JMJ

Duminică dimineaţa, după trei ore de somn, am ajuns (însoţiţi de ai mei in-laws) la Liturghia de la capelă, unde am întâlnit mulţi oameni dragi, între care pe ­folk-istul Călin şi ai săi şi pe – rara avis – Florin Doboş cu nevastă şi cei trei copii ai lor.
Seara am vrut să ajung neapărat la Zilele Blues-Jazz de la Capitol. Am prins astfel recitalul sextetului croat Another Spring (prezentator: Florian Lungu). Au cântat classic jazz de tip main stream, nesperat de smooth & relaxing.
Spre midnight finii noştri ne-au dus la gară. Cuşeta (de 6 persoane) a fost curată. Mai puţin – trăim doar în România – privata, care dădea pe dinafară şi părea dintr-altă lume, în care igiena şi bunul simţ sunt noţiuni şi practici necunoscute încă. (So what – nu-i aşa? Sunt atâtea altele mai importante în lumea asta decât igiena şi păstrarea în curăţenie a privatei...)
Luni dimineaţa am ajuns la Bucureşti. Ne-au aşteptat cu maşina Dan şi Alex. Am mers la Bebe & Coca (fratele şi cumnata lui Dan), unde-am stat până pe la prânz. Atunci a venit de la şcoală şi Daria, nepoata lui Dan care e în clasa I. Pe Matei, fratele ei cu doi ani mai mare, aveam să-l întânim aboia seara. Tot atunci aveam s-o revăd (după aproape zece ani) pe mama lui Dan, în care nu mă pot abţine să n-o văd pe Luminiţa Gheorghiu, minunata actriţă care-a jucat-o pe Catrina Moromete. Pe la prânz am plecat în centru. În Piaţa Victoriei ne-am întâlnit cu Adrian Enescu. Am stat cu el pe o bancă în parc, în timp ce Raluca s-a ocupat de Theodor şi de Daria. De. A.E. m-am despărţit cu o plasă plină de CD-uri cu diferite muzici şi-un hard pentru computer. Daria a fost inepuizabilă cu poveştile ei - l-a cucerit şi pe A.E., iar mie chipul şi temperamentul ei mi-au amintit de actriţa deosebit de pretty, Adriana Şchiopu (interpretă în Concurs, Croaziera, Sfârşitul nopţii). După cină am pornit – cu Dan şi cu Theodor - spre Sala Polivalentă. Raluca mai rămăsese o vreme în centru cu VS şi SP, ajunşi din Timişoara tot pentru concertul extraordinar al lui Jean Michel Jarre. Seara, timp de aproximativ 90 de minute, Sala Palatului s-a transformat miraculos în pistă de aterizare pentru nave spaţiale, asemenea celei din memorabilul film Close Encounters of the Third Kind: numeroase synthesizers, oglinzi, lasere, lumini colorate, videoproiecţii şi un sunet – poate prea tare - inconfundabil (chiar muzica – îmbunătăţită, remixată – din primul său album, Oxygene) purtând marca Jean Michel Jarre au fost ingredientele acestui mega-concert. Theodor a ascultat atent şi a recunoscut – spre deosebire de mine – cele şase momente din Oxygene. Cei aproape 5000 de spectatori l-au ovaţionat pe JMJ, căruia i-au smuls două bisuri şi promisiunea de a reveni în Bucureşti şi pentru un concert outdoors.
Marţi dimineaţa m-am întâlnit cu amicii mei cinefili - mai tinerii, IM şi VV, timişoreni stabiţi acum în Bucureşti. Am povestit despre filmul românesc, despre film în general. Sunt amândoi nişte figuri, iar bogăţia lor se numeşte entuziasm de cinefil. El, entuziasmul, nădăjduiesc să-i ţină tineri cât mai multă vreme, dacă şi-l altoiesc cu – vorba Elenei Dulgheru – „har, ceva cultură şi seriozitate (peste care suprapui, dacă vrei, şi sosul ludic personalizator”. Am atins cu ei şi delicata problemă a imposturii în critica actuală de film din România. Impostură care, ce-i drept, este ademenitoare. Dă bine să te afli în treabă, să murdăreşti, să fii cinic. Să fii „cool”. Atunci însă când viaţa nu-ţi mai pare atât de lungă, nu mai dai atenţie tuturor răutăţilor, bârfelor, scandalelor, pamfletelor pentru că – tot E.D. o spune – „se moare repede din asta - clinic şi neurologic, în primul rând”. Pe la 15.45 (nu mult după ce am fost apelat de Pr. Valerian de la Pătrunsa, pe care sperăm să-l revedem în câteva zile) am urcat într-un IC (inter city) cu direcţia Timişoara. Interiorul garniturii e impresionant, parcă n-ar fi tren de clasa a doua din România anului 2008. Ei bine, în clipa când intri în privată, mizeria şi miasmele te coboară cu picioarele pe pământ. În gara Timişoara Nord (which has seen much better days) ne-au aşteptat Claudiu şi Tatiana. We’re back home again, but not for too long.

The wedding

Sămbătă după amiaza (pe 8 noiembrie, de Praznicul Sf. Arhangheli Mihail & Gavril) ne-am intrat în pâine (Raluca et moi) ca nuni. Astfel, the groom & his parents au trecut pe la noi şi apoi am mers împreună to collect the bride (photos here). Mirii arătau absolutely gorgeous. Am ajuns la bisericuţa de la Mitropolie, unde se formase deja o coadă. Până la venirea preotului coada s-a îngroşat simţitor. Au urmat primele emoţii din timpul slujbei de cununie, ca naşi. Cantorii (DB & OC) s-au descurcat de minune. Pr. CR a fost un master of ceremony care ne-a tuşat – prin felul în care a slujit şi-a predicat - pe toţi. La ieşirea din biserică am aruncat cu brown rice pe miri. Apoi am fost cu ei la poze, în Parcul Rozelor din apropiere. Se întuneca, dar pozarii aveau reflectoare şi blitz-uri bune.
Recepţia a fost – ca şi slujba laică de la oficiul stării civile, ca şi prânzul de după, ca şi cununia religioasă de la bisericuţa Mitropoliei – un succes şi o mare pricină de bucurie. E clar că nici Mike şi nici Gabe n-au stat cu mâinile-n sân, ci ne-au luat pe toţi – şi pe miri mai ales – în palmele lor îngereşti. Indeed: every good and perfect gift comes from above. (Da, da, da, e o „figură de stil”, domnilor ultra-raţionalişti care citiţi aceste rânduri şi strâmbaţi din nas pentru că nu credeţi în existenţa îngerilor / arhanghelilor / demonilor etc. Dar e o metaforă vie, nu o simplă vorbă-n vânt.)
Mirii au dansat cei dintâi un blues cu sonorităţi şi versuri...marinăreşti: Sailing (Rod Stewart). Naşii au optat şi ei pentru un blues (dar autohton): Bună seara, iubito – unind astfel dimensiunea orizontală („I am sailing home again across the sea / I am sailing stormy waters to be near you, to be free”) cu cea vericală („bună seara, iubito / te-aştept ca din cer”). Muzica - de diverse genuri - a fost mereu agreabilă. Pentru un ceas am fost (cu dezlegare de la miri) ajutor de DJ şi am ales câteva piese româneşti (Iubirea cea mare, La fereastra ta, Vara amintirilor, Te-am găsit, Să nu uităm trandafirii, Te-aş alege din nou, Gaşca mea, 1000, Baby, Numele tău, Medley cu Florin Bogardo Stela Enache, Romanţă fără ecou etc.). La debutul meu ca assistant DJ am comis totuşi o gafă (când am făcut selecţia, am inclus – deşi lumea nici n-apucase bine să se-aşeze la mese şi să digere aperitivul – Du-mă acasă, măi tramvai), dar am dres-o repede, înainte ca oamenii să asculte de nea Gică Petrescu şi să ia tramvaiul sau taxiul spre casă. Am stat mai mult timp împreună cu grupul de (ex-)ASCOR-işti, pe care-i cunoşteam. S-a mâncat bine (a fost un copios Sweedish bufet), s-a dansat şi s-a povestit până spre dimineaţă.

P.S. Orice nuntă şi orice poveste cu soacre şi nurori îmi aminteşte involuntar de episodul Rut din Vechiul Testament, remixat peste ani şi ani de Iasujiro Ozu în Tokyo Story. Acolo e vorba despre o noră care-şi iubeşte – cu fapta - socrul (şi soacra!) chiar şi după ce îi moare bărbatul, deşi s-ar putea sustrage datoriei faţă de mama defunctului ei bărbat. Din câte îmi amintesc însă, şi-n textul ebraic şi-n filmul nipon (admirabile amândouă) soacrele erau femei rezonabile şi nu sufereau de sindromul Guica. Altfel spus, le dădea mâna - şi lui Rut şi văduvei din Tokyo Story - să fie nurori bune şi devotate.

Mike & Gabe

De dimineaţă am fost – pentru prima oară - la bisericuţa din parcul Mitropoliei, în care am găsit un iconostas din lemn impresionant sculptat: modele celtice şi tradiţionale româneşti, din acelea folosite de Brâncuşi în a sa Coloană fără sfârşit. Pr. SD a slujit Utrenia şi Liturghia de Praznicul Sf. Arhangheli Mihail & Gavril, care mi-a amintit de Cerul deasupra Berlinului, dar şi de Jacob’s Ladder, de Angels in America, dar şi de îngeraşul acela baroc de pe o placă metalică dată la topit în Ciocârlii pe sârmă, sacră imagine recuperată pe neve – şi cu folos, avea să observe joi seara un entuziast spectator – de poliţistul gelos. Sărbătoarea de azi a fost un prilej de a pomeni – în limbaj parabolic - despre despărţirea neghinei de grâu, la seceriş. (Dar ce vină are neghina că-i neghină?) Despre despărţirea lui Lucifer (şi a cetei lui) de făpturile fără trup ale îngerilor, pentru a fi – tot la seceriş – judecaţi şi trimişi la eternal boiling. Pentru a furniza – vorba lui Blaga - lumină raiului. Tatiana, Claudiu şi Theodor s-au împărtăşit, după care am mâncat toţi cei prezenţi anafură plăcut mirositoare din pâine bună de casă. Dorin Berian şi încă un băiat s-au învrednicit în a ne cânta părţile aferente cantorilor din Liturghie. A sunat straşnic.

Cântec de oameni

O stare de bine mi-au pricinuit cântecele lui Vali Sterian (Veac XX, Amintire cu haiduci, Vino Doamne) pe care le-am reascultat datorită CD-ului scos de JN. Nici versurile din Cântec de oameni nu-s rele („Hei, aici la noi / Pe acest pământ / Oameni buni au fost / Oameni buni mai sunt. / Şi tot ce curge-n noi / Iubire sau durere / E din străbuni venit / Şi ce-i străbun nu piere...”) şi calcă perfect pe însăşi concepţia mea de viaţă – o nebunie fără de care aş înebuni în această lume acră în care homo homini lupus est.
Aflu că într-un recent top al celor mai frumoase melodii româneşti difuzate la Radio România, piesa lui Florin Bogardo, cântată de Aurelian Andreescu, Tu eşti primăvara mea (versuri: Ioana Diaconescu) a ajuns pe locul întâi, surclasând Bună seara, iubito a lui Adrian Enescu (Loredana Groza feat. Ion Caramitru, versuri: Lucian Avramescu). Sigur, mi-ar fi plăcut să câştige piesa lui A.E. dar nu mă deranjează nici acest rezultat. La urma urmei, Florin Bogardo e şi el un profesionist şi un artist extrem de sensibil. Chestie de gust până la urmă (şi/sau de jocuri de culise), altminteri şi A.E. şi F.Bogardo, împreună cu Anton Şuteu, Doru Căplescu sau Richard Oschanitzky sunt mărci ale calităţii şi îşi merită fiecare locul întâi. Sunt, cu toţii, de linia întâi. M-aş fi întristat dacă a treia clasată (compoziţie de Marcel Dragomir) ar fi fost câştigătoarea. Deşi se putea mult mai rău şi decât Marcel Dragomir...
M-am întâlnit cu un coleg dascăl (ceva mai în vârstă ca mine), care – deşi de profesie inginer – a făcut şi teologia. Acum este în ultimul an şi mi-a spus că vrea să respire vreo 2-3 ani înainte de a se înscrie la un eventual master. E fed up cu ortopraxisul din lumea pravoslavnică. Prea multe bărbi şi prea multă barbă. Cred că îl înţeleg, deşi – thank God for that - nu cunosc „din interior” lumea bărbilor ortodoxe.
Theodor merge bine cu citirea în Braille şi, strunit de învăţător e mai cuminte şi mai atent. Astă-seară am fost cu el la filarmonică (unde am primit toţi trei o legitimaţie permanentă, după ce directorul a citit articolul despre Theodor în ziar) la un recital jazz Ionuţ Ştefănescu & friends (actorul Eusebiu Ştefănescu, Doru Roman la pecuţie, Horia Maxim la pian şi Pedro Negrescu la contrabas). Au cântat – între altele – teme din John Williams (Schindler’s List), Dave Brubeck şi Johnny Răducanu.

Mirii anului 2008

Inocenţa copiilor care sunt gata să-ţi mărturisească năzbâtiile cu maximă transparenţă e dezarmantă. Voinţa tinerilor de a-şi face jurăminte şi de a-şi puncta viaţa cu momentele oficierii unirii (irepetabile, solemne) este, în felul ei, prilej de uluire, în care spui: life is a miracle as long as people get married.
Cu Raluca am participat astăzi (împreună cu Theodor, desigur) ca witnesses la căsătoria civilă a lui Claudiu şi a Tatianei. Prilej cu care le-am cunoscut neamurile apropiate – extremely nice and easy-going - şi ne-am reîntâlnit cu mutual friends (OB & MM) la Casa de Cununii de la Iulius Mall. A fost o zi superbă şi ca vreme şi ca timp petrecut împreună pe terasa Mall-ului şi, în prelungiri, la restaurantul Daf Jr. din comuna Giroc. Alegerea noastră ca witnesses la cununia civilă şi – peste două zile – ca nuni la cununia lor religioasă, o resimţim bucuroşi ca pe o participare a noastră la o rânduială bună, ca o invitaţie la responsabilizare, ca pe o invitaţie la părtăşie. Ca pe un dar de preţ pe care îl primim wholeheartedly. Mirii au fost – sunt – gorgeous şi totul s-a desfăşurat firesc, sub un cer senin şi la temperaturi ridicate, mai degrabă de august decât de noiembrie. Terasa restaurantului Daf Jr. este un unicat în zonă şi o oază de occident: design, decoraţiuni, cascada şi pârâul (artificiale, desigur), meniul delicios şi mai mult decât îndestulător şi – last, but not least – grupul sanitar încăpător, plăcut mirositor şi decorat cu faianţă şi gresie care cad la fix pe gusturile noastre.
Seara am trecut pe la sala unde au loc proiecţiile de al Documfest. L-am întâlnit pe dl. L.I. care se bucura de prezenţa celor peste 200 de spectatori într-o sală aliniată (ca de altfel toate sălile din clădirea respectivă: Casa Oamenilor de Afaceri) la standardele europene. Demersul d-lui de a organiza acest festival în Timişoara este lăudabil. Pe la 7.30 am ajuns la UVT unde am pregătit proiecţia cu filmul ceh în regia lui Jiri Menzel, Ciocârlii pe sârmă. Au fost – din nou – studenţi foarte mulţi şi foarte receptivi. Cum ar zice învăţătorul lui Theodor, au fost cuminţi şi atenţi. Câţiva s-au angajat în nişte discuţii libere pe marginea filmului, la sfârşit. Pe mine Ciocârliile m-au trimis la Noica (acela din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), la Steinhardt (cel din Jurnalul fericii mai ales), la Sonia Marmeladova (din Crimă şi pedeapsă) dar şi la totalitarismul din 451 Fahrenheit, la Chaplin şi la Căinţa lui Abuladze, la muzica pop românească a anilor 60-70: piesele Canarul (Phoenix) – pentru contextul politic din 1968, când cehii şi românii credeau c-au ieşit din colivia comunistă - şi mai ales Adevărul (Florin Bogardo) – pentru mesajul profund creştin (adevăr = dragoste şi invers).

Bubico

Deunăzi, pe mess, un amic timişorean convertit la capitalism (locuieşte acum în Bucureşti, unde îşi face masteratul în jurnalistică şi lucrează la redacţia unei reviste) îmi dă de veste că un cunoscut critic de film se ia de mine într-o revistă culturală numită Dilemateca. A doua zi Raluca avea să cumpere revista cu pricina şi, citind rândurile (altminteri harmless) care mi-au fost semnalate, mi-am dat seama că ar trebui mai degrabă să mă bucur (pentru că, iată, omul mă citează – chiar dacă nu fără condescendenţă asortată cu maliţie – şi îmi urmăreşte comentariile de pe Liternet, despre care spune că sunt informate) decât să mă supăr: „Mă amuză să citesc, pe excelentul portal Liternet, textele despre cinema (altminteri informate) ale unui anume domn Marian Rădulescu: acesta nu ratează nicio ocazie de a strecura, indiferent de filmul în discuţie, numele Elenei Dulgheru – autoarea unei monografii patetice despre Tarkovski. O fi soţul doamnei? Osârdia cu care o face (periodic şi rapsodic) mă îndeamnă să cred că da. Sau e vorba despre vreun fan înverşunat? Într-un text recent despre Dan Piţa, dânsul nu uită să amintească, într-o paranteză: „cum scria inegalabil E.D.”; prcizarea are acel farmec indicibil cu care cineva ar spune: „cum scria inegalabil Ion Dodu Bălan”... Amicul meu din Bucureşti zice: Te-ai răfuit cumva, cândva cu acest om? Brusc îmi vine-n minte un schimb de replici pe care l-am avut cu autorul rândurilor din Dilemateca pe forumul Cinemagia. Dar asta s-a întâmplat acum vreun an. Deschisesem acolo un subiect de discuţie intitulat „Romanian soundtracks 4ever: Adrian Enescu”. (In)sensibil (din motivele lui) faţă de muzica de film (faţă de muzică în general şi faţă de muzica de film a lui Adrian Enescu în special), domnul critic de film - care (prin ICR, numit fiind de H.R. Patapievici) este acum un fel de ambasador al filmului ro în lume - a emanat următoarele: „adrian enescu - HELP: the horror, the horror! TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invazivă... d multe ori omoara filmu - sau ce-a mai ramas din el " Şi pentru că a cerut ajutor, m-am grăbit să i-l ofer. I-am răspuns: „oare de unde ne vin nouă - cinefili ori nu, 'guru' ori 'novici' pe diverse forumuri, dar oameni până la urma, cu toţii - formulări dintr-acestea apodictice? să fie dintr-o păguboasă autosuficienţă? că muzica din filmele ro (şi nu doar muzica, dar şi SOUND-ul în general, datorită neglijării sau indiferenţei faţă de componenta numită inginerie de sunet ori sound design - treabă care prin alte părţi este o afacere, o meserie executată cu profesionalism) este adesea nepotrivită cu imaginea, cu celelalte componente ale filmului - mai ales după 1989 - este adevarat, însa şi aici mai există excepţii. dar să afirmi că toată muzica românească de film , luată la grămadă, fără nuanţare, fără o profunzime a judecăţii fenomenului (aşa cum e de presupus să găseşti la un critic de film care se respectă) este chiar aşa cum pretinde als (bombastică, groaznică etc.), presupune fie o putere de înţelegere comparabilă cu a unui ... messiah (ceea ce este, totusi, unlikely), fie o dulce şi suavă ignoranţă (corijabilă, totuşi, dacă există dorinţa de îmbunătăţire) ce ţine de 'păcatele tinereţelor' , drept care poate fi iertat...în rest, despre als numai de bine". Meciul continuă. În ziua următoare, Alex Leo Şerban (căci despre el e vorba) răspunde aşa: „DA asha e. MIE 'toată muzik ro d film' mi s pare asha cum am scris mai sus... dar poate k n-am eu ureke muzicală, mai ştii? (sau k prefer filmele fără niciun fel d muzik) k gust (bun) ştiu sigur k am... oricum, nu mă omor după muzik în general: aş putea trăi f bine şi fără ea. case closed.” N-am tăcut nici eu şi i-am răspuns din nou: „...da, bine spus (în sfârşit!): MIE , adică ŢIE aşa ţi se pare că stau lucrurile cu muzica de film românesc, cu muzica de film şi cu muzica în general. mă întreb însă cui servesc – în cronici care se vor scrise de un „connoiseur”, de om cu „gusturi bune” – părerile despre muzica de film ale unuia ce se declară neintresat de muzica de film şi neinteresat de muzică în general, de cineva care spune că poate trăi bine mersi şi fără muzică. în orice caz, nu celor care recunosc şi preţuiesc – folosindu-şi, de bună seamă, facultăţile critice, imaginaţia, sensibilitatea – rolul muzicii (şi al zgomotelor) într-un film, într-o piesă de teatru, în viaţă în general. afirmaţiile de mai sus ale lui ALS îmi par mai de grabă venite din partea unui (cel mult) licean mofturos şi teribilist – un fel de Bubico ajuns la adolescenţă - care spune ceva de genul: da, probabil că nu am organ pentru vedere, că nu mă pricep la pictură, însă mi se pare că amestecul acestor culori e „bombastic, horror”, că tabloul ăsta n-are valoare, că pictura în general n-are valoare, dar pot trăi foarte bine şi fără pictură etc. etc....” Reacţiile n-au întârziat să apară. Unul din forumişti (care se pare că-l cunoaşte destul de bine pe A.L.Ş.) trimite un prim feedback şi răspunde (apropo de ultima întrebare): „Nimănui.”, adăugând (referindu-se la „păguboasa autosuficienţă” pe care o bănuiam la criticul cu pricina): „Pui întrebări retorice”. Iar apelativul de Bubico îl distrează copios: „HAHAHA ! Very funny ! U are a funny guy ! O să te obişnuieşti cu timpul, ăsta e cusurul lui "Bubico".”

În privinţa celor scrise în Dilemateca pot spune doar atât. N-am citat-o pe E.D. în fiecare comentariu pe care l-am trimis pe Liternet. Am făcut-o în două rânduri. O dată cu referire la un film de-al lui Tarkovski (în articolul despre Stalker, Zona sau spaţiul taboric) şi atunci când m-am referit la filmele lui Dan Piţa de după 1985 (în textele Pas în doi: Apogeul unui regizor şi Dan Piţa – inspirat şi expirat). Am afirmat că E.D. scrie inegalabil (nu ştiu dacă asta mă transformă într-un „fan înverşunat” de-al ei) doar pentru că am remarcat că – din păcate – este singurul autor ce a publicat o carte (care nu este nici monografie şi nici patetică, aşa cum notează maliţios A.L.Ş.) despre Andrei Tarkovski din România. Îmi amintesc că acum vreo 12 ani am fost la Istambul şi, într-una din librăriile de acolo am găsit nu una, ci câteva cărţi despre marele regizor, scrise de autori turci, la care s-au adăugat alte câteva traduse în turcă. Totodată, cartea Elenei Dulgheru face apropierea (demers lădabil şi - în spaţiul românesc cel puţin - unic) între filmele lui Tarkovski şi icoana ortodoxă, aşa cum o înţelege Tradiţia Patristică a Bisericii de la Răsărit. Cât despre textul referitor la Dan Piţa, am citat-o pe E. D. fiindcă am găsit în rândurile ei (o cronică la Second Hand) o interpretare deloc pătimaşă, justă şi obiectivă a evoluţiei lui artistice, de după 1990 în special. Am remarcat limbajul elegant şi argumentele folosite. Ce-i drept, comentariul E.D. nu este teribilist, şocant, monden-umoral sau justiţiar-apodictic pentru a fi pe gustul lui A.L.Ş. & co. Altfel, cum spuneam şi pe Cinemagia, despre A.L.Ş. numai de bine.

Un zâmbet pentru mai târziu

Ieri a fost zi de grevă – parţială - în Învăţământ. Cu vreo patru elevi (care s-au sinchisit să rămână la şcoală) am revăzut – pe you tube – The City Lights. Azi elevii s-au întors la ore. Mascarada grevei continuă. Peste câteva zile se va hotărî declanşarea unei greve generale în cazul în care nu se măresc salariile profesorilor aşa cum a promis un preşedinte oportunist...Recitesc dialogurile de la Ciocărlii pe sârmă (Jiri Menzel, 1969) - prilej să-mi amintesc de tabu-urile din societatea socialistă, în care era cu neputinţă de pronunţat cuvântul „grevă” fără să fii aspru pedepsit, uneori arestat, torturat etc. Cum va recepta publicul cinefil filmul lui Menzel, programat pentru joi seara? Teoretic, ar trebui să le placă. E savuros, haios, subtil, are soul. Nu are – explicit – un vector moral (moralizator) şi asta i-ar pune în încurcătură pe cei care vin la film aşa cum se duc la o predică, uitând că filmul adevărat transcende ideologiile.
Azi în ziarul Adevărul ­(ediţia de Vest) apare un articol despre Theodor: Băiatul cu auz absolut. Sigur, stilul jurnalistic se simte, însă - chiar şi cu exagerări - rândurile apărute azi în presă surprind the core of the matter: Theodor’s unusual ability to recognize sounds, to play the piano, to calculate. Nobleţea gestului jurnalistic obligă. Iar noi ne păstrăm zâmbetul pentru mai târziu.

Umbrele strămoşilor uitaţi

Motto: „Good or bad ?! What’s the difference ? We all end up the same way: food for worms...” (Alexis Zorba)

Şi totuşi, in spite of this, rânduiala Bisericii ne arată că de folos este pentru om a se întoarce, periodic (măcar o dată pe an, de Ziua Morţilor), acolo unde strămoşii odihnesc. Într-un anumit sens, câtă vreme ne amintim de ei se cheamă că n-au murit. După ce trec mai multe generaţii – mi-am spus în timp ce ascultam scurta slujbă de pomenire a morţilor de la sfârşitul Liturghiei – devenim, inevitabil, parte din „neamul nostru” şi nu mai suntem pomeniţi în rugăciuni nominal, ci colectiv („pe aceştia şi pe tot neamul lor...”).

În a doua zi de noiembrie am fost la cimitir, unde odihneşte TC, şi tot Raluca a fost cea care i-a găsit prima mormântul. Am lăsat o coroniţă pe piatra cea rece. De multe ori mă gândesc (şi cred că mutarea lui TC la cele veşnice, în 1993, mi-a sădit acest gând prima oară) că atunci când pierdem pe cineva drag (în ciuda neînţelegerilor avute cu acea persoană) simţim cumva că teama de moarte (care, în clipele când suntem slabi, ne chinuie cumplit) e, pentru câteva clipe măcar, neputincioasă. Ştim că ajungem şi noi „acolo” sau sperăm, cel puţin, că ne vom mai întâlni cândva. Sigur, asta e valabil pentru cei cu care suntem in love – mă refer, de bună seamă, la dragostea aceea de aproapele, care pe toate le rabdă şi le nădăjduieşte etc. (vezi Pavel, Corinteni I. 13) - pentru că nu am ajuns să fim out of love faţă de ei. Din păcate, se întâmplă şi contrariul, atunci când – aşa cum spune vorba populară - ne scoatem de la inimă pe cineva. Atunci într-adevăr, gândul că s-ar putea să împărţim veşnicia cu acea nedorită persoană devine de nesuportat.

Cinemateque reloaded

O ceată de 70 de spectatori, în majoritate tineri (sub 30 de ani), a urmărit a bout de soufle Concurs de Dan Piţa într-un amfiteatru UVT. Au stat ţintuiţi pe scaune şi au pus întrebări după terminarea proiecţiei. De la RN aflu că doar o treime din ei erau membri A.S.C.O.R în urbea noastră, restul fiind neafiliaţi acestei ascociaţii (a cărei căpetenie este RN). Cred că le-a plăcut şi au percutat la mesajul strong al acestui film, chiar dacă – majoritatea for the first time - ei îl văd (spre deosebire de generaţiile mai vârstnice) într-o lume ce nu suferă de strechea totalitarismului. Oricum, filmul lui Dan Piţa are – pe lângă un miez duhovnicesc bogat - deschidere, metaforă, poezie şi nu îmbătrâneşte cu una-cu două. În recentul clasament (primul realizat vreodată) al filmelor româneşti, alcătuit de un număr de (cred) 40 de film critics din România, Concurs a ieşit pe locul 14 (din 60). Îndrăznesc să sper că va fi mai norocos - la fel ca Meandre (primul sub linie, pe locul 11), Moromeţii (by the way: pe you tube au postat recent un material nostalgic-înduioşător intitulat Moromeţii...după 20 de ani), 100 lei, Pas în doi, Faleze de nisip) la clasamentele următoare. Pe mine unul acest film m-a hrănit în anii adolescenţei şi mă hrăneşte neîncetat ever since. De aceea refuz să-i comentez doar stilul şi detaliile tehnice. Cred că substanţa lui merge mână-n mână (cum – din păcate - rar se întâmplă) cu forma, cu mijloacele cinematografice de exprimare. Şi invers.
În fine, filmul (pe care-l revăd a nu mai ştiu câta oară) mă invită să reflectez un pic (involuntar) la soarta Artistului (să-i numesc doar pe Dan Piţa şi pe Claudiu Bleonţ) mărturisitor de talent în vremuri ostile (anii optzeci), eşuat apoi în derizoriu când opreliştea ideologică a căzut (pentru că, nu-i aşa, oameni suntem, iar ispita-i mare). Şi-ajungem astfel tot la paradoxul lui Gide: Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate.

P.S. Last night, at the concert hall, they were playing Paganini (Concert no.2 for violin & orchestra) and Tchaikovsky (Symphony no. 6).

Bumper Stickers

De la A.E. primesc pe mail a couple of bumper (teasing) stickers din care am reţinut două: The shortest Sentence in I AM. The Longest is I DO şi If Money Is The Root Of All Evil, Why Do Churches Beg For It? În legătură cu prima aş spune că drumul până la I AM nu e aşa scurt pe cât pare, uneori e chiar mai lung decât până la I DO. Să ne amintim de secvenţa-uvertură din Zerkalo / Oglinda lui Tarkovski. E nevoie de o „magie” sau de o „hipnoză” pentru ca să ni se demeticească limba şi să putem spune tare şi răspicat: Pot să vorbesc. De fapt, îţi ia mult să afli cine eşti datorită acelui unseen warfare şi „omului din om” (despre care vorbea Dostoievski), răspunzător pentru acea split personai aminteşte de ultima secvenţă din Nazarin de Bunuel, în care un preot devotat şi „cu vocaţie” aduce – culmea – numai nenorociri în jur prin felul său de a fi genuinely charitable. Umilit peste măsură, ajunge printre puşcăriaşi, fiind apărat – din milă – de către un ticălos căruia toţi prizonierii îi ştiau de frică. Cuprins de îndoială, acceptă un ananas oferit de pomană de o femeie, în timp ce mărşăluia pe un drum de ţară spre închisoare, sub escortă. Poate printre miturile care ar trebui „deconstruite” (că tot suntem în plină eră deconstructivistă) este şi acela după care învăţătura Părinţilor Bisericii este că „banul e ochiul dracului” („the root of all evil”). Sau că icoana bizantină, în austeritatea ei, nu ne priveşte, ci se priveşte narcisist. Banul, spun Părinţii, este o scară pe care poţi s-o foloseşti şi cu chibzuială şi fără. Este un mijloc, nothing more, nothing less.

De la Gladys primim o superbă ilustrată cu un arbore de-al iei din faţa casei, cu frunzele înroşite de bruma şi ceţurile toamnei din Oregan.
Stuart îmi trimite şi el o grămadă de poze din călătoria lui în Borneo – locuri exotice care i-au amintit de copilărie.

Staying cool

Aseară am fost cu Theodor la nişte Sonate (violin & piano) de Mozart. A venit la pauză şi Raluca. Ne-a însoţit Max, un tânăr de numai 15 ani cu o curiozitate intelectuală deosebită. Pe drum îi vorbesc lui Max despre proiectul noii stagiuni de cinematecă de la UVT (commencing on Thursday). Zice: „Care sunt criteriile după care un film e considerat bun?” Asta da întrebare. Îi răspund că I honestly don’t know. Şi chiar nu ştiu. În sens abslout, fireşte. Pot să răspund, eventual, pentru mine (şi asta cu aproximaţia de rigoare) ce anume e necesar să fie într-un film bun: jocul actorilor (condiţie – adesea – necesară, dar nu suficientă), povestea (mesajul), mizanscena, concepţia coloanei sonore, imaginea etc. Am uitat să-i vorbesc despre un element super-important în cinema: montajul.

FD îmi trimite ca fw partea întâi a unui articol (N. Steinhardt şi problema demonismului) al lui Vladimir Tismăneanu (din Ev.z), cu referire la cartea Monahului de la Rohia, Jurnalul fericirii. VT decupează două din citatele care mi-au atras şi mie atenţia şi stima pentru Monah: cel despre Stat (transformat în Mamona) şi despre pactul cu diavolul. Faptul că autorul articolului în citeşte pe Steinhardt printr-o grilă...politică i-a dat apă la moară unui comentator în care a fiert mânia pravoslavnică şi, într-un comentariu de subsol de pagină, l-a ruşinat (pentru că n-a vorbit nimic de convertirea şi de fericirea descoperită în închisoare de autorul Jurnalului) pe nenea Tismăneanu, trimiţându-l la colţ să se căiască, să-l recitească pe Steinhardt, iar apoi să se spovedească (??!!). Au urmat, fireşte şi alte luări de poziţie la fel de...vigilente. Partea care mă priveşte din acest duel de idei (una dintre ele) e că nu am ajuns – încă! - la înţelepciunea (starea cool) de a trata detaşat şi, eventual, cu ironie, astfel de atitudini „justiţiare”. Care sunt, în fond, a piece of cake. E drept, it is a cake that stinks, but nevertheless a cake that I can choose not to have to do with. La urma urmei, e aşa simplu. Avem atâtea de învăţat de la ordinator. Putem alege între accept şi reject, putem alege să dăm save sau delete. Dar pentru toate astea e nevoie, cum zic, de acea stare de coolness pe care - atunci când ne slăbeşte voinţa (fiindcă cedăm şi semnăm, într-un fel sau altul, pactul cu Cel Înşelător) o ratăm. Cât de mult avem de învăţat de la felul de a fi dintr-o bucată al Monahului: „Diavolul: Să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care să recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie la un adevăr incontestabil? Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“.

Orfeu & liceenii

Aseară, din nou full house la Capitol. A fost prezent şi Ambasadorul Franţei la Bucureşti. În prezenţa lui au fost răsplătiţi cu o diplomă câţiva profesori de franceză din judeţ, printre care colegele mele Adina Sabo (bravo Adina!) şi Alexandra Sofronesc (in absentia – ea fiind acum plecată în Lituania cu un proiect al şcolii noastre). Din miile de elevi cineva a selectat o elevă de liceu să citească nişte întrebări pentru Ambasador (aşa-zisul chestionar proustian). Le-a citit într-o franceză de Guliţă. Directorul CCF din Timişoara – o prezenţă distinsă, ca de obicei – a fost maître de la cérémonie. A urmat un concert (conductor: Radu Popa) ce a cuprins: Rossini – Uvertura la opera La pie voleuse; Grieg – Peer Gynt (Les harmonies du matin), Suita I şi Peer Gynt (Solvejgs Song), Suita aII-a; Marţian Negrea – „Tarantella” din Suita Din Munţii Apuseni; Brahms – Danses hongroises 1&5; Ravel – Bolero. Lângă noi au stat nişte elevi de liceu care au excelat ca aplaudaci de serviciu (aduşi pesemne la concert de profesoara lor, însă fără o prealabilă instruire şi pregătire ) şi clowns. E clar că pentru ei (şi alţii asemenea lor) sonorităţile simfonice sunt o tortură. M-am răstit la elevele de lângă mine, după care au schimbat locurile între ele şi lângă mine a venit una care, ce-i drept, vorbea mai puţin (în timpul concertului). Dirihorul a încercat să fie un fel de Orfeu şi, înainte de Danse hongroise 5, a cerut publicului să aplaude (piano, mezzoforte, forte) pentru a îmblânzi oarecum fiarele din aceşti copii. Eh, probabil a fost un gest premeditat, nu cred că l-a speriat foiala din anumite colţuri ale sălii. Oricum, asta le-a plăcut liceenilor şi au participat bucuroşi la acompaniament.
Apropo de Orfeu. La Bucureşti a avut loc – en fin – premiera spectacolului Orfeu & Euridice, montat de Alexandru Darie, o nouă versiune muzicală de Adrian Enescu pe teme de Gluck. Ionuţ Mareş l-a văzut şi a fost impresionat. Mulţumit a fost – aflu prin telefon – şi compozitorul.

Class conflict

Sunt de acord cu fostul meu profesor de geografie (TG), care spune că numai un om inteligent poate să fie şi un bun (autentic, nefăţarnic) credincios. Reason & faith nu sunt neapărat (vezi Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt - seduşi, iar nu convinşi, de Ortodoxie) în antinomie.
Primesc de la OC un citat din Sf. Velimirovici care – cel puţin pentru moment – îl reprezintă destul de bine, în sensul că l-ar folosi oricând ca armă de apărare (?!): “Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte uşoară şi rapidă; despărţită însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului, devine foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o pătrime din om, avem cinci simţuri, iar pentru dezvoltarea celorlalte trei pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, ne stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiţi, stă singur Hristos. A spune: eu sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu sunt o pătrime de om. De aceea numele de ‘intelectual’ este nume neomenesc şi o acuzare a propriei tale persoane” Totuşi, acest citat, ca multe alte citate meaningful venind din partea unor intelectuali sau neintelectuali nu-şi este – din fericire - suficient sieşi. Are nevoie de o legendă, care lipseşte aici, în acest format demo. Aş spune că îl prefer variantei extinse (extended version). E mai bine să rămână aşa, fără explicitare.
Mă tem însă ca nu cumva această atitudine a celor se consideră mai Ortodocşi chiar decât Hristos (sau tot atât de puţin intelectuali ca Hristos, nici o centimă peste), extremely patronizing & hostile towards intellectuals (o nouă luptă de clasă, aceea împotriva intelectualităţii?) să fie o prelungire (pe dos) a mai vechii atitudini ostile a comuniştilor faţă de mistici (şi, în ţările totalitare, şi faţă de intelectuali). Ar fi păcat, pentru că frumuseţea Ortodoxiei (vezi Bulgakov) seduce, nu convinge (cu algoritmi, formule, teoreme). Parcă sfinţii din icoanele autentic bizantine nu cheamă la această nouă „luptă de clasă”, parcă pe chipurile lor nu citeşti nici o ideologie (sau o furie) anti-intelectuală...Sfinţii de pe Pământ însă – spre deosebire de cei din icoane – sunt, iată, younger & more resltless, foarte ocupaţi cu vânarea, executarea şi judecarea intelectualilor. Mystics and anti-intellectual believers of the world, take a break, will you?

Puţintică escatologie

Cu mai mulţi ani în urmă, prin 1985, aveam să ascult un disc de muzică electronică produs şi înregistrat în România: Dance Funky Synthesizer (composed, arranged & digitally mastered by Adrian Enescu). Există acolo o piesă numită Flori de câmp, care m-a dus cu gândul şi la filmul lui Andrei Blaier din 1975 (Ilustrate cu flori de câmp) dar mai ales la o posibilă poveste de viaţă şi de...moarte. Astfel, armoniile interpretate la synthesizer de AE mi-au desenat în suflet – încă de la prima udiţie – o zbatere a celor (vorba lui Marin Sorescu) „ţepeni într-o singură viaţă” pe care „n-o ştim trăi / vorbim anapoda sau tăcem ani în şir, penibil şi inestetic şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile”. Asta până aproape de final de Wild Flowers, pentru că ultimele sunete (înainte de „darea în primire a sufletului”, când nu se mai poate face nimic şi zarurile sunt aruncate) izbutesc să lege în chip miraculos toată crisparea (sugerată) de până atunci, tot zig-zagul şi contratimpul. Discrepanţele dispar, şi – abia la final – totul se armonizează. Ca şi cum compozitorul ar fi vrut să picteze însăşi simfonia vieţii: o împleticire, o crispare, o poticnire continuă până când, înainte de Marea Trecere, lucrurile s-ar limpezi apoteotic şi vederea „în ghicitură” s-ar transforma în vedere „faţă către faţă”, iar electricitatea „alternativă” din aortele noastre ar cunoaşte, pentru prima oară, o curgere „continuă”.
Nu alta e „lecţia” dintr-un western cândva la modă: Last Train from Gun Hill (directed by John Sturges), în care un fel de Gigi Becali din Far West îşi creşte copilul în puf şi îi ia întotdeauna parte, chiar atunci când greşeşte şi face fărădelegi. Puştiul - obraznic, zeflemitor şi fără niciun Dumnezeu - îşi găseşte însă naşul chiar în persoana celui mai bun prieten (de odinioară) al lui taică-su. Acesta (interpretat de Kirk Douglas, personaj geamăn cu justiţiarii jucaţi de John Wayne, Kevin Costner, Mel Gibson, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, Ovidiu Iuliu-Moldovan etc.) va restaura dreptatea şi-şi va descărca pistolul în cei aroganţi (tată şi fiu). Tatăl risipitor (jucat de Anthony Quinn) îşi dă sufletul, dar (aici voiam s-ajung!) nu însă înainte de a-l întreba pe eroul care l-a adus până-n pânzele albe dacă are copii. Acesta spune că da. Cu ultima suflare, muribundul mai apucă să adauge: „Să le dai o bună creştere!”. Este mintea omului cea de pe urmă. După cum se vede, bună şi aia la ceva.

Tips

Cu vreo nouă luni în urmă cineva a postat pe you tube nişte fragmente din filmul ro Pas în doi. Unul dintre vizitatori (adrianofere) lipeşte următorul comment: „este absolut fantastică........de fiecare dată când ascult muzica maestrului....intru într-o altă lume....e altceva.....păcat că nu se găseşte nici un cd pe piaţă cu muzica lui...o mare pierdere...” la care – pentru că m-a atins la faiblesse - răspund aşa: „te pot ajuta eu cu muzici în mp3 by Adrian Enescu. Şi eu sunt fan AE.” Deunăzi primesc răspuns la rândurile mele care s-au dovedit a fi un adevărat message in a bottle: „....scuze dacă-ţi răspund cu întârziere.....dar...mai este valabilă oferta cu mp3 muzică ADRIAN ENESCU? mulţumesc” Răspund iar, pozitiv. Schimbăm nişte mesaje, apoi câteva scurte convorbiri telefonice. Aranjăm să ne întâlnim pentru înmânarea personală a DVD-ului pe care l-am pregătit acestui fan cu aproape 2.5 GB de muzici adrianenesciene (cu un bonus de 2 GB conţinând diverse alte muzici: Bruno Coulais, Alifantis, Baniciu, Bogardo, Vasile Şirli, Richard Oschanitzsky). Aflu că adrianofere ajunge în urbea mea într-o vineri seara, târziu şi numai pentru câteva ceasuri, între două avioane. Nu-i bai, zic. Zis şi făcut. Când ne-am întâlnit, aveam să aflu că fan-ul enescian este pilot de avion - what a fascinating job!! – şi că a ajuns la noi, literally, out of the blue. (Well, out of the darkish blue, as it was a few hours after the sunset). Astfel că, vreme de două ceasuri (care-au trecut de parc-ar fi fost două clipe) am povestit vreo două ore, over a cup of tea, despre zona divertismentului românesc din anii 80 – o perioadă nu tocmai aridă, punctată de momentele Bună seara, iubito (LP care a spart tiparurile genului şi a depăşit, la box office, orice alt album pop de la noi) şi Pas în doi (film ce marchează apogeul regizorului său, Dan Piţa). La despărţire, adrianofore mi-a rugat să-i transmit maestrului AE că are un devotat fan şi...dincolo de nori. Că, acolo - beyond the clouds, in the plane's cockpit - îşi aminteşte mereu de uvertura muzicală a filmului Pas în doi şi asta îi dă o nemaipomenită senzaţie de wellness. M-am executat. In exchange primesc de la adrianofore un tip care mă aduce mai aproape de muzica zilelor noastre: Maria Radu & Van Noizz (Romeo Vanica jr.). Îmi propune un videoclip excelent (music, arrangement, mise en scene, lyrics): Pas cu pas şi – tot pe you tube – descopăr cover-ul lor la hitul Dorul interpretat de Aurelian Andreescu (music by Vasile Vasilache jr.), Lângă inima mea vine inima ta (unde Maria Radu cântă alături de Vank) & All This Time.

Nostalgii, nostalgii....De la FD primesc – parcă în numele aceleiaşi nostalgii stârnite de muzica lui Adrian Enescu şi de filmul lui Dan Piţa – o poză foarte sugestivă pe care-a decupat-o din albumul virtual al cuiva de pe internet. La o primă vedere îmi pare desprinsă din Nostalghia lui Tarkovski. Fotografia aleasă de amicul meu surprinde acelaşi univers patriarhal, acelaşi paradis în destrămare pe care l-a zugrăvit regizorul nepereche în primul film al său turnat şi (parţial) produs în occidentul pluralist – un fel de Eldorado de care Tarkovski nu avea (sau nu putea) să se bucure, pentru că – much too soon, zicem noi - a venit clipa cea repede când sufletul său s-a urcat la ceruri.
De la Costi Cristache din Cluj primesc alt tip: postul de radio Pontes (see info here) care emite pe internet. Sâmbătă seara - cu Theodor, Raluca, Oana, Marius & Gladys alături - l-am ascultat pe Costi (pe care am avut marea bucurie să-l cunosc săptămâna trecută la Cluj) pe post de entuziast DJ: bine informat, plin de surprize muzicale & remixuri, la emisiunea pe care o realizează acolo (Nostalgic Online) – ediţie dedicată azi grupului ABBA.

Les fleurs du mal

Eterna copilărie...În cel mai recent editorial al său (Sfârşitul poveştilor ), Mircea Cărtărescu se întreabă ironic dacă nu cumva ar trebui să încetăm a le povesti copiilor noştri basme cu happy ending şi să le oferim în loc, fără menajamente, realitatea nudă, fără fard şi fără „vrajă”. Realitate de tip present continuous, dacă ne gândim că Shakespeare (între mulţi alţi titani ai spiritului uman) a surprins-o în aceeaşi „gamă” în al său Sonnet 66: „Scârbit de toate, tihna morţii chem / Sătul să-l văd cerşind pe omul pur / Nemernicia-n purpur şi-n huzur / Credinţa - marfă, legea - sub blestem / Onoarea - aur cald falsificat / Virtutea fecioriei târguită / Desăvârşirea janlnic umilită / Cel drept de forţa şchioapă dezarmat / Să vad prostia dascăl la cuminţi / Şi adevărul semn al slabei minţi / Şi binele slujind ca rob la rele / Şi arta sub căluşe amuţind / Scârbit de tot, de toate mă desprind.”
Reacţia poetului-editorialist de la Evenimentul zilei, la limita între ironie amară şi cinism, îmi aminteşte de o scenă din Stalker-ul tarkovskian. Profesorul mutilat sufleteşte, care – având organul credinţei atrofiat – voia să arunce în aer „Camera Dorinţelor”, îi ţine Călăuzei o adevărată predică (de fapt o anti-predică), luând în derâdere idealismul celui care voia să aducă tot mai mulţi oameni în Zonă: „Eşti nostim omule! Nu eşti singura Călăuză din Zonă. Voi nu cunoaşteţi dorinţele celor pe care-i aduceţi aici...Uitaţi-vă în jur: numărul crimelor nemotivate a crescut. Dar loviturile de stat? Mafioţii care-au pătruns în guverne? Laserii, superbacteriile, toate aceste mârşăvii? Nu sunt toate acestea operele celor aduşi de voi aici? Dar ce se va întâmpla când toată lumea va avea acces la camera aceasta?” Scriitorul ripostează: „Termină cu diareea asta sociologică! Chiar crezi în basmele astea?” Profesorul: „În basmele de groază cred.”
...Din fericire, întotdeauna mai există o supapă de salvare, chiar şi în lumea florilor de mucigai, a florilor răului pe care poetul şi jurnalistul Cărtărescu o zugrăveşte în culori atât de potrivite. Acei oameni cinstiţi care azi „abia mai pot supravieţui” şi care se încăpăţânează să rămână oameni (adică să caute şi să rămână întru iubire, pentru că love makes the world go round) sunt printre noi, însă adesea stau în umbră. Nu e vremea lor acum. Dar când a fost?

Sfârşitul poveştilor / Mircea Cărtărescu

„Blestemată ţară, în care mereu trebuie să alegi răul! În care mereu şi mereu eşti silit să votezi bandiţii mai mici, ticăloşii nu-chiar-atât-de-ticăloşi, oportuniştii mai-puţin-decât-alţii... Am trăit cincizeci de ani în lumea românească, destul ca să-mi pierd orice iluzie în privinţa adevărului care, nu-i aşa, ar ieşi întotdeauna ca uleiul la suprafaţă, a binelui care, după oarecare dificultăţi, s-ar arăta întotdeauna biruitor. Ar trebui să le spunem copiilor noştri poveşti mai conforme cu lumea reală, în care balaurii îi zdrobesc fără milă pe voinicii cei pletoşi, sânzienele sunt violate de zmei, Scufiţa Roşie e devorată de lup împreună cu bunicuţa, Spânul triumfă, devenind împărat, iar fetele rele îndeasă piciorul în condurul de sticlă şi - minune! - condurul se potriveşte... Ar trebui să avem curajul să le descriem oroarea unei lumi în care fiecare trăieşte doar pentru el, în care cei blânzi sunt călcaţi în picioare, în care cu cât eşti mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conştiinţă, de respect pentru aproapele tău cu atât te-mbogăţeşti mai tare şi te caţeri mai sus pe scara socială. O fi şi-n alte părţi mizerie umană, dar la noi fibra morală pare să fie gena eşecului şi-a nefericirii.
De ce-am ajuns oare atât de jos? Când s-o fi fărâmiţat atât de ireparabil dezumanizata noastră umanitate? Cu fanarioţii? Cu comuniştii? Cu noii stăpâni de azi, ce-şi plimbă miliardele de euro ieşite din speculă pe sub nasul nostru? Cu toţi deodată? Sau am fost aşa de când ne ştim? „Virtutea? O nerozie. Geniul? O nefericire“, scria amar Eminescu acum mai bine de o sută de ani, iar Caragiale, prin vocea în falset a fiului lui Trahanache, spunea şi el un adevăr cutremurător în comicul său de suprafaţă: „Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are“... Asta suntem şi azi: o soţietate fără prinţipuri, în care un om cinstit mai bine şi-atârnă laţul de gât decât să trăiască. Voi alege răul cel mai mic. O să votez cu nişte oameni de care mi-e silă, căci de ceilalţi mi-e groază, iar să nu votez înseamnă să votez cu cei de care mi-e groază.
Voi da votul meu nu celui în care am încredere, căci oamenii oneşti pe care-i ştiu n-ar candida niciodată, ci aceluia care încă n-a învăţat bine să mintă şi să fure, celui mai stângaci, care mai scapă şi pe jos, pentru milogi, din banii furaţi. Ei vor fi beneficiarii votului meu, cu care eu particip la ideea de libertate, legalitate şi democraţie într-o ţară europeană. Curat europeană, coane Fănică!
Culmea ironiei, dintre toţi oamenii politici de la noi, de după ’89, eu am crezut cel mai mult în Mona Muscă. O vedeam chiar preşedintă, nu doar pentru că avusese iniţiative legislative de mare interes, ci şi din prejudecata mea pozitivă faţă de femei. Am fost cu atât mai dezamăgit când am aflat ce era de aflat despre ea. Dar azi nu mi se mai pare că am fost în asemenea eroare: nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii politici de la noi sunt mai răi, mai proşti şi mai fără scrupule decât ea. Mona Muscă a căzut dintr-o greşeală din tinereţe. Ei încă stau căţăraţi la şefia partidelor după decenii de felix culpa... În ciuda evidentei incompetenţe, conduc ministere. În ciuda proceselor pe rol, fac încă figuri de cavaleri fără pată şi prihană pe ecranele televizoarelor.
Dar, mă veţi întreba, ce-i împiedică pe oamenii ăia cinstiţi ai tăi să candideze, ei, pentru parlament, ca să ai şi tu pe cine vota? De ce nu te-nscrii tu însuţi într-un partid şi nu candidezi, dacă te crezi aşa de nedreptăţit? O să vă răspund de ce: pentru că acei oameni despre care vorbiţi abia pot supravieţui în jungla pe care aţi creat-o. Pentru că ar fi călcaţi în picioare în primele minute de năvala la bani şi la glorie a mişeilor despre care vorbise tot Eminescu. Pentru că sistemul nostru politic e de aşa natură, încât nu poate accepta decât ce-i seamănă, decât florile răului, florile de mucigai. Şi mai ales pentru că, într-un fel, tocmai cei 322 din parlament şi cei 300 din „Capital“ sunt cei mai nefericiţi oameni din lumea românească. Cei mai mizerabili, de care oricărui om cu suflet îi e milă. Cum să-i concurezi, când ei, în afara funcţiilor şi paralelor, sunt nimeni, pe când orice om adevărat e o valoare în sine?
Ar trebui să le spunem copiilor noştri, aşa cum ţinem să le facem o imagine ştiinţific corectă a lumii, că basmele mint, că Doamne-Doamne nu e în ceruri, că Moş Crăciun e doar tăticu’, că Pinocchio ajunge rege, că pe Hänsel şi Gretel îi mănâncă vrăjitoarea şi că vânătorul cel crunt îi aduce întotdeauna mamei vitrege inima-nsângerată a Albei-ca-Zăpada pe o tipsie de aur...”

Seeing words

Astă-noapte l-am visat pe Monah. Ne-am despărţit, el urcă pe o bicicletă şi – drumeţ în calea lupilor - dispare într-o pădurea deasă şi tot mai întunecată (soră bună cu codrul din Ochi de urs?). Pentru o clipă mă cutremur la gândul că are de străbătut zilnic acest drum să ajungă la el la chilie. Deodată însă mă văd eu însumi pe-o bicicletă şi mă apucă spaima. Sunt singur în miez de noapte, în mijlocul pădurii. Mă gândesc la fiarele care mă pot ataca în orice moment. Şi – surpriză! – ajung la chilia unde Părintele a ales să „exorcizeze” răul pricinuit de „ochiul de urs” prin Post şi Rugăciune. E un fel de grotă (cât o chilie) despărţită de lumea exterioară printr-un uriaş geam double glazier. Văd înăuntru câteva rafturi cu cărţi şi două paturi. Părintele îmi explică: Al doilea e pentru vreun drumeţ rătăcit în pădure. Simplitatea încăperii mă duce cu gândul la un interior japonez. În faţa „grotei” sale însă altă surpriză: jos, într-o vale, se zăresc acoperişuri de case – bizară prezenţă în plină pustie. În dreapta, nişte jivine. Între care una e chiar ciudată, un fel de hienă. Părintele îmi spune că e un dragon (?!)...Nici n-apuc - seara când ne-am adunat acasă – să-i povestesc visul Ralucăi, că sună telefonul şi, much to my surprise, pe ecranul mobilului îi văd scris numele. A ţinut să-mi spună că s-a gândit mult la cuvintele pe care Theodor i le-a adresat la despărţire, atunci când l-am vizitat la schit (acum trei săptămâni): „Părinte, când ne mai vedem?” şi a zis că Theodor (spre deosebire de noi, care vedem imagini) vede cuvinte. Că e infinit mai greu să vezi cuvinte. Că data viitoare („când va vrea Dumnezeu”) ar dori să vorbească mai mult cu Theodor despre asta şi că de fapt Theodor are multe să-i spună şi să-l înveţe (să ne spună şi să ne-nveţe) despre vederea „în cuvinte”.

Hanging by a thin thread

Pe zi ce trece conştientizez tot mai tare absurdul acestei întâmplări care este viaţa. (Absurd-absurd, însă nu neapărat a pointless waste land, vezi şi soluţia dată de Beckett în Waiting for Godot.) Dacă fraţi suntem cu toţii în raport cu nemărginirea cerească, atunci se cuvine să plecăm urechea, măcar din când în când, la ceea ce se-ntâmplă-n jurul nostru. Aici, la distanţă de câţiva zeci de metri de noi sau pe partea cealaltă a acestui global village care e Mama Terra.
Aflu din ziarul local că un neisprăvit a condus cu mare viteză şi-a ciocnit – trecând pe roşu în mare viteză - nu ştiu câte alte maşini, că a plecat de la locul accidentului şi, demarând, a lovit mortal o bătrână care avea singura vină că se afla pe zebră în acea secundă, că – nepăsător – a gonit încotro a văzut cu ochii până în capătul celălalt al oraşului, unde şi-a parcat maşina (cu numere de înmatriculare false) printre nişte blocuri şi şi-a sunat prietenii. Aceştia l-au sfătuit să se predea. Şi s-a predat, însă la braţ cu unul dintre prieteni, de profesie avocat. Ce coincidenţă!
Semne ale îndepărtării ireversibile de copilărie sunt multe. Unul sigur e şi ascuţirea sentimentului că, în fiecare clipă, soarta ne atârnă de un fir de aţă. Că – dintr-o pricină sau alta – aţa se poate rupe oricând.

Requiem for another dream

O cunoştinţă mi-a povestit cu durere despre rătăcirea fiului ei (foarte inteligent, un băiat dezgheţat, sănătos, de viitor) care, după ce s-a însurat prea de tânăr, a fost trădat în dragoste şi – i-a spus el – a început să se drogheze ca să uite. Şi-a găurit cu seringa braţul la încheietură asemenea personajului din Requiem for a Dream - filmul cu totul remarcabil cu care mi-am luat, se pare, adio de la cinematograful contemporan (cel din mileniul trei), de vreme ce de atunci (din anul 2001) n-am mai văzut niciun alt film care să mă impresioneze într-atât - până când i-a paralizat. A făcut apoi o depresie puternică, însă în ultima vreme a început să mai iasă în lume şi chiar să muncească în folosul comunităţii.
Cine spunea că nu e nevoie să fii bătut de Dumnezeu, că – atunci când se rupe filmul cu dreapta socotinţă – rămâi la cheremul legiunii din tine pe care nu ai primenit-o („exorcizat-o”) la timp? Steinhardt, printre alţii („Dumnezeu n-are nevoie să ne pedepsească. Îşi întoarce faţa de la noi, ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă în voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.”), cel care vedea în creştinism nu atăt dogma şi morala, ci mai ales „un mod de a trăi şi o soluţie, reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.

Ludwig

Marţi am fost la concert cu Theodor şi Maronel. Romanian Piano Trio (Alexandru Tomescu – violin, Răzvan Suma – cello şi Horia Mihail – piano) şi-au propus, în acest sezon, să mai umanizeze o statuie: cea a legendarului Beethoven. Au interpretat două Trio-uri, urmând să revină la Capitol mâine, pentru Triplul concert (tot de Beethoven) pt. piano, cello, violin & orchestra. În locul unde altădată erau expuse afişe multicolore ale filmelor (majoritatea americane, după 1990) ce rulau la cinema, acum i-am putut vedea pe băieţii acestui Ro Piano Trio într-un poster promoţional pentru turneul lor din această toamnă: Beethoven Unplugged. I-am zis în glumă Ramonei că parc-ar fi cei de la 3 Sud-Est – o trupă pe val în România, acum vreo zece ani. Mă taxează pentru maliţie – uitasem că i-a plăcut de ei.

Când ne-am întors de la Cluj am descoeperit că Theodor ştie în ce zi a săptămânii cad diferite date. Ne-a uluit. De bună seamă că am putut verifica şi constata exactitatea răspunsurilor sale doar cu calendarul în faţă.