (decât din cronici şi interviuri) prodigioasa activitate teatrală (pe scenă, la radio şi televiziune). L-a răsfăţat şi filmul, cu numeroase roluri: secretari de partid, ofiţeri de Securitate, justiţiari ori tâlhari, ţărani sau bravi oşteni daci, dar şi câteva personaje memoabile care – în chip fericit - ies din „şabloane”.

Mă gândesc, mai întâi, la Ionel, textierul şi amicul lui Costică Caratase (Toma Caragiu) din Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus). Scene anologice: sacrificiul său din casa legionarilor; secvenţa când îşi vizitează prietenul la miez de noapte pentru a-i spune că nu o să-i mai scrie textul promis sau, în fine, cea în care îi înmânează acestuia textul incendiar pentru spectacolul ce satirizează „derbedeii şi criminalii” care au adus „ciuma verde” în România. Sau şoferul din Cursa lui Mircea Daneliuc, unde – în tandem cu Constantin Diplan şi Tora Vasilescu - joacă un bărbat puternic ca un urs, devenit misogin după ce a descoperit că nevasta l-a înşelat cu altul. Albulescu îşi construieşte personajul inteligent, la graniţa dintre porniri morocănoase, colerice şi o dezarmantă tandreţe. Tot un dur cu suflet tandru joacă – alături de Dan Condurache şi Ioana Crăciunescu - în La capătul liniei (de Dinu Tănase). În Dincolo de pod (de Mircea Veroiu) este un negustor ardelean trufaş ce şi-a abandonat copilul din flori, care îl va şi ucide peste ani, chiar în clipa când vrea să-şi răscumpere greşeala din tinereţe. Pornind de la aceste date este construit şi groful dornic de îmbogăţire din Flăcări pe comori (de Nicolae Mărgineanu), ce afirmă că prin acele locuri numai Dumnezeu este mai bogat decât el, „însă numai cu un singur zlot”. Memorabil este şi saltimbancul, ce avea să sfârşească tragic, din Înghiţitorul de săbii (de Alexa Visarion). În Semnul şarpelui (de Mircea Veroiu) i se spune „Americanul” pentru că – într-un nefast contratimp, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a întors acasă din America după ce l-a învins dorul de ţară. Personajul său, care a văzut mult prea multe în Lumea Nouă (unde totul e „bine gândit”), avea toate datele de „duşman al poporului” să înfunde temniţele comuniste din perioada stalinistă. În Rămânerea (de Laurenţiu Damian) este un „tată risipitor” şi orgolios, ce nu-şi poate ierta fiica (Maia Morgenstern) pentru că a născut un copil din flori. Impresionantă este scena din final când, îmbătrânit şi (la propriu) înzăpezit, îşi aşteaptă - zadarnic - fiica (la fel de trufaşă) pe care o dăduse afară din casă şi care nu l-a mai vizitat niciodată din clipa când a fost alungată.

O, da. Mai e şi bruta din Cel mai iubit dintre pământeni (regia: Şerban Marinescu) – film independent în care totul parcă a fost croit anume ca să placă publicului devorator de scandaluri, de senzaţional, de tabloide? Producătorii au fost – nota bene – mogulii celui mai popular cotidian din România acelor ani. Astfel că scena sodomizării lui Ştefan Iordache de către Albulescu, împreună cu scena de sex din cadă (între Iordache şi Maia Morgenstern) au fost – deloc întâmplător - „sarea şi piperul” acelui film iconoclast. Bine gândit!, vorba „Americanului” din Semnul şarpelui.

Mofturi 2009

O nouă „stagiune” la capela noastră. O slujbă vioaie şi ritmată, cu un cuvânt de învăţătură despre iubirea de vrăjmaşi. Pr. RN a punctat bine: este vorba, de fapt, despre acele rare momente de inspiraţie când – fără să putem spune cine anume trăieşte în noi – putem, chiar putem să uităm răul, să iertăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca-n basmele (sau filmele) cu happy end. În ultimă instanţă, această „temă de casă” a Bisericii (un fel de recurrent theme) nici nu e pentru cei mici – ca Theodor, de exemplu – care nu pot concepe răul ori faptele sau vorbele ce trebuie uitate/iertate. E ca-n istorioara aceea din Pateric pe care-a folosit-o Luis Bunuel în Simon del desierto: un preot milostiv urcă pe stâlpul unde stătea cocoţat Simion zis şi Stâlpnicul, ca să-i dea nişte merinde. „Şi ce mai e prin lume?” – vrea să ştie postitorul. „Iacă, oamenii se ceartă între ei, nu le ajunge cât au şi râvnesc la bunul altuia.” „Dar ce-nseamnă asta?” mai vrea el să ştie. „Uite, de pildă eu vin la tine şi-ţi iau săculeţul cu merinde!” Iar Simion spune atunci (spre enervarea interlocutorului său, care a rămas fără argumente): „Poftim, ia-l frate, dacă ai nevoie de el, e al tău.”…Cei cu suflet de copil nu au nevoie să ierte. Cei care-şi caută prin cotloanele sufletului copilul care trăia cândva în ei au însă mare nevoie de îngăduinţa cerului pentru memoria lor blestemată care înregistrează cu exactitate greşelile altora şi nu se lasă ştearsă cu una cu două, aşa cum i se cere: „din tot sufletul şi din tot cugetul”…

Hotărât lucru: Cristian Mungiu m-a readus – după un an de zile - în sala de cinema. Am revăzut Amintiri din Epoca de Aur – episodul 1, filmul produs de el (împreună cu Hanno Höffer). M-am bucurat de Amintirile… lor tot la mall – un fel de sinecdocă (parte pentru întreg) a societăţii moderne în care am ales să rămânem, cei care n-am luat drumul pustiei. Că târguim la mall sau la alt market ori la buticul din colţ nu mai are nicio importanţă. (Totuşi, luxoasele săli de cinema de la City Mall nu se compară cu sinistrele cinematografe din oraş – două la număr – moştenite din „Epoca ce Aur”). Copleşitoare sunt, recunosc, abundenţa de produse, luxul, diversitatea, snobismul din această „cetate a Babilonului” (pentru care aceeaşi „Epocă de Aur” a pregătit urbea noastră printr-un shopping centre, azi desuet, numit Bega). Pe de altă parte, e adevărat şi faptul că, deşi a devenit „kilometrul zero” al moftangiilor, mall-ul adăposteşte cea mai elegantă librărie (Cărtureşti) şi câteva alte magazine chic pe care aleg să le frecventeze cei care, pentru o cafea şi-un suc, preferă o terasă classy, cu muzică discretă, ambientală, birtului puturos şi soios inundat de omniprezentele văicăreli turcizate…

Autumn Pop Chart

De toamnă (Stepan Project)

E toamnă iar (Eva Kiss / m. Edmond Deda)

Emoţie de toamnă (Nicu Alifantis)

A venit toamna (Cornel Fugaru)

Frunza (Mircea Baniciu)

Forever Autumn (Jeff Wayne's project for The War of the Worlds)

A living statue

Am reascultat Simfonia a IX-a de Beethoven (alături de Theodor şi de mama) în deschiderea oficială a noii stagiuni de la Filarmonică. Sala - aproape plină (în jur de 1000 de spectatori). La un moment dat, un suflător (cornist, cred) a falsat, spulberând - preţ de o clipă - iluzia desăvârşirii pe care ţi-o transmite această capodoperă.

Înainte de spectacol am zărit a living statue (semn că ne-am mai apropiat cu un pas de occident) în faţa cinematografului ultracentral, Timiş. Mă rog, ce-a mai rămas din el. Eheee…où sont les neiges d'antan, când mă apropiam de acest loc (cinematograful a fost inaugurat în februarie 1983) plin de emoţia vizionării unui nou film, dornic să admir posterele cu filmele din programul curent sau ale celor ce aveau să ruleze în săptămânile următoare? … Azi e un loc falimentar, congelator iarna şi cuptor vara. Nu mai are niciun appeal însă în el continuă să se mai proiecteze (pentru câtă vreme?) filme comerciale americane de tip junk.

A short TV session

Ieri, Theodor (alături de alţi colegi de-ai lui mai mari, de învăţătorul Ionuţ şi educatorul său Costi, de alte cadre didactice de la şcoala sa) a participat live la o emisiune a unei televiziuni locale. Am asistat şi eu din culise şi aveam să descopăr că profilul emisiunii era muzica populară. Theodor a cântat la un synthesizer o melodie tradiţională chinezească. Vlăduţ, colegul său mai mare cu doi ani, a cântat o piesă clasică, iar un grup de copii au dansat jocuri populare din Banat. Alin (dacă am înţeles bine), mai mare decât amândoi, a interpretat la pian un scurt fragment din Sonata lunii de Beethoven şi a recitat o poezie de Grigore Vieru. Alte două eleve au recitat şi ele versuri emoţionante, despre patrie şi mamă, scrise de Vieru. O observaţie: în cazul lui (şi asta nu de ieri, de azi, ci de la sfârşitul anilor 80, când l-am descoperit în paginile S.L.A.S.T.) pledoaria pentru limbă şi patrie mi se pare autentică; din păcate, media şi societatea românească au demonetizat şi patriotismul, şi „credinţa strămoşească” pe care le-au transformat în capital politic. A mai participat la emisiune o cântăreaţă nevăzătoare de muzică populară, sosită tocmai de la Bucureşti. A făcut playback la vreo trei melodii (gorjeneşti, cred) - prima cu versuri melodramatice despre „blestemul vieţii ei”, „suferinţă”, „durere”, „lacrimi”, iar celelalte cu miez lumesc, de petrecere. Costi şi Ionuţ au informat telespectatorii despre ceea ce oferă liceul Iris copiilor cu deficienţe (mai mari sau mai mici) de vedere. Costi (care a „furat” publicul emisiunii cu intervenţiile sale) a strecurat – spontan, jovial şi nemelodramatic - un mesaj de îngăduinţă faţă de cei differently able şi a vorbit despre rolul voinţei de autodepăşire în viaţa omului, despre importanţa lui „ce aş putea totuşi să fac din ceea ce cred că nu pot să fac”. Izbânzile lui de până acum şi multitudinea de skills pe care, nevăzător fiind, le-a dobândit până la cei 32 de ani ai săi, sunt o dovadă clară că ştie ce spune.

Zâmbet de copil

zambet de copil
Originally uploaded by ioana.bica

Theodor, as OB's camera saw him in the fall of 2009.
I guess a child's smile has always been the supreme medicine for a parent's inevitable decomposition. Theodor's ability to smile anywhere, anytime, anyplace and to radiate light and freshness must be caused by a secret mechanism of perpetuum mobile he surely hides. May he succeed in keeping it for ever working. May we, his parents, succeed in being ever resurrected by his smile and joy...

Spovedanie şi nu prea – Dan Piţa: Confesiuni cinematografice

Filmul – declară patetic regizorul Dan Piţa în Confesiunile sale, apărute în 2005 – este o „pânză albă pe care cineva aşterne o poveste” despre „ură, iubire, dispreţ, durere şi indiferenţă – e viaţa mea”. Volumul se doreşte o „spovedanie” înaintea foii de hârtie. Autorul, cândva un regizor inspirat, este considerat acum (din păcate adesea resentimentar) un cineast expirat care – mai ales după 1985, când au apărut primele simptoame: Noiembrie, ultimul bal şi Rochia albă de dantelă – şi-a pierdut vâna şi prospeţimea de altădată.

Într-o ordine aleatorie, Confesiunile punctează câteva momente importante din istoria cinematografului şi rezumă, într-un medley arbitrar, consideraţii personale pe teme variate: geometria şi arhitectura cinematografului, simbolistica oglinzii, specificul limbajului filmic (atmosferă, ritm etc.), actorul de film (cu aplicare întreită la: Claudiu Bleonţ, Victor Rebengiuc şi Ştefan Iordache), menirea regizorului, a scenaristului, directorului de imagine şi producătorului ş.a. Totul însă pare a fi fost redactat în grabă, la voia întâmplării şi – spre deosebire de Bricabrac-ul lui Lucian Pintilie - fără nerv. Într-un fel, aceste palide confesiuni exprimă – în varianta literară – degringolada unui cineast acum blazat, dar cândva împătimit de cinema şi – prin filme ca: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, două din episoadele Ardelenilor, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi - vârf de lance în filmul românesc al anilor 70-80.

Oarecum previzibil, Dan Piţa nu pierde ocazia de a evidenţia „legătura necesară şi divină” dintre muzică şi film, căci „filmul fără muzică e mult mai sărac sufleteşte, spiritual” şi „o dată cu apariţia sonorului, nu numai dialogurile – vocea umană – au revoluţionat în bine arta filmului, ci, cu siguranţă, mai degrabă muzica”. O afirmaţie precum: „muzica a înnobilat filmul ridicându-l la rangul de artă” este pe deplin acoperită în cazul lui Piţa. Fie că este vorba despre compoziţiile lui Dorin Liviu Zaharia, Dan Andrei Aldea, Aurelian Octav-Popa, Anton Şuteu şi mai ales ale lui Adrian Enescu (compozitorul său predilect), muzica filmelor sale - simfonică, electronică, pop sau experimentală - este gândită ca un personaj cu drepturi egale în „arcada” filmului; o muzică de „umplutură” şi ilustraţie nu a fost nicicând opţiunea sa.

După trecerea în revistă a filmelor studenţeşti (Paradisul, Viaţa în roz), a documentarului colectiv despre inundaţiile petrecute în Ardeal în 1970 (Apa ca un bivol negru) şi a mediu-metrajelor de debut (segmentele La o nuntă şi Lada în Nunta de piatră şi Duhul aurului), aflăm că, la mijlocul anilor 70, primul său lung-metraj pe un foarte sensibil subiect „de actualitate” (Filip cel bun) a trebuit să fie refilmat, modificat, cenzurat etc., diluând mult accentul critic şi polemic al filmului. După 1990 însă, când s-au schimbat vremurile şi cenzura ideologică a partidului unic a căzut, polemica şi critica socială neorealistă (şi, adesea, grotesc-naturalistă) aveau să-şi trăiască nestingherite „momentul”, iar Piţa filmează în libertate o „superproducţie” expozitivă, declarativă, prolixă. Dar „tragedia omului” într-o dictatură (Hotel de lux, Eu sunt Adam) este - nota un critic al vremii (necitat, desigur, în Confesiuni) - un kitsch absolut care, în loc să opereze cu esenţe, de cele mai multe ori operează cu clişee. Rezultatul: „un amestec de porţiuni pline de rafinamente stilistice şi porţiuni neterminate, senzaţie de conglomerat masiv”.

Un laitmotiv al cărţii este chestiunea scenariului – mai mult un „pretext”, susţine Piţa, şi un „punct de pornire pentru regizor”. Asta atunci când scenaristul sau autorul ecranizat (dacă mai e în viaţă, desigur) nu îi spune, autoritar: „Ascultă omule, eu am scris scenariul, treaba ta e să-l filmezi!”. De altfel, Piţa însuşi recunoaşte că, mai ales la ultimele filme, a trebuit să se conformeze voinţei arbitrare a scenaristului şi producătorului. Astfel, regizorul este îndreptăţit să se întrebe: Dată fiind evoluţia cinematografului din punct de vedere tehnic, care va fi în viitor rolul scenaristului, al regizorului? Regizorul – „principalul creator care asamblează totul: dramaturgia, jocul actorilor, dialogurile, imaginea, sunetele şi muzica” – începe să lase loc, inevitabil, producătorului. Ca urmare, cinematograful de azi, „din ce în ce mai golit de semnificaţii”, este unul „de producător”. Nu mai contează cum povesteşti, ca în cazul filmelor „de autor”, ci mai ales ce povesteşti. Dar – adaugă nostalgic Dan Piţa – „totdeauna între formă şi fond trebuie să existe o relaţie complexă, care derivă una din alta şi se sprijină una pe alta”.

„Regizorul, arată autorul Confesiunilor, e judecat azi după numărul de intrări, de faze sexy, de bătăi şi urmăriri”. Aceste ingrediente, foarte gustate de „publicul larg” atunci când sunt bine puse în pagină, rămân însă „nedigerate” când filmul se îneacă în secvenţe gratuite, descriptive şi didactic-teziste, cum se întâmplă în filmele sale de la Pepe şi Fifi până la Omul zilei, Second Hand şi Femeia visurilor. Piţa evocă apoi cinematograful comercial prin recurenta opoziţie Europa versus America, adică: „o istorisire simplă, caldă, plină de sensibilităţi, necesară mai degrabă sufletului şi intelectului” faţă de spectaculozitatea efectelor speciale ce devin „o dimensiune artistică ce ţine mai mult de arta spectacolului, de ideea de a şoca cu tot dinadinsul (şocul vizual şi auditiv devenind un scop în sine, un element hotărâtor, primordial)”, adresându-se „acelor simţuri necontrolate, acelor nevoi de ordin hormonal (violenţă, sex, ură, răzbunare)”.

Unde se mai găseşte atunci arta despre care Lev Tolstoi (în repetate rânduri citat de Piţa în Confesiunile sale) afirma că „este un microscop care-l conduce pe artist la tainele propriului său suflet şi le arată oamenilor aceste taine comune tuturor”? Aproape deloc în sala de cinema şi cu siguranţă nu în filmele pe care le-a regizat după „schimbarea la faţă” de la mijlocul anilor 80.