A delicate issue

Citesc, în E.Z., un editorial savuros (Marş pentru normalitate?) despre a delicate issue de pe la noi: condiţia de gay. Apreciez, la articolul scris de autorul Levantului, simţul umorului şi echilibrul (de care puţini alţii au dat dovadă, Steinhardt fiind unul dintre ei - vezi fragmentul despre monopolul păcatului trupesc) – atitudini ce lipsesc îndeobşte atunci când se pune pe tapet, de către românul de rând, chestiunea cu pricina:

A început de câteva zile - scrie Mircea Cărtărescu - GayFest 2008 şi noi, luaţi de valul alegerilor locale, nici măcar n-am aflat...Lasă că o să aflăm, poate cu vârf şi-ndesat, foarte curând, căci sâmbătă şi luni diverse organizaţii religioase şi/sau de extremă dreaptă vor pune şi ele de contrademonstraţii „pentru familie şi normalitate“. Cu ajutorul câtorva grupuri de cetăţeni indignaţ i, gata oricând să-i aplaude pe mineri şi pe toţi ceilalţi locuitori paşnici şi normali ai ţării, s-ar putea să iasă scântei. Şi nu doar pe spinarea veselilor băieţi de pe la noi sau a admiratoarelor poetei Sapho, ci, din nou, a noastră ca naţiune, a imaginii noastre de nu tocmai evoluaţ i şi toleranţi cetăţeni ai Europei. Dar, fireşte, ce contează detaliile astea pe lângă sfânta indignare a unor suflete curate împotriva celor ce vor să transforme plaiurile Mioriţei în Sodoma şi Gomora?
Căci poporul român, se ştie, n-a cunoscut niciodată practicile scârboase şi degradante la care se dedau aceşti degeneraţi, excepţie miraculoasă dacă ne gândim că, după datele ştiinţifice valabile în toate celelalte regiuni ale lumii, patru la sută dintre bărbaţi şi doi la sută dintre femei sunt pretutindeni homosexuali din naştere. Cum să ne mai îndoim că suntem un neam ales şi binecuvântat? Ciobanii din vârful munţilor, în curăţenia cugetului lor, preferau să-şi găsească leac aleanului în preajma mioarelor îndrăgite decât să se uite necuviincios unul la altul. Sub turcii vestiţi prin desfrânare ne-am plătit adeseori birurile cu băieţi abia ieşiţi din copilărie, dar le plângeam soarta cu lacrimi de sânge. La curţile domneşti vestite, ca a lui Radu cel Frumos, giuvanii nu erau prea numeroşi, în schimb destul de insistenţi, se pare. Cireaşa de pe tort e, fireşte, trista păţanie a popii din Povestea poveştilor, victimă colaterală a ciudaţilor ştiuleţi crescuţi în porumbul binecuvântat de însuşi bunul Dumnezeu. Căci, vorba ceea, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti... Cât despre rapoartele din armata de ieri şi de azi, ce vorbesc despre violarea răcanilor de către ofiţeri, ca şi despre cele ce se petrec în puşcării, chiar şi-n mijlocul neamului nostru neîntinat, sociologii ar avea destule de spus.
Nu e deloc în intenţia mea să-mi denigrez poporul. Dimpotrivă, toate acestea arată că suntem un popor normal, ca toate celelalte. Căci un popor fără homosexuali nu poate fi decât rezultatul monstruos al unei politici de exterminare. În epoca nazistă, pe lângă evrei, artişti modernişti şi ţigani, homosexualii erau şi ei consideraţi fiinţe degenerate şi au luat în consecinţă drumul cuptoarelor. Am văzut eu însumi, la Sachsenhausen, la nord de Berlin, sute de fotografii de homosexuali (cu stea roz în piept) ucişi în acel lagăr. În realitate, homosexualitatea nu este o chestiune de moralitate, ci un fapt deopotrivă biologic, social şi cultural, manifestat în toate timpurile şi la toate popoarele. Nu e o monstruozitate sau o anomalie, ci de multe ori, mai ales în societăţile intolerante, un stigmat infamant şi o sursă de mare suferinţă morală pentru cel care-l poartă. Există numeroase relatări despre oameni, unii celebri, care-au luptat întreaga viaţă cu sentimentele de culpă şi remuşcare căpătate de pe urma „anormalităţii“ lor.
Biblia, din care cei mai mulţi dintre cei care îi urăsc pe gay citează repetatele cuvinte ale lui Iehova către poporul evreu: „Să nu se afle homosexuali printre voi“, e o carte prea minunată, prea tulburătoare ca gândire şi expresie ca să fie vulgar redusă la câteva clişee. Povestea din Sodoma se referă mai ales la desfrâu, indiferent dacă homo- sau heterosexual. Căci printre gay există şi desfrânaţi, şi asceţi, ca şi printre „normali“: Da Vinci sau Wittgenstein, deşi invertiţi, au dus o viaţă ireproşabilă şi au fost spirite de o nobleţe de neatins. E păcat ca o carte atât de universală ca Biblia să genereze, cum a generat când a fost îngust interpretată, antisemitism, misoginie şi homofobie.
În ţările mai decente ale lumii, gay-ii, travestiţii şi lesbienele sunt priviţi ca nişte exuberante pete de culoare într-o lume uniformizată. Paradele gen Gay Fest, în unele locuri adevărate carnavaluri, sunt atracţii turistice şi ocazii de divertisment. Din păcate, mulţi dintre noi, cei din Estul împotmolit în prejudecăţi, nu avem faţă de aceşti oameni, oameni pur şi simplu, nici mai buni şi nici mai răi decât noi, decât cele mai primare reflexe de represiune.
N-am nicio îndoială că destui forumişti vor comenta, în urma acestui articol, lungimea părului meu în poza alăturată. Îmi pare rău să-i dezamăgesc: am fost de când mă ştiu cel mai banal iubitor de femei. Dar nu trebuie să fii evreu ca să condamni Auschwitz-ul şi nici negru ca să condamni Apartheidul. Ajunge doar să ai simpatie şi compasiune pentru semenii tăi, chiar dacă nu-ţi seamănă."

Sham Pearls for Real Swine

On my 25th birthday I was given a present I was to enjoy...a few years later. On that occasion, a friend of mine – an American Christian missionary to Romania, of Baptist kind – gave me a very thoughtful gift: a book by an American author / filmmaker I had never heard of before: Franky Schaeffer's Sham Pearls for Real Swine. Little did I know at that time that this very book was to help me immensely on my quest. I wouldn’t read it for about five years. Whenever I met my friend, I was asked if I had read it or not. My answer would always be the same: No. I had little interest in reading it as I leafed through it and thought it would be a piece of cheap religious (Evangelical) propaganda (lots of biblical references etc.). Yet, my friend warned me that the author (who had been an Evangelical Christian) recently converted to Eastern Christian Orthodoxy. That made no difference to me. The fact is that I myself had begun to gradually develop a great interest in reading the books by Nicolae Steinhardt (which helped me a lot in my understanding of Dostoyevsky and Tarkovsky). The Philokalia, together with other writings of the early Eastern Fathers of the Church (Paterikon) and various books of (Christian Orthodox) theology also started to be the flavor of the day for about a year or so. So, I somehow managed to make myself read Schaeffer’s book.
From the very first pages I was moved by his polemical tone and I was to realize very soon that he really had a point when he wrote about the Protestant and Catholic church being “largely unaware of its own cultural past. With each successive split and realignment within Protestantism, the church has moved further away from its cultural inheritance”, The Bible being now studied “through a filter of piety that castrates its virility” the artist “in this tasteless world” being “condemned for being ‘secular’ by the church and (…) ostracized by his or her non-believing contemporaries for being foolishly ‘religious’”. Frank Schaeffer openly criticizes the “Christian presence in the arts as “a return to middle American sentimentality, the kind of sentimentality that confuses virtue with niceness” for “in the arts there should be no segregation of secular and religious subject matter. Reality, like God, is one.” Where can the Christian learn about art then? “In the larger world, outside of the Christian ghetto – a ghetto that some Christians have created in a begotten attempt to find a sort of heaven on earth.” Why is that? Because “pious sentimentality has replaced robust virtue. In avoiding the arts, including many movies, some Christians, sadly, cut themselves off from a great deal of truth and beauty”.
What precisely is art to Schaeffer? “…the expression of the divine uselessness of beauty, truth and reality. Art is useless but far from meaningless.” What about beauty then? “I believe that beauty exists independent of the personal taste of the observer. In this sense aesthetics are as absolute as physics.” And what about political / religious art? “In genuine art, the expression of a particular religious, political, or human viewpoint is unselfconscious and is submerged in favor of expressing truths, common to the experiences of all mankind. (…) Therefore the idea of producing ‘Christian’ art, music, novels, plays, etc. as it is commonly understood by many earnest but misguided fundamentalists and evangelicals, is wrong. Art needs no justification. It has its own meaning. Art speaks with one voice: Mankind is special; mankind is transcendent in his spirit; mankind’s existence has eternal meaning. Art communicates in universal terms from one generation to the next. Observing and enjoying art gives deeper meaning to our love of God and God’s creation, humanity. Art thus leads us toward God.”

Who are “the killers of art”? “The truncated, dwarfish theology of American twentieth-century evangelical fundamentalism has ignored the art and produced many cultic groups who have succeeded, even in a free society, in erecting their own miniature Soviet Gulags of the mind. Petty, Gray, Lumpish, Small, Sterile, and Sad could be the names of the Seven fundamentalist dwarves who have labored to produce the current pietistic prison in which so many Christians apparently live.” Can art survive modern times? “The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers. We must battle against the politicization of art. We must produce, or at least work toward producing, works of transcendence in an age that no longer believes that this is possible – an age that has become fundamentally anti-Western, anti-heroic, and anti-human.”
Why is it that the gulf between creative writer and the public is so wide nowadays? It is – Schaeffer says – “our lack of a true culture. And fundamental to this is the disappearance of the sacred, always at the heart of any genuine culture – from ancient Athens to Victorian England (…) Only, it seems evident from the historical record, in the context of a true culture in which at the core is a deep and wise sense of the sacred are we likely to regain the vital conditions of progress itself, of faith in progress, past, present and future.”
What are “the best films” like? They “challenge, and leave us entertained, amused, uncomfortable, sometimes sad, never bored, perhaps angry”, although “Many movies are what magazines are to books, what pulp is to great fiction. They exist on film in a technical sense, but they are, like almost all television programs, merely entertainment formulas. They are not evil; they exist, just as McDonald’s hamburgers exist in a gastronomical limbo.” Then he draws an interesting parallel between the movie business and the church: “The movie business cannot be reformed from the outside anymore than the church”. In a tone which reminds me of Steinhard’s sense of humor, Schaeffer says: “Jesus knows you’re a jerk. There is no need to attempt to fool ourselves, let alone God.”
What a joy to have found some paragraphs that praise the works and endeavors of famous Orthodox individuals, such St. John of Damascus, “who powerfully defended the church against attacks from those iconoclasts in the eighth century who were denigrating the use of icons and artistic images (…) They deserve – Schaeffer says – our thanks. He, like a myriad of individuals in the so-called Dark Ages, stood up for art, beauty and aesthetic worship. He gives us an example, and there are many more besides. We can thank God for the faithfulness of the Orthodox Christians who, until the fall of Constantinople, preserved classical Greek and Roman thought as well as Christian teaching within the walls of the Byzantine Empire.“
The paragraphs about what a church should be and shouldn’t be like were are really powerful: “I believe that if the organized local church is led by a pastor who preaches obedience to Christ’s teaching by word and example, offers pastoral care, worship, and the Eucharist, practices the clear preaching of the gospel, affirms the real rules and instructions of God, and carries on the apostolic tradition, this church is in good order.” The more I read them, the more confused I became, as I knew Schaeffer was not an Orthodox while writing them, yet what he wrote was deeply Orthodox: “The faithful, local church and its true mission needs no justification, no dressing up. Just as artists should not seek to be evangelistically propagandistic, the congregation and minister of the local church do not need to be culturally ‘relevant’ in their worship. They do not need to incorporate contemporary art into their worship: second-rate mime troops, third-rate guitar playing, or modern dance at Mass. The formal church and its orthodox traditions are good in themselves; they are part of God’s creation and fulfill the need for Biblical instruction, the serving of the sacraments, teaching, and inspiration. (…) The church has been charged with explaining God’s rules and the way of salvation. It has not been instituted by God to be a soup chicken or a drama club or a dance company or a social event, a good movie, a self-help venue for A.A., or a place to practice the guitar in – let alone as a forum for the expression of ‘diverse opinions’ or as a place for ‘learning from other people’s traditions’. The last thing that the church should be is an institution that keeps up with the times or that strives to be fashionable. The church is the guardian of our souls and certain nonnegotiable truths. The church need not ‘dialogue’ with the world or its fashions. Instead it should teach by word and deed. The true church is not ‘relevant’; it is eternal. It alone can offer the blood and the body of our Savior. It should keep its altar uncluttered and its mission clear. It is right to call ourselves to the fight to restore orthodox traditions and Biblical integrity in the church. When the church sets out to serve God rather than the whims of men and women, it serves people best.”
What can the follower of the Truth do? He is free “to seek quality and integrity in the music he or she enjoys. He does not need to confuse the mandatory ‘god-words’ of Pietism with Truth. He can listen to Mozart instead of the Christianism of the so-called contemporary Christian music – usually nothing more than warmed over, second-rate ‘pop’ music.” He need not be “a strange, mystic oddity. He is a flesh-and-blood person – a real person who may curse when he hits his thumb while adding an extension to his kitchen, but does not blaspheme by saying ‘Praise the Lord’ unless he means it. He lets his yes be yes and his no, no.”
Schaeffer warns – for he who has ears to hear – about the insanity Pietism finally leads to: “a split personality in which reality, carved into incompatible parts, is believed to be at war with itself – a madness of guilt-ridden people, trying to out-do each other in their pietistic exhibitionism, people who directly disobey Christ’s instruction to not parade one’s spiritual life in public like a circus act. Pietistic evangelism, fundamentalism, and Catholicism, Left and Right, charismatic and reformed, have often turned Christianity into a sideshow. It is no wonder this looks crazy to the world at large. It is.”
How strange and mysterious life can be: I went back to my friend - who had enthusiastically hoped I would find in Schaeffer a friend (which I did) and had given me Schaeffer’s book (which led me to reading Daniel Clendenin’s Easter Orthodox Christianity. A Western Perspective, where I was to find out that Franky Schaeffer converted to Christian Orthodoxy soon after publishing Sham Pearls... and also wrote, as a fresh convert, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions) - as I was eager to talk about what I had read. My feed-back was not appreciated though, as my friend – as a „faithful Evangelist” - continued believing in the Sola Scriptura principle. Here again the old English adage proves right: One man’s meat is another man’s poison.

Naughty

Ieri am fost programaţi la o „şedinţă cu părinţii” la grădiniţa lui Theodor. Cele două educatoare (plus Mrs. Shrink) ne-au prezentat o serie de clipuri gen cascadorii râsului-plânsului cu Theodor, surprins în ipostaze nu tocmai onorante: când refuza să asculte şi să se integreze în activităţile de grup. Mai trebuie să lucrăm în ceea ce priveşte independenţa (să înveţe să se îmbrace singur, să se orienteze mai bine în spaţiu), comunicarea (în special cu cei de vârsta lui) şi...docilitatea. Trebuie să ne întâlnim din nou cu Ionuţ (învăţătorul de la şcoala Iris), ca s­ă-l punem – din nou - în temă şi să vedem ce e de făcut peste vară, în eventualitatea că îl vom duce pe Theodor la şcoală din toamnă. Educatoarele şi psihiatra s-au păstrat în rezervă, temându-se că Theodor nu este încă pregătit să se integreze într-un grup mai mare (de 10-12 elevi) şi în sistemul de învăţare pe care îl prespupune şcoala. De aceea ne recomandă să-l mai ţinem un an la grădiniţă. Nu din pricina capacităţilor lui intelectuale - zic ele - ci datorită unor tendinţe comportamentale încă neşlefuite. Vom vedea...

Filarmonica a prezentat un portret componistic Horia Şurianu – „un timişorean la Paris”. S-au cântat – la pian, acordeon, chitară, oboi, vioară, violoncel, contrabas, percuţie şi cu voce – şapte din compoziţiile lui (a luat şi el cuvântul înainte de ultima piesă): SonaTanoS, Aus meinem poetischen Hirnkasten, Diffractions brisées, Cantilène perdue, Evocation, Tréfonds frémissant, Rocosu. Noi am rămas cu ultima piesă (interpretată de Daniel Kientzy la saxofon şi de un ansamblu) – pe tema dansului bănăţean Sorocu.

Seara, după ce am ajuns acasă am vorbit la telefon cu mama, care a făcut febră. Am trecut apoi pe la ea s-o văd şi să-i las nişte medicamente şi iaurt. Azi se simţea deja mai bine.

Lost innocence

Am revăzut cu elevii mei din anul terminal The Player. Cinismul lui Altman este, aici, întrecut numai de cinismul producătorilor reali (pe care îi satirizează), al celor care au produs acest film-oglindă. Sau poate film-termometru, căci înregistrează cu exactitate pojarul derizoriului din gustul publicului contemporan. De fapt The Player nu este - aşa cum s-ar părea - producătorul, ci spectatorul – mai suveran şi mai răsfăţat ca oricând.

La recitalul de sonate (pian: Dragoş Mihăilescu, vioară: Corina Belcea Fisher şi Joshua Fisher) s-a cântat din Beethoven (Sonata pentru vioară şi pian nr. 5 – Sonata Primăverii), Debussy (Sonata pentru vioară şi pian), Prokofiev (Sonata pentru două viori), Brahms (Sonata pentru vioară şi pian nr. 1op. 78). Primele acorduri din segmentul Allegro din Sonata primăverii îmi amintesc, involuntar, de o scenă comică din Love and Death, cu Diane Keaton şi Woody Allen: flirtul Soniei cu violonistul care o acompaniază, sub ochii închişi ai soţului ei încornorat – un obsedat de comerţul cu heringi. După recital am fost la un Chinese restaurant împreună cu Metty. Ne-am ghiftuit cu porţii mari de pui şi orez. Hot, of course.

Cu elevii mei mai mici (ten graders) am revăzut un film românesc din 1989: Flăcări pe comori – poate unul din cele mai reuşite ale regizorului Nicolae Mărgineanu. Inspirat din scrierile lui Ion Agârbiceanu (ecranizate şi de Mircea Veroiu în Duhul aurului – 1974), filmul îmi pare acum niţel cam greoi ca ritm. Imaginea lui Vlad Păunescu (ultimul film al său, ca director de imagine) e un regal. La fel şi casting-ul: Mircea Albulescu, Claudiu Bleonţ, Remus Mărgineanu, Mircea Diaconu, Doru Ana, Ion Haiduc, Valentin Uritescu, Imola Gaspar sunt toţi „de acolo”. N-am înţeles prea bine opţiunea pentru Ana Dincă. Tema muzicală a filmului este o prelucrare (uncredited) a lui Cornel Ţăranu după muzica lui Howard Shore de la The Duellists. Flăcări pe comori a fost politically correct în perioada premergătoare evenimentelor din 1989, când dădea bine să predici contra îmbogăţiţilor, moşierilor, mercenarilor şi pro sărăcie. Dar în ziua de azi? „Cine a trăit cât de cât atent şi mai ales senin în comunism îşi dă seama – scria Noica în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru - că se ajunge la un rezultat ciudat, în aparenţă: revoluţia aceasta, este în ultimă instanţă, în favoarea bogatului, iar nu a săracului; căci bogatului i se ia bogăţia ceea ce nu e mare lucru, pe când săracului i se ia idealul de îmbogăţire. Dar un om frustrat de ideal – ceea ce la acest nivel înseamnă: sens de viaţă – este desfiinţat într-un fel. Înlăturând individul, comunismul a înlăturat scopul, suprem, astfel întregul său demers, s-a desemantizat.” Toată povestea „cu tâlc” a preotului-scriitor Agârbiceanu („înlăturarea idealului de îmbogăţire”) pare acum – more than ever - desuetă, pudibondă. Tânărul revoluţionar (viitor student la filosofie şi litere) interpretat de Bleonţ promite că vine s-o ia de nevastă pe fata moşierului Rodeanu (căruia îi plăcea să se fălească: „În părţile astea numai Dumnezeu e mai bogat decât mine...dar numai cu un zlot!”). Îşi împlineşte vorba într-o zi nefastă pentru Rodeni: casa le e scoasă la licitaţie, iar trufaşul proprietar de mine şi moşii a ajuns la fundul sacului. În aceste împrejurări, într-o zi ploioasă, junele amorezat vine cu un sac adevărat pe post de umbrelă şi, ca-n filmele mute ale lui Buster Keaton (de unde – mai ales din The General – Bleonţ a împrumutat nişte gaguri), vorbeşte din semne şi priviri cu iubita lui, care „făr-un fir de aţă de la tată-său” intră în sac, îşi dă jos hainele şi se cuibăreşte apoi în ascunzătoarea de pânză, cărată-n spate - nu fără opinteală – de „domnişorul” ei ce caută bogăţia-ntr-altă parte decât în galbeni. Una din elevele mele a întrebat de ce a fost nevoie să-şi ascundă fata nurii când şi-a dat jos hainele, de ce nu s-a despuiat în faţa lui Bleonţ...Ideea de puritate, de sfială şi de pudoare este, iată, o noţiune dintr-altă galaxie pentru adolescenţii de azi (infinit mai precoce, mai „emancipaţi”), cu toată pornografia lumii at a click distance.

P.S. Constantin Noica, în Jurnal filosofic, despre puritatea românească: „Când omul moare, spune o legendă, de a fost trupul fără păcat, sufletul îl sărută de sus până jos şi zice: Trupule, floare, cum m-ai purtat tu pe mine şi m-ai păzit! Un freudian de azi ar analiza afirmaţia cu sărutul de sus până jos. Dar să lăsăm pentru o dată lucrul în puritatea lui. Doar e o legendă, şi încă una frumoasă.”

Iarba verde de acasă

Sâmbătă seara am stat doar la două din cele trei părţi ale concertului-recital cu Cvartetul Silvestri (care a cântat Cvartetul de coarde în Do major K.V.465 de Mozart şi Cvartetul de coarde op. 108 nr.7 de Şostakovici) pentru că m-am grăbit să ajung în faţa televizorului (acasă la my in-laws) să revăd Rătăcire de Al. Tatos după 30 de ani de la premieră. Ioana Pavelescu (memorabilă din Osânda) este Doina, o tânără absolventă de filologie speriată de perspectivele sumbre oferite de rămânerea în România, ce renunţă la iubitul ei Adrian (Dan Nuţu, acelaşi perdant din Suta de lei şi din Tănase Scatiu, însă într-o altă ecuaţie regizorală) pentru a se mărita cu Hans, un neamţ din RFG care o scoate în lumea unde a visat să trăiască. Viaţa printre străini o însingurează şi, măcinată de dor de iarba verde de acasă, revine – după o scurtă rătăcire - în ţară. Povestea e spusă onest, fără emfază (şi fără concesii făcute melodramei sau filmului de comandă socială) de Tatos – unul din regizorii români din anii 70-80 cei mai puţin virusaţi ideologic.

Duminică, după Liturghie, am mers la slujba de botez a Filoteei – fetiţa lui Dorin şi a Liei – la biserica de lângă sediul Poliţiei. Acolo am continuat baia de contemplare a cerului mai galben ca mierea din icoanele altarului – şi la Poliţie (ca şi la capela noastră de duminică) programul iconografic al catapetesmei te seduce prin frumuseţea fără zorzoane a icoanelor bizantine. Ne-am reîntâlnit cu Pr. Serafim de la Cebza, cu Ioana şi mătuşa ei. Apoi a urmat recepţia de la Flora. Abstinenţa mea alimentară autoimpusă (n-am mai mâncat nimic vreo 26 de ore, de la botezul Magdei din ajun) s-a terminat – aşa cum ne-am aşteptat - cu un festin ce ne-a amintit de recepţia de nuntă la fel de friendly a prietenilor noştri Michelle & Cornel din 13 mai anul trecut. Împreună cu Theodor (care a mâncat în rând cu noi) am savurat bucate variate şi gustoase pe parcursul a nu mai puţin de şase ore, timp în care – alături de prietenii noştri: Oana, Michelle, Cornel, Tatiana, Claudiu, Dorel, Ioana şi Ovidiu – ne-am plimbat pe faleza de pe malul Begăi. Locaţia aleasă nu are egal în Timişoara – nici un alt local nu oferă un spaţiu exterior de plimbare mai mare şi mai frumos. Play list-ul a cuprins piese de-ale patriarhilor muzicii uşoare româneşti (Du-mă acasă, măi tramvai; Ţărăncuţă, ţărăncuţă), Ploaie în luna lui Marte (cântată de Paula Seling), Mocioriţă cu trifoi, muzică populară din Banat şi Ardeal, piese pop sârbeşti şi din folclorul sârbesc, UB40, şi – la sugestia mea – trei melodii cântate de Loredana Groza (Bună seara, iubito; Zăpada palmei tale şi Ce va fi cu iubirea mea?). Bucuria amiciţiei lui Ovidiu e recentă (l-am întâlnit prima oară săptămâna trecută la conferinţa lui Ion Minoiu, când – alături de Dorin – a cântat câteva piese psaltice, apoi l-am reîntâlnit ieri la botezul Magdei); cu el am conversat despre Pr. Serafim Rose, Pr. Valerian şi Pr. Vlasie, despre Tarkovski vs. (relativ) recentul hit în mediul creştin ortodox, Ostrov, despre H.R. Patapievici şi Mihail Neamţu, despre Steinhardt şi Concurs-ul lui Dan Piţa, despre The Passion of Christ de Mel Gibson vs. Il vangelo secondo Mateo de Pasolini. Am plecat de la Flora pe acordurile lui Mircea Rusu Band: Iarba verde de acasă / să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă. N-am mai ajuns seara la concertul extraordinar al Ansamblului de Percuţie din Cluj-Napoca, unde s-a cântat – printre altele – Suita Carmen de Bizet-Scedrin, însă a meritat să rămânem alături de prietenii noştri. Cândva, God willing, îi voi povesti Filoteei despre recepţia de neuitat de după botezul ei.

Underground chat

Two chrismations this weekend. Îmbisericirea Magdei ne-a prilejuit reîntâlnirea cu prieteni de ieri şi de azi. După ce am încercat să desluşesc semnificaţia...cum să le spun?...„simbolurilor” din numeroasele reprezentări religioase de pe pereţi - a possible recurrent theme: the human heart (Christ’s and Virgin Mary’s) surrounded by a crown of thorns and by a crown of flowers respectively, their fingers pointed to it, while the head bows piously – am coborât la subsol (unde sunt câteva încăperi destinate „liturghisirii” de după Liturghie - sau din timpul Liturghiei - a preşcolarilor) pentru agapă. Bufetul suedez din care am gustat a fost condimentat cu schimburi de impresii şi comentarii (cu câţiva tineri preoţi) despre recentele performanţe ale actorului Dan Puric în cetatea noastră (spectacolul Don Quijote şi conferinţa de la UVT, cu numai două zile – aflu acum – înainte de îngropăciunea mamei sale) şi serile de muzică veche de la biserica luterană. Dosul acoperit doar de dunga (nu tocmai groasă) de panties a unei actriţe din Don Quijote, vizibil timp de câteva clipe (în timp ce – legănat - se plimba pe scenă, cu spatele la public) a fost, cum era de aşteptat, pricină de sminteală pentru unele feţe bisericeşti mai puritane. Această mostră de nudity - şi nu secvenţa finală vădit moralizatoare şi explicit „creştină” - a fost contestată şi criticată. La plecare, Magda stătea într-un fotoliu şi dormea senină în lumea ei, străină - încă – de problemele şi dilemele adulţilor.

Rătăciri

Start la Festivalul internaţional „Timişoara muzicală”. În deschidere muzicianulului Gabriel Banat i s-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare al Timişoarei” de către Primar, apoi – împreuna cu violonistul Gabriel Popa – a cântat un fragment din Concertul pentru două viori şi orchestră de Bach. A urmat Anotimpurile de Vivaldi (la vioară: Nina Karmon) şi Simfonia nr.3 op. 90 de Brahms. Sunt sigur că segmentul al treilea (Poco allegretto) l-am mai auzit într-un film, dar nu-mi amintesc unde anume. Dirijorul (Gottfried Rabl) a dirijat fragmentul din Bach şi Anotimpurile de la pupitrul unui clavecin.
Cu dl. Gabor am vorbit despre filmul lui Al. Tatos din 1978, Rătăcire, programat zilele acestea la TV. L-am văzut ultima oară atunci, la premieră (adică acum 30 de ani), însă îmi amintesc bine povestea: o fată (Ioana Pavelescu) îşi părăseşte prietenul român (Dan Nuţu) pentru un neamţ din RFG (Klaus Genke). Nu se adaptează în Germania, în vila imensă, luxoasă (dar neprimitoare) a socrilor ei şi se întoarce acasă. Ultima secvenţă (refilmată, la cererea autorităţilor PCR) prezintă explicit tineri zglobii dintr-o staţiune montană (Predeal, poate): eroina s-a repatriat cu succes. Dl. Gabor mi-a povestit despre fiul său (plecat în Canada de vreo zece ani), care i-a mărturisit că speră ca în următorii cinci ani (pe când băieţelul său va merge la şcoală) să revină în România, „ca să nu fie un dezrădăcinat”. Ubi bene, ibi patria.

Monahul Valerian – drumeţ în calea lupilor

Prin 1988 se desfăşura proiectul Drumeţ în calea lupilor – filmul lui Constantin Vaeni despre sfârşitul vieţii lui Nicolae Iorga. Construit pe libretul declamativ şi apăsat ideologic al unui notoriu nomenclaturist (scenariul: Nicolae Dragoş – redactor la ziarul PCR, Scânteia), filmul are câteva atu-uri: imaginea (Vlad Păunescu), muzica (Cornelia Tăutu), actorii (Valentin Teodosiu, Dragoş Pâslaru, Mariana Buruiană, George Alexandru, Mihai Dinvale). Întâlnirea cu rolul de căpetenie a „lupilor” (Horia Sima) avea să fie premonitorie pentru desfăşurarea duhovnicească ulterioară a actorului Dragoş Pâslaru.
După ce filmul a fost lansat pe ecrane abia în primăvara anului 1990, interpretarea sa avea să fie abil folosită politic. La mineriada cu urmări tragice din iunie 1990, poze cu Dragoş Pâslaru îmbrăcat legionar (cum îi cerea rolul Horia Sima) erau busola de care minerii (well, whatever they were) s-au folosit pentru a ajunge la actorul adăpostit – spune presa – în sediul PNŢCD. A urmat ceea ce actorul însuşi a relatat în Piaţa Universităţii România (documentarul lui Stere Gulea, Sorin Ilieşiu, Vivi Drăgan Vasile produs de Lucian Pintilie): desfigurarea sa de către, evident, necunoscuţii unei mulţimi dezlănţuite. Povestea actorul despre cum un bătrân (pe care nu îl văzuse în viaţa lui) îl lovea cu bestialitate, în acele clipe de coşmar. Coborârea sa în infern (actorul se pare că a ajuns în moarte clinică, la morgă) avea să fie urmată însă de o înviere, soldată cu nevoia imperioasă de a-şi (re)descoperi identitatea de român şi creştin ortodox. După alte câteva roluri (ultimul, memorabil, în Fii cu ochii pe fericire) de film şi teatru, actorul (care – mereu premonitoriu - l-a interpretat opt ani la rând pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu după Dostoievski, de la Teatrul Nottara) avea să-l întâlnească pe avva Ghelasie de la Frăsinei şi să se apropie treptat de viaţa monahală. Mi se pare tot mai clar: numai coborârea sa la iad, în sângeroasele zile de 13-15 iunie şi imediat după aceea, l-a putut determina să schimbe scena cu mănăstirea. Mai mult, să accepte una din cele mai aspre rânduieli mănăstireşti din România. Pentru foarte mulţi dintre cei „din afară”, hotărârea sa de a îmbrăca straiele monahale for good (acum el este monahul Valerian de la Frăsinei - acolo l-am vizitat, ultima oară, de 2 mai) rămâne un mister de neînţeles. Şi totuşi, iată că anumite experienţe-limită ne poartă pe drumuri nebănuite, ne aşează – tainic, mai presus de cuvânt – pe cale, prefăcându-ne din „lup” în neobosit drumeţ.

From the synagogue to the barber's

Azi, o dublă premieră: am fost tustrei for the first time la Sinagoga din Cetate, la un mic recital ce a început cu tema filmului Schindler’s List, compozitor: John Williams – transpunere pentru vioară (Ştefania Gligor) şi pian (Roxana Coşereanu). A urmat un moment muzical (vioară) de Alfred Mendelsson. Nici nu se putea o locaţie mai bună pentru elegia lui Williams care ne-a evocat, proustian, filmul lui Spielberg. La recital a participat celebrul violonist Gabriel Banat (născut Hirsch) - copil minune al anilor 30-40, care a cântat cu George Enescu şi Bela Bartok – care a fost omagiat (de organistul Fanz Metz) şi distins cu o diplomă. Banat este concert-maestru al Filarmonicii din New York şi se întoarce la Timişoara după 60 de ani. După concert am fost – tot pentru prima oară - cu Theodor la frizeria pentru copii deschisă în centru, în fosta incintă a cofetăriei Violeta. Localul are muzică şi spaţiu de joacă, iar personalul ne-a oferit un bonus de fidelizare. Theodor a stat cuminte până a scăpat de plete. În toamnă, când sperăm să înceapă şcoala (am fost deunăzi să-i cunoaştem viitorul învăţător) i-am promis că mai mergem la tuns.

Colea Răutu R.I.P.

S-a mai prăpădit un actor: Colea Răutu (95 de ani). Dintr-o bogată filmografie, preponderent orientată spre filme comerciale, reţin acum cel puţin două roluri: Cătana Pintea (din Moara cu noroc), Coşarul (din De trei ori Bucureşti) şi Dumitru (din Singurătatea florilor). În acesta din urmă îl joacă pe fratele mai vârstnic (un muncitor în pragul pensionării) al personajului principal, însinguratul doctor Pavel (Radu Beligan). Vizita doctorului acasă la fratele său e neobişnuită (nu sunt în relaţii bune) şi marchează ultima sa încercare (eşuată şi ea) de a dărui cuiva florile primite de la o necunoscută. Fratele doctorului (Răutu) tocmai îşi serbează ziua de naştere cu prietenii. Doctorul ajunge astfel într-un alt mediu - un mediu muncitoresc, de oameni „fǎrǎ carte”, dar mai curaţi şi mai puţin sofisticaţi sufleteşte. Memorabilǎ e rǎfuiala dintre fraţi din grǎdinǎ. În via casei, printre ciorchini de struguri tomnatici, doctorul moralist îşi mustrǎ fratele sǎ nu mai fumeze aşa mult („fumatul e sinucidere curată”), sǎ nu mai bea (vin, cafea), sǎ nu-şi mai batǎ joc de viaţa lui. Rǎspunsul muncitorului (care şi-a sacrificat tinereţea pentru ca fratele sǎu sǎ poatǎ studia şi care – culmea – are tăria să-l iubească în continuare): „O fi, dar sǎ ştii cǎ n-aş schimba locul cu tine. Tu însǎ îţi baţi joc de vieţile altora. Crezi tu cǎ existǎ pe lume un om mai singur pe lume, un om care s­ǎ fi fǎcut totul ca sǎ rǎmânǎ singur? Nevastǎ nu mai ai, fatǎ nu mai ai, prieteni n-ai avut niciodatǎ...” „Poate ar trebui sǎ mulţumesc lui Dumnezeu cǎ mai am un frate...” – zice doctorul ironic. „N-ar fi rǎu, dar tu nici Dumnezeu nu mai ai.” „Ce, acum ai devenit bigot?” i-o-ntoarce doctorul, caustic. „Nu, nu cǎ nu m-am gândit la Ăla de sus. Poate aş crede dacǎ El s-ar gândi câtuşi de puţin sǎ existe. Mǎ gândeam la Ăla care se cheamǎ bucuria de a trǎi printre oameni, pentru oameni, ca oamenii...De ce sǎ nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Sǎ mor mai devreme decât trebuie?...Atâta pagubǎ. Tu însǎ, frate, eşti obligat sǎ te pǎzeşti de moarte! Da, da...Ca sǎ-ţi rǎmânǎ cât mai mulţi ani sǎ poţi începe o altǎ viaţǎ. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi sǎ-ncepi alta. Alta frate, alta...”

Lost silence

Festivalul de Muzică Veche la final: Ansamblul La Follia (3 viori baroce, cemballo, cello, theorbo şi contratenor) a interpretat, cu sala plină, Balletto Secondo (Biaggioe Marini) , Recitativo accompaniato, Umbra mai fu, Scherza Infida, Passacaglia, Cara sposa, Venti turbini (Haendel), Passacaglia (Georg Muffat), Kanon & Gigue (Pachelbel). Am schimbat câteva vorbe cu dnul Gabor şi dna Ernst. L-am zărit şi am dat mâna cu dl. prof. Petroman – profesorul ideal de literatura română, pe când eram la liceu. Din păcate nu am avut bucuria să îi fiu elev. M-a îndrumat însă la o lucrare despre James Joyce („Evoluţia personajului la James Joyce”) pe care am pregătit-o pentru sesiunea de comunicări ale elevilor când eram în clasa a XI-a. Dl. Gabor a fost încântat de spectacolul lui Puric, în special de scena finală. Deşi am rezervele mele faţă de soluţia răstâgnirii găsită de mim (cam prea explicită, după gustul meu), răsfoind cartea sa cumpărată ieri din holul TNT (Cine suntem) am găsit acolo şi o mărturisire interesantă - apropo de viteza timpurilor moderne: La Viena mi-a zis un domn austriac un lucru extraordinar, care m-a emoţionat. „Cum ai făcut spectacolul acesta? Este nemaipomenit! M-ai înnebunit! Eu am văzut peste tot în lume tot felul de mimi, dar aici este ceva aparte.” Şi eu i-am zis: „Domnul meu, terorizat de cenzura comunistă, am creat un limbaj.” „Ştiu, mi-a zis el, ca să nu fii prins de securitate şi să spui şi adevărul...Deci, te-a terorizat ideologia, mi-a zis austriacul, te-a terorizat cuvântul.” Zic: „Exact!” „Ei, mi-a spus el, pe noi aici ne terorizează tăcerea...” Am încremenit. Căci, în clipa în care te-a terorizat tăcerea înseamnă că l-ai dat afară pe Dumnezeu. Numai în tăcere te întâlneşti cu Dumnezeu. L-au alungat pe Dumnezeu.

Dezvrăjire

…„diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, i numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. (Nicolae Steinhardt)

Mimul român, mimul ortodox

Seara, două spectacole-eveniment. Primul: Don Quijote - Made in România (TNB, Dan Puric) şi Conferinţa-recital susţinută, la sala Capitol, de Ion Minoiu pe tema „Rolul folclorului şi al muzicii bizantine în formarea şcolii româneşti de compoziţie”.

„Bufonul – afirmă moralizator un monah pizmaş (dar care se va căi) din Andrei Rubliov - e de la diavol, călugărul e de la Dumnezeu.” Mimul Dan Puric se doreşte a fi neapărat „de la Dumnezeu". De la Dumnezeul creştinilor ortodocşi, desigur, dar mai ales al românilor (a se citi: al „bunilor români") - whatever that means. Actorul Dan Puric este - cel puţin în mediile artistice - una din vocile cele mai articulate ale Ortodoxiei (ori poate ale Ortodoxismului) din România. Cavalerul Tristei Figuri este, în viziunea sa, un medley de Chaplin (cel de dinainte de talkies), Lord of the Dance (Michael Flatley) şi – împreună cu crucea uriaşă, explicit prezentă în scena finală – Hrist. Tot fără cuvinte (şi câtă nevoie e de astfel de spectacole fără cuvinte, într-o vreme când oamenii – ca-n teatrul absurdului – abuzează de words, words, words signifying nothing, nothing, nothing) un regizor de world class ca Silviu Purcărete (în, de exemplu, Cumnata lui Pantagruel, spectacol extraordinar pe muzica originală a lui Vasile Şirli) mi s-a părut mult mai puţin încorsetat „ideologic" şi – din fericire – mai puţin (sau deloc) „religiously correct”. Sala-arhiplină. Se poate spune că publicul a fost – în destul de mare măsură – „drept credincios”. Totuşi, nu sunt sigur dacă desele decolteuri „necuviincioase” şi unele mişcări de scenă „mult prea lumeşti” au fost taxate ca atare de către feţele pravoslavnice prezente în stal şi-n loje. Dar, whatever the impact on people’s eyes, contează - nu-i aşa? - că spectacolul regizat, coregrafiat şi interpretat (trebuie spus: cu multă sudoare) de Puric (împreună cu actori ai TNB) este „religiously correct”, că nu este „eretic” (cum, spre pildă, a fost considerată montarea de acum doi ani după piesa Alinei Mungiu, Evangheliştii). Restul - la mişcări lascive şi gesturi provocatoare se mai închid (sau deschid mai tare!) ochii - se mai iartă. Ne-am cumpărat volumul (Cine suntem) a cărui temă centrală va fi prezentată de mimul-autor Dan Puric mâine seară, într-o conferinţă la Aula Magna. Noi însă preferăm concertul de închidere a Festivalului de Muzică Veche de la Biserica Luterană (programat la aceeaşi oră).

După cele nouăzeci de minute de pantomimă am alergat la Capitol, unde am prins deja începuta conferinţă a lui Ion Minoiu. Videoproiecţii cu filmări de documentare folclorică, imagini din diverse mănăstiri, secvenţe sonore din creaţia lui George Enescu, Paul Constantinescu etc., precum şi câteva momente de muzică psaltică (la care a participat şi prietenul nostru, Dorin Berian, alături de Minoiu şi un grup de cântăreţi psaltici) au întregit prelegerea. Expoziţia de fotografii cu diverşi rapsozi populari (mai mult sau mai puţin anonimi) din foierul sălii Capitol ne-au convins că lumea lui Paradjanov, a Nunţii de piatră (adaptarea lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu din 1972, după schiţele lui Ion Agârbiceanu) şi a Copacului dorinţelor (admirabilul film de Abuladze din 1976) nu a murit.

Hot cats

Mâţe-n călduri, ce se-nmulţesc în trei schimburi, zbiară-ntr-una zilele astea pe străzi.
Nici n-a trecut bine Paştele că umbra solstiţiului de vară ne şi pândeşte la colţ – o lună şi doar câteva zile a mai rămas până când ziua va descreşte iar. Apoi e Praznicul Crăciunului şi tot aşa. Unto the ages of ages.
Un cutremur în China a secerat 12000 de vieţi, alte zeci de mii fiind rănite mai mult sau mai puţin grav, iar bilanţul pagubelor creşte de la oră la oră. Another catastrophe - one more reason to doubt, one more challenge to man's faith... Personajul Nebunului din Nostalghia (care – spune despre el Andrei, personajul principal – nu era nebun, ci „avea credinţă”), Alexander (Erland Josephson), şi-a sechestrat familia câţiva ani în camera unei clădiri, din dorinţa de a o proteja de tot răul din lume, de a nu o contamina de îndoiala şi necredinţa lumii. (Nu la asta visează şi Călăuza din Stalker, atunci când – în pragul Camerei Miracolelor din Zonă – le spune Scriitorului şi Profesorului: Ce linişte e! Auziţi? Ce-ar fi să las totul baltă, să-mi iau nevasta şi fetiţa şi să venim aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are să le facă vreun rău.) Până la urmă poliţia îi eliberează familia, iar fetiţa cea mică spune: Acesta e sfârşitul lumii? De bună seamă că tatăl ei - matematicianul de geniu, Alexander – îi spusese mereu că „afară” e sfârşitul lumii. Într-un sens şi era: ieşind din camera unde fuseseră sechestrate, ajungeau cumva la „sfârşitul lumii” înţeleasă ca microcosmos - lumea familiei neîntinate, necorupte de răul pe care, inevitabil, oamenii i-l va produce.

Trumpet, organ, violin and a soprana

Încă o întâlnire cu o parte din elevii mei de-a XII-a de care mă voi despărţi curând for good. Cei mici (de a IX-a) sunt încă la stadiul de boboc ce mai măcăne – uneori in excess.

Seara, un recital cu Ansamblul Consort (Mihaela Maxim - soprană, Melinda Beres - vioară, Gheorghe Muşat - trompetă, Horea Haplea - orgă) la Biserica Millenium. Trompeta profesorului Muşat (care, împreună cu fostul său elev Mihai Jereb, ne-a vizitat în februarie 2008, cu ocazia lansării cărţii sale despre Erich Berger) s-a auzit clar, cristalin în acustica bisericii din Piaţa Traian. Din program: Scarlatti – In Terra la Guerra, Mio tesoro per te moro; Vivaldi – Largo pentru vioară & orgă, Largo & allegro din Sonata nr.4 pentru vioară şi orgă; Telemann – Fantezie pentru vioară solo; Haendel – Arie din Oratoriul Messiah; J.S.Bach – Aria „Bist du bei mir”; Boyce – Piesă pentru soprană, vioară, trompetă & orgă; Johnson – Trumpet Tune.

One foot in the grave

Prima Liturghie după Paşti la capelă. Duminica Femeilor Mironosiţe (termen – a observat şi Pr. Robert – încărcat aproape exclusiv de conotaţii peiorative) este, pentru mine, un prilej de a reflecta nu atât la bolovanul urnit miraculos de pe mormântul lui Hristos a treia zi după Răstâgnire, ci la lespedea cea grea din sufletul meu („povara păcatelor”, în tălmăcirea popească a acestei pericope din Evanghelie) - care continuă să-L ţină pe Hrist întemniţat acolo.

Spre seară am ajuns la un concert de muzică veche susţinut de ansamblul francez Orfeu (Jean Pierre Menuge – flute a bec şi Fernanda Romila – clavecin): Louis Caix D’Hervelois – Suita în sol major, La cigale et la fourmi; Jean-Philippe Rameau- Allemande, Courante, Le chine et le roseau; Giovanni Battista Fontana – Sonata quinta, Le corbeau et le renard; Le grenouilles qui demandent un roi; Jaques Duphly – La Felix, Les emdicins, Le Florentin; Arcangelo Corelli – La Follia.

Ne-am întâlnit (următor punerii în temă de către Anne din Luxemburg) cu Metty – un băiat de 18 ani născut în România şi adoptat de o familie de luxemburghezi – care va petrece câtva timp la Timişoara. Glasul sângelui îl mână acum să-şi cunoască părinţii naturali (din câte am înţeles de la Anne şi de la Metty) ce locuiesc - spera el - în Sibiu. Am fost cu el la concertul de la biserica luterană şi apoi la o cafenea din Piaţa Unirii unde concerta Al Bano. Ne vom mai întâlni zilele astea.

Am fost şi pe la mama şi am urmărit fragmente din Rigoletto (o versiune cu Pavarotti de prin anii 70-80) şi dintr-un jurnal de ştiri unde am aflat despre accidentul feroviar petrecut cu o zi în urmă pe ruta Bucureşti-Iaşi, soldat cu decesul unui călător (o elevă de liceu) şi câţiva răniţi...Îmi amintesc involuntar de vizita la mănăstirea din Essex, Anglia, din anul 2000. Tocmai avusese loc tragicul accident aviatic cu o navă Concorde. Una din maici spune ceva de genul: Such news is disturbing, isnt’t it? It does challenge one’s faith. Mă gândesc, în astfel de cazuri, că victima putea fi oricine altcineva. Mă cutremur la gândul că – dincolo de sugestiile şi autosugestiile noastre cu care încercăm să ne păstrăm sau regăsim echilibrul, dincolo de tinereţea debordantă de spirit pe care, atunci când suntem in good shape o afişăm - fiecare om are one foot in the grave.

Mi-a scris din Anglia (Plymouth) Stuart - artistul şi dascălul de excepţie pe care l-am cunoscut anul trecut în timpul schimbului de experienţă la care am participat cu ET. Printre rânduri ne spune că şi-ar dori să viziteze România fie şi pentru a ajunge la complexul Brâncuşi din Târgu Jiu, el care este mare admirator al artei brâncuşiene. Mi-a mai trimis nişte poze (într-una din ele Stuart şi partenera sa, Eva, stau pe câte un chaise long cu Eva, fiecare citind dintr-o carte: ea din Biblie, el din The God Delusion) şi o pictură de-a sa, iar ca bonus o prezentare a unui pictor recent dispărut (Robert Lenkiewicz) şi o dizertaţie de-a fiului său cu titlul: Time in Cinema: Tarkovsky and Deleuze. De Stuart m-am apropiat în clipa în care am descoperit cu stupoare (şi de necuprins în cuvinte încântare) copia afişului de la Zerkalo / Oglinda pe un perete din atelierul de arte plastice al liceului (unde el preda) pe care l-am vizitat. De atunci am ştiut că putem fi prieteni. Sperăm să-şi găsească timp şi să ne viziteze cândva.

.

Blockbuster icons

Mişcările cvietiste – afirmă Pr. Philotheos Pharos, în Înstrăinarea ethosului creştin - au pus în circulaţie nu doar milioane de icoane apusene, pur şi simplu, ci de proaste icoane apusene, de o artă dulceagă şi aproape trivială, constituind otrava spirituală mortală care a otrăvit străfundul inimii poporului nostru, nu doar caracterul artelor vizuale, ci chiar şi teologia vieţuirii lui şi modul lui de viaţă, prezentând un Hristos care ar fi trebuit să fie imitat ca un „om de treabă”, cu maniere aristocratice, calm, fără profunzime şi fără culoare.
Dacă porneşti motorul de căutare de imagini pe Google şi tipăreşti „Jesus”, primele zeci (poate sute) care apar sunt – vox populi rules – „artizanale, dulcegi, aproape triviale”. Dar probabil că ele nu sunt aşa la modul absolut – who am I to judge; besides beauty lies in the eye of the beholder, doesn’t it? Poate că par astfel doar unui grup – puţin numeros, în comparaţie cu practicienii unei „credinţe populare” - care caută „profunzime şi culoare”. Până una-alta, cele două tipuri de imagini - „shallow” vs. „profound” - co-există (nu ştiu cât de fericit) în biserici. La urma urmei, poate că între aceste două tipuri de reprezentare nu e chiar o distanţă de la cer la pământ, poate e numai o chestiune de...gust, de sensibilitate (dimensiuni estetice a căror importanţă variază de la om la om), iar acceptarea sau respingerea lor ţine de felul în care am deprins, vorba lui Steinhardt, „adevărata, marea sfinţenie”: aceea de a-ţi iubi aproapele aşa cum e.

Love thy neighbour

Steinhardt despre sfinţenie

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei. Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi. Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc. (Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.) Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34). De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.

(Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steinhardt, răspunde la 365 de întrebări, Ed. Humanitas)

De 3 ori concert

Maraton de muzică la Timişoara. Am ajuns, mai întâi, la un recital cameral vocal-instrumental (pian şi flaut) de la Conservator. Câteva piese (Sequenza / Luciano Berio, Proporţii pentru două flaute / Petru Stoianov, 7 lieduri pentru tenor şi trio de flaute / Gabriel Mălăncioiu) au fost – pentru mine – mai greu digerabile, datorită armoniilor „contemporane” (lipsite de melodicitate) mult prea pronunţate. Restul au fost cu adevărat plăcute: Piccola Suita / Dan Buciu, Reflets dans l’eau / Claude Debussy, Carillon nocturne / George Enescu, Piesa de concert nr. 3 / Constantin Silvestri, Concertino pentru două piane / Dimitri Şostakovici, Variaţiuni pe o temă de Paganini / Witold Lutoslawski. De la acest prim concert am alergat la biserica luterană pentru a savura sunetul de „flauto dolce” şi vocile preclasice ale Ansamblului Flauto Dolce, înfiinţat în anul 2000 la Cluj. Programul lor a cuprins muzică renascentistă din sec. XV-XVI, „în costume, cu instrumente şi în stil de epocă”: De plus en plus (Gilles Binchois), Ave maris stella (John Dunstable), Zwischen Berg (Heinrich Isaac), Ricercare (Adrian Willaert), Een vroylic wesen (Jacobius Barbireau), Fantasia (Anthony Holborne), Canzonetta Doe You not know, pe versuri de William Shakespeare (din piesa Cum vă place), Canzomette d’amore (Claudio Monteverdi), Balletti a tre (Giovanni Gastoldi). Am luat apoi tramvaiul pentru a prinde şi cel de-al treilea concert al serii: cel dedicat zilei Europei şi desfăşurat pe malul Begăi, în zona Flora. Au fost – spun ziarele – în jur de 3000 de spectatori, dar numai – aproximativ – o sută (protipendada, privilegiaţii Timişoarei) s-au bucurat pe deplin de surprizele acestei seri: gondolă cu sirenă, lumânări şi nuferi albaştri pe apă, focuri de artificii şi un recital de excepţie al orchestrei (în program arii din Muzica apelor / Haendel, din Simfonia a IX-a / Beethoven, Bolero / Ravel, Dunărea albastră Strauss jr. etc.). „Pentru prostime (şi plătitori de impozite) – observă ironic un comentator pe net - mai bine de jumătate din parcul din faţa scenei a fost inaccesibil. Aşa că din cei 3000 de oameni, probabil că doar vreo sută au putut vedea ce se întamplă. Raportul mi se pare echitabil: cam tot pentru atâţia Europa se vede cu alţi ochi. Pentru restul din cei 3000 Europa se vede în continuare inaccesibilă. Pentru aceştia din urmă s-a găsit un alt motto: „N-ai cu cine mă!...Nişte ţărani!". Şi au fost trataţi ca atare.”

Andrei Rublev - a "moving icon"

Comments on Tarkovsky's Andrei Rublev
by J. Hoberman

When Andrei Tarkovsky's dark, startling Andrei Rublev first materialized on the international scene in the late 1960s, it was an apparent anomaly-a pre-Soviet theater of cruelty charged with resurgent Slavic mysticism. Today, Tarkovsky's second feature seems to prophesy the impending storm.

Its greatness as moviemaking immediately evident, Andrei Rublev was the most historically audacious production in the twenty-odd years since Sergei Eisenstein's Ivan the Terrible. Tarkovsky's epic-and largely invented-biography of Russia's greatest icon painter, Andrei Rublev (c. 1360-1430), was a superproduction gone ideologically berserk. Violent, even gory, for a Soviet film, Andrei Rublev is set against the carnage of the Tatar invasions and takes the form of a chronologically discontinuous pageant. The otherworldly hero wanders across a landscape of forlorn splendor-observing suffering peasants, hallucinating the scriptures, working for brutal nobles until, having killed a man in the sack of Vladimir, he takes a vow of silence and gives up painting.

At once humble and cosmic, Tarkovsky called Rublev a "film of the earth." Shot in widescreen and sharply defined black and white, the movie is supremely tactile-the four elements appearing as mist, mud, guttering candles, and snow. A 360-degree pan around a primitive stable conveys the wonder of existence. Such long, sinuous takes are like expressionist brush strokes; the result is a kind of narrative impasto. From a close-up recording the impact of a horse's hooves on the surface of a turbid river, Tarkovsky's camera swivels to reveal a Tatar regiment sweeping across a barren hill. Other times, the camera hovers like an angel over the suffering terrain. The film's brilliant, never-explained prologue has some medieval Daedalus braving an angry crowd to storm the heavens. Having climbed a church tower, he takes flight in a primitive hot-air balloon-an exhilarating panorama-before crashing to earth.

Tarkovsky began shooting Andrei Rublev in September 1964, two years after his first feature, My Name Is Ivan, won the Golden Lion at Venice and two months before Nikita Khrushchev was deposed. By the time he wrapped in November 1965, the cultural thaw had frozen over. When Rublev was finally completed in August 1966, the ministry demanded deep cuts. The film was too negative, too harsh, too experimental, too frightening, too filled with nudity, and too politically complicated to be released-especially on the eve of the Revolution's 50th anniversary. After a single screening in Moscow (the Dom Kino supposedly ringed with mounted police), Rublev was shelved. Trimmed by a quarter of an hour, a cut Tarkovsky would later endorse, Andrei Rublev was scheduled for the 1968 Cannes Film Festival only to be yanked by the Soviets at the last minute. (As the '68 festival would be disrupted and shut down by French militants, this move was not altogether irrational.) The following year, thanks in part to the agitation of the French Communist Party, Rublev was shown at Cannes, albeit out of competition. Although screened at 4 A.M. on the festival's last day, it was nevertheless awarded the International Critics' Prize. Soviet authorities were infuriated; Leonid Brezhnev reportedly demanded a private screening and walked out mid-film.

With questionable legality and over strenuous objections by the Soviet Embassy, Andrei Rublev opened in Paris in late '69. Ultimately, the Soviet cultural bureaucracy relented, releasing the film domestically in 1971. Two years later, Rublev surfaced at the New York Film Festival, cut another 20 minutes by its American distributor, Columbia Pictures. Time compared the movie unfavorably to Dr. Zhivago; those other New York reviewers who took note begged off explication, citing Rublev's apparent truncation.

What was there to say? The artist Rublev is introduced, along with two brother monks, taking refuge from a storm in a stable where the peasants are being entertained by a bawdy jester. Such buffoons, one monk observes, are made by the devil; the sequence ends with the clown being arrested. In the next sequence, two monks discuss aesthetics while, outside the church, a prisoner is tortured on the rack. (Later, in a fit of jealousy, one of them will leave his monastery, cursing the devotion to art that has corrupted his brothers.) Later, Rublev refuses to terrorize the faithful by painting a Last Judgment. His principles harm his career; the irony, surely not lost on Tarkovsky, was that, a century after the painter's death, the Orthodox Church accorded his icons absolute authority, a standard "to be followed in all perpetuity."

The first (and perhaps only) film produced under the Soviets to treat the artist as a world-historic figure and the rival religion of Christianity as an axiom of Russia's historical identity, Andrei Rublev is set in the chaotic period that saw the beginning of the national resurgence of which Rublev's paintings would become the cultural symbol. Indeed, it was precisely the veneration of icons that would distinguish Russian art from that of the West. As the Renaissance gathered momentum, sacred images were transmuted into secular works of art; Russian paintings, however, remained less representations of the world than embodiments of spirit.

On one hand, Rublev is founded on the conflict between austere Christianity and sensual paganism-whether Slavic or Tatar. On the other, it puts the artist in the context of state patronage and repression. (Tarkovsky originally called the movie The Passion According to Andrei.) When Rublev stumbles upon the late spring mysteries of Saint John's Eve-an alien rite, delicate and strange, with naked peasants carrying torches through the mist-the monk himself is captured and tied to a cross. One wonderful touch: Andrei inadvertently backs into a smoldering fire and has his robes set, momentarily, aflame.

On the other hand, the film projects an entire world-or rather the sense that, as predicted by André Bazin's "Myth of Total Cinema," the world itself is trying to force its way through the screen. Undirectable creatures animate Tarkovsky's compositions-a cat bounds across a corpse-strewn church, wild geese flutter over a savaged city. The birch woods are alive with water snakes and crawling ants, the forest floor yields a decomposing swan. The soundtrack is filled with bird calls and wordless singing; there's always a fire's crackle or a tolling bell in the background.

Andrei Rublev is itself more an icon than a movie about an icon painter. (Perhaps it should be seen as a "moving icon," in the same sense that the Lumiere brothers made "moving pictures.") This is a portrait of an artist in which no one lifts a brush. The patterns are God's, a close-up of spilled paint swirling into pond water or the clods of dirt Rublev flings against a whitewashed wall. But no movie has ever attached greater significance to the artist's role. It's as though Rublev's presence justifies creation.