Întrupare vs. împeliţare

Cebza. Praznicul Naşterii Domnului - al Întrupării, cum ar veni. Pentru că – spune undeva Nicolae Steinhardt – numai Dumnezeu Se întrupează. El, celălalt (Ucigă-l toaca, părintele minciunii), se împeliţează. Şi iată cum omul ajunge, vrând-nevrând, la iminenta răscruce: îndumnezeire (vasăzică despătimire, prin omorârea treptată a dragonului din noi) versus împieliţare (colaborare – din ignoranţă, neglijenţă, nepăsare – cu dragonul aka duhurile care sunt „legiune”). Un reminder necesar: este praznicul Naşterii Celui Care S-a întrupat (the feast of Nativity), această zi în care vine „Moş Crăciun” confecţionat de brandul Coca-Cola şi de industria de entertainment de peste ocean (şi nu numai).

De peste ocean primesc de ştire, de la un amic: documentarul The Tomb of Jesus (2007) este „cel mai ştiinţific film, cu dovezi despre legenda…”. Altfel spus, ultimul răcnet (de până acum) care îşi propune ce? Să demonstreze existenţa unui mister ce încă planează, de două mii de ani, asupra lui Iisus. Când, de fapt, Hristos este predat şi propovăduit – de Biserică – în chip mistic, tainic (nu misterios). În ultimă instanţă, nu poţi spune decât: Why not? Pentru cei neîmbisericiţi şi chiar certaţi cu rânduiala Bisericii, astfel de întrebări şi abordări sunt „mană cerească”. Le dă mâna să încuviinţeze şi să îmbrăţişeze astfel de emanaţii sterile şi altele asemenea (a căror poleită strălucire e întreţinută doar de efectele speciale şi de marca Discovery) ale gândirii lui Nietzsche. Sărmanul filosof german, astenizat de rigiditatea unui tată pastor protestant, a ales calea – zice el – ateismului. Antidogmatic, precursor al postmodernismului, Nietzsche a spus tot ce era de spus: „Gott ist tot”. Filmele contemporane, de ficţiune ori documentare, nu sunt decât o repetiţie catchy, „cu stil” şi – cum altfel? – seducătoare a ideii lui Nietzsche. Cum cei mai mulţi nu numai că nu sunt duşi de prea multe ori la biserică, dar nutresc şi puternice sentimente – zic ei – anticlericale, anticreştine etc. e de înţeles de ce prind atâţia-n mrejele lor Evangheliile şi Apocalipsele apocrife, ocultele coduri ale lui Da Vinci etc. All these are, however, beside the point. Which (or, rather, who) is the point? That is the question.

"...şi-n loc de fiare s-au făcut popoare..."

Străzile, prăvăliile, casele sunt gătite de sărbătoare. De peste tot se aud frânturi din simfonia colindelor cu voci de Ştefan Hruşcă, Irina Loghin, Fuego et co. O adevărată provocare - semn că şi de Crăciun trebuie să-mi exersez toleranţa. Noi am ascultat en famille colindele Madrigalului şi o selecţie de colinde pop americane (care nu mai păstrează, desigur, nimic din armoniile bizantine, dar cel puţin nu sunt soppy). Theodor ne-a încântat şi el (pian & voce). Pe lângă season songs ne-a cântat (la pian) Tu eşti primăvara mea, Arlechino, Iubirea cea mare…

Actorul (acum nonagenar) Radu Beligan, într-un interviu publicat în Ajun de Crăciun, afirmă că, dacă ar fi pentru o zi Santa Claus, ar dori să pună capăt războiului româno-român. În faţa blocului am surprins azi doi vecini pensionari la ora de politică gen Poiana lui Iocan. Unul, vădit enervat, îşi vărsa nemulţumirea aşa: „Păi da, cine se regăseşte în Băsescu? Hoţii, şarlatanii şi derbedeii…” Nici acum, când e de presupus că tot omu’ prăznuieşte – după calendarul nou - Naşterea Cuvântului, când s-ar cuveni să grăiască „imne şi slăvire”, strechea politicii după ureche nu încetează să facă victime.

E Ajunul de Crăciun şi-mi amintesc de versurile lui Ioan Alexandru:

în focu-ncins din bucuria Ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare

s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace

slavă Ţie!

"...e în mine, e în tine, e în fabrici şi uzine..."

A fost cândva un decembrie 1989. Eram în armată: stare de panică (după evenimentele cumplite de la Timişoara), un război al nervilor (zvonistica exersată la maxim) până în 21 decembrie (mitingul în care Ceauşescu a fost huiduit şi a răspuns mulţimii în curs de dezlănţuire: „Alo! Alo! Alo!”). Dar legătura cu masele (care fusese – în ultimii 20 de ani - artificială, contrafăcută) s-a rupt. A venit apoi ziua de vineri, 22 decembrie. Vestea plecării Ceauşeştilor s-a transmis ca un fulger. A urmat Marea Diversiune: primele imagini cu „revoluţionari” live la TVR. Claie peste grămadă, scandau, strigau, instigau. Deh, erau – vorba lui Dinescu – timizi. Abia începeau (ca toţi, de altfel) să renunţe la autocenzura aceea care ne dedubla pe toţi. Între timp au mai murit câteva zeci (poate sute) în Timişoara, în Piaţa Universităţii şi apoi la Aeroportul din Bucureşti. Iar nucleul PDO (Partidul Democraţiei Originale) – vorba lui Mircea Daneliuc, vezi Patul conjugal – se întărea tot mai mult. Cum au reuşit să prostească atâta lume!…Au tăbărât numai ei acolo în sediul TVR şi s-au unit în aşa fel încât au dărâmat – încet, dar sigur - orice opoziţie.

Şi, hodoronc-tronc, crima de Crăciun. I-au ciuruit pe sărmanii impostori. Am revăzut clipuri cu procesul şi împuşcarea lor şi-am resimţit o ciudată milă pe care, atunci în 1989, n-am cunoscut-o. Atunci eram cu toţii călare pe televizoare şi aşteptam să dea o dată procesul şi împuşcarea. Aveam – noi soldaţii din cazarmă, dar nu numai, căci fenomenul devenise planetar – o perfidă bucurie asistând la montajul judecăţii şi asasinării Ceauşeştilor. Crima şi păcatul acela, îmi spunea deunăzi un prieten ziarist, îl purtăm şi acum. Ceea ce se întâmplă acum în România – tot haosul, tot vacarmul, toată corupţia generalizată - poartă, ca un blestem, amprenta acelei nelegiuiri. Duhul lui nea Nicu „e în mine, e în tine, e în fabrici şi uzine” - avea dreptate Ada Milea. Mai e nevoie de cel puţin 20 de ani ca să se afle adevărul despre jocurile de culise din acel decembrie sângeros…

Şi au venit la putere „eliberatorii” cu „emanaţia” lor (FSN) cu tot. Societatea a început din nou să se divizeze, iar mineriada (iunie 1990) a pus capac la toate. Purtăm şi acum stigmatul acelei rătăciri. Dar oare victoria lor de atunci nu avea terenul pregătit de indiferenţa generală, de nostalgiile unei majorităţi după un „cârmuitor” care să fie „bun român” şi „om de bine” în stare să apere ţara de „golani”, de „partide politice” (Frontul e de-ajuns!), de criminalitate şi prostituţie (flagele din Apus), de „reacţionari” şi „destabilizatori”? Înclin să cred că ţara le-a pus pe tavă succesiunea…

Colivii, hotare şi nemurire

Hotarele (coliviile) vieţii, spun firoscoşii, ar fi acestea: Big Bang-ul zămislirii noastre în pântecele mamei („secunda 1”); ieşirea în lume, după care – sooner or later - începem să întrebăm asemenea puiului ieşit din găoace din The Point: Who? What? Where? Why?; în fine, darea în primire a duhului, momentul t când inima noastră încetează să mai bată (the end sau, spun aceeaşi firoscoşi, încă un hotar – ultimul - căci „finalul nu-i aici”). Dacă ne amintim bine, într-unul din cele mai frumoase şi mai teologice basme culese de Petre Ispirescu, fiul de împărat n-a vrut să iasă la lumină din primul său culcuş (pe care acum îl monitorizează aparatura medicală sofisticată) decât şi numai după ce tătâne-su i-a promis că-i va da „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Aceasta avea să fie singurul motiv care l-a convins pe încă nenăscutul prunc să părăsească cea dintâi colivie. În numele nemuririi doar omul poate fi fericit. Numai în măsura în care poate rămâne conectat la acest ideal, viaţa – oricum ar fi ea - i se pare worth living…

…Sigur, acestea sunt crâmpeie de gândire mic-burgheză, de om lăsat în voia visării: colivii, hotare, nemurire…Cum rămâne însă cu sutele de milioane (miliardele) de suflete secerate, de-a lungul vremilor, sub diverse tiranii? Ce vor fi simţit ei, acei oameni, în drumul lor spre camera de gazare ori spre locul unde securea sau pistolul sau ştreangul nu le-a mai dat răgazul să mediteze - cu inima sus - la triumful Binelui (în lumea de dincolo), la colivii, hotare şi nemurire?...

Ma-ma

Filmele Elisabetei Bostan (unele fiind adevărate superproducţii) poartă, invariabil, ştampila „pentru copii”. N-am mai revăzut niciodată Ma-ma (1977) din anul premierei. Eram, pe atunci, la vârsta ieduţilor din această „feerie muzical-coregrafică” realizată – în trei versiuni: română, rusă, engleză - în colaborare cu studiourile din Moscova şi Paris. Dar, îmbiat de un cotidian ce şi-a propus să restituie – sub formă de dvd – filmele româneşti „care contează” (să vedem când o începe să obosească), am început să-l răsfoiesc şi nu mică mi-a fost bucuria. Prezenţele actoriceşti (între care Ludmila Gurcenko, Mihail Boiarski, Florian Pittiş, George Mihăiţă, Violeta Andrei) sunt nostime şi agreabile în costumele şi machiajul lor de basm. Dar ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost calitatea soundtrack-ului. Muzica lui Temistocle Popa şi Gérard Bourgeois (ale căror teme principale le fredonez din, iată, 32 de ani) a fost înregistrată în studiouri profesioniste din Paris (unde orchestrator şi dirijorul Jean Claude Dequeant a asortat-o cu un sound disco-jazz-rock ce aminteşte de La Bionda, Jesus Christ Superstar şi Les Parapluies de Cherbourg). Priveam la decorurile feerice, la toată pirotehnia, la perucile şi măştile acestui spectacol fastuos, ritmat şi energizant fără să ştiu că ascunde o … madlenă proustiană cu efect instantaneu asupra copilului din mine.

Cable Guy

Scriam deunăzi despre gestul unei mari doamne a Televiziunii Române, crainica Sanda Ţăranu. Distinsa şi calda prezenţă feminină de pe „micul ecran” al „Epocii de Aur” afirma că refuză să fie manipulată de harababura şi neorânduiala emisiunilor actuale de televiziune. A decis, aşadar, să spună: „Până aici. Mai mult nu vă permit!” (adică: Retro, Satana!) şi să se întoarcă „la cartea ei”.

Unul din cititorii anonimi ai acestui blog a socotit că are ceva de spus pe acest subiect şi mi-a trimis nişte rânduri patetice. Şi, nu mă îndoiesc, sincere. Ideea domniei sale sună cam aşa: Nu noi (dar cine se ascunde sub acest pronume colectiv?) preferăm „emisiunile cu un grad înalt de vulgaritate” tot mai numeroase, noi doar le primim spre vizionare în mod forţat. Ele, aceste emisiuni, „ni se vâră pe gât ca nişte surogate”. Ar trebui deci să le strigăm în faţă acelor cable guys: „Help! Nu ne mai intoxicaţi şi nu ne mai îndobitociţi. Noi nu pentru astfel de emisiuni plătim. Noi nu suntem un astfel de popor! Voi (cei aproape toţi din televiziunea românească) sunteţi nişte oameni mici, neprofesionişti, de care ne este lehamite (păcat de puţinii PROFESIONIŞTI pe care i-aţi sufocat - ca şi pe NOI, de altfel)! Să vă fie ruşine că vă permiteţi să ne minţiţi cu studiul de piaţă şi să ne catalogaţi astfel. Să vă fie ruşine că tânjim (şi nu avem) după oameni care să facă televiziune adevărată. Să vă fie ruşine că ajungem să renunţăm la tv! ASTA ar trebui să le spunem.”

Întâi de toate poate că ar trebui precizat: pronumele acela de persoana întâi plural – noi – este, e drept, eterogen. Dar spectatorii care doresc (şi) altfel de programe decât cele care sunt menite să spele creierii sunt din ce în ce mai puţini. Şi oricum nu contează, nu reprezintă o forţă în societatea românească. Sunt înghiţiţi în oceanul de spectatori cu tot felul de calităţi şi abilităţi, dar altele decât spiritul critic sau curiozitatea intelectuală.

Ceea ce s-a întâmplat după 1989 în România (dar nu numai) a orientat gustul omului de rând (iar ceilalţi, mai rafinaţi, mai sofisticaţi, nu intră în calcul) spre divertismentul facil şi vulgar. Aproape fără excepţii. Iar dacă aşa stau lucrurile ce mai e de făcut? Proteste şi argumente precum cele sugerate de anonimul cititor, pomenit mai sus, nu duc nicăieri. Asta pentru că ei îşi cunosc foarte bine „valoarea lor, valoarea lor”. Cel mai grav este că nu numai în televiziune, dar nici în cinematografie, în muzică, teatru sau literatură nu prea mai există autori care să înţeleagă că aparţin artei pe care au ales-o (ori care i-a ales). Toţi sau aproape toţi consideră că ea, arta pe care o practică le aparţine, este proprietatea lor. Şi această aroganţă, această auto-suficienţă se simte - în televiziune, în cinema, în muzică, teatru sau literatură de la o poştă. Aşa se creează acum, în acest spirit. Cum să mai primeşti ceva în dar de la astfel de artişti? Sau cum să-i mai consideri artişti pe aceşti oameni cinici din show buiz, interesanţi în primul şi-n ultimul rând de profit material imediat, de cota de piaţă, de publicul-ţintă etc.. Şi mai ales cum să-i „moralizezi” cu argumente patetice, cu nemulţumiri şi pretenţii care le par desuete?

De aceea – o spun nu mai ştiu a câta oară – artistul din România care, fiind excepţia (în breasla lui, a cineaştilor), confirmă regula – post 2000 - este (pentru mine) Cristian Mungiu. Nu mă refer acum la savuroasele sale comedii dulci-amărui (Occident şi Amintiri din Epoca de Aur, Episodul 1 „Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”), ci la scurt-metrajul său, Zapping. Acolo se află şi gestul doamnei Sanda Ţăranu şi al multora care – dat fiind repertoriul filmelor din sala de cinema sau conţinutul programelor de la TV – se întorc la (cronicarul Miron Costin avea dreptate!) „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor”. Şi nu mă refer aici la cei plictisiţi de limbajul audio-vizual, de cei care nu îl înţeleg sau, din criterii mai mult sau mai puţin snoabe, îl desconsideră în raport cu limbajul scris (literatura). Mă gândesc exclusiv la cei care vor să părăsească acest waste land al micului sau al marelui ecran pentru că – din o mie de motive - ştiu că nu-i mai reprezintă. Sigur, nu e uşor atunci când – asemenea personajului din Zapping - nu eşti familiarizat cu „cetitul cărţilor”, cu lectura. În acest caz colaborarea noastră cu Mr. Cable Guy (who, by the way, has alwasy been VERY sly) poate continua la nesfârşit. Este însă nevoie de fermitate, de voinţă. Abia atunci, ceea ce pare indestructibil (dependenţa de TV sau de marele ecran, de exemplu) se poate vindeca.

Îi citeam, azi, lui Theodor Povestea unui om leneş. A vrut să ştie dacă acel om leneş era bolnav şi de ce fel de boală suferea. Chiar aşa: care este boala de care suferă publicul atâtor şi atâtor emisiuni TV „fără număr, fără număr”, telespectatori care zappează voyeuristic în continuu ca să „vadă ce mai e”? Care e antidotul? Nu ştiu dacă numai acesta este antidotul, dar cred că lipsa ori neputinţa mărturisirii este pricina dependenţei de TV. Tot astfel cum ea, mărturisirea şi restaurarea omului lăuntric – iată un posibil antidot! - nu mai are nevoie de imaginile halucinogene şi adesea mult vătămătoare de suflet din fereastra marelui ecran, a ecranului TV sau a computerului.

The Soviet Story

Celebra statuie cu cei doi muncitori, un bărbat şi o femeie, având câte o mână ridicată (iar în mâni un ciocan şi o seceră) devenise un fel de siglă pentru filmele produse în studiourile „Mosfilm”. Toate începeau cu acel cadru „cutezător” şi „revoluţionar”. Regăsim această efigie-gigant a proletariatului pe afişul unui documentar uluitor şi răscolitor: The Soviet Story (2008). Cei doi muncitori însă ne sunt prezentaţi aici pe un munte de cadavre. Este însăşi - in a nutshell - ideea filmului, dedicat celor peste 20 de milioane (bărbaţi, femei, copii) de victime nevinovate ale politicii ucigaşe a URSS.

Filmul, scris şi regizat de Edvins Snore, aduce în discuţie unul din secretele cele mai bine păzite ale istoriei secolului XX: colaborarea (filosofică, politică, militară şi organizatorică) dintre URSS şi Germania nazistă. Că Stalin şi Hitler nu au fost atât de diferiţi o demonstrează argumentele acordurilor scrise (şi de întâlniri oficiale păstrate în imaginile de arhivă) dintre cele două puteri întru exterminare în masă (pe criterii rasiale ori/şi sociale). Cei mai surprinşi (dar şi mai scandalizaţi) de acest îndrăzneţ proiect cinematografic se vor arăta simpatizanţii lui Lenin şi Stalin, ai socialismului şi ai URSS.

Acest documentar istoric duce mai departe (explicând şi argumentând cu imagini inedite şi adesea şocante) cuvintele lui Alexander Soljeniţân de la începutul anilor 60. Fostul locuitor al Gulag-ului se adresa şi el gânditorilor de stânga ai Occidentului (care nu au cunoscut niciodată pe pielea lor „fericirea” de a trăi într-un regim totalitar) şi nostalgicilor comunişti. Scepticismul său faţă de pregătirea Europei de a înţelege the naked truth referitor la „colosul de la Răsărit” devenise proverbial: „Până când nu va fi zekuit ea însăşi, Europa nu va crede.” De ce? Pentru că a crezut în revistele sovietice de propagandă cu hârtie lucioasă şi, adaugă el, „altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă”. Un singur lucru o va putea convinge: experienţa first hand a „zekuirii” (prizonieratul din Gulag), umilinţele şi brutalitatea din timpul interogatoriilor resimţite pe propria piele: „Doar atunci veţi înţelege, numaidecât, când veţi auzi: „Mâinile la spate!” şi veţi călca voi înşivă pe pământul Arhipelagului nostru.”

Acel best kept secret pe care ni-l dezvăluie The Soviet Story fusese enunţat tot de Soljeniţân, în al său Arhipelag Gulag: „Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni.” De aceea, nu întâmplător, svastica nazistă este considerată azi o glumă nesărată şi provoacă fiori de spaimă, în timp ce simbolurile sovietice nu sunt percepute aşa.

Nu interesează, ne spune filmul lui Snore, pentru că Europa are încă nevoie de resursele naturale ale Rusiei. Şi deocamdată nu este oportună defăimarea publică a tuturor atrocităţilor săvârşite de URSS. Încă trebuie să se ştie doar de acţiunile criminale ale naziştilor, în timp ce exterminările în masă, foametea provocată de Stalin în 1932-1933 (când au murit peste 7 milioane de ucraineni), torturile, experimentele biologice pe deţinuţi încă în viaţă etc. aşteaptă vremuri mai bune pentru a fi demascate în mass media. Asta în vreme ce politica oficială a Rusiei de azi se desfăşoară sub sloganul: „Cea mai mare catastrofă a secolului XX a fost destrămarea URSS!”

Level: advanced

Iacov evergreen: orice fel de fiare, păsări, vietăţi din mare etc. se poate domoli. Dar limba omului nu s-a găsit încă nimeni s-o domolească. Şi totuşi, aceasta este chemarea supremă adresată omului, the upper level of knowledge cum ar veni: înfrânarea limbii (a judecăţii viclene) şi resemnarea (semnul smereniei). În ideea că recunoaşterea lui Dumnezeu ca stăpân presupune implicit acceptarea, îngăduinţa făpturilor Sale plăsmuite „după chipul şi asemănarea Sa”. Ori neîngăduinţa, clevetirea, certurile, mânia sunt tot atâtea forme de necredinţă, de nerecunoaştere a subordonării omului faţă de Făcătorul său şi a toate. Bietul om însă abia dacă a pus început bun (şi dacă a pus îl calcă mereu) devenirii sale întru fiinţă. Cum să priceapă el cuvântul „de carne” (întru desăvârşire), învăţătura de nivel advanced pe care Scriptura o transmite, când se poticneşte, iar şi iar, în cuvintele „de lapte” (pentru prunci)?

De unde vine poticneala? Poate de la nesocotirea stăruinţei în cele bune, de la purtarea cameleonică, de la multa schimbare şi risipire. Când, în fond, cheia desăvârşirii e în altă parte: „să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată”...

It Happened One Night

It Happened One Night / S-a întâmplat într-o noapte, flmul lui Frank Capra din 1934, e deopotrivă un road movie şi o romantic comedy. Iar farmecul său este dat de interpreţii principali (Clark Gable şi Claudette Colbert), dar şi de replicile lor. Dialogurile lui Robert Riskin anticipează verva unui scenarist ca Neil Simon (din Barefoot in the Park şi The Good-Bye Girl).

Ellie, răsfăţata fiică a unui mogul de pe Wall Street, este îmblânzită Peter, un ziarist în căutare de senzaţional. Un drum de o noapte cu acelaşi autobuz (pe aceeaşi rută: Miami-New York) le va schimba viaţa. După multe peripeţii, urmăriri, răsturnări de situaţii etc. se va ajunge la „punctul zero”, acela pentru care – spun ei – viaţa merită să fie trăită: triumful dragostei materializat în unirea matrimonială. Din dragoste, nu din interes. Sigur, până la urmă tot la hollywoodianul (şi gratuitul, în fond) happy end se ajunge. Dar parcă – spre deosebire de multe alte producţii tributare genului facil (comedia romantică, în acest caz) - intriga întâmplării agreabile povestite de Capra este, aici, bine articulată. Iar filmul place pentru că mizează pe „sentimente umane simple, dialoguri spirituale, intimitate, lipsă de formalism şi - mai presus de orice - evitarea afectării” (Lewis Jacobs).

Aşa cum se întâmplă adesea, proiectul filmului a demarat cu suspiciune. Frank Capra nota în memoriile sale (Povestea Hollywoodului): „Nu are nimic scenariu acesta. Şi pe deasupra e şi trivial. O istorioară de autobuz. N-are suspense, n-are sentiment, n-are farmec. În schimb are un titlu interminabil, nici n-o să încapă pe frontonul cinematografelor. Filmările sunt numai în exterior şi iarna e aproape. Mai bine ne lăsăm păgubaşi.” Început fără tragere de inimă, S-a întâmplat într-o noapte a fost răsplătit în 1935 cu cinci premii Oscar: film, interpretare masculină şi feminină, scenariu şi regie.

Demersul lui Capra este, desigur, un tribut adus „visului american” şi ideologiei care promovează „jumătatea plină a paharului”, într-o vreme când demontarea lor nu începuse încă. Nu peste multă vreme însă, regizorul avea să se dedice exclusiv televiziunii. „Comedia, afirma el în anii 50, nu mai e la ordinea zilei. Moda sexualităţii, a violenţei, a delincvenţei fusese impusă din raţiuni economice.” Pentru spectatorii din vremea Marii Depresiuni americane (1929–1941), reţeta propusă de Capra a mers la sigur.

Like a bull in a china shop

Nietzsche, în a sa predică despre „aşezarea pe pragul clipei, uitând de toate cele ale trecutului”, despre susţinerea „pe un singur punct de sprijin, ca o zeitate victorioasă, fără ameţeală, teamă”, este foarte aproape de Iacov, atunci când, în Epistola sa, învaţă despre înţelepciune, credinţă şi îndoială. Cam aşa sună cuvântul lui: „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da. Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.” Frumoasă imagine, demnă de a fi folosită ca reper, ca ideal.

Şi încă ceva, tot de la Iacov citire, referitor la „căutarea la faţa omului”, la „deosebire”, la „judecarea cu socoteli viclene”. Cum oare să nu faci deosebire între lucruri, între oameni? Ori mesajul său tocmai acesta este: să nu cauţi la aspectul exterior, la sărăcia omului. Să nu-l favorizezi pe cel înstărit şi să nu-l tratezi cu discriminare pe cel sărman, umilit şi obidit. Urmează un bonus cu teză: bogaţii sunt cei care îi „asupresc” pe oameni şi-i „târăsc la judecăţi”, cei ce „hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi”. (Ca şi cum nu se poate şi viceversa, vorba lui Lefter Popescu din Două loturi: să existe săraci dedaţi mişeliei şi boagţi cumsecade.) Tirada asta împotriva celor bogaţi (care trebuie musai să fie răi, ocărâţi, defăimaţi, puşi automat la gazeta de perete la rubrica „Aşa nu!”) îmi aminteşte de un comentariu de-al lui Steinhardt. În Jurnalul fericirii Monahul de la Rohia aminteşte de intervenţia oportunistă a criticului de film D.I. Suchianu („scriitor şi beneficiar al vechii societăţi”) din cronica sa la versiunea cinematografică a Citadelei sfărâmate. Acolo D.I.S. „terfeleşte pe larg societatea din care a făcut şi el parte – la un loc destul de bun – dar se şi ridică îndârjit împotriva nuanţării caracterului unui personaj – Matei – băiat de viaţă, nepăsător, dedat plăcerilor în piesă, tânăr boier cu idei înaintate şi suflet larg în film”. Oportunistul critic de film susţine că „niciodată un membru al claselor posedante n-a putut avea sentimente nobile: prin definiţie şi-n virtutea rasismului social era sortit să rămână un fecior de bani gata, un parazit, un netrebnic”. Nota bene: piesa lui Horia Lovinescu (Citadela sfărâmată) la care Nicolae Steinhardt face apel surprinde „amurgul burghez” şi „facerea lumii noi”, în care – ce frumos sună în teorie – nu se mai face „deosebire”şi nu se mai caută la faţa omului (decât dacă e chiabur, burghez, intelectual etc.). Acolo, în acea societate (socialistă, comunistă, despre ea este vorba) cei bogaţi erau/sunt anatemizaţi şi trebuie numaidecât exterminaţi. Desigur, pentru ca agoniseala lor de veacuri să fie ori devastată cu sălbăticie de „mulţimea dezlănţuită”, asemenea vitelor într-un magazin de porţelanuri (sintagmă calchiată după englezismul like a bull in a china shop), ori preluată şi apropriată mişeleşte de „ciocoii de modă nouă”.

Constantin Noica vorbea la un moment dat (în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) despre idealul de îmbogăţire al omului. El, acest ideal, ar trebui să dispară în om, spunea filosoful, iar nu omul (sau o întreagă pătură socială) să fie deposedat prin brutalitate şi forţă de bogăţiile sale. Deh, toate aceste speculaţii sunt până la urmă un fel de play upon ideas & words. Din momentul în care omul nu mai e în natură, ci în cultură (schimbare de paradigmă esenţială), devine foarte vulnerabil, printre altele, şi la ispita „deosebirii oamenilor” şi la sirenele îmbogăţirii. Problema e, ca în multe alte situaţii: how much is enough?

DocumFest 2009, ziua a III-a

Ultima zi a DocumFest-ului de anul acesta a programat – între altele - cinci din cele mai speciale filme ale selecţiei. Ele surprind mărturii din rezistenţa anticomunistă poloneză, est-germană, cehoslovacă şi românească .

Căderea Imperiului Sovietic (2009, autor: Andrzej Titkow) evocă, retrospectiv, evenimentele care au dus la prăbuşirea colosului de la Răsărit. Pe lângă interviuri cu personalităţi politice ale vremii (printre care Lech Walesa, Jeliu Jelev etc.), dar şi cu regizorul Andrzej Wajda (al cărui film din 1981, Omul de fier – din care sunt extrase nişte scurte fragmente - surprinde îndeaproape momentul ieşirii din underground a Solidarităţii) şi Vladimir Bukovski (cel care, scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, n-a putut închide un ochi toată noaptea, după ce a primit prima convocare la sediul KGB: „era nerăbdător să le spună de la obraz tot ce crede despre ei, să intre în ei ca-ntr-un tanc”).

Electrizanta docu-dramă a lui Sebastian Denhard şi Matthias Schmidt, Miracolul din Leipzig (2009) punctează devenirea nucleului disident din Leipzig. Puţini ştiu că sărbătoarea unificării germane de la sfârşitul anului 1989 a fost pregătită de „miracolul din Lepizig”. În 9 octombrie 1989 aveau să demonstreze paşnic peste 70.000 de est-germani; în număr de 8.000 de soldaţi şi ofiţeri, forţele poliţieneşti şi de armată (la care se adaugă trupele de Securitate, rezervişti şi echipaje de Miliţie Populară), înarmate până-n dinţi – ca reacţie la o serie de mişcări protestatare precedente - n-au tras un foc. A fost victoria oamenilor din Leipzig (din toate straturile sociale şi de toate profesiile), un fenomen imposibil de cuprins în cuvinte.

Puterea celor fără de putere (2009, autor: Cory Taylor) surprinde – tot prin mijloacele docu-dramei – perioada ante- şi post-1968 în Praga, aşa cum este povestită de câţiva martori oculari (şi narată din off de Jeremy Irons) şi cum ne apare înregistrată pe câteva filme de arhivă. Personajul principal este Vaclav Havel, primul Preşedinte al Cehoslovaciei după înfrângerea comuniştilor în alegerile din 1989. Epilogul filmului conţine acest comentariu: „În fiecare an de 17 noiembrie, când se aniversează Revoluţia de Catifea, ziariştii întreabă tineri, copii şi bătrâni despre regimul comunist şi despre Revoluţia de Catifea. Majoritatea copiilor spun că nici n-au auzit de ea. Nu ştiu dacă tinerii de azi ar mai crede în idealurile acelea atât de vii din 1989. Cred că este extrem de important ca tinerii să nu ia de bună libertatea pe care o au. Să ştie că pot s-o piardă. Să ştie că sunt multe locuri pe lume unde astfel de libertăţi nu există, că oricând violenţa poate renaşte, iar libertatea poate fi pierdută.”

În Vocea speranţei (2005), Mariana Badan reconstituie crâmpeie din viaţa Monicăi Lovinescu. În timpul dictaturii comuniste, vocea ei de la microfonul postului de radio „Europa Liberă” a hrănit o ţară întreagă cu speranţe şi cu informaţii imposibil de găsit în media românească. Filmul este o reverenţă în faţa acestei doamne a criticii literare româneşti din exil, care a fost deopotrivă şi un observator-comentator fără menajamente al vieţii politice din România comunistă şi post-comunistă.

Capcana (2009, autori: Leontina Vatamanu şi Ion Terguţă) este un strigăt de protest la adresa oficialităţilor de la Chişinău care, după victoria comuniştilor în alegeri (din 6-7 aprilie 2009), au declanşat o dură campanie de „corecţie” în beciurile Securităţii. Lideri ai unor organizaţii democratice din capitala Republicii Moldova, reprezentanţi ai opoziţiei, rude sau apropiaţi ai celor schingiuiţi, supravieţuitori etc. afirmă în mod repetat (ca un fel de leit-motiv) că traumele suferite de cei care au fost arestaţi şi torturaţi abuziv (ca ţapi ispăşitori) în acele zile sângeroase, vor avea - in the long run - efecte dramatice. Konec filma.

P.S. Juriul DocumFest 2009 a decis. Premiatele acestei ediţii sunt, după cum urmează:

● Miracolul din Lepzig

● Fata şi tancurile

● Capcana

● Vieţi-Graniţe

● Bobinele de la talcioc

Off the main stream

Sanda Ţăranu, una din cele mai rafinate crainice TV de pe „vremea aia”, când televiziunea – deşi cenzurată – încă putea fi apelată cu „dragostea mea”, afirmă într-un recent interviu: „Aşa cum e viaţa noastră, aşa se vede la televizor. Încerc să judec corect şi să nu mă las influenţată. Aşa că închid televizorul, mă duc la cartea mea. Nu am crezut că o să ajung să nu mă mai uit la televizor ca să mă protejez.”

Într-o zi, povesteşte distinsa doamnă, i-a scris un băieţel: „Să ştiţi că atunci când apăreţi la televizor, la noi în casă se face linişte”. La început s-a simţit măgulită dar pe urmă, mărturiseşte această femeie îndrăgostită de meseria ei ca nimeni altcineva, s-a speriat îngrozitor: „Mi-am dat seama ce responsabilitate extraordinară am, pentru că în meseria asta orice greşeală poate să dărâme tot ce ai construit, mai ales una de cultură generală. Contează cei şapte ani de acasă. Educaţia pe care ai primit-o, ceea ce ai reuşit să acumulezi pe parcurs. Se vede dacă-ţi faci meseria cu plăcere, interes şi respect faţă de cel care te ascultă. Iar astăzi la televizor sunt prea puţini oameni educaţi. Doamnele care fac talk-show-uri s-au masculinizat, au devenit mai dure…” Dar responsabilitatea aceasta pe care o invocă un om din media ar trebui să o resimtă şi un dascăl şi, probabil, alte bresle nu mai puţin. Practic, ar trebui să fie în sângele oricărui om care-şi pune viaţa „în vitrină”, care e un formator de opinie, care – mai ales – ştie că se adresează copiilor, tinerilor.

Din păcate însă, cei care îşi pun astfel de probleme (cultura generală, cei şapte ani de-acasă, educaţia etc.) sunt sau izolaţi sau pensionaţi. Şi-ntr-un caz şi-n celălalt sunt off the main stream şi atitudinea lor trece neobservată. Până la urmă asta e: fiecare se salvează – de urât, de sminteli, de frică, de singurătate, de vulgaritate, de minciună etc. - cum poate…

Documfest 2009, ziua a II-a

În Balanţa (1991), Lucian Pintilie propune un personaj oarecum atipic pentru societatea românească din timpul comunismului. O femeie face scandal într-o piaţă pentru că – într-o zi de sărbătoare pentru „oamenii muncii” - nu este servită cu un crenvurşt. Cearta ei cu târgoveţii este oprită de un miliţian care îi spuneS: „Vă ţineţi de agitaţie, de proteste. Ce sîntem noi, unguri, poloneji (sic)? Românu-i om blând!…” Câteva din filmele selecţionate pentru DocumFest 20009 (şi programate pentru ziua a doua şi a treia a Festivalului) surprind nu doar un astfel de incident singular, străin de „blândeţea” proverbială a românului, ci o adevărată tradiţie protestatară pe care ei (ungurii, cehii, polonezii, lituanienii, est-germanii) chiar au avut-o.

Trei filme (Revoluţii eşuate, Bobinele de la talcioc, Vieţi-Graniţe) şi tot atâtea mărturii despre libertate, despre lupta pentru libertate şi independenţa de sub jugul sovietic. Sângele vărsat în repetate rânduri (în 1956 în Ungaria, în 1968 în Cehoslovacia etc.) este preţul pe care aceste popoare l-au plătit pentru revoluţiile lor „de catifea” din 1989. Un scenariu asemănător, aflăm din Fata şi tancurile, avea să se joace - în 13 ianuarie 1991 - şi în Lituania, când, prin alte sacrificii de sânge, Lituania devine independentă.

Revoluţii eşuate (2006, autor: Vig Emese, TVR Cluj) înregistrează ecoul pe care l-au avut în trei oraşe din România (Cluj, Timişoara şi Bucureşti) evenimentele revoluţionare din Ungaria anului 1956. Impresionează documentarea şi organizarea întregului material: interviuri cu – între alţii - trei istorici de prestigiu: un român, un maghiar şi un italian; secvenţe foto/audio/video de arhivă în straie catchy, dinamice.

În Bobinele de la talcioc (2005, autor: Zoltán Czigány, Televiziunea Maghiară), descoperirea la un talcioc budapestan a unor materiale needitate şi inedite, filmate de nişte amatori long time ago în zilele Revoluţiei Maghiare din 1956, este un pretext pentru a articula o poveste. Un cuplu mic-burghez de tineri căsătoriţi şi câţiva prieteni de-ai lor sunt răvăşiţi de spectaculoasele răsturnări de situaţii în viaţa social-politică a Budapestei din timpul scurtei guvernări a lui Imre Nagy. Şi chiar mai mult: iau parte, trup şi suflet, la luptele armate de apărare a capitalei maghiare de atacurile devastatoare ale tancurilor sovietice.

Vieţi-Graniţe (2009, autor: Igor Hidvégi) spune povestea Cortinei de Fier - metafora centrală a divizării Europei după al II-lea Război Mondial - de la ridicarea şi până la distrugerea ei, începută în Ungaria anului 1989. Filmul redă mărturii ale unor transfugi, grăniceri, prieteni şi rude ale celor zdrobiţi de forţele poliţieneşti pentru „tentativa de trecere frauduloasă a frontierei”. Coda acestui documentar prezintă răspunsurile unor tineri şi foarte tineri occidentali despre semnificaţia Cortinei de Fier: „A fost acolo, la graniţa dintre Austria şi Ungaria şi nu puteai trece de ea”, „Nu ştiu nimic despre ea”, „N-am fost născut pe vremea aia”, „Nu ştiu ce aş face într-o astfel de situaţie. Pur şi simplu nu-mi imaginez cum ar fi…”, „Democraţia e un bun câştigat. Trebuie să învăţăm din greşelile trecutului. Comunismul, aşa cum îl ştim din URSS, a fost un experiment eşuat”…

Fata şi tancurile (2009, autori: Isabell Blöchl, André Meier) surprinde ultimul act al Imperiului Sovietic (după ce introduce spectatorul în contextul cultural şi socio-politic din Lituania comunistă), marcat de venirea la putere a lui Gorbaciov, în 1985. Filmul prezintă povestea unui erou-martir (Loreta Asanavičiūtė), o fată de numai 22 de ani, ucisă de tancurile sovietice în ianuarie 1991.

P.S. Proiecţiile din ziua a doua a DocumFest-ului s-au încheiat cu prezentarea, în premieră, a unui classy videoclip produs de TVR Timişoara: Oda Immortalis – o lucrare vocal-simfonică a lui Adrian Mardan ilustrată cu imagini din timpul dramaticelor evenimente petrecute în decembrie 1989 în oraşul de pe Bega.

DocumFest 2009, ziua I

DocumFest-ul timişorean propune, în anul al doilea al existenţei sale, un program dedicat revoluţiilor anticomuniste (largo sensu) din Europa de Est. Filmele surprind diverse momente când timpul „nu a mai avut răbdare”, din jumătatea a doua a secolului XX şi primul deceniu al veacului XI. Astfel, revoluţiile eşuate (înecate în sânge) din Ungaria şi Cehoslovacia, fenomene precum Războiul Rece, Carta 77 sau Solidaritatea poloneză, revoluţiile „de catifea” din ţările Europei Centrale şi din unele ţări ale Europei de Est, evenimentele sângeroase din decembrie 1989 din România precum şi ecourile lor în perioada ultimilor 20 de ani, după căderea Cortinei de Fier, sunt prezente în documentarele, docu-dramele şi reportajele-anchetă selecţionate pentru finala festivalului.

Din ziua întâi am decupat montajul intitulat După Revoluţie (2009, autor: Laurenţiu Calciu). Secvenţe deja „antice”, aproape uitate (dar cât de actuale încă!), din primele săptămâni/luni după ce românii şi-au luat „raţia de libertate”, în Decembrie 1989. Un aparat de filmat surprinde primele descătuşări în agora (Piaţa Universităţii, Magheru, Piaţa Victoriei) ale bucureştenilor din ianuarie 1990. „Oameni de bine” şi gospodine, semidocţi şi mahalagioaice, tot felul de şmecheri care n-au nevoie de „acel Apus”, de „partidele istorice”, de „burghezie” comentează - „în libertate” şi sub umbrela ideologiei proletare - faţă cu „reacţiunea” (recte: opoziţia anti-FSN, anti-Iliescu). În hărmălaia generală aproape că se pierd puţinele voci sceptice sau chiar ostile comunismului (cu sau fără „faţă umană”) şi „democraţiei originale”. Aceeaşi candid camera asistă la o conferinţă de presă în care proaspeţii „emanaţi” din Decembrie 1989 răspund dezinvolt unor ziarişti străini, în timp ce o ţară-ntreagă (aproape) cădea în extaz – cum avea să declare şi Silviu Brucan la un moment dat – fiindcă noii capi, spre deosebire de Ceauşeşti, ştiu să vorbească româneşte corect, unii sunt chiar poligloţi, au studii superioare (chiar dacă la Moscova) etc. În fine, tot aici ni se aminteşte că imediat „după revoluţie” avea să renască şi istoricul partid PNŢCD care, prin Ion Raţiu şi alte – spun aplaudacii lui nea Nelu într-un zdrobitor miting (post)electoral - „fosile”, promitea că numai el şi partidul său pot să ducă România pe drumul belşugului, prosperităţii, democraţiei occidentale blah-blah-blah.

Filmul lui Cornel Mihalache, 1989. Sânge şi catifea (2005), aduce în discuţie vechea dilemă (a fost sau n-a fost revoluţie în România?) şi avansează ideea unei lovituri militare de stat. Un istoric militar analizează câteva intervenţii, repede clasicizate, din timpul evenimentelor de la Televiziune din Decembrie 1989: agitaţia crispată a lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, apelurile adresate de unii ofiţeri M.Ap.N., mânăria de la Târgovişte din 25 Decembrie etc. Întrebarea finală (retorică, desigur) e: cine a avut interesul să măsluiască punctele de condamnare ale Ceauşeştilor, punându-le în cârcă şi intenţia de a fugi din ţară cu o sumă exorbitantă de bani (1 miliard de dolari).

Huligani post-mortem (1999, autor: Diana Trocmaier) prezintă câteva cazuri de victime ale represiunii de la Timişoara. Supravieţuitori (părinţi, copii) ai măcelului din oraşul de pe Bega povestesc despre cei dragi, seceraţi de gloanţe. Ce-i mai trist, spune o tânără care şi-a pierdut părinţii atunci (trupul împuşcat al mamei ei fusese răpit de la un spital din Timişoara şi transportat în secret la un crematoriu din Bucureşti, unde a fost ars), e că adolescenţii de azi nu-şi imaginează că aşa ceva s-a putut întâmpla, că se poate întâmpla. La final, în acordurile unui hit de-al Golanilor din Piaţa Universităţii, camera se plimbă prin Piaţa Operei din Timişoara, la zece ani după sângeroasele evenimente: reclame multicolore, vitrine luminoase, ecrane ce transmit programe de muzică hip-pop, adolescenţi dezinhibaţi care îşi unduiesc trupurile pe ritmuri tehno. Cine să se mai gândească la bătrâneii care tocmai îşi plângeau fiul ucis în Piaţa 700 şi le reproşau preşedinţilor României de până atunci (Iliescu şi Constantinescu) indiferenţa arătată faţă de soarta martirilor şi a familiilor acestora? Poate doar copilaşul de lângă folkistul care - între Catedrala şi Opera timişoreană - cântă (fără play back) „Mai bine mort decât comunist” să apuce vremuri despre care, când se va face om mare, să spună: justice is being done…

O epigramă

Incredibil! Mai există – când e vorba de comentarii politice - haz de necaz. Nu numai pamflete, invective şi isterii – risipă inutilă de energii pentru că, oricum, jocurile sunt făcute … M-am bucurat să găsesc această epigramă post-electorală (sorry, Mr. Big ;), gingaşă ca suratele ei de secol XIX, pe care autorul anonim (semnat „Spectator”) a trimis-o în împărăţia încăpătoare a Netului, mai exact variantei electronice a unui cotidian:

Aveam odată, într-o glastră
Dintr-un cristal sensibil, fin,
Pe un pervaz, la o fereastră,
Trei roşii trandafiri şi-un crin.
Ce stranie alăturare,
Total opusă legii firii,
Aşa o delicată floare,
Într-un pocal cu trandafirii!?
I-a luat aseară bunicuţa,
C-aşa e dânsa, grijulie,
Şi le-a dat apă cu cănuţa,
Şi un bănuţ, aşa ... să fie!
Afară-n stratul din grădină,
În frigul aspru şi zbanghiu,
Se ridica, lâng-o sulfină,
Un trandafir portocaliu.
Avea pe vârf, cumva, lăsate,
Un număr mare de petale
Dar şi şuviţe adunate
Pe zonele occipitale.

Beloved nightmare

Cu două zile în urmă am fost la serbarea de Crăciun organizată la şcoala lui Theodor. Din clasa lui au fost opt (din cei nouă elevi) prezenţi. Plus părinţi, bunici şi guests. Theodor a fost ultimul care a recitat o poezie. Iar una din colegele lui, depăşind cu mult rimele stereotipe rostite în general de Crăciun, a spus nişte versuri de o profunzime uluitoare prin care îl ruga pe „Moşul darnic şi bun” să nu-i aducă bomboane, acadele, stafide şi nuci atunci când vine la ea, ci – surpriză – să-i dăruiască „un colţ de cer senin”. Puţin mai târziu aveam să aflu că această fetiţă stă acum la internat, datorită unor probleme de familie (părinţii s-au despărţit).

Ne-am bucurat să participăm la îmbisericirea încă unui prunc, într-un loc în care cerul pare a se pogorî pe pământ (bisericuţa de la Poliţie din urbea noastră), unde ne-ar plăcea şi nouă să ne botezăm copiii when the right time comes. Păcat că a căzut în desuetudine acest obicei de a participa – cu mic, cu mare - la „îmbrăcarea în Hristos” a pruncilor. La urma urmei, este „punctul zero” al existenţei noastre în Biserică, pentru fiecare dintre noi. (Dacă, desigur, nu am ieşit din rânduiala străbunilor.) Spre el suntem chemaţi să revenim. Aceasta-i, până la urmă, minunea minunilor: metanoia, „făptura cea nouă”, the return to innocence. Şi iar ajungem la Dostoievski şi al său final de epilog de neuitat din Crimă şi pedeapsă. Acolo începea „o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci”…

Tot azi am mai avut o mare bucurie. Un cotidian care scoate săptămânal DVD-uri cu filme româneşti a mai publicat un film drag mie: Prin cenuşa imperiului (1976). Port în suflet – nu, nu e patetic – acest film de peste 30 de ani. Atunci aveam să-l descopăr pe Gheorghe Dinică în, probabil, cea mai mare creaţie a sa din cinema. Însă dincolo de recitaluri actoriceşti, Cenuşa…mai are şi alte atu-uri: povestea picarescă a lui Zaharia Stancu (luată din romanul său, Jocul cu moartea), imaginea lui Dinu Tănase (inclusiv compartimentele: costume, decoruri) şi muzica lui Radu Şerban. Există, în acest road movie, şi idealişti (comunişti sau simpatizanţi ai ideologiei bolşevice a „omului nou”), soldaţi revoltaţi, şi „oameni de omenie” mai mult sau mai puţin convingător interpretaţi de Gabriel Oseciuc, Irina Petrescu, Elena Albu, Ştefan Sileanu, Cornel Coman, Ernest Maftei, Florina Cercel, Boris Ciornei ş.a. Dar după atâţia ani, figura cea mai vie rămâne tot a Diplomatului jucat de Dinică – această lichea oportunistă, fără caracter şi fair play, descurcăreţ fără scrupule în orice situaţie. Într-un anumit sens, din toată tipologia de personaje din cartea lui Stancu şi filmul lui Andrei Blaier, peste ani avea să se impună – în viaţa de zi cu zi a lumii clădite pe „cenuşa imperiului” – amoralul Diplomat. El este „omul zilei” evergreen, iar România pare – more than ever - un paradis al Diplomaţilor. (Şi al unui număr mult prea mare de semidocţi cu diplome, însă asta-i altă problemă). Pentru ceilalţi, mai puţin diplomaţi, mai puţin şantajabili, mai demni şi mai fair, paradisul acesta are – nu o dată - înfăţişare de infern. Vorba lui Lucian Pintilie: Romania, my beloved nightmare.

1001 de filme de văzut într-o viaţă

Povestea omului este supusă, desigur, şi prin filme. Şaherezada secolului XX este, nu se poate altfel, şi – more or less - cinefilă. De unde şi titlul acestui volum antologic devenit repede best seller în întreaga lume: 1001 de filme de văzut într-o viaţă. Selecţia este, în general, eterogenă, dacă nu cumva chiar pestriţă. Astfel, pe lângă filme de referinţă sau „de autor”, capodopere unice şi irepetabile (cam 20% din totalul titlurilor), lista coordonată de Steven Jay Schneider cuprinde o serie mult prea lungă de filme western şi comedii de situaţii, drame psihologice şi melodrame, musical-uri şi filme poliţiste, producţii thriller sau chiar horror ce aparţin nu atât artei, cât mass mediei. De altfel, acest cocktail filmografic nu-şi propune decât tangenţial explorarea operelor bazate pe „distrugerea genului” cinematografic, pe convingerea potrivit căreia filmul poate fi şi el (asemenea celorlalte arte) un fel de microscop care-l conduce pe artist la tainele propriului său suflet şi le arată oamenilor aceste taine comune tuturor.

Se vede cale de-o poştă că volumul cultivă filmul-blockbuster, produs comercial tipic hollywoodian, încărcat de clişee, pe gustul milioanelor de plătitori de bilet. Cine este atunci autorul unor astfel de filme musai „de văzut într-o viaţă”? Nimeni altcineva decât milioanele de spectatori, dornici nu atât să întâlnească filmul ca film, cât să evadeze, preţ de două ore, din cenuşiul cotidian. Fie şi pentru o (multiplă) călătorie în infern. Care (vezi ediţia din 2005a cărţii) începe chiar cu „obrazul” Şaherezadei: coperta întâi, care e menită să ne introducă în poveste, ne-o prezintă pe Janet Leigh în de mult celebra scenă a duşului din Psycho, unde urmează să fie ucisă de Anthony Perkins. De pe cotorul cărţii (iar în unele ediţii chiar de pe coperta întâi), nici Jack Nicholoson n–o iartă: cu privirea sa de posedat din Shining pare a-i spune: you ain’t seen nothing yet. Şi ca meniul thriller-horror să fie complet, coperta a patra decupează un cadru din Pulp Fiction, în care John Travolta şi Samuel L. Jackson privesc aiuriţi spre nicăieri, cu hainele mânjite de sânge.

Din fericire nu este chiar totul bloody, bizzare, junk şi trash în volumul 1001 de filme de văzut într-o viaţă. Sunt pomenite şi prezentate, mai mult sau mai puţin parcimonios, chiar şi filme „de suflet” şi „pentru suflet”, în care preocuparea cineaştilor pentru mesaj este dublată de dorinţa de a găsi – pe măsura conţinutului - un limbaj cât mai personal, mai specific cinematografic. Există deci loc şi pentru filme precum Le voyage dans la lune, The Great Train Robbery, The Birth of a Nation, Intolerance, Das Kabinett Des Doctor Caligari, Broken Blossoms, Körkarlen, Nannok of the North, Nosferatu, Stachka, Greed, Der Letzte Mann, Bronenosets Potyomkin, The Gold Rush, The Big Parade, Metropolis, Sunrise, The General, Oktyabr, Napoléon, The Crowd, Un chien andalou, La passion de Jeanne D’Arc, Chelovek s kinoapparatom, Zemlya, All Quiet on the Western Front, Tabu, City Lights, M, Vampyr, Las Hurdes, L’Atalante, Une partie de campagne, Modern Times – din primii 40 de ani de cinema.

Primele izbânzi ale cinematografului de la sfârşitul perioadei interbelice până la începutului Războiului Rece sunt punctate – între altele, fireşte – de La grande illusion, Jezebel, Stagecoach, Le règle du jeu, The Grapes of Wrath, Citizen Kane, The Magnificent Ambersons, Ossessione, Ivan Groznîi, Les enfants du paradis, Roma, città aperta.

Cinematograful mondial postbelic de până la căderea Cortinei de Fier din 1989 este bogat ilustrat printr-o serie substanţială de titluri de referinţă din world cinema (care însă îşi fac loc cu greu printre mult mai numeroasele producţii gen brainwash): Brief Encounter, Monsieur Verdoux, Ladri di biciclette, The Third Man, Rashomon, Los Olvidados, Journal d’un couré de campagne, Jeux interdits, Ikiru, Umberto D, Tokyo Monogatary, Roman Holiday, Les vacances de M. Hulot, Ugetsu Monogatari, La Strada, Shichinin no samurai, Pather Panchali, Ordet, Un condamné à mort s’est échappé, Det sjunde inseglet, Smultronstället, Le Notti de Cabiria, Paths of Glory, Popiól i diament, Les quatre cents coups, Some Like It Hot, A bout de souffle, Rocco e i suoi fratelli, La Dolce Vita, L’Avventura, L’anné dernière à Marienbad, La Notte, Viridiana, Såsom i en spiegel, L’Eclisse, 8 ½, Nattvardsgästerna, Il gattopardo, Les parapluies de Cherbourg, Suna no onna, Il Deserto Rosso, Teni zabîtîh predkov, Gertrud, Il Vangelo secondo Matteo, La Battaglia di Algeri, Giulietta degli spiriti, Blowup, Persona, Csillagosok, katonák, The Jungle Book, Horí, má panenko, Ostre sledované vlaky, Memorias del subdesarrollo, Ma nuit chez Maud, Satyricon, Andrei Rubliov, Sayat Nova, Ucho, A Clockwork Orange, Aguirre, Der Zorn Gottes, Cabaret, Solyaris, Viskingar och rop, Amarcord, The Conversation, Zerkalo. Network, Close Encounters of the Third Kind, Annie Hall, Czlowiek z marmuru, L’arbero degli zoccoli, Stalker, All That Jazz, Die Blechtrommel, Apocalypse Now, Manhattan, The Elephant Man, Czlowioek z zelaza, Tootsie, Fitzcarraldo, La Notte di San Lorenzo, Fanny och Alexander, Idi i smotri, The Purple Rose of Cairo, Hannah and her Sisters, Der Himmel Über Berlin, Spoorloos, Nuovo Cinema Paradiso, Jacob’s Ladder.

În fine, din perioada de după terminarea Războiului Rece sunt alese producţii ce par să ilustreze din ce în ce mai fidel (şi mai sofisticat) „morala” unui film … amoral care - cronologic (şi nu numai) - poate fi plasat în fruntea plutonului din această secţiune, The Player. Astfel, satira lui Robert Altman din 1992 pare a spune că, dacă artistul e chinuit de îndoieli, de întrebări (majoritatea fără vreun răspuns), publicul de cinema, ajuns suveran, ştie ce vrea: vedete, suspans, umor, violenţă, emoţie, speranţă, nuditate, scene de sex, finaluri fericite. Mai ales finaluri fericite. Că există şi excepţii o dovedesc şi prezenţele „de onoare” ale acestei ultime perioade (post-1990), consemnate ca atare în volumul coordonat de Schneider. Printre ele: Trois Couleurs: Bleu, Schindler’s List, Forrest Gump, Natural Born Killers, Toy Story, Breaking the Waves, Deconstructing Harry, Mat i syn, Saving Private Ryan, Titanic, Lola rennt, Pi, Happines, The Thin Red Line, Magnolia, Requiem for a Dream, Dancer in the Dark, Hable con ella, Les Invasions Barbares, Good bye, Lenin!.

Aşadar, 1001 filme…oferă, într-adevăr, informaţii (în cuvinte şi imagini) atât despre cinematograful clasic, cât şi – mai ales – despre fenomene cinematografice experimentale din zona underground, cu „merite estetice oarecum incerte”sau cu o „valoare etică sau ideologică îndoielnică”. Este un demers critic de tip melting pot sau tutti frutti în care – mai mult sau mai puţin - se regăseşte fiecare cinefil.