From Russia, with love

Ungurul János (arestat în Ungaria, 1944, când avea doar 22 de ani) „făcea parte dintre aceia a căror sămânţă este tot mai rară în secolul nostru: cei care în copilărie nu cunosc altă pasiune decât cititul. Această înclinaţie nu l-a părăsit nici la maturitate, nici în lagăre. (…) Nu scăpa nici un prilej să se bucure de cărţi noi şi ă le citească.” Era „prietenos, blând, cu ochii lipsiţi de apărare”. Îl întreba, retoric, pe Soljeniţân: „Oare cui aş putea să-i spun tainele visurilor mele?”

În spitalul de lagăr, Dusia (45 de ani), infractoare de drept comun, lucra ca infirmieră. „În munca pe care o făcea nu se gândea numai la ea cum să profite şi să treacă mai repede sorocul (lucru obişnuit la noi, pe care candidul János n-avea de unde să-l ştie), ci chibzuia cum să-i îngrijească pe aceşti muribunzi, de care nu mai avea nimeni nevoie. Dar cu ceea ce le oferea spitalul de lagăr nu-i putea salva. Şi infirmiera Dusia lua raţia ei de dimineaţă – trei sute de grame de pâine – şi-o schimba pe o jumătate de litru de lapte, şi cu acest lapte îl hrănea pe János (şi înainte de el pe altcineva) ca să-l pună pe picioare.” (Soljeniţân, într-o notă de subsol: „Să-mi explice mie cineva: în ce ideologie se înscrie acest comportament?”) „Pentru asta János a îndrăgit-o pe tuşa Dunia şi ţara noastră, şi pe noi toţi. Şi a început să înveţe cu râvnă în lagăr limba escortei şi a gardienilor lui – marea, puternica limbă rusă. A stat nouă ani în lagărele noastre, a văzut Rusia doar din vagoanele puşcăriaşilor, din mici cărţi poştale ilustrate şi din lagăr. Şi a îndrăgit-o.”

După moartea lui Stalin a fost eliberat şi trimis acasă. Au trecut câţiva ani, a trecut şi revolta maghiară din 1956, şi János îi scrie lui Soljeniţân: „Acum, după tote evenimente, afirm cu totă sinceritate că nu aş renunţa la trecutul meu. Am cunoscut, cu totă duritate, ceea ce altor nu este accesibil…Când am fost eliberat, făgăduit tovarăşilor care rămas că n-am să uit niciodată poporul rus, şi nu pentru suferinţe îndurate, ci pentru inima lui bună…Operă al clasicilor ruşi – un etajeră intreg in biblioteca mea şi in ruseşte patruzeci si unu de volum, iar in ucraineană patru….Alţii citesc pe rusi ca pe elnglezi, ca pe germani, dar eu citesc pe ruşi altfel. Mie Tolstoi mai aproape decât Thomas Mann, iar Lermontov mult mai aproape decât Goethe.

Nici nu­-ţi dai seama ce dor îmi e, in taină, de o mulţime de lucruri. Uneori sunt intrebat: Ce fel de om eşti tu? Ce văzut acolo bun? Ce te atrage la ruşi? Cum să le explic că eu petrecut acolo toată tinereţe, iar viaţa nu este decât veşnic adio de la zilele care se duc…Cum se intorc spatele ca băieţel ofensat, când nouă ani soarta mea a fost identic cu al vostru? Cum se explic de ce tresare inima când aud la radio melodie populară rusă? Îngân şi eu cu jumătate voce şi me doare că n-am putere să cânt mai departe. Copiii roagă se-i invăţ ruseşte. Aveţi răbdare, copii, pentru cine adun eu cărţi ruseşti?...”

(pentru confirmare: Alexandr Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol.3)

Binecuvântată fii, închisoare!

"Privindu-mi în minte trecutul, mi-am dat seama că, de-a lungul întregii mele vieţi conştiente, nu mi-am înţeles nici sufletul, nici menirea. Multă vreme am luat drept bun ceea ce, de fapt, mă ducea la pierzanie, lăsându-mă necontenit atras într-o direcţie contrară celei ce mi-ar fi fost cu adevărat benefică. (…) Săvârşind faptele cele mai rele, înarmat cu argumente solide, eram convins că fac binele. Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui. Încetul cu încetul am descoperit că linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat. (…)

- Binecuvântată fii, închisoare, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)"

Alexander Soljenitan, Arhipelagul Gulag, vol 2

Seminţele binelui

Oare când am tocat şi-am risipit fără folos

Seminţele binelui, azvârlindu-le-n hău?

Căci, tânăr, şi eu mi-am purtat pasul pios

Pe sub arcadele templului tău.

Trufaşă, aţâţată din pagini de carte,

Mintea mea pipăia absolutul,

Toate tainele lumii păreau dezlegate,

Destinul părea maleabil ca lutul.

Sângele-n fierbere…Dulci nălucire vaporoase

Dansând dinainte-mi în calp curcubeu…

Demn, fără larmă, se spulberase

Cetatea credinţei în sufletul meu.

Dar acum, când o taină m-a smuls nefiinţei,

Ridicându-mă din colbul cernit,

Eu ud cu lacrima recunoştinţei

Cărarea ce mi-ai hărăzit.

Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,

Mi-am scris itinerarul cel viu,

Ci aura Graţiei Supreme,

Ce mi s-a arătat într-un târziu.

Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,

Umil între sclipiri diamantine,

Şi, o, Domn Slăvit al Luminii, iarăşi cred:

Tu, şi când te-am trădat, ai fost cu mine!

(Gânduri turnate în versuri rimate de Alexander Soljeniţân ca să le ţină minte până la plecarea din Gulag)

An evening with mother

Am fost toţi trei cu mama la un local destul de cosy şi-am mâncat peşte (noi) şi pui (mama). Terasa a fost open air şi, spre final, a venit un taraf (în formulă demo) să cânte cafe concert (Nat King Cole & Chaplin) şi populare (Maria Tănase & Ioana Radu). Am pus în paranteze (de-aş putea să-i dau delete for ever!) toată „grija cea lumească” şi a fost, in all, o seară-cadou (căci mama a împlinit 70 de ani) minunată. Pată de culoare: undeva lângă noi era o masă de gălăgioşi - nişte oameni corpolenţi (toţi unul şi unul) şi slobozi la gură. Când s-au ridicat să plece, în şir indian, aveau aerul că vor să ia în posesie localul. Parcă erau baştanii Gulagului despre care scrie Soljeniţân: „Au muşchi foarte bine hrăniţi, care fac rotocoale când se contractă. Îşi încredinţează pieile bronzate artei tatuajului, satisfăcându-şi astfel în permanenţă un apetit estetic, erotic şi chiar moral: pot contempla, privindu-şi unii altora piepturile, burţile, spinările, vulturi puternici aşezaţi pe o stâncă ori planând în tării; un lucitor (soarele) aruncându-şi razele în toate direcţiile; bărbaţi şi femei în împerechere, ca şi anumite organe ale plăcerii; şi deodată, sub inimă, Lenin sau Stalin, sau amândoi (dar asta are tot atâta valoare cât cruciuliţa pe pieptul unui borfaş). Uneori pot râde de un fochist şugubăţ care azvârle lopeţi de cărbune între două fese ori de o maimuţă dedată onaniei. Pot citi unul pe pielea altuia inscripţii familiare (…), chiar câte o morală modestă şi ieftină pe un braţ care a înfipt deja de zece ori un şiş între coaste de om: „Sfântă-i vorba mamei!” (Borfaşii au cultul mamei, dar unul formal, care nu implică şi respectarea poveţelor materne).” În afară de tatuajele cu Lenin şi Stalin care par old-fashioned (oare?), Soljeniţân mi se pare că a zugrăvit cu acurateţe look-ul & firea şmecheraşilor (sau, cocălarilor) de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Târziu, aproape de 10 p.m. ne-am văzut cu OB şi cu Mr. Bear în Piaţa Unirii. Acolo aveam să-i vădem pe Cosmin şi pe Crina pentru, cred, penultima oară. Era seara proiecţiei cu Home – filmul documentar pe teme ecologiste care a făcut valuri vara asta. Ne-am gândit iar la Cosmin, întrebându-ne: O, brother, where art thou? Brusc, dispariţia lui (trupul nu i-a fost găsit încă) m-a amintit nu doar de Spoorloos (excelentul thriller olandez de George Sluizer), ci şi de L’Avventura lui Antonioni.

Plictiseala care ucide

Dracul, când n-are ce face, îşi cântăreşte coada. „Viaţa umană balansează astăzi între suferinţă şi plictis. Cu siguranţă, omenirea nu va pieri prin război, ci printr-o cosmică şi ireparabilă plictiseală” (Dostoievski).

Spleen-ul şi akedia din teatrul cehovian este – pentru un locuitor al Gulag-ului – huzur. Soljeniţân despre văicăreala din Trei surori: „Ia zi, dar ce, dracu’ să le pieptene, n-aveau stare alea trei surori? Că nimeni nu le punea, duminica, să adune cu copiii fiare vechi?!Lunea, nimeni nu le cerea conspecte după Cartea Sfântă?! Nu le impunea nimeni să facă dirigenţie pe daiboj şi nici nu erau alergate din bloc în bloc să alfabetizeze naţiunea?! (…) Toţi ăştia bat apa-n piuă: ard de nerăbdare să muncească! să muncească! să muncească! Da’ munciţi, lua-v-ar mama dracului, cine vă opreşte? Va fi o viaţă atât de fericită! Atât de! Atât de! Cât de? Ia să vină mâne cu dulăii spre viaţa asta fericită, aţi vedea voi atunci!...”

Regele Pescar

Există în viaţă o vârstă a inocenţei în care ai un singur crez: nimic rău (dăunător, violent, fatal) nu ţi se poate întâmpla. Te simţi atunci buricul Pământului, crezi că toată lumea este a ta. Orice durere, orice nenorocire îţi par exterioare şi nu te poate afecta nicio boală, nicio catastrofă. Infernul sunt ceilalţi şi numai lor li se poate întâmpla ceva cumplit. Doar ei pot fi pescuiţi la-ntâmplare (oare?) de El, Regele Pescar.

Vine apoi o zi când ajungi, fără să-ţi dai seama, la o bifurcaţie. Lucrurile încep să se complice, tot ce ai crezut îţi fuge de sub picioare. Deodată, autostrada cu un singur sens pe care goneai – şi care până atunci părea netedă şi dreaptă, păstrată parcă numai pentru tine - se transformă într-un drum forestier şerpuit, abrupt, plin de gropi şi primejdii, care nu mai ştii unde duce. Te trezeşti pe nepusă masă într-un fel de pădure deasă şi chiar viaţa începe să se desfăşoare după legea junglei. Simţi că nu mai eşti chiar aşa de protejat de aura în care, orbeşte, ai crezut. O pui treptat între paranteze.

Iată, răsfoieşti presa electronică, şi dai peste o mie de ştiri de senzaţie. Randomly: "Poliţia din Barcelona informează că o femeie în vârstă de 45 de ani s-a sinucis aruncându-se de la etajul al optulea al imobilului în care locuia. În cădere, a omorât un pieton în vârstă de 50 de ani." Şi imediat îţi vine să te uiţi în sus, chiar dacă nu te afli în preajma unui bloc cu zece etaje....

Dacă, după zilnica bombardare cu astfel de ştiri-trăznet, nu înnebuneşti, te laşi resemnat în voia proniei cereşti. Încerci să te împrieteneşti cu ea sau, eventual, să te-ntorci în genunchi la ea, cerându-i iertare. Dacă reuşeşti să restaurezi această legătură fără surle şi trâmbiţe, fără să ajungi un fanfaron, eşti un fericit. Dar nu strică nici să înţelegi că nu e nimic de înţeles în afară de acest joc de-a şoarecele şi pisica - exact ca-n Ivan Turbincă (de Ion Creangă) sau A şaptea pecete (de Ingmar Bergman).

Portretul unui necunoscut: Mircea Săucan

Volumul Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, se doreşte „nu o monografie, nici o carte dialog, nici o lucrare critică, ci un hibrid”, un puzzle din „elemente reale plus fabulaţii”, cu evenimente ce nu sunt urmărite cronologic. Fantasmele şi adevărurile sunt povestite de Mircea Săucan - un cineast-scriitor „şicanat, cenzurat, interzis cum n-a mai fost niciun alt regizor român”, un biet om „supt vremi”, nici înrăit, nici doborât de înfrângeri, „îmbolnăvit şi îmbătrânit de vremurile în care trăise”. Autoarea recunoaşte că demersul este „impudic şi necinstit”: cum să scrii despre viaţa de 74 de ani a unui om „atunci când tu ai 30 şi greşelile, ca şi victoriile îţi sunt încă puţine”? Îi lipsea perspectiva – „nu istorică ori politică, ci omenească”. Din fericire, Iulia Blaga este o luptătoare şi avea să biruie premizele potrivnice.

Primele pagini ne familiarizează cu background-ul Săucanilor: „tatăl român – nepot de ciobani care făceau migraţiunea până la mare şi reveneau acasă de Crăciun colindând; mama evreică de origine maghiară”. Întrebat de viitoarea soţie: „Sandule, ce eşti tu?”, tatăl regizorului răspunde: „Eu sunt om”. De aceea şi fiul ce se va naşte, Mircea Săucan, va spune, parafrazând ultima replică din Rinocerii lui Eugen Ionescu: „Am încercat să rămân om”. Capitolul „Vrute şi nevrute” înregistrează o mărturie simptomatică în acest sens: într-o zi, la începutul anilor 70, Săucan se afla la Union („Sfânta Uniune între Inimă, Alcool, Iubire, Prietenie, Creaţie”) cu soţia (Juja) şi un prieten de familie (Mihai Creangă). De la o masă alăturată se apropie de ei un „demon roşcat”, regizorul Lucian Pintilie, care-l întreabă direct, frumos, clar, să audă toată lumea: „Spune, Săucane, tu eşti jidan sau nu eşti jidan?” Răspunsul a venit clar, precis şi fără perdea: „Mama mea e evreică, tatăl meu e român, iar tu du-te-n pizda mă-tii!” Apostrofat de Mihai Creangă („alb la faţă”), regizorul Reconstituirii continuă: „Ei, acesta-i semn că-l iubesc că e jidan”. În ciuda tuturor aluziilor la originea sa etnică „pestriţă”, Săucan spunea: „Nu sunt anti-român. Sunt anti-huligan şi antifascist”.

Capitolul „Auschwitz-ul meu” descrie întâlnirea providenţială dintre adolescentul Săucan şi un colonel misterios („un intelectual din România”) pe care nu avea să-l mai vadă niciodată după evenimentele din august 1944. Paraşutat într-o pădure din apropierea casei unde locuiau părinţii săi, necunoscutul bărbat îi citeşte, profetic, „linia vieţii” astfel: „Tu, când o să fii aici, o să doreşti să fii în altă parte. când o să fii în altă parte, o să doreşti să fii aici. Niciodată n-o să ai o stabilitate totală.” Apoi îi povesteşte „despre suferinţa acestui pământ, despre durerile pământului de sute de ani, durerile lumilor, continentelor”. Îi vorbeşte „de cărţi, despre cosmos, despre puterea care zace în materie, în stele, în universuri”. Acest om, căzut parcă din lună, „era o enciclopedie zdrenţuită; nu mai avea practic haine...totul era rupt pe el”. Se urcau împreună în copaci să culeagă cireşe amare. Se aplecau în genunchi să găsească ciuperci: „Îmi arăta ciupercile comestibile, ciupercile otrăvitoare. Omenii comestibili, oamenii otrăvitori.”

Creaţia lui Mircea Săucan numără 4 lung-metraje (Când primăvara e fierbinte, Ţărmul n-are sfârşit, Meandre, Suta de lei), 2 poeme lirice (Pagini de vitejie, Pe drumul libertăţii), 1 poem metraj mediu (Le Retour) şi câteva scurt-metraje (Casa de pe strada noastră Alerta, Ziduri şi mâini, Un sul de ceară, Impresii din copilărie, Viitorul începe ieri-Ştafeta, Sub poalele Taborului). La început un foarte bun regizor pro-comunist (cu studii la Moscova), Săucan devine indezirabil „nu pe considerente ideologice, ci datorită structurii sale artistice şi talentului său deosebit”. Cu amărăciune, va povesti: „M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus”. Dar nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus. Filmele sale – insolite, revoluţionare stilistic, în perfectă consonanţă cu fenomenul nouvelle vague (Resnais, Godard, Antonioni etc.) - reprezentau un „seism puternic capabil să schimbe vechea configuraţie geologică a filmului românesc”. Ori nu se dorea aşa ceva.

Şi atunci au început şicanările, cenzura, interdicţia. A fost acuzat, pentru influenţele kafkiene din filmul de debut (a cărui distribuţie a fost apoi strict limitată), într-o perioadă când, pentru orice asociere cu literatura lui Kafka, se primeau ani grei de temniţă. Al doilea lung-metraj, Ţărmul n-are sfârşit, i-a fost oprit de la difuzare datorită unor „interese de stat”, în urma schimbării politicii României faţă de URSS. Dar, nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut şi l-a transformat treptat într-o persona non grata. Dacă nu putea fi atacat pe motive de ideologie, i se găseau vini imaginare şi era acuzat pentru „folosire nejustificată de fonduri”. Extraordinara modernitate a stilului din Meandre (1966), poezia formelor în alb-negru din acest film aluziv ce conţine „nu simboluri, ci esenţe” a şocat breasla regizorală de la Buftea. Sergiu Nicolaescu, pe atunci rising an authoritarian director, i-a spus-o în faţă, direct: „Mă, Săucane, s-a terminat cu tine. Eşti scos din ring. Scurt. Ai luat K.O. după Meandre şi nu te vei mai ridica niciodată.” … Filmul a fost scos de pe ecrane ca „în ring” să rămână loc doar pentru autorii de blockbusters ca Nicolaescu, Mircea Drăgan, Mircea Mureşan etc. şi pentru cei care, într-o formă sau alta, acceptau la règle du jeu. Replica regizorului, peste ani, consemnată în cartea Iuliei Blaga: „Interesant că nu m-a jidănit. Poate că nu era antisemit, dar asta nu înseamnă că nu-i huligan de alt soi”. Suta de lei (1971) a fost conceput şi filmat chiar în perioada „Tezelor din iulie”, pe când Nicolae Ceauşescu începea o „revoluţie culturală” de inspiraţie maoistă. Din ordinul Elenei Ceauşescu şi al lui Dumitru Popescu (zis „Dumnezeu” – nomenclaturist, înalt funcţionar de stat, jucat un rol semnificativ în construirea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu) negativul a fost ars. Nu înainte ca directorul filmului, Constantin Roateş, să reuşească să tragă trei copii. Acest om „calm, stăpân pe situaţie” avea să fie principala victimă a filmului. La premieră s-a difuzat un alt film. „Filmul – scrie Iulia Blaga – a fost maltratat în cel mai josnic mod. Eroul nu mai murea la final, au fost scoase oile dintr-o secvenţă pur poetică, benignă, a fost eliminat până şi Buick-ul cumpărat de Studioul „Buftea” de la Lica Gheorghiu. Au fost adăugate lozinci, iar premiera a fost, de fapt, o anti-premieră tragică.” Lui „nea Tică Roateş” – „un om minunat, strălucitor în modestia lui , în cumsecădenia, în inteligenţa lui artistică” - i s-a făcut rău, s-a dus la punctul medical de la Buftea, a făcut infarct şi a murit la spital.

După momentul Suta de lei (interzis chiar şi în varianta maltratată de cenzori), Mircea Săucan se refugiază în filmul documentar şi în literatură, iar în 1987, pleacă în Israel de unde nu se va mai întoarce. Hârtia i-a dat atunci libertatea pe care banda de celuloid nu i-o mai permitea. Volumul Iuliei Blaga conţine proza lui Săucan, Izidor Mânecuţă, precum şi numeroase „pledoarii despre om, regizor, scriitor” şi recenzii din presa internă şi internaţională, semnate de: Radu Cosaşu, Sorin şi Gina Vieru, Dan Nuţu, Victor Iliu, Nicolae Mărgineanu, Călin Stănculescu, Dorel Dorian, Alice Mănoiu, Horia Lovinescu, Henry Chapier, Marcel Martin, Pasquale Favretto, Ado Scagnetti, George Littera, Ioana Pârvulescu ş.a.

Filmele lui Mircea Săucan - „puţine, dar cu mult în ele”, iconoclaste, dar fără ostentaţie - nu pun în pagină evenimente, ci stări. Regizorul explorează psihologia sinuoasă a eroilor, jocul ei labil, senzaţiile personajelor. Pentru astfel de filme ochii spectatorilor trebuie curăţiţi. Ele se adresează unei priviri netede, nepervertite şi „nu stau alături de ale celorlalţi oameni”. Firul narativ („povestea”) trebuie să fie articulat de către spectator din numai câteva elemente. „Acest lucru – avertiza George Littera - presupune scoaterea lui din obişnuinţa de a privi doar întâmplările, de a i se da totul de-a gata, presupune desigur o familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopări, pe alunecări de spaţiu, pe translaţii temporale…”

Chemarea mării

Mă sună azi TG să-mi dea o veste întristătoare. Amicul nostru comun, Cosmin, este dat dispărut în apele Mării Adriatice, de trei zile. Ziarele spun că, aflându-se în larg, a fost surprins de o furtună pe când făcea windsurfing. Unele surse (portalul local de ştiri) propun şi ipoteza că ar fi fost înghiţit de rechini.

Cu o lună în urmă am stat la taifas pe terasă la TG şi-am povestit despre Londra (pe care el & Crina tocmai o vizitaseră), despre cruzimea din tablourile religioase de pe pereţii bisericilor şi despre … „trăirea ortodoxă”. Cu o săptămână în urmă, chiar înainte să plece spre staţiunea aceea croată, Cosmin m-a sunat să-mi spună că ar vrea să cumpere o icoană ortodoxă cu Bunavestire. Iar toamna trecută am mers împreună la Sibiu să vedem montarea extraordinară a lui Purcărete cu Faust.

…Ce straniu magnet ne trage – fără să ştim - spre „dincolo”? Totul e bine şi e OK până în clipa nefastă când timpul nu mai are răbdare cu noi ... O dovadă în plus – a câta oare? – că raţiunea adevărată a lucrurilor este mereu tainică. Nu putem, oricât ne-am strădui, să explicăm totul, să facem ca totul să se desfăşoare după socoteala şi logica noastră. Cu fiecare om drag care pleacă în necunoscut dispărem, puţin câte puţin, şi noi. Romulus Vulpescu: "vine ziua să coboare discul meu solar / vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar / vine ora care doare, scrisă-n calendar".

Monahul cinefil

Pentru vremurile relativiste în care trăim, un monah cinefil şi iubitor de artă (literatură, muzică, pictură etc.), cultură şi ştiinţă precum Nicolae Steinhardt (1912-1989) este „profan” şi poate chiar „eretic” în raport cu idealurile bisericeşti şi ale monahismului răsăritean. Totodată, el este proscris şi de contemporanii săi agnostici, care, zeflemitori, îl consideră un „mistic” naiv şi patetic. În articolele şi în însemnările sale, Steinhardt nu oboseşte să arate că arta este „nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu”, un „imn de slavă a creaţiei”. Când este adevărată, afirma el în Primejdia mărturisirii, cultura – în care nu contenea să desluşească fondul moral, sensul, mesajul, cugetul - „nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi”.

Pentru evreul Nicolae Steinhardt, convertirea la ortodoxie – prin botezul clandestin din sinistra temniţă de la Jilava, la vârsta de 57 de ani – a reprezentat un „acces la fericire” şi o ieşire din starea de „neagră deznădejde”. Chiar şi după tunderea în monahism (în 1980) interesul acestui spirit viu pentru artă şi cultură nu a secat. Au contraire. Imediat după depunerea votului monahal, Steinhardt l-a întrebat pe duhovnicul său dacă mai are voie să scrie. Răspunsul acestuia a fost: „Nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult. Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu. Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Si sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm”. …Şi a continuat să scrie, înmulţindu-şi talantul. Volumele apărute încă în timpul vieţii (dar şi cele publicate postum) conţin – printre nenumărate impresii culturale, literare, muzicale, teatrale etc. – şi câteva comentarii insolite pe marginea unor filme de referinţă. Astfel, puţinele rânduri rămase de la Nicolae Steinhardt despre cinema surprind acele creaţii cinematografice ce admiră măreţia şi frumosul, păstrând contactul cu Misterul şi înfiorându-se în prezenţa Spectacolului.

Viridiana (ca, de altfel, întreaga creaţie a lui Buñuel), a fost adesea interpretat de critica mainstream printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, punându-se prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” (care – spun scepticii şi raţionaliştii - ar sufoca personalitatea omului), pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Abordarea propusă de Steinhardt (citându-l pe artistul plastic George Tomaziu, în volumul Jurnalul fericirii) scoate însă în evidenţă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii”.

În cadrul Festivalului de Film Britanic din 1969 Nicolae Steinhardt vizionează Blow Up. Copleşit de această „capodoperă”, un film „platonician, un Varlaam şi Ioasaf al cinematografiei”, se opreşte la grupul de mascaţi („îngeri vestitori”) ce apare la început, iar în secvenţa de la final joacă tenis fără rachete şi mingi, şi „te ajută şi te îmbie să treci prin vămile văzduhului în lumea inversă”. Filmul lui Antonioni, afirmă Steinhardt, „poate fi înţeles şi aşa, budhisto-creştin, platonician şi anti-fenomenologic”.

Contrar părerii generale despre „decadenţa”, „libertinajul” şi „gustul pentru profanare” al lui Federico Fellini, Steinhardt consideră că La Dolce Vita este „o bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin”. Nu pierde ocazia de a remarca „splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei” şi peştele („care, fireşte, e Ichthys”) din final, „mort de trei zile şi care tot vede, tras de pescari în năvod”, „ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător”. În fata blândă şi curată („Biserica cred”) din ultima secvenţă monahul vede o chemare pe care Marcello Mastroianni o ascultă pe jumătate surd („condiţia umană”), în genunchi. Sunt, de asemenea, comentate rapelurile constante de clopote şi cruci, precum şi scena falselor minuni („condamnate cu o tărie vrednică de marii părinţi anti-eretici ai veacului al IV-lea”). „Totul – îi scrie Steinhardt prietenului său, Virgil Ierunca, iar epistola se află inclusă în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi - vădeşte o uriaşă credinţă, o totală nostalgie a împărăţiei lui Hristos, o neîncredere în soluţia viciului foarte asemănătoare cu a lui Vasile cel Mare. Ce să mai spun despre arta cu care dezmăţul, agitaţia, superficialitatea sunt „comunicate” după cele mai rafinate mijloace, numai din plictis şi silă? A, numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate ridica piatra grăbită a nedreptăţii şi spune că e un film deşănţat (!) sau cu ţeluri de critică strict socială!” Concluzia: „O predică a unui sfânt părinte al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă, caldă, clocotitoare, necruţătoare, răscolitoare pagină de chemare christică.”

Retras la mănăstire de trei ani, Nicolae Steinhardt - devenit Monahul Delarohia – salută, în 1983, şi apariţia filmului românesc Probă de microfon (1980) de Mircea Daneliuc, pe care-l laudă mai ales pentru felul în care a surprins „degradarea şi mahalagizarea limbajului”. Dar „extraordinar”, „superior”, „senzaţional” şi „incomparabil” – ca realizare artistică („scenografie, cromatică, tonalităţi”), dar mai ales prin subiect - i se va părea Concursul lui Dan Piţa. „Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante”, „cel mai bun de la Reconstituirea încoace şi cu mult superior ei”, Concurs (1982) i se pare „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata Călauză şi amintind două din capodoperele artei mute: Ordet şi Patimile Ioanei d’Arc ale lui Carl Dreyer (ori mai recentele lucrări ale lui Pasolini si Zeffirelli)”. Exuberantul său articol despre acest film avea să apară – trunchiat înainte de 1990, integral după aceea - sub titlul „Fiul echipei” în volumul Critică la persoana întâi (la Editura Dacia din Cluj Napoca).

Ce a văzut Steinhardt în Concurs? Un film poetic, „alegoric, dar limpede, evident” despre „viaţa şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos”, un „îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic”. Ce presupune concursul de orientare („cuvânt esenţial, discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire”) turistică ? Însăşi „înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei”. Membrii echipei însă tocmai asta fac: „îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate” . Găina înhăţată de personajul Mitică (Gheorghe Dinică) şi de care în ruptul capului nu vrea să se mai despartă e tot un simbol „al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor; echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă”. Puştiul (Claudiu Bleonţ) – „un simplu muncitor ce poartă veşminte extrem de modeste, blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă”, „apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin)” – devine un fel de călăuză a echipei. El este arhetipul personajului pozitiv par excellence, „care nici o clipă nu s-a gândit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora. El, care „întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist” (omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi), nu-i poate „vindeca de orbire” şi „smulge din gropile unde ei înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat”. Ce bine le face? „Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără număr, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutăţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman.” Întrebările ce se impun: Cine va birui? Cine va câştiga concursul? „Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul.” Şi totuşi, de ce anume le pasă şi le arde? „De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul.” Dar timpul se scurge, orarul e drămuit şi – spune povestea - concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure („din viaţă, din temporalitate, cum ar veni”, adaugă Monahul, evidenţiind conotaţiile escatologice ale Concursului): ieşirea din pădure se produce concomitent cu Marea Explozie, „următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.” În fine, Monahul remarcă „profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone” ce urmăreşte să obţină contactul cu tragicul şi sublimul „mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc”. Şi tocmai acest contrast contribuie esenţial la „zguduirea spectatorului” ce devine tot mai conştient de adevărul că „distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă”. Finalul, după atâtea „şotii, năzbâtii şi dandanale”, ia aspect de tragedie, de şoc şi metanoie. Astfel, Concursul este pentru Monahul Delarohia „încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa”.

Pe Nicolae Steinhardt călătoriile şi incursiunile în lumea culturii l-au învăţat, aşa cum avea să afirme în Primejdia mărturisirii, că „străinul, a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Pentru el nici călătoriile şi nici intrarea în labirintul culturii nu au fost „pretext al unei dezrădăcinări”. Acesta poate fi, într-adevăr, un pericol pentru „cei fără temelie lăuntrică, cei versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi - mai puţin numeroşi, e drept – „contactul cu alte universuri nu este decât îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.

Nopţile mamei

Te chinuie nesomnul,

Durerea în oase.

Ai aprinde lumina

Şi-ai coase.

Dar dorm

Doamna şi domnul.

Un glas tămăduitor

Te cheamă

În sat

Lângă grijile humii.

Ieşi la balcon cu teamă

Ca la marginea lumii.

Aduni până-n zori,

În pârg,

Spice de neodihnă.

Lumini pe târg:

Mirişte străină.

(Grigore Vieru)

Pe drum alb, pe drum verde

Pe drum alb, înzăpezit

Pleacă muma.

Pe drum verde înverzit

Vine draga.

S-o petrec pe cea plecând

pe drum alb?

S-o întâlnesc pe cea venind

Pe drum verde?

Două drumuri strânse-n tot –

Alb şi verde –

Împleti-le-aş şi nu pot

Cine poate?

Din inel, din flori de tei,

Gălbioară,

Se tot uită-n ochii mei

Suferinţa.

(Grigore Vieru)

Flash-forward

Azi, în penultima zi a lui Gustar, îmi răsună-n auz urarea telefonică a Monahului, de ziua Ralucăi (who’s just turned 30): să avem grijă unul de celălalt şi să ne creştem copiii frumos, ca să ne fie sprijin şi bucurie la bătrâneţe. Şi, pentru o clipă, mi s-a părut că sar peste ani şi trăim ceva asemănător cu povestea din Tokyo Monogatari: îmbătrâniţi de griji, suntem înconjuraţi amândoi de dragostea copiilor noştri. Asemănător, căci în flash­­-ul meu proleptic, anticipator, erau chiar copiii noştri, nu o rudă prin alianţă (nora), cum se întâmplă în filmul lui Ozu.

Am fost (toţi trei, plus mama) la mănăstirea-oază din apropiere de urbea noastră. Tainic, am mai spălat tustrei din întinăciunea sufletească. Acolo, în acel locaş atât de homey, „toată grija cea lumească” e mai uşor de lepădat. Te simţi mai aproape de cer. Te încarci cu o stare tonică de wellness ca să mergi mai departe, ca să-ţi redeschizi acele supape ale vulnerabilităţii benefice fără de care izvoarele bunătăţii omeneşti – restauratoare, izbăvitoare - ar seca.

A few recurrent themes

Pomenirea tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul ne readuce în atenţie câteva recurrent themes: asceza (postul şi rugăciunea), impostura, banchetul şi crima, denunţarea fărădelegii, moartea violentă a drepţilor etc. Bisericuţa mainstream unde am fost azi de praznicul său mi-a amintit, proustian, de copilărie. Bunica mea pe linie maternă – odihnească-se în pace acolo unde e - mă mai lua cu ea la câte o slujbă în orăşelul ei. După treizeci de ani constat că timpul a conservat perfect chipurile din ramele de pe pereţi, covoarele persane multicolore, florile de plastic din vaze, cântările pioase à la „Oastea Domnului”. Cu toate rezervele pe care le-aş avea faţă de Horia Roman Patapievici, mă tem că afirmaţia lui din articolul A fi ortodox (o convorbire cu Costion Nicolescu) va rămâne multă vreme actuală în România: „Kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reşouri etc.) din bisericile noastre îţi rupe inima. Să îl tolerezi nu înseamnă decât o concesie făcută falsităţii, nicidecum o pliere la „credinţa populară profundă””. Iar biserica (sau mănăstirea) ortodoxă tipică, cel mai frecvent întâlnită în România, arată întocmai cum o descrie H.R.P.

Sigur, asta nu e totul. Din fericire nu e totul. Pentru că „libretul” liturgic, oricât ar fi de ridicol deformat, lălăit, edulcorat etc. trimite spre altceva. La o adică, dacă e altfel „orchestrat” sună divin. Te trimite spre o altă zonă. La fel, icoanele - reprezentările plastice „intruse”, puţin numeroase - dintr-o astfel de biserică standard trimit şi ele spre pictura transfigurativă, spre lumea frumuseţii restauratoare a icoanei bizantine, canonice. Şi exemplele pot continua. Deşi mulţi se poticnesc (încă?) de grotescul manifestărilor populare din bisericile mainstream, de resentimentele multor oameni „în uniformă preoţească” (sau monahală) faţă de modernitate, intelectuali, capitalism etc., merită căutată acea biserică ortodoxă ce valorifică izvoarele autentice ale dreptei credinţe. Merită aflaţi acei duhovnici preocupaţi sincer de mântuirea (nerisipirea, neîmprăştierea, nesmintirea) celor care le sunt fii duhovniceşti.

La urma urmei, mărgăritarele nu stau „la vedere”, ci trebuie dobândite (precum mântuirea) „cu sila”, prin îndelungi strădanii şi neprecupeţit efort.

Laudă iubirii

iubita mea, îndrăgostiţii sunt

averea ăstei lumi în legănare

chiar ce e slab, nevolnic, fără gând

devine-o clipă visător şi mare

proprietăţi de cer imaginare

deschid atâtea inimi cenuşii

palizi bătrâni devin frumoşi copii

şi flăcări se aprind în înserare

săracul cel mai hăituit de tot

crescut la umbra spaimelor în floare

bogat devine, fericit şi tare

şi mări de aur traversează-not

iubita mea, atâta bogăţie

ai revărsat în mine deodată

că în odaia mea întunecată

rodeşte lângă cer viţa de vie

(Lucian Avramescu)

De la drama la cabotinaj

Pe la începutul anilor 80 numele lui Claudiu Bleonţ (n. 1959) era pe buzele tuturor – cineaşti, critici sau spectatori de teatru şi film din România. L-au impus atunci rolurile din D’ale carnavalului; A douăsprezecea noapte; Caligula; Zbor deasupra unui cuib de cuci de pe scena TNB, dar şi activitatea de la Teatrul din Petroşani (în montări alături de Magda Catone şi Patricia Grigoriu): Anonimul veneţian; Într-un parc, pe o bancă; Un bărbat şi mai multe femei. După terminarea Cucilor…, în aplauzele care nu se mai sfârşeau, Florin Piersic – povesteşte actorul George Motoi pentru revista Cinema, în 1985 - îl lua de mână, îl săruta pe frunte şi-l împingea în faţă: „Bleonţ se supune modest. Băiat cuviincios, decent şi serios. Pare întotdeauna grăbit, pesemne că mai studiază şi acasă…E, cum s-ar zice, obsedat de profesie şi sperăm să rămână aşa, să nu-l ameţească, ca pe alţii, atât de timpuriu, succesul…”

Pe marile ecrane apare pentru prima oară în super hit­-ul autohton Fata morgana (1980) – un soldat tanchist, o apariţie episodică, nesemnificativă. Celelalte roluri de film ante 1990 – puţine, dar esenţiale – aveau să-l transforme într-una din cele mai îndrăgite prezenţe actoriceşti ale momentului: compoziţii nu atât de vârstă (ca în Rochia albă de dantelă), cât de caractere şi tipologii diverse, refuzând cantonarea într-un anume gen de roluri sau stil de interpretare.

În Concurs, apologul lui Dan Piţa din 1982, era un simplu muncitor în veşminte extrem de modeste, blând în gesturi, smerit cu inima şi cuminte la vorbă. A apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (aluzie la asinul pe care-a încălecat Iisus de Florii?) şi nimereşte într-un concurs de orientare turistică – o sarcină duminicală „de partid” căreia îi răspund angajaţii unei întreprinderi de stat. Puştiul său (căci, fiind cel mai tânăr, aşa i se spune) devine un fel de călăuză a concursului. Dar – scrie Nicolae Steinhardt – deşi „îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără număr, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutăţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic), nu-i poate vindeca de orbire şi smulge din gropile unde înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat”.

De o cu totul altă factură sunt celelalte roluri din filmele lui Dan Piţa ante-1990. În Dreptate în lanţuri (1983) e dezertorul Năstase care, dezamăgit în amor, îşi pune capăt zilelor. Îi lasă camaradului său Ion (Petre Nicolae) o ramă de tablou, spunând-i premonitoriu: „Să n-o vinzi. Să nu vinzi!” Apoi urcă pe o scară lungă, ce pare să ajungă la cer, pentru a-şi pregăti propria moarte prin spânzurare. În Pas în doi (1985) Bleonţ joacă un „Casanova fără vocaţie” (Eugenia Vodă), un strungar iscusit ce face facultatea la seral, sabreur şi D.J. în timpul liber, victimă a unui ménage à trois. În Rochia albă de dantelă (1989) este un neurochirurg ce poartă-n suflet ani mulţi o iubire neîmplinită pentru o fostă colegă de liceu care-i devine pacientă şi pe care nu o poate salva.

Fastă avea să fie şi întâlnirea cu Mircea Veroiu din 1983, la Să mori rănit din dragoste de viaţă: un tandem gen Don Quijote - Sancho Panza cu Gheorghe Visu, în care Horaţiu (jucat de Bleonţ) este un împiedicat, un naiv, aproape un fanatic, străin de liniştea şi siguranţa Puştiului din Concurs. Fragil şi cuprins de elan patriotic (suntem în Ardealul de dinaintea Marii Uniri) este şi Vasile Murăşanu din filmul lui Nicolae Mărgineanu, Flăcări pe comori (1988). Excentric şi cam imatur, personajul lui aduce a Buster Keaton (cel din The General).

După 1990, o nouă epocă şi o nouă ideologie aveau să se impună în România, într-un climat (încă in progress) de „tranziţie”. Incitante proiecte şi colaborări peste hotare, numeroase roluri secundare în filme comerciale (româneşti şi străine). Ameţit de succes, Claudiu Bleonţ lasă deoparte esenţele şi partiturile sofisticate, elaborate în favoarea filmului şi teatrului facil (cu câteva excepţii, printre care sigur se numără colaborarea cu Radu Nicoară la Polul Sud, cu Lucian Pintilie la O vară de neuitat, cu Liviu Ciulei şi cu Andrei Şerban la montările lor eveniment de la Bulandra şi TNB), a apariţiilor cabotine din telenovele şi diverse show-uri de divertisment TV cu mare priză la public.