Weekend a la Cluj

De Rusalii şi de Praznicul Sf. Treimi am ajuns, împreună cu Tatiana & Claudiu, la mănăstirea Ciucea din jud. Cluj. Impresionantă schimbare la faţă a fostului complex mănăstiresc proiectat de familia poetului Octavian Goga, devenit sub comunişti spaţiu muzeal. Aşa cum arată acum poate sta oricând alături de aşezământul monahal recent construit la Şinca Veche. Cele două Sf. Liturghii din paraclisul mănăstirii (master of ceremonies: Pr. I.G.) intră la categoria unforgettable. La fel şi plimbarea prin Grădina Botanică din Cluj, la fix o zi după proiecţiile cu Pas în doi şi Concurs – în prezenţa regizorului (Dan Piţa) – pe care le-am ratat. Clujul, ca şi satele din împrejurimi, din altă lume. Un fel de „stat în stat”, atmosferă budapestană, confort occidental.

Noblesse oblige

De Hariet Beecher Stowe am aflat prin 1984, o dată cu premiera în România a filmului englez Little Lord Faunterloy, versiunea din 1980 (starring Sir Alec Guiness) a romanului ei omonim. Puştiul era jucat de o dulceaţă de băiat Ricky Schroder, pe care îl văzusem cu vreo trei ani în urmă în The Champ. Tanti Anişoara, bibliotecară la Liceul „Electromotor”, mi-a scris atunci pe cartea proaspăt reeditată a lui Stowe, pe care - pe sub mână - mi-a procurat-o. Nu o mai am, însă mai port în amintire dedicaţia ei: „Lui Marian, cu nădejdea că va iubi întotdeauna frumosul şi adevărul.” Motorul de căutare a citatelor celebre la care m-am abonat îmi găseşte, randomly, acest motto semnat H.B. Stowe: „I am speaking now of the highest duty we owe our friends, the noblest, the most sacred—that of keeping their own nobleness, goodness, pure and incorrupt.” Despre datoria morală a omului (întru păstrarea nobleţii, bunătăţii şi curăţiei sale sufleteşti) vorbea şi Tarkovski: „Indiferent dacă sunt bune sau rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru: manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbândi.”

...Theodor a încheiat, azi, primul an de şcoală. Împreună cu şapte din cei opt colegi ai lui de clasă a participat la programul artistic pregătit de entuziastul său dascăl. Una din poeziile pe care le-a recitat a fost aceasta: O balanţă-am desenat / Dar de talere-am uitat / O privesc şi mi se pare / Că e litera T mare / Acum scriu cu mult elan: / Theodor, Teofil, Traian. Alături de el, ne dorim să conservăm în noi forever and ever nevoia de a lupta pentru datoria morală la care se refereau, între alţii, şi H.B. Stowe şi Andrei Tarkovski. Şi mai ales să reuşim să-i sădim în suflet zestrea cea mai de preţ pentru un om: dorul de libertate.

Soprana din excavator

4 iunie 2009, ora 21.00: ultima reprezentaţie din stagiune a Corului şi Orchestrei Filarmonicii Banatul susţinută într-o locaţie neconvenţională. După trotuarul din faţa Catedralei Mitropolitane, după malul râului Bega (vizavi de terasa Flora), după Aeroportul Timişoara şi Pădurea Verde (vizavi de Muzeul Satului), a venit rândul unui alt spaţiu în aer liber: platforma sediului DDM (Direcţia de Drumuri Municipale) din Timişoara, care îşi sărbătoreşte, în acest an, 50 de ani de la înfiinţare.

Pe o vreme mai degrabă răcoroasă, un public zgribulit (mult mai numeros dacă afară era mai cald) a urmărit un spectacol de proiecţii video, sunet şi lumină (Drumul muzicii) dirijat de Raymond Janssen (Olanda), cu arii celebre din opere şi highlights din diferite opus­-uri simfonice. Fiecare lucrare a fost prefaţată de un scurt comentariu redactat de cel căruia i-a aparţinut concepţia şi regia artistică (directorul Filarmonicii, Ioan Coriolan Gârboni) şi proiectat un ecran.

Inspirata găselniţă a show-ului: aducerea „la zi” a mesajului muzical prin costume, scenografie, pirotehnie. După momentul inaugural (Uvertura la opera Carmen de Bizet), o Polcă op. 269 de J. Strauss; nu a fierarului, ci a ... picamerului - zgomotoasa unealtă fiind incorporată ca un instrument în orchestră. Pe fondul Rapsodiei române nr.1 de George Enescu câţiva balerini au fluturat un fanion albastru – culoarea hip de când suntem în UE. Un intermezzo din Cavaleria Rusticană de P. Mascagni a făcut trecerea spre ariile lui Verdi: pe sonorotăţile din „Corul sclavilor” din Nabucco nişte muncitori îmbrăcaţi retro (însoţiţi de câţiva măgari aduşi de la zoo) mimau condiţiile de muncă din DDM de acum 50 de ani; în anti-teză, „Marşul triumfal” din Aida a devenit fundal pentru parada uneltelor moderne ale întreprinderii aflate la ceas aniversar. Roabe, escavatoare şi camioane sofisticate s-au perindat prin faţa noastră – unele executând piruete – pentru ca, din cuva unui excavator (tapetată cu o catifea roşie) să iasă, ca o zână albă, soprana Diana Pap, interpretând aria „Regina nopţii” din Flautul fermecat de Mozart. Secvenţa următoare ni l-a adus pe tenorul Marco Borella (Italia) îmbrăcat în costum de muncitor, îndrăgostit (pe notele din O, sole mio de Ed. di Capua) de ... „Regina nopţii”, care, din cuva-balcon îi asculta serenada. Împreună au mai cântat Non ti scordar di me de E. de Curtis. Lied-ul lui Solvejg din Peer Gynt de Grieg a pregătit trecerea spre momentul final: Dansul săbiilor de Haciaturian, în care patru „muşchetari” se luptau cu un ... motostivuitor nervos. Atât de nervos, încât – de senzaţie - se tot ridica pe două roţi şi, asemenea unui dragon, scotea pe nări nu flăcări, ci ... foc de artificii.

La final, tenorul italian a bisat cu „Nessun dorma” din Turandot de Puccini. Pe ultimele note a izbucnit un electrizant fireworks display care, vreo 2-3 minute, a făcut deliciul publicului - al copiilor (ce au primit în dar cisterne şi camioane de jucărie dintr-o roabă) şi al multor adulţi redeveniţi copii în timp ce feeria de lumini colora cerul. Game over.

Omul din om

Orice călăuză are un învăţător. Călăuza Călăuzei din filmul lui Tarkovski (Stalker) avea o poreclă: Mistreţul. Aducea ani de zile oameni în Zona interzisă – atunci nu-i spunea nimeni Mistreţul, ci Învăţătorul. El i-a deschis ochii celui care – înfruntând obstacolele şi patrulele Poliţiei - se încăpăţânează acum să-i ducă în Camera Dorinţelor pe cei mai nefericiţi dintre oameni. Acolo, cea mai adâncă dorinţă a omului, fără de care el nu poate trăi, se împlineşte. Mistreţul însă a distrus florile din Zonă. Le-a făcut una cu pământul, însă mirosul mai dăinuie. Ceva însă s-a petrecut în sufletul Mistreţului: „o ruptură” - crede Stalker-ul. „Însă - a adăugat el - mai degrabă a fost pedepsit.”

La intrarea în Zonă Stalker-ul se retrage puţin să rămână singur, într-un loc cu iarba înaltă, flori şi mai ales cu stâlpi de telegraf în poziţie oblică, foarte asemenea unor cruci. La o oarecare distanţă se vede o clădire unde – vom afla mai târziu – este Camera Dorinţelor. Călăuza se trânteşte în iarbă şi se lipeşte de pământ. Corpul său pare a fi o componentă a locului. Gestul său este foarte asemenea unei rugăciuni. Cei doi „clienţi” ai Călăuzei (Scriitorul şi Profesorul) comentează vocaţia celui care i-a adus în acest loc miraculos şi ciudat. Însă, întocmai ca evreii de pe vremea lui Iisus, şi-l imaginau altfel pe îndrumătorul lor: „Ciorapi de piele, un echipament impresionant din piele neagră, înfăţişare de zmeu” – spune Scriitorul. Profesorul adaugă: „Biografia lui e şi mai impresionantă. A fost închis. A fost traumatizat aici. Are şi un copil infirm – o victimă a Zonei: fetiţa nu umblă.” Scormonitor, Scriitorul amator de subtilităţi stilistice, îşi întreabă camaradul de drum: „Dar ce e cu Mistreţul acela? Cum adică a fost pedepsit?” Profesorul îl lămureşte: „Într-o bună zi, după ce s-a întors din Zonă, s-a trezit bogat. A căpătat o avere imensă peste noapte, iar peste o săptămână s-a spânzurat.” De ce? Răspunsul îl dă Scriitorul, cu un acru cinism: „A înţeles că aici se împlinesc numai acele dorinţe de importanţă vitală, numai ce corespunde structurii tale, care zace în tine şi te va dirija toată viaţa. Mistreţul n-a murit din cauza lăcomiei. A implorat, s-a târât în genunchi ca să-şi recapete fratele. A cerut viaţa fratelui său şi i s-a dat ceea ce i se cuvenea: un sac de bani, pentru că asta corespundea structurii sale.” E ca-n Oscar Wilde: „God punishes us in two ways: when He doesn’t grant our wishes, and when He does grant them.”

A room of one's own

Am găsit, în biblioteca finilor noştri, cartea de confesiuni a Monicăi Ferno, Talita Kurni - Înviind pe drumul Damascului. Am răsfoit-o şi am descoperit – printre descrieri ale escapadelor ei amoroase (abreviate, desigur) – câteva referiri la Pr. Ilarion Argatu de la Cernica. Am vorbit cu Monahul despre asta (la urma urmei, actuala monahie l-a văzut de sute de ori în montarea Karamazovilor de la Nottara, în care Monahul îl juca pe Alioşa) şi mi-a amintit de o discuţie pe care el a avut-o cu Părintele. Erau vremurile acelea tulburi din 1990 şi Monahul (pe atunci actor pe drumul Damascului) căuta soluţii politice pentru „mântuirea neamului românesc”...Puternică sintagmă, într-adevăr! Sub o formă sau alta e mereu prezentă şi - invariabil triumfalist - pusă-n vitrina actualităţii. Răspunsul Părintelui a fost cât se poate de ferm: „Nu există soluţii politice!” A repetat asta de câteva ori, tare şi răspicat: „Nu înţelegi că nu există nicio soluţie de ordin politic?” – un fel de remix al înţelepciunii patristice: „Dobândeşte tu pacea lăuntrică şi mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău!” ... Frumos spus, dar totuşi, trăim în cetate, nu în pustie. Suntem, mai mult sau mai puţin, virusaţi de modernitate (tendinţa spre confort, spre gadget-uri tehnologice de ultimă generaţie etc.). Este din ce în ce mai greu (dar nu imposibil) de găsit ceea ce Virginia Woolf numea a room of one’s own. Şi totuşi aici e scăparea: în felul în care reuşim să trăim (vorba lui Franky Schaeffer) starea de dacing alone. Şi să ne bucurăm de acel somn liniştit pentru care, cu jumătate de veac în urmă, Nicolae Steinhardt a ales să spună anchetatorilor verde-n faţă: NU! atunci când i-au cerut să depună mărturie mincinoasă. Ştiind bine că acest răspuns îl va plăti cu ani grei de temniţă, ceea ce s-a şi întâmplat.

Scrie Monica Ferno despre reacţia celor din jur (familie, colegi de teatru etc.) faţă de convertirea ei: femeia, descoperind ea (prin anii 80) cărarea spre Biserică, s-a smerit şi (asemenea faptelor de căinţă ale lui Tobei, samuraiul „răspopit” din Ugetsu Monogatari, care a plătit scump visul său nebun de glorie şi mărire) s-a dedat la „munca de jos” - fără nicio nuanţă peiorativă. Tobei, aruncându-şi într-o apă zalele şi suliţa de samurai, se apucă – pentru întâia oară în viaţă - să lucreze pământul; râvnitor, nu conteneşte să sape-n brazdă, ca şi cum ar vrea – prin obosirea trupului – să se pedepsească pentru nerozia de a-şi fi părăsit nevasta (ce devine gheişă, după ce a fost violată de nişte soldaţi) ca să ajungă, prin fraudă şi crimă, samurai in chief. Monica Fermo face şmotru în biserică, înţelegând că prin aceasta (lucrul mâinilor, cum ar spune Părinţii Bisericii) începe să-şi răscumpere uşurinţa cu care se dedase la cele mai voluptoase plăceri trupeşti. Cei care au întâlnit-o, în primele zile de după Botez (ea fiind evreică), au crezut c-a luat-o pe arătură zdravăn. Când de fapt ea tocmai a început să se trezească, să-şi vină în fire, să fie făptură nouă în Hristos. ... Va fi trăit şi ea, ca fiecare om apăsat de povara păcatelor, nevoia de izbăvire a sufletului din temniţa în care, cu mintea rătăcită l-a împins. Se va fi rugat şi ea precum psalmistul David:

„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat.

Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune.

Când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele.

În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.

Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască.

Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul meu.

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.

Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte.

Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că s-au întărit mai mult decât mine.

Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne.

Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie.”

Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am:

„Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii”.

Zodia leului

În weekend, de Theodor s-a agăţat un virus şi s-a ales cu febră de până la 39.6C. Un mix de leacuri dofotriceşti şi leacuri pentru suflet i-a scurtat brusc inflaţia: în nici jumătate de oră teemperatura i-a coborât la 37C. Cât a contat partea fizică (bobiţele homeopate) şi cât partea metafizică (rugăciunea) nu vom şti niciodată. Cred însă că e nevoie de amândouă.

De 2 iunie, asistat de profesorul său Mihai Jereb şi înconjurat de părinţi & bunici, Theodor a susţinut cel mai lung recital al său de până acum: Eu sunt un copilaş (W. A. Mozart), Cimpoiul, Banul Mărăcine, Joc, Pavel din Banat (prelucrări folclorice), Quadril (J. Haydn), Anglaise (E. Richard), Cântec (B. Bartok), Bagpipers, Polcă (A. Gödicke), Marşul măgarilor (Anonymous). Gazda: clubul Lions, care s-a ofeit să-i acorde pe timp de un an sprijin material pentru învăţarea pianului. Onoraţi de gestul leilor de a-l ajuta pe Theodor, sperăm ca ajutorul lor să fie într-un ceas bun, cum se spune. Printre leii care ne-au „încolţit” (cu care ne-am givănit), în această seară festivă: C. Vaida („godfather”, principalul „vinovat” şi organizatorul proiectului), C. Gârboni (directorul Filarmonicii Banatul care a pus pe roate activitatea acestei instituţii în ultimii doi ani), L. Ionică (manager la TVRT) şi fostul meu coleg de gimnaziu & liceu, Fane Moldt. De Fane îmi amintesc – deşi au trecut 30 de ani de-atunci – că, spre deosebire de mine, fusese cu părinţii la cinema Capitol să vadă un film românesc a cărui premieră o aşteptasem cu nerăbdare luni de zile: Bietul Ioanide. O notă proastă (luată, probabil, la matematică) a declanşat atunci (prin 1981) un embargou pus de mama pe dusul la cinema. Am fost o vreme invidios pe Fane şi pe alţi colegi de-ai mei de clasă pe care părinţii i-au luat şi i-au dus la filme. Mai cu seamă atunci când se întâmpla ca ei să vadă producţii arty şi drame cu pretenţii despre măştile şi jocurile de culise din high class society de dinainte şi de după august 1944 - cum e filmul lui Dan Piţa după George Călinescu. Eu stăteam consemnat acasă (asemenea puştiului din Katok i skripka), jinduind să le văd cândva, după ispăşirea pedepsei...

Nodul gordian

Ultima reprezentaţie liturgică din stagiunea de primăvară-vară la capela noastră. Din păcate, scenografia ei (iconostasul bizantin, cu icoane despre care Tarkovski, în Offret / Sacrificul, spunea: „Fantastic! Ce rafinament deosebit. Câtă înţelepciune şi spiritualitate şi, totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune.”) rămâne, pe tot cuprinsul verii, sub obroc. Ciclul liturgic se va relua – dacă se va relua – abia din toamnă, când începe un nou an şcolar pentru elevi.

Duminica asta, prăznuirea celor 318 Părinţi bisericeşti ce au luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Atunci, în 325, s-a definitivat crezul apostolic, canonul scriptural şi s-a stabilit data când trebuie să cadă Paştele. Pomenirea acestor fapte nu s-a făcut oriunde, ci în cadrul cuvântului de învăţătură din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, articulată şi ea în acelaşi moment istoric (sec. IV). Practic moştenim învăţătura acelui veac în care Biblia avea să fie pentru prima dată cartea Bisericii, în care se rosteşte necontenit (în Răsărit) acelaşi crez şi se prăznuiesc Paştele la o dată calculată după aceeaşi lege de peste o mie şase sute de ani. Last, but not least, Crezul de la Niceea a lămurit chestiunea crucială (un adevărat nod gordian) referitoare la homoousios; prin ea s-a afirmat că Iisus Hristos este de aceeaşi natură divină cu Tatăl. De atunci Arie şi adepţii lui sunt puşi pe lista neagră a ereticilor. Vorba aia: ori albă, ori neagră. Iisus e „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” cu toate consecinţele şi implicaţiile pe care Ortodoxia le revelează progresiv celui sau celei care se încăpăţânează să rămână întru ea.

Hard rock

Amicul meu Lucian Mircu îşi încheie cel mai recent articol dintr-un fel de Time Out de Timişoara astfel: „La cinema e bine să mergi cu personalul, nu cu rapidul.” Aluzie la spiritul de fast forward al filmelor americane contemporane (că doar Hollywood-ul a cucerit lumea, nu?), dar şi la ritmurile mai lente, mai de tren personal, din filmele europene (sau de aiurea) ne-americanizate, ne-hollywoodizate. Energia demenţială din veacul ăsta e mai degrabă de tip rock (chiar hard rock), astfel că puţini îşi mai pleacă urechea şi-şi mai îndreaptă privirea spre „antichităţi”, spre ceea ce a fost cândva, once upon a time, în cinema. Dar numai în cinema? Să nu uităm că, bolnav de viteză, sfârşitul de veac XX ne-a pus în mână telecomanda. Mai departe îşi desăvârşeşte lucrarea el, cârcotaşul ascuns în coarnele antenelor TV.

Un sondaj de opinie de acum fix 30 de ani (publicat în Magazinul Estival Cinema 1979) arăta că televizorul este „un izvor de cunoaştere, de cultură, şi dezvoltare”, iar unii din cei intervievaţi spuneau: „Nu aş încerca să trăiesc fără televizor, ci mai curând aş încerca să trăiesc raţional cu televizor.” Hmmm... Asta se putea în condiţiile în care TVR avea doar două canale, din care doar unul cu acoperire în întreaga ţară, canalul 2 având o emisie redusă (Bucureşti şi împrejurimi). Programul de circa 12 ore pe zis (care, până în 1989, au devenit ... 2 ore pe zi) era strict controlat de cenzură. Nu era loc pentru violenţă (nu din aceea patologică de tip hardcore, difuzată azi în prime time, dar nici măcar pentru un film aşa-zis violent precum Reconstituirea lui Pintilie), pentru erotism şi nuditate, pentru limbaj licenţios şi pentru multe altele. Un alt telespectator pleda pentru folosirea civilizată a vizionărilor: „Să nu aruncăm vina pe televizor! Nu el e de vină dacă nu mergem la film sau nu citim sau nu mergem la expoziţii! Noi suntem de vină!” ... Încă o dată: erau, atunci, infinit mai uşor de suportat smintelile din unicul program al Televiziunii Române ori din cele câteva programe - ce-i drept, mult mai diverse, mai provocatoare - emise de televizunile ţărilor „vecine şi prietene”. Să navighezi acum prin jungla canalelor comerciale (când derizoriul, violenţa şi vulgaritatea duse până la extrem sunt suverane) şi să-ţi păzeşti sufletul de toate iluziile – care de care mai seducătoare – stârnite de plasma televizorului e cu neputinţă.

Folosirea civilizată atelevizorului e, dacă nu imposibilă, cu siguranţă foarte anevoioasă, acum când mesajele subliminale te seduc oriunde-ai zapa. Nu numai la cinema, dar şi la televizor mergem acum cu rapidul. Frenezia diabolică a ritmului gen MTV (filme şi chiar emisiuni de ştiri de super-acţiune, emisiuni de super-divertisment) te pregăteşte pentru pulsaţia fast forward a internetului, iar sirenele virtuale – vezi Zapping-ul lui Cristian Mungiu - te transformă, inevitabil, într-un voyeur. În joc nu e altceva decât integritatea sufletului nostru, cel atât de vulnerabil câtă vreme ochii noştri nu contenesc să vadă deşertăciuni (şi spurcăciuni şi sminteli fără număr), căci slobozenia – ne-o spun atât de limpede Părinţii Bisericii, în Pateric – omoară sufletele.

Mistuitoarea ta dorinţă

Secvenţa finală din Stalker (1979): Marta, fetiţa Călăuzei stă la masă şi citeşte dintr-o carte groasă, în care se pot zări numeroase bookmarks. Pe masă sunt trei pahare: unul gol, unul cu băutură şi unul cu resturi. Fetiţa închide cartea şi ridică ochii, ca şi cum ar încerca să memoreze nişte versuri (pe care tocmai le-a citit?). Se aude o voce de femeie recitând:

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Peste aproape 30 de ani, controversata muziciană Björk se inspiră din versurile lui Fiodor Tiutcev folosite de Tarkovski drept coda filmului său. Rezultatul: piesa The Dull Flame of Desire (feat. Antony Hegarty) inclusă pe albumul solistei din 2007, Volta.

The big picture

Marţi seara am fost cu Theodor la un recital susţinut de studenţii de la Conservator în sala Orfeum. Au cântat sonate de Debussi şi Faure (pentru pian & vioară) şi un opus de Franck pentru un cvintet (pian, viori, violă, violoncel). În ziua următoare am ajuns la un concert coral de cântări bisericeşti (majoritatea ortodoxe, dar şi apusene – a fost şi-un Mozart). Apoi am fost la cireşe în livada Pr. RN. Ghiftuiţi cu aceste bobiţe roşii - dulci, zemoase, coapte şi fără viermi – ne-am încheiat deplasarea cu o cină tradiţională românească.

Azi am găsit pe net un clip muzical din 1987, compus de Anton Şuteu şi cântat de Corina Chriac: Semn de întrebare. Dacă muzica lui Şuteu o primesc bucuros fără discriminare şi mereu dornic s-o reascult, piesele popularei soliste mioritice (cele vechi, ante-1990, pentru că activitatea ei ulterioară nu-mi trezeşte curiozitatea) le reascult doar selectiv: Valurile Dunării; Inimă, nu fi de piatră; Uită nostalgia; O clipă de sinceritate; Ce mică-i vacanţa mare; Vino, iubire-napoi; Mama, doar mama; Unde erai; Prin dragoste să nu treci fluierând. Descoperirea acestei piese în mega-depozitul de fişiere audio-video care este you tube a dat apă la moară nostalgiilor după „vremurile vechi”- mai bogate, zice-se, în acele calităţi de umanitate, ospitalitate şi umor blajin. Dacă ne gândim că, pe la începutul secolului XX, nostalgic a fost şi un scriitor modernist ca James Joyce (vezi nuvela The Dead inclusă în primul său volum de proză, The Dubliners), e cât se poate de limpede că sufletul omului a tânjit mereu după un „paradis pierdut”. Pericolul, când devenim nostalgici, e să pierdem din vedere the big picture şi să vedem, părtinitori, numai „jumătatea bună a paharului”. Iată, această melodie apolinică de muzică uşoară (şi altele asemenea), a fost compusă pe când în beciurile Securităţii din România încă mai erau torturaţi şi omorâţi în bătaie oameni de seama arhitectului Babu Ursu. Şi pentru ce? Pentru un amărât de jurnal veninos şi demascator la adresa cuplului dictatorial (arestarea făcându-se sub pretextul că „duşmanul poporului” deţinea ilegal vreo $ 17). Dar noua generaţie nu mai vrea să ştie nici de suferinţele mântuitoare ale mucenicilor (de atunci ori dintotdeauna) şi nici de acea artă apolinică şi luminoasă din vremea când ştampila cenzurii era dictată de o ideologie totalitară, nu de meschine interese financiare.

The Dull Flame of Desire

I love your eyes, my dear
Their splendid sparkling fire

When suddenly you raise them so
To cast a swift embracing glance

Like lightning flashing in the sky
But there's a charm that is greater still

When my love's eyes are lowered
When all is fired by passion's kiss

And through the downcast lashes
I see the dull flame of desire

by Fyodor Tyutchev

First meetings

We celebrated every moment
Of our meetings as epiphanies,
Just we two in all the world.
Bolder, lighter than a bird's wing,
You hurtled like vertigo
Down the stairs, leading
Through moist lilac to your realm
Beyond the mirror.

When night fell, grace was given me,
The sanctuary gates were opened,
Shining in the darkness
Nakedness bowed slowly;
Waking up, I said:
'God bless you!', knowing it
To be daring: you slept,
The lilac leaned towards you from the table
To touch your eyelids with its universal blue,
Those eyelids brushed with blue
Were peaceful, and your hand was warm.

And in the crystal I saw pulsing rivers,
Smoke-wreathed hills, and glimmering seas;
Holding in your palm that crystal sphere,
You slumbered on the throne,
And - God be praised! - you belonged to me.
Awaking, you transformed
The humdrum dictionary of humans
Till speech was full and running over
With resounding strength, and the word you
Revealed its new meaning: it meant king.
Everything in the world was different,
Even the simplest things - the jug, the basin -
When stratified and solid water
Stood between us, like a guard.

We were led to who knows where.
Before us opened up, in mirage,
Towns constructed out of wonder,
Mint leaves spread themselves beneath our feet,
Birds came on the journey with us,
Fish leapt in greeting from the river,
And the sky unfurled above…

While behind us all the time went fate,
A madman brandishing a razor.

by Arseny Tarkovsky

Adam

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.

„Asta e viaţa!” - a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam
L-a chemat la El, l-a sictirit dumnezeieşte
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

(by Marin Sorescu)

Once upon a time...an idol

-->

Fiecare vârstă cu idolii ei... În ceea ce mă priveşte, recunosc: primii zece ani de cinefilie mi-au fost acaparaţi de figura de „erou pozitiv” a lui Florin Piersic. Apariţiile sale dese în filme, la teatru şi televiziune, precum şi numeroasele spectacole de varietăţi l-au făcut extrem de popular. Încă de la începutul anilor 70 recunoştea (premonitoriu?) că îi vine tot mai greu să renunţe la „inevitabilele apariţii minore”, că s-a împrăştiat: „Am făcut un rol ici, unul dincolo, şi ce bine ştiu că e păcat să fug de la teatru la film şi de acolo la televiziune şi să nu prind, cu adevărat, şi bine, niciun iepure de urechi!...” După peste 50 de ani de activitate în teatru, actorul-vedetă încă mai priveşte nostalgic spre acele roluri din teatru care i-au adus „adevărata, sublima satisfacţie”.

Din rolurile în care interpretează personaje fără ascunzişuri, deschise, sufletiste, prietenoase ori justiţiare (în peste 50 de filme şi sute de piese de teatru) câte oare vor rămâne? Câte oare vor da seama despre dorinţa actorului de a se autodepăşi, de a nu se cantona într-o tipologie unidimensională? Din păcate, activitatea sa teatrală (de care îşi aminteşte cu drag şi recunoştinţă faţă de regizorul ce a ştiut să-l conducă din rol în rol: Alexandru Finţi) este prea puţin cunoscută celor care nu au prins spectacolele de la Naţionalul bucureştean. Cine să mai ştie azi de Mâşkin din Idiotul, de Lennie din Oameni şi şoareci sau de Mortimer din Maria Stuart, aşa cum i-a interpretat Florin Piersic? În schimb, compoziţia din Pedagog de şcoală nouă ori comedia sentimentală Visul unei nopţi de iarnă se păstrează încă în arhiva TVR şi au fost transpuse chiar pe suport digital.

Cât despre cariera cinematografică, cine mai stă să-i numere Mărgelaţii, haiducii, mercenarii, soldaţii şi marinarii din atâtea şi atâtea filme şi seriale de acţiune, de aventuri ori comedii în care a fost distribuit? Ecranul nu i-a prilejuit lui Florin Piersic întâlnirea cu un regizor de forţa şi intuiţia lui Finţi. Spre deosebire de Ion Dichiseanu (colegul său din aceeaşi zonă tipologică a junilor primi şi a justiţiarilor), care - în Suta de lei de Mircea Săucan - a lăsat la o parte măştile şi s-a jucat pe sine, „Ciocoflenderul” nu a avut şansa întâlnirii cu un regizor de film care să-l scoată din emploi, propunându-i nu un rolişor de compoziţie (cum e cel din Ultima frontieră a morţii sau, mai recent, din Fix Alert), ci o partitură solidă în tonalităţi tragic-groteşti.

Povestea Florin Piersic odată că, printre miile de scrisori pe care le primea, s-a nimerit să fie un aviz de pachet. Era după filmul Columna (1968), în care îl juca pe Sabinus, un ofiţer roman ce iubea o fata dacă şi rodul dragostei lor simboliza naşterea primilor români. S-a dus la poştă, unde îl aştepta un pachet de 800 de grame trimis de o fetiţă de 12 ani dintr-o comună de lângă Piatra Neamţ. Înăuntru se aflau nişte buruieni, o cămaşă de noapte şi-o scrisoare: „Dragă Florin, Am rămas atât de impresionată de accidentul tău, încât nu pot să-mi revin. Cum a putut bestia aia de Ciobanu Ilarion să te lovească peste ochi cu sabia?!” Fetiţa se referea la scena din grotă când Piersic-Sabinus e orbit de Ciobanu-Gerula. „Trebuia să fie mândru că-i faci curte fetei lui, nu să te lovească fără milă. Nu-ţi pierde curajul, speranţa. Bunica mea era să nu mai vadă deloc, dar spălându-se cu ceai din astfel de buruieni, i-a revenit vederea. Seara, înainte de culcare, spală-te atent cu ceai călduţ, apoi îmbracă-te cu cămaşa asta şi odihneşte-te. Aştept veşti. Te îmbrăţişează a ta veşnic admiratoare (chiar dacă eşti bolnav), Mioara.” ... Anecdota pare desprinsă din cartea biblică despre Tobit, iar leacul oferit de micuţa admiratoare pentru presupusa orbire fizică avea, poate, un tâlc şi-un „joc secund” ce se cerea altfel descifrat: singura, adevărata orbire este împrăştierea catalizată de enorma „priză la public”, ireparabil vătămătoare a „ochiului dinăuntru”.

Weekend cu mama

Vineri a.m. am fost cu Theodor & mama la Capitol, la un concert educativ. S-au prezentat câteva instrumente cu coarde: vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. S-a cântat din Mozart (Mica serenadă), Bach (Air), Johannes Strauss (Polka pizzicato, Le Marche de Radetzky), Dvorak (Humoresque), Joplin (The Entertainer), Schubert (Marş militar), Sherman (That's What Friends Are For / The Vulture Song) din The Jungle Book. Maria avea dreptate să le spună micuţilor melomani că oamenii trebuie să se pregătească pentru a asculta muzica, să-şi facă în prealabil ordine în gânduri şi-n simţăminte pentru a primi în suflet bucuriile muzicii. Seara, puţin înainte de miezul nopţii, au trecut pe la noi Marius & Lavinia. Marius e medicul de familie al ordinatorului nostru şi-a venit cu trusa medicală pentru a-l doftorici. I-a aplicat nişte gerovital (în limbajul de specialitate IT asta se cheamă formatare şi reinstalarea tuturor aplicaţiilor) pentru a-i mări viteza de reacţie şi, după vreo patru ceasuri de intensive care, computerul nostru e parcă mai feciorelnic, mai sprinten.

Weekend-ul ăsta mi-a demonstrat în mod practic importanţa unul arbitru atunci când apar blocaje de comunicare. După o discuţie mai aprinsă cu mama, i-am propus să vină cu noi trei, sâmbătă a.m., la „magazinul de vise” pentru a se mărturisi, pentru ceea ce englezii numesc a fresh start. Zis şi făcut. (Ce-i drept, e drept: crucială este şi întâlnirea cu arbitrul, recunoaşterea sa; nouă ni s-a rânduit să-l găsim sau, mai bine zis, să fim găsiţi de el.) Nu ştiu dacă mama a mai recurs până acum la această metodă terapeutică din ce în ce mai uitată, mai demonetizată (însă metamorfozată pragmatic în lumea occidentală sub forma şedinţelor de psihanaliză): spovedania. Cert este că minunea s-a-ntâmplat acum, în A.D. 2009. M-am gândit, involuntar, la secvenţa mărturisirii acelei contese din filmul lui Robert Bresson, Jurnalul unui preot de ţară. A fost o premieră şi pentru Theodor, care pentru întâia oară s-a mărturisit „oficial” unui preot. A doua zi aveam să ne împărtăşim la capelă, toţi patru, în Duminica Orbului. Ospăţul de azi este – aşa cum scrie în Galateni 5: 22-23 - o chemare la dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie. Cum vom şti să ne folosim de-aici înainte, fiecare din noi, de „lumina cea adevărată” şi de „adevărul cel ceresc” din împărtăşirea noastră e şi asta o taină. La vremea cuvântului de învăţătură (the sermon), Gabu M ne-a vorbit – cu mult pathos - despre „sfinţii închisorilor” din perioada comunistă, care au trăit ceva foarte asemănător cu cele cuprinse în Faptele Apostolilor 16: 16-40 – pericopă citită în Apostolul de azi.

În acest weekend m-au înduioşat – now, more than ever ­– versurile lui Blaga din poemul despre leagănul copilăriei sale, în care, spune el, „o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat întâiul somn şi poate-ntâiul vis”. Şi sufletul mi s-a umplut de nostalgia sfâşietoare a poveştii lui Sokurov din filmul său, Mama şi fiul.

Japanese style

1987. În sala #1 a urbei am văzut prima oară Cei şapte samurai. Importurile de filme occidentale s-au redus drastic după 1983, astfel că pe lângă filme din lagărul socialist, la cinematografe rulau copii noi ale unor filme de arhivă. Am văzut capodopera lui Kurosawa împreună cu un coleg de clasă. Pe cât eram eu de încântat de acest film-spectacol (pentru care samuraii şi luptele erau doar un pretext), pe atât de plictisit era nefericitul meu coleg. Mă mir că nu m-a linşat. E clar că aşteptările îi fuseseră înşelate.

În aceeaşi sală unde, în 1987, aveam să-i văd proiectaţi pe ecran pe samuraii lui Kurosawa, am urmărit marţi seara câţiva luptători de kendo, acompaniaţi de percuţionistul Doru Roman. A fost o „seară japoneză” la care au participat şi doi dansatori din trupa Pass Partout a lui Dan Puric.