Poezia ca rugăciune

Cândva, actriţa care, în teatru, le-a jucat (între altele) pe Antigona şi pe Sonia (Uncul Vania), iar în film pe Fefeleaga (Nunta de piatră) şi Mara (Dincolo de pod) povestea că a făcut zeci de recitaluri de poezie. Pentru ea poezia era sprijin, forma ei de rugă prin care ajungea pe o culme a spiritului, care o ferea şi o salva de toate agresiunile posibile, „argument al nemuririi”. Şi totuşi, niciun recital nu s-a imprimat pe disc, deşi putea spune pe de rost versuri două zile şi două nopţi. Nu a chemat-o nimeni, iar ca să ciocănească la uşi nu putea. Nichita Stănescu (pe care-l recita frecvent) i-a spus aşa: „Aş bate cu unghia, până n-aş mai avea unghie şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-ţi frate unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?”

Mid-June Limelight

Seara, invitaţi de Ligia, am fost la Operă să o vedem pe Oana în Sleeping Beauty de Ceaikovski. Dintre toate elevele şcolii de balet care s-au perindat pe scenă (cele mai mici, cred, de numai trei ani), Oana a fost – by far – cea mai cool, mai dezinvoltă şi mai artistă dintre cele trei teen dancers. După spectacol, mama ei mi-a spus că s-a pregătit mult pentru acest rol. Au dreptate cei care cred că spontaneitatea se pregăteşte prin îndelung studiu, iar restul e diletantism, nu profesie. Iar restul prichindelelor (că a fost un singur prichindel: Andrei) – heaven bless them all! - în rochii roşii, roz sau albastre erau nostime şi delicioase. Chiar dacă se mişcau mereu în contratimp şi – atunci când întâlneau cu privirea pe cineva cunoscut (familie, fraţi/surori, alte rude, prieteni) în sală - cochetau cu cei pe care i-au zărit şi uitau să-şi facă numărul. Brusc mi-am zis că artistul de pe scenă trebuie să vadă numai lumina reflectorului, să joace pentru public fără să-i facă cu ochiul – asta înseamnă meserie şi profesionalism.

Cum taţii a cel puţin trei copii întâlniţi în seara asta (pe scenă sau în public) sunt preoţi, mi-am amintit de Leopoldina Bălănuţă (†1998) şi de o întâmplare legată de tatăl ei. Într-o discuţie televizată cu Eugenia Vodă (în cadrul emisiunii acesteia, Planeta Cinema), marea doamnă a teatrului românesc a povestit o istorie cutremurătoare. Tatăl ei, preot, fusese arestat în „era ticăloşilor” (anii 50), nu mai ţin minte motivul. De fapt, atunci pentru nimic se dădeau cinci ani. Leopoldina reuşise la facultate şi cu gândul era mereu la tatăl ei din puşcărie. Într-o seară, fără să-şi explice pentru ce anume, a simţit că îl va reîntâlni. Şi aşa a fost: eliberat din temniţă, tatăl ei venise la spectacolul în care ea juca rolul principal. Slab, cumplit de slab, o urmărea de undeva din sală. Deşi preot, a fost toată viaţa mândru de fiica lui care era actriţă. E drept, nu a fost orice actriţă, ci una din marile tragediene din teatru şi film. La urma urmei, şi meseria de actor trebuie făcută cu religiozitate. În Timişoara, la capătul celălalt al Pieţei Operei (unde se află clădirea Teatrului şi a Operei Naţionale) găsim Catedrala Mitropolitană. ... Dar Leopoldina a fost şi o extraordinară recitatoare de poezii. Pasiunea pentru poezie i-a fost sădită în Institutul de Teatru de profesoara ei, Marietta Sadova, care le spunea: „Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică. Numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea...” Mai povestea actriţa despre un spectacol de poezie şi muzică într-un sătuc din Deltă. La sfârşit, o bătrână s-a apropiat de ea, a oprit-o cu un gest tandru şi i-a spus: „Doamna artistă, a fost mai frumos ca la Înviere!”...Ţin minte că Leopoldina a adăugat (într-unul din numerele revistei Cinema din anii 80): „Poate oare un artist să aibe parte de mai multe ori în viaţă de asemenea cuvinte de recunoştinţă? Nu, doar o dată şi mă cutremur la gândul că puteam trece prin viaţă fără să le fi auzit.”

Feeling good

„Omul nu poate trăi fără un ideal” – afirma, în anii 80 regizorul Călăuzei. „Idealul vechi – Biserica – s-a prăbuşit şi un altul nu mai există.” Ar fi interesant de trimis un SMS către marele regizor acolo, beyond the clouds, unde s-a mutat în decembrie 1986, cu următorul mesaj: „Când anume s-a prăbuşit acel ideal? Care să fi fost ultima cărămidă căzută?” Despre această stare de wasteland vorbeşte admirabil chiar Călăuza. Despre nevoia de a salva de la pieire acel ideal, prin strădania personală. „Trebuie doar să credeţi!” – e replica-testament rostită de Stalker în pragul „camerei dorinţelor”.

În 29 august 1987, actriţa corp ansamblu Monica Fermo (aka Maica Ecaterina) nota în jurnalul ei o vorbă a Pr. Argatu ce pare acum o adevărată profeţie. Şanse de libertate, după ce „totul se va termina cu bine” (se referea la coşmarul comunist), există; însă „cu mari sacrificii, cu pierderi uriaşe”. Pentru că „şi după ce se va elibera lumea de ciuma asta roşie şi va cădea comunismul (cu ajutorul puterilor divine) ceea ce va urma va fi sub semnul antihristului şi cu toate că vor fi graniţele libere şi vom putea merge liberi în lume, muncind şi având bani, de fapt toată gândirea va fi satanică: homosexuali căsătorindu-se oficial, desfrânare şi drogaţi în şcoli, desfrânarea la loc de cinste”. Dar – l-a întreabat actriţa pe cuviosul părinte – „Unde va fi Biserica?” Răspunsul său: „Biserica nu va mai avea niciun ecou în sufletele oamenilor, pentru că li se va fi dat pâine şi circ (filme şi programe TV porno) şi ei vor „fi fericiţi”. Dar oamenii îşi vor pecetlui sufletele cu semnul antihristului şi oamenii îşi vor vinde sufletul pentru mâncare şi băutură, pentru distracţie, pentru a avea case, maşini luxoase, a călători, într-un cuvânt „a trăi bine” (de unde - vedem noi acum - şi eficientul slogan din campania electorală a Marinarului: „Să trăiţi bine!”), uitând că Hristos a venit pe pământ pentru toţi, iar chemarea Sa e pentru fiecare în parte.”...

...Puţină îngăduinţă, totuşi, nu strică – au contraire. Să nu uităm însă că dictonul It takes all sorts to make a world (aka: Mare-i grădina lui Dumnezeu) e un evergreen. Cine, la urma urmei, poate pune deştu’ pe rană, cine poate identifica răul acela exterior doar într-un grup de oameni, un club, o rasă, o naţie etc.? Uşor n-a fost nicicând omului să se mântuiască. Important e să caute să afle dreapta socotinţă acolo unde se află, în contextul istoric în care i-a fost dat să trăiască. A spus-o până şi un ateu notoriu precum André Gide: „Caută-L pe Dumnezeu acolo unde eşti, că nu-L vei găsi altundeva!”

Treimea lui Buñuel

Umor negru, spontan şi coroziv plus o trinitate ce a devenit brand la Luis Buñuel: erotism-religie-moarte. Sau, pe scurt, Viridiana (1960) - semnul conştiinţei poetice a regizorului spaniol. Puternic înrădăcinat în cultura clasică a Spaniei (Cervantes, El Greco, Lorca şi Picasso, Salvador Dali şi Arrabal, romanul picaresc şi Galdos), acest apolog al ascensiunii către omenesc evocă un evantai de stări sufleteşti: cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.

Povestea este, în aparenţă doar, iconoclastă: Viridiana - o tânară pioasă, pe punctul de a deveni calugăriţă - respinge avansurile perverse şi propunerea de căsătorie a unchiului său, care, deprimat, se sinucide. Transformă apoi proprietatea defunctului într-un azil de vagabonzi, iar violenţa acestora o determină să abandoneze devoţiunea caritabilă şi să devină amanta vărului ei. Antologică rămâne scenă a ospăţului origiastic din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind sardonic Cina Cea de Taină a lui Leonardo, pe fundalul oratoriului Mesia de Händel – un cerşetor orb stă în centrul imaginii. Se îmbuibă, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o.

Cum era de aşteptat, ca în cazul lui Nazarin (1959), Buñuel a fost din nou citit cu precădere printr-o grilă „iluministă”, anti-clericală, critica punând prea uşor accentul pe „negarea tuturor tabuurilor şi perceptelor creştine” care ar sufoca personalitatea omului, pe „eşecul dogmatismului vechii Spanii” etc. Dar există şi o altfel de abordare. Artistul plastic George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi, remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie Monahul de la Rohia) referitor la acest film: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.” Observaţia este valabilă şi pentru Simón del Desierto, realizat de Buñuel în 1964.

Considerat blasfemiator, Viridiana declanşează un puternic scandal în structurile cinematografiei franchiste. Este interzis de către cenzura spaniolă timp de 16 ani şi e aspru condamnat de Vatican. La centenarul Buñuel din anul 2000, Viridiana se afla pe primul loc în topul celor mai bune filme ale regizorului, alcătuit prin votul a 94 de oameni de artă spanioli.

Unseen Beauty

Ieri am fost la o pizza cu Costel. Nu mai ştiu cum a venit vorba şi mă întreabă cum îşi stabilesc văzătorii criteriile după care judecă frumuseţea. Frumuseţea lucrurilor, frumuseţea oamenilor. Pentru el, ca sightless person, frumosul înseamnă armonie, proporţii, echilibru. Şi adaugă (nu e primul care spune asta): cei lipsiţi de vedere sunt mai puţini expuşi la rătăciri, la nebunii, la ispite. Corect. Numai că nefuncţionarea analizatorului vizual nu este o garanţie a virtuţii, a desăvârşirii. Cumplitele sminteli, deznădejdea şi trufia luciferică îl pândesc şi pe cel condamnat să nu se bucure de lumină, forme şi culori. Mă gândesc la antologica scenă a ospăţului origiac din Viridiana lui Bunuel, în care – parodiind Cina Cea de Taină a lui Leonardo – un cerşetor orb stătea în centrul imaginii. Se îmbuiba, alături de o bandă grotescă de paria ai societăţii, din bucatele puse la dispoziţie de bunătatea Viridianei. Ca răsplată, aceşti ticăloşi o vor batjocori, siluind-o. Pentru că mesajul Viridianei este, în fond, unul creştin. Artistul George Tomaziu, citat de Steinhradt în Dumnezeu în Care spui că nu crezi remarcă „lucrul cel mai exact şi mai adânc” (scrie tot Monahul de la Rohia) referitor la filmul lui Bunuel: „Viridiana nu arată zădărnicia jertfei Mântuitorului, ci greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a asuma jertfa Sa, nimicnicia noastră când e vorba să pornim pe calea Crucii.”

Altfel spus, revenind la frumuseţe (la frumuseţea restauratoare, aceea care – spunea Dostoievski - va mântui omenirea, dar şi la frumuseţea străină spre care nu se cade a ne slobozi prea mult privirea), Părinţii Bisericii au acelaşi mesaj deopotrivă pentru văzători şi pentru nevăzători: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul.” Ochii funcţionali, dar mai ales ochiul lăuntric, acela care – atunci când este închis pe dinafară, ca în cazul orbului din Viridiana – se poate deschide oricând spre deşertăciuni şi cugetări necuviincioase, spre distracţie şi pierzanie. Nu sunt mai puţin privaţi de comuniunea cu frumuseţea nevăzută, restauratoare, nici nevăzătorii (asta încerc să-i spun lui Costel). Nu spuneau tot Părinţii că omul n-a ajuns încă la desăvârşire câtă vreme rugăciunea mai este înşelată de închipuiri? Spre acea rugăciune fără de închipuiri înşelătoare vor fi însetat sufletele nevăzătorilor adolescenţi pe care i-am întâlnit toamna trecută la capela ortodoxă din Cluj...

Split personality

Ştirea despre bizarul sfârşit al actorului David Carradine (parodiată de jurnaliştii de la „Academia Caţavencu” în articolul Coasa de lux) mi-a amintit şi de moartea lui Paşadia şi, mai ales, de sfârşitul grotesc-sinistru al lui Vasile Potop (alias Gheorghe Dinică) din Patul conjugal. Paşadia moare – într-o postură nu tocmai dignifying - în braţele ibovnicei sale. Potop se sinucide în spatele unui ecran din sala de cinema al cărei şef era în timp ce avea aceeaşi ocupaţiune mintală ca şi Carradine; în faţa ecranului se desfăşura un fel de congres al Partidului Democraţiei Originale – cum filmele nu mai merg în perioada post-1990, sălile de cinematograf din România se închiriază la partide, cluburi etc. Nu e cazul personajelor sus-pomenite (care au abdicat de la lupta cu patimile), însă războiul nevăzut cu demonii „frumuseţilor străine” se duce până la ultima suflare. Lucifer e, poate, ultimul răzvrătit ce moare în noi, ce moare de fapt o dată cu noi.

Imaginea trezită de descrierea amănunţită a împrejurărilor în care – afirma o căpetenie a Poliţiei din Bangkok – a survenit moartea lui Carradine mi-a amintit, involuntar, de universul lui Egon Schiele şi mai ales al lui Francis Bacon. Predilecţia pentru neliniştea sfârşitului, suferinţa corpului omenesc deformat de violenţa vieţii de fiecare zi, pentru o existenţă lipsită de sens şi de posibilitate eliberatoare. Ca o sciziune a personalităţii scăpată de sub control. Tablourile lui Bacon instaurează – zice wikipedia – „o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acţiunea destructivă a unor forţe ce vin din interiorul sau exteriorul conştiinţei”.

All Saints

Azi am fost – în premieră - la o biserică aflată încă în construcţie. Alături de noi trei a venit şi bunicul lui Theodor.

The key word, azi, de Praznicul Tuturor Sfinţilor: sfinţenia. În cuvântul său de învăţătură, sacerdotul i-a trecut în revistă pe sfinţii prooroci şi pe sfinţii apostoli, pe cei din perioada B.C. şi, respectiv, A.D. Celor prezenţi li s-a amintit că Unul singur e Sfânt („Domnul Savaout”), însă cărţile sfinte ale Bisericii (canonice şi necanonice) vorbesc deopotrivă de Cel Ce sfinţeşte şi de cei sfinţiţi. „Sfintele, sfinţilor!” se spune chiar înainte de momentul liturgic al Cuminecării.

Am recitit câteva pasaje din cartea Monicăi Fermo despre „învierea pe drumul Damascului”. După, spune ea, „păcatele tinereţelor”, L-a întâlnit – în chip mistic - pe Hristos. Obrazul, prin Taina Botezului, e acum curat („diafan”, spune ea). Dar amintirile pe care le poartă în suflet: muzica, dansurile, filmele, trăirile deosebite din rolurile pe care – spune – le-a jucat cu sinceritate, dar yoga şi spiritismul? „Toate s-au şters ca patimi, dar ce fac cu amintirile, pe ele unde le îngrop?” Purtăm în noi, scria fosta actriţă („actriţă corp ansamblu” – mă corectează, telefonic, Monahul), toate amintirile dureroase, ruşinoase chiar dacă prin înduhovnicire ne-am venit în fire. „Poate că aceasta este pedeapsa Domnului, să trăiesc de acum cu amintirea aceasta ca o pată urâtă şi neagră pe un braz diafan?!” Întrebare firească, dacă ne gândim că înaintarea noastră pe drumul despătimirii / sfinţeniei (atunci când am pus hotar destrămării noastre şi am hotârât ca Da-ul nostru să fie Da, iar Nu-ul nostru să fie Nu) este însoţită de o tot mai mare conştientizare a rătăcirilor noastre. Şi atunci, cerem mereu, zi de zi, împreună cu psalmistul:

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.

Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie.

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.

Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.”

Dostoievski evergreen: „Viaţa e frumoasă, noi o facem urâtă, dar viaţa e atât de frumoasă!”

P.S. „Nu trebuie să precipităm convertirea. Ea se va împlini aşa cum înfloresc pomii, când sufletul se va fi îmbogăţit îndeajuns, suferind îndeajuns.” (Mircea Eliade)

Phoenix

Zilele astea se împlinesc 19 ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii. Actorul Dragoş Pâslaru, una din sutele de victime, a scăpat prin minune. După o experienţă la limită s-a predat, de bună voie şi nesilit de nimeni, Bisericii lui Hristos. De-atunci de când – următor rolurilor premonitorii din Karamazovii, Ochi de urs, Secvenţe, Umbrele soarelui, Fii cu ochii pe fericire – a ales Psalmii şi Rugăciunea pentru a deveni „făptură nouă” în Hristos, punctul de sprijin avea să-i fie duhovnicul de care face şi acum ascultare.

Am găsit pe youtube câteva minute din filmul lui Alexandru Tatos din 1982, Secvenţe. Dragoş Pâslaru interpretează aici (un film în film) un tânăr proaspăt ieşit din spital pe 31 decembrie, ce încearcă zadarnic să-şi găsească – la telefon - un prieten cu care să petreacă Revelionul.

A bird's eye view

Vineri seara, operă în concert cu arii mozartiene din Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Così fan tutte şi solişti ai Operei de Stat din Viena: Simina Ivan, Ildiko Raimondi, Aura Twarowska, Alexandru Moisiuc, Zoltan Nagy, Gergeli Nemeti. În pauză a trecut pe la noi prin lojă d-na Alexandra Guţu şi am vorbit despre viitoarea premieră de la Teatrul German Timişoara cu The Sound of Music (la care sperăm şi noi să ajungem), unde orchestra va fi dirijată de Petru Oschanitzky. Inevitabil, l-am evocat şi pe Richard Oschanitzky, fratele dirijorului stins prematur din viaţă la numai 39 de ani (acum 30 de ani).

Sâmbătă, opt ore pe dealuri la coplilit de viţă-de-vie. A fost soare (ne-am şi bronzat), însă a bătut vântul. De la fân (trebuia să mă aştept la asta) am făcut alergie: nas înfundat, deşte butucite (I couldn’t make a fist). În jurul nostru zburau fazani, prin ierburile din jur se plimbau buburuze iar pe cer se înălţau ori se pregăteau de aterizare zeci de păsări metalice...Ieri, Theodor ne-a spus că el o să se facă pilot (iar noi nu i-am spublberat acest vis irealizabil în cazul său) pentru că i-a rămas încă întipărită-n memorie amintire lui Claudiu, aviatorul care ne vizitează uneori la miez de noapte, în pauza de câteva ceasuri dintre două zboruri. Claudiu aka adrianofere este un om excepţional şi un împătimit ascultător al muzicii electronice (pasiunea comună pentru muzica lui Adrian Enescu ne-a apropiat) a cărui meserie ultrasolicitantă nervos ne trezeşte toată admiraţia. Zilele trecute ne povestea (apropo de febleţea noastră comună) cum a ascultat odată, în cockpit, genericul din Pas în doi. Într-o zi i s-a întâmplat să fie acolo sus in the skies, unde se vedeau doar stelele şi un clar de lună. Sonorităţile grave ale muzicii lui Adrian Enescu i-au dat atunci sentimentul că este singur, doar el, în tot universul. What a feeling, what a view!

Like a prayer

„Lord! I feel You drawing near,

I can feel Your hand upon the back of my head.

Because I want to see Your world

as You made it,

and Your people

as You would have them be.

I love You, Lord,

and want nothing else from You.

I accept all that is Yours,

and only the weight of my malice and my sins ,

the darkness of my base soul,

prevent me from being

Your worthy slave, O Lord!

Help me, Lord, and forgive me!”

(Andrei Tarkovski)

Mai presus de toate

„De mii de ani omul îşi caută fericirea dar nu este fericit. De ce? Pentru că nu poate s-o atingă, pentru că nu cunoaşte calea spre fericire. Pentru că, mai presus de toate, în viaţa noastră pământească, omul nu trebuie să ajungă la starea de fericire deplină, ci doar să aspire la ea, spre viitor. Trebuie să existe suferinţă căci prin suferinţă, în lupta dintre bine şi rău, se căleşte sufletul omului.”

(Andrei Tarkovski)

D.J.

Aseară am fost interpreter la Cramele Recaş, unde un grup de o sută de medici (nefrologi) din diverse ţări au participat la o degustare de vinuri. Locul e renovat şi arată occidental (cochet, curat, îngrijit), iar de pe dealurile acoperite de viţă-de-vie din jur se vor extrage milioane şi milioane de litri de vin care, cu un management mai îndrăzneţ şi mai eficient în ultima vreme (firma s-a privatizat în 1998), ajung acum în prăvălii de pe cele cinci continente. Am cunoscut prin fosta mea elevă (care mi-a oferit ocazia să fac pe translatorul) un D.J. ultra-profesionist care, după câteva melodii bănăţene live cu nişte rapsozi populari din zona Haţegului, şi-a intrat în pâine şi a creat in no time antren şi voie bună. Ademeniţi de selecţia D.J.-ului, nefrologii (cu rinichii în plină filtrare glomerulară, după degustarea de felurite soiuri de vinuri, ţuică etc.) s-au pus pe dans şi pe figuri cu o spontaneitate de ai fi zis că erau, toţi, un fel de chorus line cu care s-au făcut repetiţii serioase înainte de bal. Acest master of ceremonies are, aflu, reputaţia unui D.J. de înaltă clasă prin părţile astea. „Viaţa e oricum un mare bullshit, iar dacă nu faci ce-ţi place, la ce să mai trăieşti? Eu am muzica mea, cărţile mele, filmele mele. Mă întorc la ele mereu pentru că de fiecare dată înveţi ceva nou. N-am timp să mă plictisesc.”

La întoarcere ne-am uitat la o producţie americană din 2008: Elegy. Farmecul actorilor (Ben Kingley, Penelope Cruz, Dennis Hopper) te fac să treci peste carenţele de concept, de viziune a poveştii – o melodramă fără un mastermind (dar cu un mesaj ideologic anti-puritan, anti-conservator, anti-tradiţionalist nemascat), mai aproape de edulcorarea din Love Story decât de rafinamentul unui film ca Bobby Deerfield.

În genul filmelor

Se vorbeşte peste tot despre genuri cinematografice. Nu vizionăm filme, ci filme de comedie sau poliţiste, de groază sau de aventuri, thrillers sau romances etc. Foarte rar se mai întâmplă să exclamăm: Am văzut un film! Un film pur şi simplu, neînregimentat de clişeele vreunui gen anume...Pe la mijlocul anilor 80, Andrei Tarkovski („cel mai important regizor al sfârşitului de mileniu” în opinia unui alt titan al filmului, suedezul Ingmar Bergman) îşi exprima deschis rezervele sale faţă de transferul genurilor din teatru înspre cinema. Astfel, nota el în Sculpting in Time (volum apărut în 1986), comedia de situaţii, western-ul, drama psihologică, melodrama, muzicalul, thriller-ul, filmele poliţiste ori de groază ar aparţine nu atât artei, cât mass mediei, adresându-se – atunci când se încadrează perfect în aceste clasificări - „marelui public”.

Care este însă scopul filmelor de artă versus filmele-conservă? Are arta un scop anume? Şi dacă da, este el redefinit perpetuu de epoci, de mode sau are puterea să transceadă vremurile? La modul ideal, arată Andrei Tarkovski, ţelul artei – neschimbător, peren - este acela de a „explica artistului şi celor din jur care este sensul vieţii unui om; iar dacă nu reuşeşte să-l explice, măcar să adreseze această întrebare”. Arta modernă însă a luat-o pe un alt drum. Nu mai contează aspiraţia către un ideal, căutarea unui sens vieţii, ci afirmarea valorii individului ca entitate autonomă. Artistul nu mai este „un slujitor al unei idei măreţe, al unui ideal comun, gata oricând să-şi răscumpere înmiit darul cu care a fost înzestrat”. Arta nu mai este o omilie, o expresie a ceea ce are omul mai bun în fiinţa sa: nădejde, credinţă, dragoste, frumuseţe, rugăciune. De aceea omul modern, extrem de suspicios faţă de ideea de jertfă (chiar dacă exprimarea de sine presupune obligatoriu o formă de sacrificiu) şi bombardat din toate părţile de clişeele diferitelor genuri, manifestă o sensibilitate (şi o dependenţă) excesivă faţă de surogatele artistice.

Există – afirma regizorul Călăuzei - un singur fel de gândire filmică: cea poetică. Doar cinematograful poetic, arăta el, poate rezolva situaţiile ireconciliabile şi paradoxale (frumosul şi urâtul, binele şi răul, moartea şi viaţa etc.); doar aşa cinematograful poate fi un mijloc adecvat de expresie pentru gândurile şi sentimentele regizorului-autor. Care este genul în care îl putem încadra pe, de exemplu, Robert Bresson? „Niciunul”, răspunde Tarkovski, fiindcă „Bresson este Bresson – el însuşi este un gen”. Enumerarea continuă: Antonioni, Fellini, Dreyer, Bergman, Kurosawa, Dovjenko, Vigo, Mizoguchi, Buñuel, Chaplin. Cu toţii regizori de marcă în world cinema, fiecare în felul său un fenomen unic, irepetabil; orice descoperire artistică reprezintă, în viziunea tarkovskiană, „o imagine nouă şi unică a lumii, ca o hieroglifă a adevărului absolut”, o „metonimie” (parte pentru întreg: pentru a vorbi despre infinit, artistul zugrăveşte lumea realităţilor finite). Iată, de exemplu, două din filmele cu cel mai mare succes la box office ale regizorului rus: deşi catalogate drept repere ale genului S.F., nici Solyaris şi nici Stalker / Călăuza – în fond, filme de con-ştiinţă şi ficţiune - nu-şi au locul propriu-zis pe raftul producţiilor de gen, ci aparţin mai degrabă universului poetic de motion pictures plăsmuit de regizori precum cei numiţi mai sus.

Adevărata imagine de film se bazează deci pe „distrugerea genului”, deoarece numai aşa idealurile pe care artistul încearcă să le exprime nu sunt sacrificate de respectarea parametrilor unui gen sau altul. Că realitatea este cu totul alta, o demonstrează Robert Altman cu uriaşa sa forţă satirică. În The Player / Jocuri de culise (1992), Altman urmăreşte odiseea unei idei de film (iniţial onestă, necomercială, „ca-n viaţă”) din momentul de expunere a sinopsis-ului în faţa virtualului producător şi până la materializarea ei într-un blockbuster (un produs comercial, tipic hollyoodian, încărcat de clişee), pe gustul milioanelor de plătitori de bilet. La previzionările dinaintea premierei, acest public (ce preferă „ingredientele de succes” de tip telenovelistic şi tabloidic: vedetele, suspensul, umorul, violenţa, emoţia, speranţa, nuditatea, sexul etc.) va alege invariabil varianta cu final fericit. Hollywood ending, indeed. Cine mai este atunci autorul unor astfel de filme? Nimeni altcineva decât milioanele de spectatori, avide să evadeze măcar o clipă din cenuşiul cotidian.

Δ ABC = Δ A’B’C’

Scriitorul în dialog cu Vampa, în ajunul plecării în Zonă:

S: „Scumpo, lumea este cumplit de plictisitoare! Nu există nici stafii, nici farfurii zburătoare. Universul este dirijat de nişte legi de fier. Spre marea noastră dezamăgire, ele sunt de nezdruncinat. Nu spera să vezi farfurii zburătoare...”

V: „D-ta negi şi existenţa Triunghiului Bermudelor?”

S: „Nu există Triunghiul Bermudelor! Există Triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’. Simţi ce plictiseală jalnică include această definiţie? În Evul Mediu era interesant: fiecare casă avea duhul ei, în fiecare biserică era prezent Dumnezeu. Oamenii erau tineri. Acum, fiecare al patrulea om e bătrân. Mare plictiseală, scumpo!”

V: „Bine, dar chiar d-ta spuneai că Zona este rezultatul unei supercivilizaţii...”

S: „Care este şi ea, pesemne, dirijată de nişte legi de fier, de asemenea plicticoase. Şi fără Dumnezeu, bineînţeles, şi fără niciun duh. Deoarece, dacă Dumnezeu este reprezentat de triunghiul acela, atunci eu nu ştiu ce să mai cred...”

Eram prin clasa a VI-a când am văzut prima oară Stalker / Călăuza şi tocmai învăţasem la geometrie despre congruenţa triunghiurilor...Replica referitoare la „triunghiul ABC egal cu triunghiul A’B’C’” m-a bucurat mult. Era, cu siguranţă, una din puţinele inteligibile - pentru mine - din acel fiilm. Cincisprezece ani mai târziu, Berdiaev (şi ceilalţi autori de teologie ortodoxă) avea să mă ajute să înţeleg de ce în bisericile medievale (şi în cele de azi care se încăpăţânează să păstreze liturghia de început de Ev Mediu, a lui Ioan Gură de Aur) există – în chip tainic, sacramental - Dumnezeu. De ce fiecare casă („mica biserică”) mai păstrează - acum, ca şi atunci - din duhul bisericii (care este, de fapt, al Bisericii). De ce, în fine, omul care îşi netezeşte gândurile astfel (contrar logicii Scriitorului, care e însăşi logica pragmatică, utilitaristă, a acestui veac, a lumii dintotdeauna) nu se simte robit de demonul plictiselii (akediei) ci, asemenea Călăuzei, simte că vrea şi că poate să se roage pentru aproapele său astfel: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă...” Peste ani aveam să descopăr că această rugăciune a fost remixată de Tarkovski după câteva idei din Hermann Hesse. Şi tot asemenea Călăuzei, omul ce se hrăneşte din Lumina Taborului – nu se poate altfel - năzuieşte mereu spre mai bine, spre mai frumos (în sens filocalic), ca-n versurile lui Arseni Tarkovski (tatăl regizorului, un rafinat poet) recitate de Stalker în antecamera Zonei în prezenţa apaticilor şi flegmaticilor însoţitori (Scriitorul şi Profesorul):

„A zburat vara în goană, ca şi cum n-ar fi fost

Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns

Tot ce s-a putut s-a împlinit lesne

Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns

Nici răul şi nici binele n-a venit din senin

Avem în faţă lumina, dar nu e de ajuns

Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă

Sunt un om norocos, dar nu e de ajuns

Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse

E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns...”

Weekend a la Cluj

De Rusalii şi de Praznicul Sf. Treimi am ajuns, împreună cu Tatiana & Claudiu, la mănăstirea Ciucea din jud. Cluj. Impresionantă schimbare la faţă a fostului complex mănăstiresc proiectat de familia poetului Octavian Goga, devenit sub comunişti spaţiu muzeal. Aşa cum arată acum poate sta oricând alături de aşezământul monahal recent construit la Şinca Veche. Cele două Sf. Liturghii din paraclisul mănăstirii (master of ceremonies: Pr. I.G.) intră la categoria unforgettable. La fel şi plimbarea prin Grădina Botanică din Cluj, la fix o zi după proiecţiile cu Pas în doi şi Concurs – în prezenţa regizorului (Dan Piţa) – pe care le-am ratat. Clujul, ca şi satele din împrejurimi, din altă lume. Un fel de „stat în stat”, atmosferă budapestană, confort occidental.

Noblesse oblige

De Hariet Beecher Stowe am aflat prin 1984, o dată cu premiera în România a filmului englez Little Lord Faunterloy, versiunea din 1980 (starring Sir Alec Guiness) a romanului ei omonim. Puştiul era jucat de o dulceaţă de băiat Ricky Schroder, pe care îl văzusem cu vreo trei ani în urmă în The Champ. Tanti Anişoara, bibliotecară la Liceul „Electromotor”, mi-a scris atunci pe cartea proaspăt reeditată a lui Stowe, pe care - pe sub mână - mi-a procurat-o. Nu o mai am, însă mai port în amintire dedicaţia ei: „Lui Marian, cu nădejdea că va iubi întotdeauna frumosul şi adevărul.” Motorul de căutare a citatelor celebre la care m-am abonat îmi găseşte, randomly, acest motto semnat H.B. Stowe: „I am speaking now of the highest duty we owe our friends, the noblest, the most sacred—that of keeping their own nobleness, goodness, pure and incorrupt.” Despre datoria morală a omului (întru păstrarea nobleţii, bunătăţii şi curăţiei sale sufleteşti) vorbea şi Tarkovski: „Indiferent dacă sunt bune sau rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru: manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbândi.”

...Theodor a încheiat, azi, primul an de şcoală. Împreună cu şapte din cei opt colegi ai lui de clasă a participat la programul artistic pregătit de entuziastul său dascăl. Una din poeziile pe care le-a recitat a fost aceasta: O balanţă-am desenat / Dar de talere-am uitat / O privesc şi mi se pare / Că e litera T mare / Acum scriu cu mult elan: / Theodor, Teofil, Traian. Alături de el, ne dorim să conservăm în noi forever and ever nevoia de a lupta pentru datoria morală la care se refereau, între alţii, şi H.B. Stowe şi Andrei Tarkovski. Şi mai ales să reuşim să-i sădim în suflet zestrea cea mai de preţ pentru un om: dorul de libertate.