Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi
Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.
(Lucian Blaga)
respirăm până când ne ia dracu
ce se petrece în acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zău, dacă n-aş da oricât să aflu
(Lucian Avramescu)
femeia este singurul lucru care contează
femeia este singurul lucru care contează
cu trupul ei în braţe
poţi traversa un ocean
chiar dacă nu ştii să înoţi
decât în apele ochilor ei
fără femeie
limuzina noastră este o căruţă hodorogită
contul la bancă scade chiar dacă este în creştere
prietenii sunt
plini de pojarul trdării,
în vinul scump mişcă mormolocii
o ai
îţi cântă privighetoarea în coşul pieptului
te îmbraci în haine de puşcărie fericit
cum ai pleca la nuntă,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar dacă-ţi fluieră vântul prin găicile sociale:
te calcă trenul
şi o şoaptă dacă ţi-a rămas întreagă
parcurgi literele numelui ei
gata să urzeşti planuri de viitor
când de aproape te pândeşte o morgă de lux
femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi înlocuit decât de sinele său
pielea ei ştie toate graiurile
fericirii universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi învingem crizele mondiale
iată de ce cred că
ştiinţa ei
de-a ne face fericiţi sau nefericiţi
îi dă dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufleteşti
femeia domnilor - pentru a nu vă plictisi -
femeia cu pielea ei
care ne învaţă alfabetul orbilor,
cu mereu întoarsele ceşti ale sânilor
în care noi nu ghicim niciodată, nimic,
femeia
cu toata argintăria surâsului său
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care contează
domnilor
(Lucian Avramescu)
Attended the Liturgy performed by PS, in a central, overcrowded church – well, a smaller cathedral, compared to the Metropolitan Cathedral. Before entering the building, I see a note on the church etiquette. One of the points there says that each parishioner (church-goer) is encouraged to pick at least one word of advice from the services & sermons, to apply it to their life and then to spread it. What have I picked up from today’s service and sermons? If I pretend for a while not to be thinking too much of how closely some priests resemble politicians when they give well crafted sermons, I suppose I could say that I was somehow moved by PS’s few words when we briefly met, right after the Liturgy. I was approaching him to get some blessed bread, he saw me and said that I should make a wish (and perhaps he should make a wish as well, he added), as today is a glorious feast. I look it up and here is what I find out: November, 25th: Apodosis of the Presentation of the Theotokos into the Temple.
I can’t help remembering Stalker’s main point: modern people do not know anymore what to ask for. The purely child-like simplicity of the strange aristocracy, spiritualism and wisdom of Orthodox icons (which can bring together profundity and simplicity) has been lost nowadays. And, which is more devastating, we’ve lost the habit of praying – however sad this may sound to some ears. We simply don’t know how to pray – the skies are far too high. I really wonder whether there is a single member of the clergy who can sympathize with this. And a happy ending to this crisis is not easy to find. It isn’t that easy to put up with “the silence of God”, as Swedish director called it. Yet, Metropolitan Anthony Bloom [of Sourozh] said: “We must be prepared for a period when God is not there for us and we must be aware of not trying to substitute a false God. The day when God is absent, when he’s silent – that is the beginning of prayer. Not when we have a lot to say, but when we say to God: I can’t live without you, why are you so cruel, so silent?”
Should it be that all boils down to the nature of our problems, to how deeply we care for our own lives and farewells to life? Perhaps we could somehow mend things past by constantly thinking of our own ends, rather than seeking fun and pleasure…
End of November gift: our friend, Simona (living in A funny incident: on Wednesday evening Simona phones and let us know they are in town. We fix a day to meet and I say that Friday and Saturday night are out of the question, as we have planned to go to concert then. I go on telling her about the location (“Capitol” hall), an ex-cinema – actually the no.1 cinema in our city for fifty years. And here comes the final blow: I tell her I am really happy about the conversion of that place into a concert hall, as it has been invaded by cheesy American movies only…The next moment I realize I am talking to an American citizen...Silly me – I tell to myself - I’m in big trouble now. The best I can do is rely on Simona’s sense of humour (which was to be of great help), on our long-lasting friendship, and I survive all right: she doesn’t take the offence. Still, I can’t be sure of what might happen next time I make a blunder …
Attended (together with Raluca and a well-behaving Theodor) the world famous Simphony no.5 („Resurrection”) by Gustav Mahler. It was a success, due to its conductor, too: Meïr Minsky. At some points, there were a few musicians from the orchestra who were playing from the hall rather than from the stage, others were playing from the doorway which led to the backstage - Stereo (if not Dolby Stereo) sound avant la lettre, one may say.
„Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii care schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.”„Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestease îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.”
„Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând sfătuitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucrul bun.”
„Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta fiind neadormit şi neputând să fie înşelat este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.”
(Antonie cel Mare)
“Pentru ce ar avea omul nevoie de atâta studiu?...Dar atunci putem întreba pentru ce ar avea omul nevoie de atâta aer de respirat? Nu vi se pare o risipă? De ce mâncăm zilnic? De ce există 5 miliarde de oameni de rase diferite şi religii insondabile, mai degrabă decât 5 mii, de o singură rasă şi o singură religie, câţi încăpeau în cetatea lui Platon? De ce este cultura inseparabilă de prezenţa în lume a omului? Dar sexualitatea? Dar moartea? De ce există ceva, mai degrabă decât nimic? Personal, voi aştepta liniştit momentul prezentării mele în faţa lui Dumnezeu pentru a afla răspunsurile adevărate la aceste întrebări pasionante.” (Horia Roman Patapievici)
Scaffolding (by Seamus Heaney)“Masons, when they start upon a building,
Are careful to test out the scaffolding,
Make sure that planks won’t slip at busy points,
Secure all ladders, tighten bolted joints.
And yet all this comes down when the job’s done,
Showing off walls of sure and solid stone.
So if, my dear, there sometimes seem t be
Old bridges breaking between you and me,
Never fear. We may let the scaffolding fall,
Confident that we have built our wall.”
Personal
“As a child, they could not keep me from wall.
And old pump with buckets and windlasses.
I loved the dark drop, the trapped sky, the smells
Of waterweed, fungus and dark moss…
Now, to pry into roots, to finger slime,
To stare, big-eyed Narcissus, into some spring
Is beneath all adult dignity. I rhyme
To see myself, to set the darkness echoing.”
În Germania nazistă, prin 1936, un evreu (Stefan Zweig) scrie o carte despre Sebastian Castellio – promotor până la moarte al libertăţii de exprimare, într-un ev întunecat de regimul totalitar instaurat de Jean Calvin (avea să plătească îndrăzneala de a-l fi contrazis cu preţul vieţii) şi eminent gânditor umanist, ce acorda mare importanţă toleranţei religioase în vremurile intolerante de la începutul Reformei. „Castellio şi Calvin sunt doar exponenţii unei antiteze invizibile, dar de neînvins. Indiferent cum vom denumi polii acestei permanente tensiuni – toleranţa contra intoleranţei, libertatea contra totalitarismului, omenia contra fanatismului, individualitatea contra automatismelor, conştiinţa contra violenţei – toate exprimă în fond hotărârea profund lăuntrică şi strict personală, specfică fiecărui ins în parte: omenia sau politicul, Ethosul sau Logosul, pesonalitatea sau colectivitatea. Teologia a fost doar o mască întâmplătoare a vremii.”
„Niciodată până acum nimeni n-a reuşit să impună, pe cale dictatorială, întregii planete, o singură filosofie, o singură concepţie asupra lumii şi niciodată nu va izbuti, deoarece spiritul va şti să se apere de orice robie, va refuza mereu să gândească în tipare comandate, să se banalizeze şi să se niveleze, să se lase supus mecanismelor şi totalitarismului.”
„Această Institution de Calvin constituie una din cele zece sau douăzeci de cărţi ale lumii despre care se poate spune, fără exagerare, că au schimbat cursul istoriei şi au transformat Europa.”
O dată cu recunoaşterea publică – forţată! – a catehismului lui Calvin s-a terminat cu „libertatea omului creştin” cerută de Luther: „Este exclus din biserică şi cult, fără nici o excepţie, tot ceea ce ar satisface sentimentele. După Calvin apropierea de Dumnezeu n-o realizează sufletul exaltat de artă, pătruns de mireasma dulce a tămâii, vrăjit de sunetele muzicii, sedus de frumuseţea chipurilor şi sculpturilor aşa-zis pioase. Adevărul stă în claritatea severă a spiritului, în cuvântul Domnului.” Deci: „Afară cu tot ceea ce amorţeşte sufletele de o bucurie extatică: muzica, zvonul orgii în timpul slujbei. La Geneva tac până şi clopotele bisericilor. Nu prin dangătul lor trebuie să-şi amintească adevăratul credincios de datoria lui. Evlavia nu are nevoie de exteriorizări, de jertfe şi daruri, ci doar de disciplină interioară.”...”Afară cu liturghia şi ceremoniile religioase, jos cu toate simbolurile credinţei.”...”Cu un gest brusc, Calvin desfiinţează sărbătorule din calendar.” „A te apropia de Dumnezeu prin extaz şi exaltare înseamnă trufie - acesta e tâlcul cel mai adânc al calvinismului.” „Poliţia de moravuri cunoaşte tot atât de puţin odihna sau uitarea cât Calvin însuşi.”
Rhetorical question 4evergreen: „Să fie cu adevărat imposibil ca între oameni cu frica lui Dumnezeu să existe concomitent o divergenţă de opinii, dar şi o unitate sufletească?”
Happy ending: „Mereu se va ivi un Castellio care să se răscoale împotriva lui Calvin oricare ar fi el, şi care să apere independenţa suverană a conştiinţei tuturor silniciilor violenţei.”
Gândurile cu care Zweig îşi va fi trmis, ca pe un message in the bottle, S.O.S.-ul au fost parcă născute de acelaşi mindset care l-a determinat pe Mihai Sebastian să încheie astfel cartea sa, Cum am devenit huligan (în care comentează reacţiile violente – atât din partea evreilor ultraconservatori, cât şi din partea românilor ultranaţionalişti/legionari – apărute după publicarea volumului său anterior, De două mii de ani): „Încredinţez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credinţă şi le va citi aşa cum ar sta de vorbă cu el însuşi. Nu-l cunosc pe acest tânăr şi nu ştiu unde este. Dar sunt convins că el există.”
“stinge-mi ochii: eu te pot vedea,astupă-mi urechea: te pot auzi,
şi fără picioare pot să merg spre tine
rupe-mi braţele, eu te cuprind
cu inima ca şi cu-o mână,
turteşte-mi inima şi creieru-mi te va pulsa,
şi dac-ai să-mi arunci foc în creier,
am să te port pe sânge”
(Rainer Maria Rilke)
despre sport & politică : „Nu sunt şi n-am fost niciodată un homo politicus. Politica şi sportul mă lasă complet indiferent, fără reacţii, inert şi aiurea. (...) Competiţia, înfruntarea corp la corp, lupta, înfrângerea, rivalitatea , toate la un loc mă lasă mai mult decât indiferent, îmi trezesc ostilitatea. Evident că în forul meu interior sunt solidar în secret cu cel care pierde, faptul că două persoane se înfruntă pentru a vedea care e cel mai puternic, cel mai agil, cel mai curajos, deci cel mai frumos, mi-a provocat de când mă ştiu un sentimentde refuz, de revoltă.”
I keep saying that I want to follow in the footsteps of James Joyce, who said he chose “silence, exile and cunning” in order to defend himself from the maddening world, but it seems I still have to work on in. Sometimes I seem to fall and engage in talks and disputes over issues that cannot be settled that easily. All in all: I still talk too much.“Dacă nu mă pot explica acelor care nu sunt ca mine, îmi pierd plăcerea de a mă explica celor care sunt ca mine.”
I totally agree with Somerset Maugham, who wrote:
“It is a dangerous thing to order the lives of others and I have often wondered at the self-confidence of politicians, reformers and suchlike who are prepared to force, upon their fellows measures that must alter their manners, habits, and points of view. I have always hesitated to give advice, for how can one advise another how to act unless one knows that other as well as one knows oneself? Heaven knows, I know little enough of myself: I know nothing of others. We can only guess at the thoughts and emotions of our neighbours. Each one of us is a prisoner in a solitary tower and he communicates with the other prisoners, who form mankind, by conventional signs that have not quite the same meaning for them as for himself. And life, unfortunately, is something that you can lead but once; mistakes are often irreparable, and who am I that I should tell this one and that how he should lead it? Life is a difficult business and I have found it hard enough to make my own a complete and rounded thing; I have not been tempted to teach my neighbour what he should do with his.” (The Happy Man)
And I definitely do believe, like Horia Roman Patapievici:
“Trăim într-o ţară în care nu răul este la umbra binelui, ci binele este la umbra răului; în care răul e normal, iar binele e excepţia. “
“Pe Dumnezeu nu îl cauţi decât după ce l-ai găsit. Unde trebuie căutat ceea ce nu ai găsit niciodată ?”
“Forma tipică a aberaţiei activismului politic ortodoxist este, la noi, legionarismul, adică justificarea etnică şi religioasă a asasinatului politic.”
“Singurul lucru care trebuie făcut este ca preoţii să se învrednicească cu adevărat, iar comunitatea religioasă a laicilor să se formeze şi să fie fraternă, comunitară.”
“Kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reşouri etc.) din bisericile noastre îţi rupe inima. Să îl tolerezi nu înseamnă decât o concesie făcută falsităţii, nicidecum o pliere la ‘credinţa străbună’”
“De la teologii de azi aştept să ia în serios, fără obişnuita retorică a unei predanii nepricepute, provocarea modernităţii, ceea ce înseamnă realitatea unei societăţi atee populată cu creştini de toate nuanţele (în ţările unde omul alb mai este încă majoritar).”
“Ortodoxia, ideal vorbind, este un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspândi şi unul de a primi miresmele, un mod de a fi în legătură cu lumea.”
“Nu mă regăsesc deloc în instituţia BOR. Dacă vă referiţi la trupul credincioşilor şi efectuarea tainelor, particip la ea în mod moderat. Instituţia numită BOR nu îmi stârneşte respect şi, de aceea, nu am încredere în ea qua instituţie.Preoţii noştri nu ştiu să fie împreună cu tine: ei de călăresc neglijent, de la distanţă, fără să se uite la tine, la persoana ta vie, concretă, irepetabilă şi fragilă – dar mereu cu ochii la banii tăi, în care se spurcă aproape toţi.”
“Asceza nu e numai bătutul mătăniilor. Şi căsnicia e o asceză. Filiaţia e o asceză. Boala e o asceză. Viaţa de om izgonit din paradiso terrestre e asceză. De aceea, la disperarea de a fi om există o singură reţetă: fii plin, fii viu, fii prezent (=creator) şi caută Prezenţa.”
So: silence, please + mind your wording, Mr. Teacher.
Rondeau Mort, j'appelle de ta rigueur,
Qui m'as ma maîtresse ravie,
Et n'es pas encore assouvie
Si tu ne me tiens en langueur :
Onc puis n'eus force ni vigueur ;
Mais que te nuisoit-elle en vie,
Mort ?
Deux étions et n'avions qu'un coeur ;
S'il est mort, force est que dévie,
Voire, ou que je vive sans vie
Comme les images, par coeur,
Mort !
Death, I cry out at your harshness,
That stole my girl away from me,
Yet you’re not satisfied I see
Until I languish in distress.
Since then I’ve lost all liveliness:
What harm alive, to you, was she?
Death, I cry out at your harshness,
That stole my girl away from me.
Two we were, with one heart blessed:
If heart’s dead, yes, then I foresee,
I’ll die, or I must lifeless be,
Like those statues made of lead.
(François Villon)
„Dumnezeu este al tuturor, este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi, al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor.” (Ioan Scăraru)
„ce sunt oamenii – mă-ntrebiun fermoar între deznădejde şi speranţă
o intrare spre ceva
spre viaţă, poate, spre generozitate poate,
spre moarte, poate;
mercurul sublimului urcă şi coboară în noi
după legi pe care nimeni
nimeni, chiar, nu le-a depistat
nici Newton, nici Pitagora,
nici Isus Cristos, nici Dostoievski.
ce sunt oamenii – mă întrebi
alicele cu care tragem
cu care ne vânăm în poligoanele planetei
şi pansamentele
de pe rana răniţilor
răniţi
cu noi înşine!”
(Lucian Avramescu)
Cu aproape douăzeci de ani în urmă aveam să cunosc un (pe atunci) distins inginer constructor proaspăt ieşit la pensie (şi care – de mai bine de zece ani - ne priveşte ironic zbaterea din cer), un om care mi-a trezit interesul pentru universul muzicii şi al literaturii: Victor Laudacescu. În toate discuţiile noastre - absolut fascinante – deplângea, ca un fel de leit-motiv,„generaţia în blugi” şi „tineretul în adidaşi” al anilor 70-80, prin comparaţie, spunea el, cu adolescenţii studioşi din perioada interbelică, tineri care, asemenea lui, apucaseră să dea bacalaureatul (examen care, promovat, reprezenta atunci o garanţie a calităţii intelectuale) înainte de ocupaţia sovietică din 1944. Descoperind cam tot în acei ani un scriitor de marcă precum James Joyce, aveam să constat că, la începutul veacului XX, în îndepărtata Irlandă, cineva resimţea la fel de acut nostalgia vremurilor (şi mai) vechi. În nuvela „Cei morţi” din Oameni din Dublin, Joyce îşi mărturiseşte şi el dorul după apusele vremuri când oamenii erau mai primitori, mai plini de omenie: „The generation which is now on the wane among us may have had its faults but for my part I think it had certain qualities of hospitality, of humour, of humanity, which the new and very serious and hypereducated generation that is growing up around us seems to me to lack.”
Dacă ne gândim că, acum vreo 2500 de ani, Socrate însuşi va fi spus: „Tinerii de acum îndrăgesc luxul, sunt prost-crescuţi, sfidează orice autoritate, nu îi respectă pe cei mai în vârstă, nu-şi ascultă părinţii şi îşi tiranizează dascălii.”, vedem cum conflictul dintre generaţii nu e nici pe departe o noutate, un produs al dezordinii vremurilor noastre. Fapt, într-un fel, îmbucurător, ce poate face mai suportabile eventualele frustrări ale celor ce o clipă uită că ei, frumoşii-adolescenţi, au – vorba poetului Lucian Avramescu – „ceva ce nimeni n-are: / incandescent tărâmul de candoare / şi pot să inventeze fără risc / al lumii de la capăt obelisc”.
“An abyss of fortune or of temperament sundered him from them. His mind seemed older than theirs: it shone coldly on their strifes and happiness and regrets like a moon upon a younger earth. No life or youth stirred in him as it had stirred in them. He had known neither the pleasure of companionship with others nor the vigour of rude male health no filial piety. Nothing stirred within his soul but a cold and cruel and loveless lust. His childhood was dead or lost and with it his soul capable of simple joys and he was drifting amid life like barren shell of the mood. Art thou pale for weariness
Of climbing heaven and gazing on the earth,
Wandering companionless…?
Nicolae Steinhardt despre Guica (sora lui Ilie Moromete din romanul lui Marin Preda, Moromeţii) în Monologul polifonic: „Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice. Nenorocirea pentru Guica nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut. Veninul e singura ei posibilitate de manifestare şi singura ei secreţie internă.Ca orişicare lucrare de adevăr, Guica deţine şi potenţialităţi pedagogice. Tipul uman „Guica” e, vai, răspândit în lume. Le revine celor necontaminaţi, nesubjugaţi de virusul totalitar al răului, să ia, când le apare în cale, cuvenitele măsuri profilactice.” (p. 285-287)
Chuang Zu (sec. IV BC) despre unitatea proceselor lumii şi „interfuziunea lucrurilor”: „Am visat odată că eram fluture, fluturând din aripi ici şi colo; un fluture în toată puterea cuvântului. M-am bucurat de libertate ca un fluture, neştiind că eram Chou. M-am trezit pe neaşteptate şi am fost surprins să fiu iar eu însumi. Cum pot eu oare spune dacă sunt un om care a visat că era fluture, sau dacă sunt un fluture care se visează om?...Aceasta se numeşte interfuziunea lucrurilor.”
.jpg)
