Amintirile hazlii ale unui mim - Valentin Teodosiu

Pe mimul Valentin Teodosiu l-am văzut întâia oară în Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980). Era George, cel care la final avea să-i zdrobească ţeasta lui Ion (Şerban Ionescu). Trei ani mai târziu aveam să-l revăd, în Imposibila iubire – era „uriaşul Costică”, prietenul de nădejde al „intrusului” Călin Surupăceanu (acelaşi Şerban Ionescu). Cel care a scris cartea Un clovn pentru eternitate este însă un Valentin Teodosiu cabotin, mai aproape de rolurile pe care le-a făcut în Şobolanii roşii, E pericoloso sporgersi, Patul conjugal sau Această lehamite decât de morga de cărturar emerit din Drumeţ în calea lupilor.

Volumul, prefaţat de textierul Eugen Rotaru şi ilustrat cu caricaturi semnate Horaţiu Mălăele, conţine mărturii şi confesiuni pe un ton adesea zeflemitor: „În timp ce mă năşteam, îşi începe actorul depănarea amintirilor, regizorul Mircea Mureşan căuta un interpret pentru rolul lui George Bulbuc. Perseverent om. Şi-a găsit interpretul potrivit peste un sfert de veac.” Iar doctorul, aflăm că l-a întâmpinat cu aceste vorbe: „Mare actor, are 60 de centimetri lungime şi 4,800 kg.” Mama, care „se umflase în burtă (că pene n-avea)” îi spuse doctorului: „Să-l vedeţi în Drumeţ în calea lupilor interpretând rolul lui Iorga.” În acel film, Valentin Teodosiu era – la figurat – un „drumeţ în calea lupilor”. Colegul său de scenă şi de platou, Dragoş Pâslaru (care îl juca acolo pe Horia Sima) avea să devină însă, la propriu, un drumeţ în calea lupilor, după retragerea sa ca pustnic într-o chilie din vârful munţilor. Şi el este evocat într-o ipostază comică: „Dragoş Pâslaru îl juca pe Rică Venturiano. Vine scena lui. El intră în scenă. Întuneric beznă. În capul lui, aşişderea. Uită prima replică: ‚Angel radios’ şi o ia spre sufleor, o întreabă printre dinţi: ‚Cum e? Cum e?’ Aia, filologă, uluită de improvizaţia lui şi nedându-şi seama că nu ştie replica, zice: ‚Miştoooo! Bravo!’

Pe lângă amintiri din copilărie, armată şi studenţie, hâtrul povestitor nu omite snoavele din culise. Actori, regizori, dramaturgi, directori de teatru sunt zugrăviţi în ipostaze care de care mai amuzante, chiar dacă nu întotdeauna onorante. Printre cei vizaţi se numără, evident, colegii din Institut, cei de la Teatrul Nottara (unde a jucat timp de 25 de ani) şi cei întâlniţi pe platourile de filmare: Adrian Pintea, George Constantin, Silvia Dumitrescu-Timică, Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru, Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, George Alexandru, Dragoş Pâslaru etc. Povestiri „cu şi despre actori” memorabile sunt: masca mortuară pentru Iorga realizată de Florica Vaeni („Eu aveam 35 de ani, Iorga - 69 de ani, zece luni şi optsprezece zile”), turneul la St. Petersburg (unde „Artistul a fost, este şi va fi respectat în veci pururi”) cu spectacolul de patru ore, Karamazovii, şotiile de la filmări cu Gheorghe Dinică (la Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc) sau accidentul din timpul repetiţiilor la spectacolul Familia Toth. Tot acolo avea să se accidenteze şi Horaţiu Mălăele: „Întuneric în culise, semiobscuritate pe scenă, Horaţiu Mălăele urma să intre de după o draperie. Chior fiind, cutreieră culisele înainte de intrarea în scenă, desculţ, şi ia în plin un fier de călcat care aştepta să-i vină rândul să intre în scenă şi îşi despică degetul mare de la piciorul drept în două. Avea acum şase degete la un picior.” Mai la urmă este povestită o scenă reprezentativă pentru răbufnirile colerice ale actorului: „Jucam ping-pong cu Dan Micu în sala de repetiţie de la Nottara, împotriva lui Mălăele şi Dabija. Când a greşit i-am spus: ‚Domnule Dan Micu, este inadmisibil, vă rog să nu mai greşiţi.’ Dan, exasperat de milioanele de domnul în sus, domnul în jos, zice: ‚Bă, băiatule. Ne cunoaştem de şase ani. Nu mă mai domni atâta.’ Zis şi făcut. La următoarea minge pe care o greşeşte îi spun: ‚Ce morţii mă-tii faci, mă? Eşti cretin?’ A rămas blocat.”

În tele play-ul Adio, Europa! (produs de TVR, în regia lui Tudor Mărăscu) Valentin Teodosiu apare, în rolul unui securist criminal, în genericul fiecărui episod. Un ziarist încearcă să facă lumină într-un caz neelucidat. Securistul jucat de Teodosiu înjură printre dinţi tenacitatea şi diplomaţia jurnalistului şi-i spune, răspicat, adresându-se nu doar lui, ci – cu subînţeles – fiecărui telespectator în parte: „Şi ţine minte, cu noi veţi intra în Europa!” Quod erat demonstrandum.

Valentin Teodosiu – Un clovn pentru eternitate

Cuvânt înainte de Eugen Rotaru

Caricaturi de Horaţiu Mălăele

Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, 132 pag.

"Se face praf totul..."

După ani de zile în care a păstrat tăcerea, interpreta de muzică uşoară Stela Enache (care a fost multă vreme angajată cu contract pe vase de croazieră) a apărut zilele acestea în prime time la un post TV comercial. Printre altele, mai în glumă mai în serios a spus: „Dacă aş fi ministrul Culturii, aş face curăţenie, dar din nefericire la noi nu mai există cultură.” Dureroasă afirmaţie. Ea vine din partea unui artist luptător şi credincios menirii sale. „Valorile, tradiţiile noastre româneşti, prin care se evidenţiază o ţară, nu se mai regăsesc nicăieri. Să ai un asemenea patrimoniu, asemenea valori şi să nu le pui în valoare mi se pare îngrozitor. Eu am încercat mereu să ridic ştacheta, nu să o cobor. Ce văd acum cu bieţii artişti, actori, mă îngrozeşte...”

Artiştii ca artiştii, dar în lipsa unei politici culturale coerente şi consecvente, fiecare pricepe cât poate din ceea ce a fost. Iar dacă unii cred că a fost un deşert cultural înainte de 1989, că totul trebuie să dispară, inclusiv creatorii acelei epoci, poate că o parte din vină o poartă şi cei care ştiu bine că n-a fost aşa, că s-au făcut şi lucruri bune dar acum preferă să tacă. Sau, mai rău, denigrează ei înşişi – dintr-un soi de mercenariat - operele de valoare care s-au creat într-o vreme când cenzura era de natură ideologică, nu economică. „Acea muzică prin care se urmărea ridicarea nivelul moral şi spiritual al societăţii nu mai există acum. Se face praf totul.”

Soţul solistei (care şi-a serbat recent ziua de naştere), cunoscutul interpret şi compozitor Florin Bogardo († 2009), s-a supărat tare – povesteşte în continuare Stela Enache – atunci când cei care cântau de atât timp au fost numiţi cu maliţie dinozauri. „Dar eu şi acum mă emoţionez când mă gândesc la Kirculescu, la Alexandru Mandy, toţi compozitorii aceştia.” … Cine să mai ştie (din generaţiile tinere şi foarte tinere) de creaţiile acestor patriarhi ai genului, la care s-ar putea adăuga Edmond Deda, Ionel Fernic, Mişu Iancu, Henri Mălineanu, Vasile Vasilache, Ion Vasilescu, Richard Oschanitzsky sau cei care s-au afirmat în anii 70-80?

Solista pomeneşte apoi de „poeziile care se scriau înainte”, mâhnită că acum „şi Eminescu este luat la rost”. Versurile cântecelor compuse, în anii ăia, de Florin Bogardo, Adrian Enescu, Anton Şuteu, Vasile Şirli, Nicu Alifantis şi încă alţii purtau o inconfundabilă sensibilitate poetică. Ele erau însă excepţia de la regulă. Pentru că regula, doar în mod excepţional încălcată, cerea platitudine, truisme şi încadrarea textierilor (semnatarilor de versuri) într-un barem de maxim 300 de cuvinte – mereu aceleaşi. Pe bună dreptate s-a revoltat Dragoş Bucur, în Poliţist, adjectiv, pe textul debil dintr-o melodie de Mirabela Dauer, generator – în cel mai bun caz - de umor involuntar. Pe bună dreptate generaţia celor care au acum au 30-40-50 de ani fac alergie la sentimentalismul, amatorismul şi inepţia multor „şlagăre” din Epoca de Aur. Pentru că erau, atunci, difuzate non-stop şi provocau, într-un final, o stare de lehamite. (S-ar putea să avem şi unele surprize: multe din textele şi cântecele banale de atunci par acum de-a dreptul filosofice în comparaţie cu diletantismul, derizoriul şi vulgaritatea din muzica de divertisment post-1990.)

Acum, avertizează îndrăgita interpretă, există pericolul de a generaliza, de a crede că absolut tot ce s-a creat în acei ani era uniform şi monoton. Puţini sunt dispuşi să discearnă, să fie atenţi la nuanţe, să ierarhizeze, să ia „la bani mărunţi” ce s-a făcut atunci. Pentru aceştia din urmă verticalitatea şi demnitatea artiştilor din show-buisness-ul autohton ante-1990 au fost semne de rezistenţă – prin cultură, poezie şi frumos – la un proiect de rinocerizare aplicat la scară naţională. Unde este, pare a întreba Stela Enache, rezistenţa actuală faţă de noile forme de rinocerizare?

Happy birthday, Lauren!

Astăzi – aflu de pe imdb – împlineşte 45 de ani actriţa Diane Lane care, jucând rolul principal (Lauren) din A Little Romance (filmul în care a debutat pe când avea numai 13 ani), mi-a înseninat adolescenţa. Am refuzat de atunci s-o mai văd în vreun film (a mai jucat în peste 50 de filme), în timp ce – de-a lungul anilor – am tot revăzut-o în primul ei film. Există, în Mica romanţă (vezi clipul aici, de la minutul 6.18) un memorabil schimb de replici între doi adolescenţi îndrăgostiţi aflaţi la ceasul primei (şi, poate, ultimei iubiri). Pentru că n-au reuşit să intre la un film interzis copiilor sub 13 ani (iar Lauren nu avea buletinul la ea), Daniel bravează şi îşi duce iubita la un porn house unde proiecţionist este chiar tatăl prietenului său cel mai bun, Laundet. Oripilată de ce vede pe ecran (din cabina proiecţionistului), Lauren rosteşte: „She's so pretty. Why would she...?” Apoi părăseşte în fugă sala de cinema. Un minut mai târziu, Daniel e lângă ea, în stradă şi se scuză: „I've never seen one of those before either. I wouldn't have taken you. It isn't like that. That's something else. It isn't love.” Incredibil! Nişte copii de 13 ani (care l-au citit pe Heidegger şi sunt familiarizaţi cu filosofia existenţialistă!) pun în practică, fără să ştie, înţelepciunea patristică: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletele.” Lauren însă schimbă vorba: „I used to think … maybe a long time ago, like in the time of the pharaohs or Louis Xlll, that there was somebody...made just perfect for me. I mean, when you think about it...and consider that your feelings of love begin when you're about 10...and if you live to, say, 70...well, that's pretty limiting, because what chance is there...that he'll be alive at the same time you are?” Pentru că simte că Lauren i-a citit gândurile, Daniel îi mărturiseşte că şi el s-a gândit la asta: „I feel the same thing. I mean, even if she lived in my lifetime...what if my perfect woman lived in India or California or Brazil? What chance is there that I meet her when I live in La Garenne? It's incredible, isn't it?” Pentru mine, cel de 13 ani atunci când aveam să văd pentru prima oară Mica romanţă (ideea mea de capodoperă sentimentală), povestea lor îmi părea încărcată de o energie şi de o magie nemaiîntâlnită. Mi-a hrănit acei ani şi continuă să mă urmărească şi să mă bucure până în ziua de azi. Many happy returns, Diane Lane, wherever you are! Fie să nu uiţi niciodată poezia şi elanul începutului de drum, aşa cum le-ai dat viaţă în primul tău film!

P.S. La Filarmonică, o seară Ceaikovski (dirijor: Radu Popa): Concertul în re major pentru vioară şi orchestră şi Simfonia nr.5. Sala, deşi încă friguroasă, a fost mai plină ca oricând. Theodor a recunoscut (nu e pentru prima oară că observăm asta) gamele celor două lucrări cântate astă-seară…O, de şi-ar găsi, cândva, un mentor – aşa cum ne-a sugerat, telefonic, AE – care să-l pună pe cale şi lângă care să se formeze şi să-şi fortifice caracterul şi să-şi dea măsura!...

In & out

Găsesc, în Confesiunile Fericitului Augustin, o extrem de interesantă observaţie asupra naturii subtile a păcatului. Tinerii, scrie el, nu râd prea mult şi nici nu se grozăvesc mai mult decât trebuie atunci când sunt singuri. Când se adună însă în găşti, toată voia bună şi amuzamentul se transformă adesea în batjocură şi necuviinţă. Şi asta doar pentru că, în ciuda entuziasmului vârstei lor, tinerii se tem să fie „altfel”. Nu vor să fie socotiţi nişte laşi, nişte prostănaci. Le e ruşine atunci când descoperă că nu sunt îndeajuns neruşinaţi, că sunt prea bine crescuţi, prea ascultători. Iată cum prieteniile şi întovărăşirile, bune şi folositoare în fond, ajung să ne pervertească şi să devină exact contrariul a ceea ce, prin natura lor, sunt.

Din aceeaşi teamă de ridicol, de a fi diferiţi amână să descopere acea frumuseţe liturgică „veche şi totuşi de-a pururi nouă” care a fost întotdeauna în ei. Şi, înstrăinându-se de sine, o caută – asemenea lui Augustin – în alte părţi. Şi la fel ca el ajung să mărturisească, atunci când au găsit-o (când s-au întâlnit, în fine, cu sinele lor): „Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă; târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe.”

Lucifer

Scriitorul, dramaturgul şi, ulterior, scenaristul Horia Lovinescu (de al cărui nume se leagă, mai cu seamă datorită regizorului Mircea Săucan, două bijuterii – încă inedite – ale cinematografului românesc, Meandre şi 100 lei, dar şi o serie de montări de excepţie ale Teatrului Nottara din Bucureşti, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, Karamazovii, Cum vă place etc.) afirma pe un ton nietzschean-luciferic următoarele, într-un număr al revistei Contemporanul din 15 octombrie 1965: „Anumite teme noi le ocolim în mod deliberat, ca şi cum n-ar exista. Mă refeream mai înainte la antinomia bine-rău, dar nu numai în societatea socialistă, ci în întreaga lume se petrece un fenomen care o să caracterizeze timpul nostru, privit retrospectiv peste mii de ani, ca o epocă de mare zguduire a omului: dispariţia lui dumnezeu. Civilizaţii întregi au fost construite pe acest pivot. E un fapt incontestabil că ideea de dumnezeu este pe cale de dispariţie. (…) Noi descriem o societate în care noţiunea de dumnezeu a dispărut, pentru că aceasta este societatea noastră. Dar implicaţiile complexe şi subtile ale fenomenului n-au fost abordate niciodată.” …Îmi amintesc, involuntar, biserica din Meandre transformată în club şi discotecă (vezi clip aici). Chiar aşa să fie? Reputatul om de cultură se referea, oarecum profetic, la o perspectivă diacronică asupra sfârşitului de veac XX. Altfel spus, „peste mii de ani” veacul nostru va părea omului din anul 3000, 4000 sau 5000 (ce ameţitoare viziune!) unul profund desacralizat.

De altfel, nici viziunea lui Andrei Tarkovski nu e prea diferită. Deopotrivă omul răsăritean şi cel apusean - afirma el în anii 80 - nu mai are nici un ideal. Biserica – singura instanţă care dădea omului un ideal – s-a prăbuşit. Ori fără un ideal, omul nu poate supravieţui. Şi totuşi, în filmele sale acest om poartă cu el - şi în spaţiul extraterestru din Solyaris şi în misterioasa Zonă din Stalker (unde se spune că, atunci când pătrunzi cu inima curată, ţi se îndeplineşte orice dorinţă) - nevoia lui de ideal, de mântuire, de nemurire. Să fie oare strigătul de neputinţă al Călăuzei, după fiecare dezamăgire provocată de vizitatorii Zonei, un semnal de alarmă la adresa „implicaţiilor complexe şi subtile” pe care le presupune „pierderea credinţei” - profeţită de Lovinescu - în vremurile prezente şi viitoare? Dar chiar şi aşa, câtă vreme soarele mai străluceşte şi va fi viaţă pe pământ omul va renaşte – dacă e nevoie - from scratch. În sensul acesta poate s-ar cuveni desluşite şi cuvintele mântuitorului: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Chiar şi atunci când – supt vremi fiind – omul îşi pierde nădejdea şi uită să-L mărturisească pe Hristos, cel mereu „în mijlocul nostru”.

Cafenea cu aromă de Cehov

Am remarcat-o încă de la sfârşitul anilor 70. Juca şi cânta (alături de Violeta Andrei şi Rodica Popescu-Bitănescu) în Eu, tu şi Ovidiu – blockbuster-ul meu de suflet în 1978, văzut şi răsvăzut până – literalmente – la refuz. Apoi a apărut – alături de Ion Caramitru - în Iarba verde de acasă. O vedeam pe coperţile revistei Cinema (alături de Gabriel Oseciuc, Nicolae Iliescu). În Rămân cu tine juca rolul principal: o ţărancă emancipată, sedusă de mirajul oraşului, ia ţeapă şi se-ntoarce spăşită la bărbatul pe care l-a părăsit (Florin Zamfirescu) şi care – după o scărmăneală zdravănă – o iartă. A mai fost un fel de spioană în policier-ul Calculatorul mărturiseşte şi, tot pe la mijlocul anilor 80 a mai apărut la TV în Hangiţa (după Carlo Goldoni). Puţin înainte de Revoluţie aveam s-o revăd – tot ca hangiţă - în Hanul dintre dealuri (la care, mărturisesc, m-am dus pentru muzica lui Adrian Enescu). După 1990, emblematice sunt rolurile pe care le-a făcut în filmele Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, Adio Europa!.

Am întâlnit-o pe Dana Dogaru pe holul ASE-ului bucureştean, la sfârşit de octombrie 2009. Venise, ca şi noi, să-l revadă pe Monah. Gruşenka şi Alioşa s-au reîntâlnit după aproape 30 de ani de la premiera spectacolului regizat de Dan Micu la Teatrul Nottara. Azi a venit dumneaei la noi în urbe cu spectacolul Cafeneaua, alături de Emilia Popescu şi Horaţiu Mălăele. Vorbisem într-una din zilele trecute la telefon şi ne-a invitat s-o vedem. Aşa că ne-am dus, deşi – tot împreună cu Raluca şi tot la TNT – mai văzusem spectacolul în 1997. Ne-a vorbit încă o dată despre bucuria şi emoţia cu care a revăzut înregistrarea Karamazovilor (pe care, prin AE, i-am dăruit-o, aşa cum o primisem de la Monah). Are toate motivele să spună că în ziua de azi nu se mai pot face astfel de spectacole: 4 ½ ore de recital actoricesc pe libret dostoievskian. În această Cafenea cu parfum cehovian, nişte loseri care visează, trădează, iartă, mint şi se mint. Se înjură mult (pentru gustul meu) în spectacolul regizat de Mălăele. Publicul râde, replicile sunt savuroase. Şi totuşi, „firescul de pe stradă”, cuvântul lăsat în voia lui, sudalma devenită exprimare firească şi reflex s-au mutat parcă prea uşor pe scenă.

I-am văzut, astăzi, in the flesh, pe cei care îi jucau – cu 30 de ani în urmă - pe Gruşenka şi pe Smerdeakov în memorabila adaptare după Fraţii Karamazov. Cel care, în chip nevăzut, a lucrat la această întâlnire, este tot un fost Karamazov: actorul care l-a interpretat pe Alioşa, devenit între timp un pustnic monah full time, şi care – salvându-se pe sine şi schimbând destinele multora în jurul său – a ales să joace, ca un adevărat drumeţ în calea lupilor, în piesa Mântuirii sale.

Amuzant şi nu prea...

Să tot fi avut vreo nouă ani când, în cantina căminului-internat unde mama era pedagogă, întrebam fetele-liceene ce văzuseră Iarna bobocilor care era prima replică din acel film. Şi am aflat-o: „Unde ne sunt bărbaţii?”

Unde ne sunt comediile? – ne putem întreba acum privind înapoi, asemenea lui Cristian Mungiu, cu tandreţe. Comedia „de actualitate” a lui Mircea Moldovan a fost printre primele pe care le-am văzut în copilăria mea. Eram, oricum, la începutul aventurii mele din sălile de cinema întunecate, iluminate uneori de harul câte unui regizor. Nu e cazul acestui film. Numai regizorul nu se face simţit acolo. Cine – mă întreb acum, la peste 33 de ani de la premieră (şi prima vizionare, la cinema Capitol) - îşi face simţită prezenţa în Iarna bobocilor? Actorii desigur (Draga Olteanu, Marin Moraru, Carmen Galin, Monica Ghiuţă, Sebastian Papaiani, Ileana Iurciuc, Vasile Niţulescu, Florina Cercel şi micuţa – pe atunci de numai 2 ani – Medeea Marinescu), imaginea lui Ion Marinescu (în care transpar peisajele înzepezite ale lui Peter Breugel cel Bătrân) şi muzica lui Paul Urmuzescu. Povestea (scenariul: Petre Sălcudeanu) e very hard to swallow. Dar asta era politica – moralizatoare, mincinoasă – din acea vreme. Comedie? Umor? Toate încercările de atunci de a face umor au fost sortite eşecului într-o breaslă în care „maestru al comediei” era Geo Saizescu şi orice glumă, orice poantă trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Erau anii pregătitori pentru marele examen de după 1990, când vulgaritatea şi amatorismul au inundat ecranele mari şi mici. Dar aceasta a fost posibil datorită tipului de umor mediocru şi trivial din mult prea multe cuplete, emisiuni TV sau filme de comedie.

Au mai trecut nişte ani până la umorul inteligent şi hâtru din serialul Ardelenilor sau din Concurs (de Dan Piţa). De fapt, umorul din „filmele serioase” (Actorul şi sălbaticii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Secretul armei…secrete şi, după 1990, din Balanţa, Patul conjugal sau A fost sau n-a fost), din multe cuplete ale lui Toma Caragiu şi Amza Pellea este singurul neatins de tendinţele ideologice ori de gudronul derizoriului şi al prostului gust. A mai fost, desigur, şi Lucian Pintilie, cu al său proiect hardcore (piperat de o scenă la limita pornografiei şi de alte câteva secvenţe cu goliciuni) numit De ce trag clopotele, Mitică (1981) – film interzis până în 1990. Gestul lui Pintilie se poate traduce şi aşa: „Ăştia sunteţi, priviţi-vă în oglinda mea!” Fără anestezie. Ce se vede: doar mocirlă şi mitocănie. Abia regizorii Nae Caranfil (în E pericoloso sporgersi) şi Cristian Mungiu (în Occident şi, ca producător, în Amintiri din Epoca de Aur – Episodul I) au izbutit, după 1990, să realizeze cu succes – în tradiţia şcolii cehe - primele comedii româneşti propriu-zise. Bravo lor!

Immortality

Azi, unul din elevii mei de clasa a XI-a, mi-a mărturisit zâmbind că el se crede nemuritor. Toţi au râs de el, totuşi nu într-un fel zeflemitor.

Cât de bine pot să-i înţeleg frumoasa nebunie!...El însă nu înţelege – decât în, eventual, momentele sale depresive – că toţi suntem datori cu o moarte. Şi bine face că nu pricepe asta!... Câtă vreme mintea nu-i este roasă, ca de un vierme neîndurător, de gândul morţii iminente, se va mai putea bucura de viaţă şi totul (adică tot ce-i bun şi frumos) va fi posibil. Desigur, în măsura în care îl lasă anii săi frumoşi şi ne-ntinaţi să se bucure de ea, dar şi „păcatele tinereţelor” şi chiar tristeţea (provine dintr-o familie dezbinată), care-i va da tot mai mult târcoale.

În fond, rămânem tineri la suflet dacă şi numai dacă nu ni se strecoară, în „regiunea fiinţei noastre”, boala aceea fără leac de care se văita autoironic şi Marin Sorescu şi Florin Bogardo. Dacă şi numai dacă mai avem puterea să credem că noi înşine suntem de vină pentru moleşeala cu care am îngăduit – din neştiinţă, din comoditate, din neatenţie - minciunii şi plictiselii să ni se cuibărească, asemenea unui junghi, în entuziasm.

P.S. Unul din semnele certe că entuziasmul nu m-a părăsit este şi inexplicabilul mecanism al uitării şi iertării ce funcţionează – culmea! – atunci când, de exemplu, elevii mei strânşi laolaltă se comportă ca-ntr-o turmă. Faptul că îmi găsesc – încă – resursele de a merge înainte, de a-i privi cu bucurie (şi încredere) în ochi, de a-i înţelege pentru comportamentul lor uneori ciudat, e un dar. Ţine, poate, de o menire în care mă încăpăţânez să cred şi pe care îmi doresc să nu o trădez. Iar această iertare şi uitare ştiu că mă ajută să rezolv misterul altor – necesare - iertări şi uitări, mai mult sau mai puţin anonime...

O binevenită privire bonomă asupra vieţii

Cinematograful este adesea o iluzie: tăgăduieşte realitatea (care, nu de puţine ori, e cenuşie) fără să o transfigureze, distrează mintea cu un alai de alte lumi posibile (dar neesenţiale), asemenea unui drog. Acest tip de cinema este fabricat după o reţetă ce presupune: o poveste antrenantă, ritmată; situaţii stereotipe, în general melodramatice; actori cu sex appeal; o coloană sonoră pe post de „cal troian”; decoruri, costume, machiaj exotice şi, desigur, happy end. Măcar în filme – nu-i aşa? - să se „termine totul bine”. Există însă - şi nu de ieri, de azi – şi viziuni cinematografice realiste (ba chiar şi neorealiste) asupra vieţii. Le regăsim din plin, după anul 2000, în filmele „noului val” românesc.

Ce suflu nou aduce, de pildă, mult discutatul film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv (2009)? Schema narativă – un poliţist tânăr, atipic, încearcă să evite o „eroare judiciară” - nu este chiar nouă. În 1983, regizorul Mircea Veroiu realiza cu succes Sfârşitul nopţii, un film „de actualitate” ale cărui personaje principale erau un tânăr procuror de omenie şi un tânăr vatman ghinionist (pentru care circumstanţele par „neatenuante”), acuzat că a călcat pe zebră un copil. Procurorul, intuind nevinovăţia clientului său, se luptă să-l scape de „pârnaie” şi ţine piept chiar colegului său vârstnic – un tip cinic, blazat – care ar dori o rezolvare mai rapidă a cazului, fără atâtea scrupule şi probleme de conştiinţă. Asta la nivel de story. La nivel de discurs cinematografic însă, cele două filme sunt sensibil diferite. Semnele cotidianului sunt puse în pagină, cum e şi normal, în funcţie de sensibilitatea filmică a autorilor şi de estetica şi necesităţile vremurilor – nu în ultimul rând cele de ordin economic.

Conştiinţa este nevăzutul (şi incomodul) personaj principal şi din filmul lui Corneliu Porumboiu. Ceea ce se cuvine remarcat dintru început la Poliţist, adjectiv este stilul pronunţat laconic, respiraţia sa autentic cinematografică. Pentru o poveste filmată în bună parte fie pe maidan, fie în garsoniere de bloc ori birouri claustrofobe de Poliţie găsim surprinzător de puţine „pete de culoare” pe care alt regizor le-ar fi exploatat la maxim. Este, la urma urmei, filmul unui personaj – un „om al legii” - surprins într-o dilemă morală. Ceea ce contează, pare a spune Porumboiu, nu sunt detaliile picante (tipologie, limbaj licenţios etc.) din pestriţul mediu investigat, ci mişcările interioare şi exterioare ale acestui personaj.

Noul suflu adus de filmul lui Porumboiu este dat de viziunea sa bonomă, voit nesardonică şi negrotescă, pe care am mai întâlnit-o şi în alte filme ale momentului: Occident, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Amintiri din Epoca de Aur I-II. A adera sau nu la optica „noului val”, la tipul de cinema – lapidar, frust, minimalist - pe care aceşti (încă) tineri regizori îl practică este, până la urmă, o chestiune de gust. A-i aprecia însă prospeţimea şi – nu e puţin lucru! – problematizarea (fără emfază), precum şi recuperarea unui anumit firesc dintr-un ev mai puţin măcinat de sordid şi isterie ţine de un obligatoriu fair play din partea spectatorului.

Crises

Deunăzi, Maestrul îmi mărturisea că evul media în care ne aflăm face imposibilă selectarea, discernerea. Asta spunea şi Pr. RN: Ai acum atâtea variante, atâtea posibilităţi de alegere, chiar în cadrul aceluiaşi domeniu - să zicem cinematografia, care e cel mai accesat de omul postmodern dezvăţat de (ori încă nedeprins cu) desluşirea cuvântului scris - încât nu mai poţi face diferenţa între informaţia folositoare (ziditoare, restauratoare, mântuitoare) şi cea inutilă, zdrobitoare şi vătămătoare de suflet. Şi atunci, îmi zice uşor dojenitor Maestrul, vine unul ca tine care spune aşa: „Mie nu-mi trebuie nimic din ce propuneţi voi, eu am setul meu de valori, formate până la vârsta de 30 de ani. Cu ele rămân.” Mă amuză exprimarea lui. „De ce râzi, n-am dreptate?”

Practic înnebunitoarele timpuri (post)moderne te obligă la asceză, te constrâng să-ţi vezi – cum se spune – de treabă. Nu mai e vreme de pierdut cu polemici inutile câtă vreme premizele de la care se pleacă în judecarea unui film, a unei cărţi, a unei muzici, a unui fapt de viaţă în ultimă instanţă sunt diferite pentru fiecare persoană în parte. Nimic, absolut nimic nu mai pare să funcţioneze ca şi numitor comun (common ground). Într-un fel, e explicabil. Nu mai trăim într-o societate comunitaristă, egalitaristă, ci într-una exacerbat individualistă. Deviza e: fiecare pentru sine. Şi înainte era oarecum la fel, dar parcă fantoma societăţii comuniste mai lăsa loc de speranţă…

Ceea ce se poate face, totuşi, este mărturisirea prin scris a crezului personal, organizarea gândurilor şi ideilor într-un mod care să nu fie strict subiectiv, care să lase loc reflecţiei, îngăduinţei, analizei, sintezei. Şi atunci se poate ajunge, dacă se va ajunge, la o anume concordie. Posibilă, desigur, pentru cei care apucă să citească respectivele mărturii. Pentru că limbajul vizual (aşa cum este folosit el în cinematografie) nu urmăreşte defel să-i unească pe oameni, ci caută parcă să le întreţină alienarea, frica, singurătatea. Sub poleiala formelor şi culorilor şocante, cool care – atunci când nu vin cu un alai de „lumi posibile” - mărturisesc despre nevroze, înstrăinare şi lipsă de comunicare.

Aşadar, una din întrebările care se pot pune, eventual, este: De ce a ajuns omul (inclusiv cel care-şi spune – adesea cu trufie - artist) să aducă slavă necomunicării şi nebuniei, însingurării şi – până la urmă – morţii? Care sunt acele rădăcini şi seve purtătoare de viaţă de care a fost deconectat sau de care singur s-a „emancipat”? Şi, last, but not least, cum să mai recunoască acel om aflat în slujba Morţii drumul înapoi spre izvoarele dătătoare de Viaţă?

P.S. Ieri, înainte de a merge cu Theodor la Filarmonică (pentru o seară Mozart: Eine Kleine Nachtmusik, arii din Nunta lui Figaro şi Don Giovanni), am fost cu el la înot. În timp ce l-am aşteptat în lounge am urmărit, pe canalul National Geografic, câteva minute dintr-un documentar despre păianjeni. Lumea acestor arahnide cu măruntele lor lupte pentru supravieţuire îmi reactivează parcă verdictul dat de Darwin, de Marx, de Nietzsche care au vorbit, fiecare, despre o lume paralelă faţă de rânduielile omeneşti în care se vorbeşte despre „nemurirea sufletului”, despre fericirea celor „săraci cu duhul”, a „făcătorilor de pace” etc.

Ma nuit chez Maud (1969)

Filmul lui Eric Rohmer († 2010), Ma nuit chez Maud (1969), îşi păstrează peste ani parfumul „intimist”. Multa vorbărie sofisticată pe teme intelectuale, morale (creştinismul ca aventură a devenirii întru fiinţă – „cea mai splendidă aventură întru sfinţenie”, pariul lui Pascal, iubire conjugală etc.) îl apropie – până la un punct (căci accentele nu se pun pe nevroze şi tonul nu e parodic) de ceea ce avea să devină, în anii 70, cinematograful lui Woody Allen: esenţialmente psihologic, chiar introspectiv. La Rohmer tema principală pare a fi conflictul dintre identitatea personală şi tentaţiile sexuale, dintre latura spirituală şi cea senzuală a omului.

Personajul principal, Jean-Louis (Jean-Louis Tritignant) - un atipic matematician de 34 de ani – este un „tămâios” care, într-un ev tot mai secularizat şi secularizant, se nevoieşte să-şi îmbisericească mintea. Angajarea lui pare, cum altfel, desuetă pentru protestantul şi profesorul de filozofie marxist Vidal (Antoine Vitez) - un fost coleg de liceu pe care îl reîntâlneşte după 15 ani. După ce merg împreună la o mesa catolică din Ajunul Crăciunului, Vidal propune să o viziteze pe amica sa Maud (Françoise Fabian), o femeie divorţată, seducătoare şi liber-cugetătoare care are o fetiţă. Dineul à trois, cu dezbateri filosofico-morale, se transformă într-un discret flirt între Maud şi Jean-Louis. Vidal îl remarcă şi se retrage, simţindu-se în plus, însă noaptea cu Maud nu va fi pentru Jean-Louis una „de dragoste”, ci una „filosofică” şi „confesională” despre sensul vieţii şi al acţiunilor omeneşti. Şi asta pentru că în inima lui Jean-Louis - care crede în „iubirea cea mare” şi nu poate concepe „infidelitatea” şi despărţirea de bună voie de cel pe care l-ai ales „pentru veşnicie” – există altcineva, o atrăgătoare fată blondă pe care doar a zărit-o la biserică. Cu ea se va şi căsători. Este, poate, cadoul pe care Jean-Louis îl primeşte de Crăciun, exact aşa cum auzise în predica sacerdotului de la biserică: „o nouă şi profundă bucurie, nu a vremurilor trecute, a amintirilor din copilărie şi a tradiţiilor creştine evlavios păstrate, ci o bucurie vie pentru clipa de faţă”.

Într-un fel, Ma nuit chez Maud – una din cele şase „Povestiri morale” ale regizorului - este şi o mărturie despre importanţa ascezei (autoimpuse) atunci când îţi propui ceva în viaţă, despre puterea pe care ţi-o dau „elanurile prime” necompromise ale tinereţii, înainte ca anchilozarea în tipare şi prejudecăţi să se producă. Povestea din filmul lui Rohmer se încheagă în preajma Crăciunului, însă vorbeşte nu doar atât despre naşterea lui Iisus, cât despre regenerarea prin iubire a unui om, după o prealabilă primenire şi pregătire lăuntrică.

Replici

Azi, 15 ianuarie 2010, 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Anul acesta, în semn de neuitare, am ales ca power play piesa compusă de Ilie Stepan pe versurile „poetului nepereche”, Replici. Înregistrarea face parte din albumul Undeva în Europa produs de Stepan Project (voci: Laura Modi & Dixi Krauser / chitară acustică: Ilie Stepan / chitară electrică: Horia Crişovan / fretless bas: Dixi Krauser / violoncel: Alexandra Guţu / vioară: Luminiţa Burcă / pian, piano loop, keyboard: Ilie Stepan / chitară bas: Florin Barbu / drum programming & additional electric guitar: Ilie Stepan / additional percussion session & shaker: Dinu Simon / synthesizer strings: Ilie Stepan / procesare & mixare: Sebastian Ciocan, Ioan Eleodor)

Poetul

Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea -
Iubita mea.

Iubita

Tu eşti o ziuă, eu sânt un soare,
Eu sânt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sânt un templu, tu eşti un zeu -
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sânt regină,
Eu sânt un haos, tu o lumină,
Eu sânt o arpă muiată-n vânt -
Tu eşti un cânt.

Poetul

Tu eşti o frunte, eu sânt o stemă,
Eu sânt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc -
Şi te iubesc!

Iubita

Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet -
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu -
E tot al tău.

George Nicolescu - un orb din seminţia lui Homer

Mă număr printre cei care au auzit pentru prima oară de George Nicolescu pe la începutul anilor 80. Cenaclul Flacăra era în mare vogă în România şi prezenţa unui solist nevăzător - foarte talentat, de altfel - care interpreta (cel puţin) două hit-uri (Ca lumina ochilor şi Ordinea de zi) era o senzaţie. Un „orb din seminţia lui Homer”, ce nu putea să distingă formele, culorile, nuanţele, lumina şi întunericul pe care doar „ochiul din afară” le poate vedea le cânta oamenilor despre cealaltă lumină, despre care uită majoritatea văzătorilor ce aleg să poarte „mari şi negri ochelari de cal”. Salvarea voastră – la fel ca împărăţia cerurilor - e în voi! – spunea el. Sigur, Adrian Păunescu, mastermind-ul Cenaclului (şi autorul majorităţii versurilor din cântecele interpretate acolo) era mare meşter mare la făcut poezii (şi) pe linia Partidului unic. Astfel, manifestul unui nevăzător devenea un foarte corect din punct de vedere politic mesaj pentru pace, pentru salvarea vieţii pe pământ într-un timp al unei „înarmări fără egal”. Cum-necum, ideea de a păstra „ca lumina ochilor din frunte” pacea între oameni – într-un ev egalitarist-totalitarist de atunci, ca şi într-unul sălbatic-capitalist de acum – rămâne nobilă.

Mai târziu aveam să ascult şi unul din primele succese ale lui George Nicolescu: melodia Eternitate (1973). Compozitorul George Grigoriu, care avea să scrie atunci una din cele mai inspirate compoziţii de muzică uşoară românească, l-a lansat practic pe Nicolescu în lumea muzicii uşoare. Un an mai târziu, Grigoriu compunea şi o muzică de film de neuitat, la Actorul şi sălbaticii. Şi tot în acei ani, Pygmalion-ul lui George Nicolescu a compus un foarte cunoscut cântec omagial: Partidul, Ceauşescu, România (interpretat, între alţii, şi de Corul Madrigal), arhidifuzat la radio şi televiziune şi de aceea big business pentru compozitor. În afară de şlagărele Ca lumina ochilor, Ordinea de zi şi Eternitate, George Nicolescu a mai ajuns la public – înainte de 1990 - cu alte câteva piese: Prefă-te inimă în stea, Visam un ţărm de mare, Voi reveni cu drag mereu. În primii ani din mileniul III (2002) cântăreţul avea să apară, alături de formaţia UNU, într-un mega-hit: Cântec pentru sănătatea ierbii. Recent, un cotidian de mare tiraj i-a dedicat lui George Nicolescu o binemeritată ediţie de colecţie şi un CD cu cele mai îndrăgite melodii.

Cacealmaua

De dimineaţă m-am încins la o dezbatere cu FC pe tema „găsirii partenerului de viaţă”. I-am spus că poate nu ar strica să ia în considerare faptul că o căsnicie reuşită este de fapt o taină. Că nunta se face în cer. Că e nevoie de mărturisire, de pregătire, de o orchestraţie atent gestionată de Naşul din ceruri…El însă e mai „practician” (pragmatic, cu picioarele pe pământ) şi nu prea crede în astfel de „aranjamente”. S-a arătat rezervat şi la propunerea mea de a se apropia de un duhovnic. Cei tineri n-au experienţă, iar cei în vârstă – zice el - îţi spun doar să mai vii pe la biserică şi vei găsi acolo – treptat – răspunsul. Fără să vrea a nimerit-o cum nu se poate mai bine. Căci asumarea conştientă a ritualului de rugăciune este însuşi răspunsul, calea spre limpezire. Apoi mi-a mărturisit cvasi-arian că Hristos şi Dumnezeu n-ar fi una, că „Dumnezeu e infinit mai puternic”. M-am gândit, iar, la rugăciunea Călăuzei pentru cei doi aventurieri în Zonă: „Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă...”

Am ajuns, după-amiaza, la o conferinţă - cu titlul (aproximativ) „Reprezentări ale Sfintei Treimi în iconografia răsăriteană” – a unui austriac (preot, se pare). Tentat de un astfel de subiect (şi de reproducerea după icoana Treimii lui Rubliov din afişul publicitar), mi-am spus că nu trebuie ratat prilejul. L-am luat pe Max cu mine (un adolescent isteţ de 16 ani, care tocmai a văzut – de două ori! – Căinţa lui Abuladze şi a fost uluit de film) şi-am ajuns în A12 (acum botezat „Gheorghe Tohăneanu”) al UVT. Cu 20 de ani în urmă – cum trece vremea! – mergeam acolo pentru cursurile de limbă română contemporană ţinute de prof. nepereche Gheorghe Tohăneanu. Astăzi, amfiteatrul a fost plin de bărbi (studenţi la teologie, preoţi, viitori – cel mai probabil probabil – preoţi etc.) şi câteva teoloage sau/şi viitoare preotese. Din păcate însă tema conferinţei a fost mai largă, reprezentarea Treimii fiind analizată şi în spaţiul apusean. Accentul nu s-a pus pe semnificaţia canonului ortodox în raport cu reprezentările dependente de stil şi modă din lumea occidentală, ci – informativ – pe diferitele (şi, uneori, bizarele) modalităţi de a exprima plastic „misterul Sfintei Treimi” (de fapt taina Treimii, în terminologia ortodoxă) - translatoarea prefera terminologia latină celei ortodoxe. Pentru mine a fost o dezamăgire (reprezentările canonice, ortodoxe, au fost doar trecute în revistă, de parcă ar reprezenta un „stil” între altele), dar lui Max i-a plăcut. La urma urmei, pentru el am şi ţinut să merg, deci s-a meritat.

Forever Beauty

Un mai tânăr amic cinefil scrie pe blogul său pro şi - din raţiuni de „echidistanţă” autoimpusă - un pic contra despre recentul film al lui Lars von Trier, Antichrist. În comentariul ei, una din admiratoarele necondiţionate ale acestui film îl copleşeşte cu laude la superlativul absolut: „Nu am găsit cusur acestui film, sincer.” De ce? Pentru, scrie ea, felul în care Trier surprinde un personaj feminin incapabil de iubire: „Nu-şi iubeşte copilul, nici pe el şi nici măcar pe sine, automutilarea poate fi privită şi ca gestul prezentat în Evanghelie”. Şi foloseşte, ca „justificare”, îndemnul paulin (scos din context): „Dacă ochiul/mâna te fac să păcătuieşti, scoate-l/tai-o”. Dar gestul ei „la fel de bine poate fi semn al dispreţului de sine”. Aşadar: lipsa de iubire maternă, lipsa de iubire faţă de soţ şi faţă de sine, automutilarea – toate „justificate” printr-o sintagmă evanghelică – sunt câteva din premisele acestui film cu valenţe horror, dedicat (cu adevărat mare este grădina lui Dumnezeu!) nimănui altuia decât lui Andrei Tarkovski.

Cum filmul lui von Trier nu-şi propune să privească omul ca fiind făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” – în sens nu biblic, ci liturgic-bisericesc (pentru că Scriptura este, oricum am vrea s-o „deconstruim”, Cartea Bisericii) – e posibil orice. De unde şi această predispoziţie spre sordid şi abjecţie, spre patologic şi iraţional. E clar că e nevoie de puţintică exorcizare aici. Unde ne sunt însă exorciştii? Nu sunt (sau nu se zăresc sau poate nu mai avem noi ochi să-i recunoaştem) şi oricum, într-o lume nebună, nebună, nebună a mărturisi altceva decât nebunia atrage imediat etichetarea drept nebun. Trăim, poate, vremurile pe care le prevesteau pustnicii din vechime: Vor veni timpuri, spuneau ei, când cei nebuni vor fi luaţi drept buni şi cei buni vor fi, majoritatea, înnebuniţi de „mulţimea înnebunitoare” (la Thomas Hardy sintagma sună chiar aşa: the maddening crowd). De aceea – mai mult ca oricând - este nevoie de puţină asceză a privirii (măcar), de a spune: Retro, Satana! asediului neîncetat de imagini care mai de care mai tulburătoare (pentru a folosi un eufemism!), mai malefic manipulatoare, mai ucigătoare de suflet. Dar de unde atâta putere să închizi televizorul (ori să-l dai afară din casă)? De unde atâta forţă să te ţii departe, cât mai departe de sala de cinema dat fiind repertoriul actual? Şi mai ales în numele cui? În absenţa unei motivaţii puternice şi în prezenţa a o mie de factori personali (tot felul de dezamăgiri pricinuite de familie, anturaj, societate), filmul - ca produs de consum, construit după mereu aceleaşi clişee - rămâne forma cea mai răspândită de drog pe care omul de la începutul mileniului III (tinerii mai ales) şi-o întrebuinţează cu religiozitate. Fără să bănuiască măcar viitoarele efecte secundare.

A zgândări câtuşi de puţin veneraţia cinefililor pentru „maeştrii operelor horror”, pentru filmele cult cu subiecte şocante sau pentru vedetele din spectacolele de entertainment debil în vogă echivalează cu un atac la persoană. Spiritul critic se învaţă infinit mai greu decât reflexul de a înjura, de a te „afirma” desfiinţând în dreapta şi-n stânga tot ceea ce nu înţelegi sau nu vrei să înţelegi. Sigur, dacă priveşti în jur, ispita deznădejdii e mare. Timpurile sunt tot mai grăbite, mai „înnebunitoare”. Dar frumuseţea aceea restauratoare despre care Dostoievski spunea că va salva omenirea (şi din lumina căreia s-a născut şi icoana bizantină şi grandoarea liturgică) n-a pierit cu totul. De o artă al cărei ideal este tocmai această frumuseţe ce duce la Dumnezeu este nevoie – afirma Andrei Tarkovski, regizorul căruia von Trier i-a dedicat filmul Antichrist - cu cât e mai mult rău pe lume. Şi îmi place să cred că ea va renaşte, iar şi iar, după oricâte cataclisme şi catastrofe – ideologice sau nucleare - s-ar întâmpla pe acest pământ.

Carte despre Toma Caragiu

Volumul îngrijit de Valentin Silvestru este dedicat celui care a practicat, „cu egală robusteţe şi iscusinţă”, toate genurile: comedie, dramă, tragedie, vodevil, revistă, adresându-se tuturor categoriilor de spectatori. Toma Caragiu, scrie autorul studiului introductiv, a fost „un interpret de o vigoare cu totul neobişnuită, un temperament exploziv şi, în acelaşi timp, un artist gânditor, capabil să-şi asume, la modul cel mai personal, indiferent care rol din repertoriul lumii”.

După o incursiune în biografia actorului, câteva mărturii contemporane schiţează portretul acestui artist fabulos. Liviu Ciulei îl aşează alături de mari interpreţi ai scenei româneşti: Nottara, Iancu Petrescu, Brezeanu, Bălţăţeanu: „Tot ceea ce a creat în artă Toma Caragiu era istorie, făcea parte din momentul de maximă maturitate a istoriei teatrului românesc, marca momente de vârf ale acestei maturităţi”. Manole Marcus povesteşte despre ultima scenă pe care o avea de filmat la Actorul şi sălbaticii: Toma era neliniştit, scena nu a ieşit nici după a treia dublă. Cu ochii înspăimântaţi, „cu un fior lăuntric, cu o voce parcă nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iartă-mă…Nu ştiu să mor…” Criticul de cinema D.I. Suchianu aminteşte de tonul, de inflexiunile morale ale vocii, ale mişcărilor din privirile şoferului de taxi sfătos jucat de Toma Caragiu în Singurătatea florilor. Actriţa Rodica Tapalagă povesteşte că, pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, l-a întrebat pe Toma: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?” Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face ‚marele salt’, imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?” Iar apoi, replica tunătoare şi îndurerată: Ah! Da, da, da – draga mea! E o imensă porcărie!!

La sfârşitul volumului se află o listă cu creaţiile interpretative ale lui Toma Caragiu – pe scenă, la teatrul radiofonic, pe marele şi pe micul ecran. Dintre ele nu puteau să lipsească: Mackie Sis din Opera de trei parale (1964, regia: Liviu Ciulei), Pampon din D’ale carnavalului (1966, regia: Lucian Pintilie), Tipătescu din O scrisoare pierdută (1972, regia: Liviu Ciulei), Anton Antonovici din Revizorul (1972, regia: Lucian Pintilie), Doolittle din Pygmalion (1974, regia: Moni Ghelerter), Satin din Azilul de noapte (1975, regia: Liviu Ciulei), James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte (1976, regia: Liviu Ciulei), rolurile din filme: seria Haiducilor, seria B.D. –urilor, Bariera, Explozia, Ciprian Porumbescu, Tatăl risipitor, Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Operaţiunea ‚Monstrul’, Premiera, Serenada pentru etajul XII, Gloria nu cântă sau cupletele de la televiziune în regia lui Alexandru Bocăneţ.

Cu puţin înainte de tragicul său sfârşit, Toma Caragiu avea să mărturisească: „M-am străduit să fiu un actor total. Nu ştiu dacă am reuşit, dar asta a fost obsesia mea nr.1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară Lear şi a doua seară să fie clovn la circ. Fără încurajarea fenomenului intelectual şi cultural din tine, fără o modestie sinceră şi autentică, toate supapele de evoluţie se închid. Numai gândul că încă n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie.”

Moartea prematură a acestui „uriaş al scenei române”, dispariţia sa fulgerătoare în timpul cutremurului din 4 martie 1977, este – scrie Valentin Silvestru – inacceptabilă. Nenumăraţii săi spectatori care-l urmăreau pe scenă, pe ecrane sau la radio îl consideră „plecat într-un foarte lung turneu, în ţinuturi necunoscute…”.