Cafenea cu aromă de Cehov

Am remarcat-o încă de la sfârşitul anilor 70. Juca şi cânta (alături de Violeta Andrei şi Rodica Popescu-Bitănescu) în Eu, tu şi Ovidiu – blockbuster-ul meu de suflet în 1978, văzut şi răsvăzut până – literalmente – la refuz. Apoi a apărut – alături de Ion Caramitru - în Iarba verde de acasă. O vedeam pe coperţile revistei Cinema (alături de Gabriel Oseciuc, Nicolae Iliescu). În Rămân cu tine juca rolul principal: o ţărancă emancipată, sedusă de mirajul oraşului, ia ţeapă şi se-ntoarce spăşită la bărbatul pe care l-a părăsit (Florin Zamfirescu) şi care – după o scărmăneală zdravănă – o iartă. A mai fost un fel de spioană în policier-ul Calculatorul mărturiseşte şi, tot pe la mijlocul anilor 80 a mai apărut la TV în Hangiţa (după Carlo Goldoni). Puţin înainte de Revoluţie aveam s-o revăd – tot ca hangiţă - în Hanul dintre dealuri (la care, mărturisesc, m-am dus pentru muzica lui Adrian Enescu). După 1990, emblematice sunt rolurile pe care le-a făcut în filmele Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, Adio Europa!.

Am întâlnit-o pe Dana Dogaru pe holul ASE-ului bucureştean, la sfârşit de octombrie 2009. Venise, ca şi noi, să-l revadă pe Monah. Gruşenka şi Alioşa s-au reîntâlnit după aproape 30 de ani de la premiera spectacolului regizat de Dan Micu la Teatrul Nottara. Azi a venit dumneaei la noi în urbe cu spectacolul Cafeneaua, alături de Emilia Popescu şi Horaţiu Mălăele. Vorbisem într-una din zilele trecute la telefon şi ne-a invitat s-o vedem. Aşa că ne-am dus, deşi – tot împreună cu Raluca şi tot la TNT – mai văzusem spectacolul în 1997. Ne-a vorbit încă o dată despre bucuria şi emoţia cu care a revăzut înregistrarea Karamazovilor (pe care, prin AE, i-am dăruit-o, aşa cum o primisem de la Monah). Are toate motivele să spună că în ziua de azi nu se mai pot face astfel de spectacole: 4 ½ ore de recital actoricesc pe libret dostoievskian. În această Cafenea cu parfum cehovian, nişte loseri care visează, trădează, iartă, mint şi se mint. Se înjură mult (pentru gustul meu) în spectacolul regizat de Mălăele. Publicul râde, replicile sunt savuroase. Şi totuşi, „firescul de pe stradă”, cuvântul lăsat în voia lui, sudalma devenită exprimare firească şi reflex s-au mutat parcă prea uşor pe scenă.

I-am văzut, astăzi, in the flesh, pe cei care îi jucau – cu 30 de ani în urmă - pe Gruşenka şi pe Smerdeakov în memorabila adaptare după Fraţii Karamazov. Cel care, în chip nevăzut, a lucrat la această întâlnire, este tot un fost Karamazov: actorul care l-a interpretat pe Alioşa, devenit între timp un pustnic monah full time, şi care – salvându-se pe sine şi schimbând destinele multora în jurul său – a ales să joace, ca un adevărat drumeţ în calea lupilor, în piesa Mântuirii sale.

Amuzant şi nu prea...

Să tot fi avut vreo nouă ani când, în cantina căminului-internat unde mama era pedagogă, întrebam fetele-liceene ce văzuseră Iarna bobocilor care era prima replică din acel film. Şi am aflat-o: „Unde ne sunt bărbaţii?”

Unde ne sunt comediile? – ne putem întreba acum privind înapoi, asemenea lui Cristian Mungiu, cu tandreţe. Comedia „de actualitate” a lui Mircea Moldovan a fost printre primele pe care le-am văzut în copilăria mea. Eram, oricum, la începutul aventurii mele din sălile de cinema întunecate, iluminate uneori de harul câte unui regizor. Nu e cazul acestui film. Numai regizorul nu se face simţit acolo. Cine – mă întreb acum, la peste 33 de ani de la premieră (şi prima vizionare, la cinema Capitol) - îşi face simţită prezenţa în Iarna bobocilor? Actorii desigur (Draga Olteanu, Marin Moraru, Carmen Galin, Monica Ghiuţă, Sebastian Papaiani, Ileana Iurciuc, Vasile Niţulescu, Florina Cercel şi micuţa – pe atunci de numai 2 ani – Medeea Marinescu), imaginea lui Ion Marinescu (în care transpar peisajele înzepezite ale lui Peter Breugel cel Bătrân) şi muzica lui Paul Urmuzescu. Povestea (scenariul: Petre Sălcudeanu) e very hard to swallow. Dar asta era politica – moralizatoare, mincinoasă – din acea vreme. Comedie? Umor? Toate încercările de atunci de a face umor au fost sortite eşecului într-o breaslă în care „maestru al comediei” era Geo Saizescu şi orice glumă, orice poantă trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Erau anii pregătitori pentru marele examen de după 1990, când vulgaritatea şi amatorismul au inundat ecranele mari şi mici. Dar aceasta a fost posibil datorită tipului de umor mediocru şi trivial din mult prea multe cuplete, emisiuni TV sau filme de comedie.

Au mai trecut nişte ani până la umorul inteligent şi hâtru din serialul Ardelenilor sau din Concurs (de Dan Piţa). De fapt, umorul din „filmele serioase” (Actorul şi sălbaticii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Secretul armei…secrete şi, după 1990, din Balanţa, Patul conjugal sau A fost sau n-a fost), din multe cuplete ale lui Toma Caragiu şi Amza Pellea este singurul neatins de tendinţele ideologice ori de gudronul derizoriului şi al prostului gust. A mai fost, desigur, şi Lucian Pintilie, cu al său proiect hardcore (piperat de o scenă la limita pornografiei şi de alte câteva secvenţe cu goliciuni) numit De ce trag clopotele, Mitică (1981) – film interzis până în 1990. Gestul lui Pintilie se poate traduce şi aşa: „Ăştia sunteţi, priviţi-vă în oglinda mea!” Fără anestezie. Ce se vede: doar mocirlă şi mitocănie. Abia regizorii Nae Caranfil (în E pericoloso sporgersi) şi Cristian Mungiu (în Occident şi, ca producător, în Amintiri din Epoca de Aur – Episodul I) au izbutit, după 1990, să realizeze cu succes – în tradiţia şcolii cehe - primele comedii româneşti propriu-zise. Bravo lor!

Immortality

Azi, unul din elevii mei de clasa a XI-a, mi-a mărturisit zâmbind că el se crede nemuritor. Toţi au râs de el, totuşi nu într-un fel zeflemitor.

Cât de bine pot să-i înţeleg frumoasa nebunie!...El însă nu înţelege – decât în, eventual, momentele sale depresive – că toţi suntem datori cu o moarte. Şi bine face că nu pricepe asta!... Câtă vreme mintea nu-i este roasă, ca de un vierme neîndurător, de gândul morţii iminente, se va mai putea bucura de viaţă şi totul (adică tot ce-i bun şi frumos) va fi posibil. Desigur, în măsura în care îl lasă anii săi frumoşi şi ne-ntinaţi să se bucure de ea, dar şi „păcatele tinereţelor” şi chiar tristeţea (provine dintr-o familie dezbinată), care-i va da tot mai mult târcoale.

În fond, rămânem tineri la suflet dacă şi numai dacă nu ni se strecoară, în „regiunea fiinţei noastre”, boala aceea fără leac de care se văita autoironic şi Marin Sorescu şi Florin Bogardo. Dacă şi numai dacă mai avem puterea să credem că noi înşine suntem de vină pentru moleşeala cu care am îngăduit – din neştiinţă, din comoditate, din neatenţie - minciunii şi plictiselii să ni se cuibărească, asemenea unui junghi, în entuziasm.

P.S. Unul din semnele certe că entuziasmul nu m-a părăsit este şi inexplicabilul mecanism al uitării şi iertării ce funcţionează – culmea! – atunci când, de exemplu, elevii mei strânşi laolaltă se comportă ca-ntr-o turmă. Faptul că îmi găsesc – încă – resursele de a merge înainte, de a-i privi cu bucurie (şi încredere) în ochi, de a-i înţelege pentru comportamentul lor uneori ciudat, e un dar. Ţine, poate, de o menire în care mă încăpăţânez să cred şi pe care îmi doresc să nu o trădez. Iar această iertare şi uitare ştiu că mă ajută să rezolv misterul altor – necesare - iertări şi uitări, mai mult sau mai puţin anonime...

O binevenită privire bonomă asupra vieţii

Cinematograful este adesea o iluzie: tăgăduieşte realitatea (care, nu de puţine ori, e cenuşie) fără să o transfigureze, distrează mintea cu un alai de alte lumi posibile (dar neesenţiale), asemenea unui drog. Acest tip de cinema este fabricat după o reţetă ce presupune: o poveste antrenantă, ritmată; situaţii stereotipe, în general melodramatice; actori cu sex appeal; o coloană sonoră pe post de „cal troian”; decoruri, costume, machiaj exotice şi, desigur, happy end. Măcar în filme – nu-i aşa? - să se „termine totul bine”. Există însă - şi nu de ieri, de azi – şi viziuni cinematografice realiste (ba chiar şi neorealiste) asupra vieţii. Le regăsim din plin, după anul 2000, în filmele „noului val” românesc.

Ce suflu nou aduce, de pildă, mult discutatul film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv (2009)? Schema narativă – un poliţist tânăr, atipic, încearcă să evite o „eroare judiciară” - nu este chiar nouă. În 1983, regizorul Mircea Veroiu realiza cu succes Sfârşitul nopţii, un film „de actualitate” ale cărui personaje principale erau un tânăr procuror de omenie şi un tânăr vatman ghinionist (pentru care circumstanţele par „neatenuante”), acuzat că a călcat pe zebră un copil. Procurorul, intuind nevinovăţia clientului său, se luptă să-l scape de „pârnaie” şi ţine piept chiar colegului său vârstnic – un tip cinic, blazat – care ar dori o rezolvare mai rapidă a cazului, fără atâtea scrupule şi probleme de conştiinţă. Asta la nivel de story. La nivel de discurs cinematografic însă, cele două filme sunt sensibil diferite. Semnele cotidianului sunt puse în pagină, cum e şi normal, în funcţie de sensibilitatea filmică a autorilor şi de estetica şi necesităţile vremurilor – nu în ultimul rând cele de ordin economic.

Conştiinţa este nevăzutul (şi incomodul) personaj principal şi din filmul lui Corneliu Porumboiu. Ceea ce se cuvine remarcat dintru început la Poliţist, adjectiv este stilul pronunţat laconic, respiraţia sa autentic cinematografică. Pentru o poveste filmată în bună parte fie pe maidan, fie în garsoniere de bloc ori birouri claustrofobe de Poliţie găsim surprinzător de puţine „pete de culoare” pe care alt regizor le-ar fi exploatat la maxim. Este, la urma urmei, filmul unui personaj – un „om al legii” - surprins într-o dilemă morală. Ceea ce contează, pare a spune Porumboiu, nu sunt detaliile picante (tipologie, limbaj licenţios etc.) din pestriţul mediu investigat, ci mişcările interioare şi exterioare ale acestui personaj.

Noul suflu adus de filmul lui Porumboiu este dat de viziunea sa bonomă, voit nesardonică şi negrotescă, pe care am mai întâlnit-o şi în alte filme ale momentului: Occident, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Amintiri din Epoca de Aur I-II. A adera sau nu la optica „noului val”, la tipul de cinema – lapidar, frust, minimalist - pe care aceşti (încă) tineri regizori îl practică este, până la urmă, o chestiune de gust. A-i aprecia însă prospeţimea şi – nu e puţin lucru! – problematizarea (fără emfază), precum şi recuperarea unui anumit firesc dintr-un ev mai puţin măcinat de sordid şi isterie ţine de un obligatoriu fair play din partea spectatorului.

Crises

Deunăzi, Maestrul îmi mărturisea că evul media în care ne aflăm face imposibilă selectarea, discernerea. Asta spunea şi Pr. RN: Ai acum atâtea variante, atâtea posibilităţi de alegere, chiar în cadrul aceluiaşi domeniu - să zicem cinematografia, care e cel mai accesat de omul postmodern dezvăţat de (ori încă nedeprins cu) desluşirea cuvântului scris - încât nu mai poţi face diferenţa între informaţia folositoare (ziditoare, restauratoare, mântuitoare) şi cea inutilă, zdrobitoare şi vătămătoare de suflet. Şi atunci, îmi zice uşor dojenitor Maestrul, vine unul ca tine care spune aşa: „Mie nu-mi trebuie nimic din ce propuneţi voi, eu am setul meu de valori, formate până la vârsta de 30 de ani. Cu ele rămân.” Mă amuză exprimarea lui. „De ce râzi, n-am dreptate?”

Practic înnebunitoarele timpuri (post)moderne te obligă la asceză, te constrâng să-ţi vezi – cum se spune – de treabă. Nu mai e vreme de pierdut cu polemici inutile câtă vreme premizele de la care se pleacă în judecarea unui film, a unei cărţi, a unei muzici, a unui fapt de viaţă în ultimă instanţă sunt diferite pentru fiecare persoană în parte. Nimic, absolut nimic nu mai pare să funcţioneze ca şi numitor comun (common ground). Într-un fel, e explicabil. Nu mai trăim într-o societate comunitaristă, egalitaristă, ci într-una exacerbat individualistă. Deviza e: fiecare pentru sine. Şi înainte era oarecum la fel, dar parcă fantoma societăţii comuniste mai lăsa loc de speranţă…

Ceea ce se poate face, totuşi, este mărturisirea prin scris a crezului personal, organizarea gândurilor şi ideilor într-un mod care să nu fie strict subiectiv, care să lase loc reflecţiei, îngăduinţei, analizei, sintezei. Şi atunci se poate ajunge, dacă se va ajunge, la o anume concordie. Posibilă, desigur, pentru cei care apucă să citească respectivele mărturii. Pentru că limbajul vizual (aşa cum este folosit el în cinematografie) nu urmăreşte defel să-i unească pe oameni, ci caută parcă să le întreţină alienarea, frica, singurătatea. Sub poleiala formelor şi culorilor şocante, cool care – atunci când nu vin cu un alai de „lumi posibile” - mărturisesc despre nevroze, înstrăinare şi lipsă de comunicare.

Aşadar, una din întrebările care se pot pune, eventual, este: De ce a ajuns omul (inclusiv cel care-şi spune – adesea cu trufie - artist) să aducă slavă necomunicării şi nebuniei, însingurării şi – până la urmă – morţii? Care sunt acele rădăcini şi seve purtătoare de viaţă de care a fost deconectat sau de care singur s-a „emancipat”? Şi, last, but not least, cum să mai recunoască acel om aflat în slujba Morţii drumul înapoi spre izvoarele dătătoare de Viaţă?

P.S. Ieri, înainte de a merge cu Theodor la Filarmonică (pentru o seară Mozart: Eine Kleine Nachtmusik, arii din Nunta lui Figaro şi Don Giovanni), am fost cu el la înot. În timp ce l-am aşteptat în lounge am urmărit, pe canalul National Geografic, câteva minute dintr-un documentar despre păianjeni. Lumea acestor arahnide cu măruntele lor lupte pentru supravieţuire îmi reactivează parcă verdictul dat de Darwin, de Marx, de Nietzsche care au vorbit, fiecare, despre o lume paralelă faţă de rânduielile omeneşti în care se vorbeşte despre „nemurirea sufletului”, despre fericirea celor „săraci cu duhul”, a „făcătorilor de pace” etc.

Ma nuit chez Maud (1969)

Filmul lui Eric Rohmer († 2010), Ma nuit chez Maud (1969), îşi păstrează peste ani parfumul „intimist”. Multa vorbărie sofisticată pe teme intelectuale, morale (creştinismul ca aventură a devenirii întru fiinţă – „cea mai splendidă aventură întru sfinţenie”, pariul lui Pascal, iubire conjugală etc.) îl apropie – până la un punct (căci accentele nu se pun pe nevroze şi tonul nu e parodic) de ceea ce avea să devină, în anii 70, cinematograful lui Woody Allen: esenţialmente psihologic, chiar introspectiv. La Rohmer tema principală pare a fi conflictul dintre identitatea personală şi tentaţiile sexuale, dintre latura spirituală şi cea senzuală a omului.

Personajul principal, Jean-Louis (Jean-Louis Tritignant) - un atipic matematician de 34 de ani – este un „tămâios” care, într-un ev tot mai secularizat şi secularizant, se nevoieşte să-şi îmbisericească mintea. Angajarea lui pare, cum altfel, desuetă pentru protestantul şi profesorul de filozofie marxist Vidal (Antoine Vitez) - un fost coleg de liceu pe care îl reîntâlneşte după 15 ani. După ce merg împreună la o mesa catolică din Ajunul Crăciunului, Vidal propune să o viziteze pe amica sa Maud (Françoise Fabian), o femeie divorţată, seducătoare şi liber-cugetătoare care are o fetiţă. Dineul à trois, cu dezbateri filosofico-morale, se transformă într-un discret flirt între Maud şi Jean-Louis. Vidal îl remarcă şi se retrage, simţindu-se în plus, însă noaptea cu Maud nu va fi pentru Jean-Louis una „de dragoste”, ci una „filosofică” şi „confesională” despre sensul vieţii şi al acţiunilor omeneşti. Şi asta pentru că în inima lui Jean-Louis - care crede în „iubirea cea mare” şi nu poate concepe „infidelitatea” şi despărţirea de bună voie de cel pe care l-ai ales „pentru veşnicie” – există altcineva, o atrăgătoare fată blondă pe care doar a zărit-o la biserică. Cu ea se va şi căsători. Este, poate, cadoul pe care Jean-Louis îl primeşte de Crăciun, exact aşa cum auzise în predica sacerdotului de la biserică: „o nouă şi profundă bucurie, nu a vremurilor trecute, a amintirilor din copilărie şi a tradiţiilor creştine evlavios păstrate, ci o bucurie vie pentru clipa de faţă”.

Într-un fel, Ma nuit chez Maud – una din cele şase „Povestiri morale” ale regizorului - este şi o mărturie despre importanţa ascezei (autoimpuse) atunci când îţi propui ceva în viaţă, despre puterea pe care ţi-o dau „elanurile prime” necompromise ale tinereţii, înainte ca anchilozarea în tipare şi prejudecăţi să se producă. Povestea din filmul lui Rohmer se încheagă în preajma Crăciunului, însă vorbeşte nu doar atât despre naşterea lui Iisus, cât despre regenerarea prin iubire a unui om, după o prealabilă primenire şi pregătire lăuntrică.

Replici

Azi, 15 ianuarie 2010, 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Anul acesta, în semn de neuitare, am ales ca power play piesa compusă de Ilie Stepan pe versurile „poetului nepereche”, Replici. Înregistrarea face parte din albumul Undeva în Europa produs de Stepan Project (voci: Laura Modi & Dixi Krauser / chitară acustică: Ilie Stepan / chitară electrică: Horia Crişovan / fretless bas: Dixi Krauser / violoncel: Alexandra Guţu / vioară: Luminiţa Burcă / pian, piano loop, keyboard: Ilie Stepan / chitară bas: Florin Barbu / drum programming & additional electric guitar: Ilie Stepan / additional percussion session & shaker: Dinu Simon / synthesizer strings: Ilie Stepan / procesare & mixare: Sebastian Ciocan, Ioan Eleodor)

Poetul

Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea -
Iubita mea.

Iubita

Tu eşti o ziuă, eu sânt un soare,
Eu sânt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sânt un templu, tu eşti un zeu -
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sânt regină,
Eu sânt un haos, tu o lumină,
Eu sânt o arpă muiată-n vânt -
Tu eşti un cânt.

Poetul

Tu eşti o frunte, eu sânt o stemă,
Eu sânt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc -
Şi te iubesc!

Iubita

Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet -
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu -
E tot al tău.

George Nicolescu - un orb din seminţia lui Homer

Mă număr printre cei care au auzit pentru prima oară de George Nicolescu pe la începutul anilor 80. Cenaclul Flacăra era în mare vogă în România şi prezenţa unui solist nevăzător - foarte talentat, de altfel - care interpreta (cel puţin) două hit-uri (Ca lumina ochilor şi Ordinea de zi) era o senzaţie. Un „orb din seminţia lui Homer”, ce nu putea să distingă formele, culorile, nuanţele, lumina şi întunericul pe care doar „ochiul din afară” le poate vedea le cânta oamenilor despre cealaltă lumină, despre care uită majoritatea văzătorilor ce aleg să poarte „mari şi negri ochelari de cal”. Salvarea voastră – la fel ca împărăţia cerurilor - e în voi! – spunea el. Sigur, Adrian Păunescu, mastermind-ul Cenaclului (şi autorul majorităţii versurilor din cântecele interpretate acolo) era mare meşter mare la făcut poezii (şi) pe linia Partidului unic. Astfel, manifestul unui nevăzător devenea un foarte corect din punct de vedere politic mesaj pentru pace, pentru salvarea vieţii pe pământ într-un timp al unei „înarmări fără egal”. Cum-necum, ideea de a păstra „ca lumina ochilor din frunte” pacea între oameni – într-un ev egalitarist-totalitarist de atunci, ca şi într-unul sălbatic-capitalist de acum – rămâne nobilă.

Mai târziu aveam să ascult şi unul din primele succese ale lui George Nicolescu: melodia Eternitate (1973). Compozitorul George Grigoriu, care avea să scrie atunci una din cele mai inspirate compoziţii de muzică uşoară românească, l-a lansat practic pe Nicolescu în lumea muzicii uşoare. Un an mai târziu, Grigoriu compunea şi o muzică de film de neuitat, la Actorul şi sălbaticii. Şi tot în acei ani, Pygmalion-ul lui George Nicolescu a compus un foarte cunoscut cântec omagial: Partidul, Ceauşescu, România (interpretat, între alţii, şi de Corul Madrigal), arhidifuzat la radio şi televiziune şi de aceea big business pentru compozitor. În afară de şlagărele Ca lumina ochilor, Ordinea de zi şi Eternitate, George Nicolescu a mai ajuns la public – înainte de 1990 - cu alte câteva piese: Prefă-te inimă în stea, Visam un ţărm de mare, Voi reveni cu drag mereu. În primii ani din mileniul III (2002) cântăreţul avea să apară, alături de formaţia UNU, într-un mega-hit: Cântec pentru sănătatea ierbii. Recent, un cotidian de mare tiraj i-a dedicat lui George Nicolescu o binemeritată ediţie de colecţie şi un CD cu cele mai îndrăgite melodii.

Cacealmaua

De dimineaţă m-am încins la o dezbatere cu FC pe tema „găsirii partenerului de viaţă”. I-am spus că poate nu ar strica să ia în considerare faptul că o căsnicie reuşită este de fapt o taină. Că nunta se face în cer. Că e nevoie de mărturisire, de pregătire, de o orchestraţie atent gestionată de Naşul din ceruri…El însă e mai „practician” (pragmatic, cu picioarele pe pământ) şi nu prea crede în astfel de „aranjamente”. S-a arătat rezervat şi la propunerea mea de a se apropia de un duhovnic. Cei tineri n-au experienţă, iar cei în vârstă – zice el - îţi spun doar să mai vii pe la biserică şi vei găsi acolo – treptat – răspunsul. Fără să vrea a nimerit-o cum nu se poate mai bine. Căci asumarea conştientă a ritualului de rugăciune este însuşi răspunsul, calea spre limpezire. Apoi mi-a mărturisit cvasi-arian că Hristos şi Dumnezeu n-ar fi una, că „Dumnezeu e infinit mai puternic”. M-am gândit, iar, la rugăciunea Călăuzei pentru cei doi aventurieri în Zonă: „Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă...”

Am ajuns, după-amiaza, la o conferinţă - cu titlul (aproximativ) „Reprezentări ale Sfintei Treimi în iconografia răsăriteană” – a unui austriac (preot, se pare). Tentat de un astfel de subiect (şi de reproducerea după icoana Treimii lui Rubliov din afişul publicitar), mi-am spus că nu trebuie ratat prilejul. L-am luat pe Max cu mine (un adolescent isteţ de 16 ani, care tocmai a văzut – de două ori! – Căinţa lui Abuladze şi a fost uluit de film) şi-am ajuns în A12 (acum botezat „Gheorghe Tohăneanu”) al UVT. Cu 20 de ani în urmă – cum trece vremea! – mergeam acolo pentru cursurile de limbă română contemporană ţinute de prof. nepereche Gheorghe Tohăneanu. Astăzi, amfiteatrul a fost plin de bărbi (studenţi la teologie, preoţi, viitori – cel mai probabil probabil – preoţi etc.) şi câteva teoloage sau/şi viitoare preotese. Din păcate însă tema conferinţei a fost mai largă, reprezentarea Treimii fiind analizată şi în spaţiul apusean. Accentul nu s-a pus pe semnificaţia canonului ortodox în raport cu reprezentările dependente de stil şi modă din lumea occidentală, ci – informativ – pe diferitele (şi, uneori, bizarele) modalităţi de a exprima plastic „misterul Sfintei Treimi” (de fapt taina Treimii, în terminologia ortodoxă) - translatoarea prefera terminologia latină celei ortodoxe. Pentru mine a fost o dezamăgire (reprezentările canonice, ortodoxe, au fost doar trecute în revistă, de parcă ar reprezenta un „stil” între altele), dar lui Max i-a plăcut. La urma urmei, pentru el am şi ţinut să merg, deci s-a meritat.

Forever Beauty

Un mai tânăr amic cinefil scrie pe blogul său pro şi - din raţiuni de „echidistanţă” autoimpusă - un pic contra despre recentul film al lui Lars von Trier, Antichrist. În comentariul ei, una din admiratoarele necondiţionate ale acestui film îl copleşeşte cu laude la superlativul absolut: „Nu am găsit cusur acestui film, sincer.” De ce? Pentru, scrie ea, felul în care Trier surprinde un personaj feminin incapabil de iubire: „Nu-şi iubeşte copilul, nici pe el şi nici măcar pe sine, automutilarea poate fi privită şi ca gestul prezentat în Evanghelie”. Şi foloseşte, ca „justificare”, îndemnul paulin (scos din context): „Dacă ochiul/mâna te fac să păcătuieşti, scoate-l/tai-o”. Dar gestul ei „la fel de bine poate fi semn al dispreţului de sine”. Aşadar: lipsa de iubire maternă, lipsa de iubire faţă de soţ şi faţă de sine, automutilarea – toate „justificate” printr-o sintagmă evanghelică – sunt câteva din premisele acestui film cu valenţe horror, dedicat (cu adevărat mare este grădina lui Dumnezeu!) nimănui altuia decât lui Andrei Tarkovski.

Cum filmul lui von Trier nu-şi propune să privească omul ca fiind făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” – în sens nu biblic, ci liturgic-bisericesc (pentru că Scriptura este, oricum am vrea s-o „deconstruim”, Cartea Bisericii) – e posibil orice. De unde şi această predispoziţie spre sordid şi abjecţie, spre patologic şi iraţional. E clar că e nevoie de puţintică exorcizare aici. Unde ne sunt însă exorciştii? Nu sunt (sau nu se zăresc sau poate nu mai avem noi ochi să-i recunoaştem) şi oricum, într-o lume nebună, nebună, nebună a mărturisi altceva decât nebunia atrage imediat etichetarea drept nebun. Trăim, poate, vremurile pe care le prevesteau pustnicii din vechime: Vor veni timpuri, spuneau ei, când cei nebuni vor fi luaţi drept buni şi cei buni vor fi, majoritatea, înnebuniţi de „mulţimea înnebunitoare” (la Thomas Hardy sintagma sună chiar aşa: the maddening crowd). De aceea – mai mult ca oricând - este nevoie de puţină asceză a privirii (măcar), de a spune: Retro, Satana! asediului neîncetat de imagini care mai de care mai tulburătoare (pentru a folosi un eufemism!), mai malefic manipulatoare, mai ucigătoare de suflet. Dar de unde atâta putere să închizi televizorul (ori să-l dai afară din casă)? De unde atâta forţă să te ţii departe, cât mai departe de sala de cinema dat fiind repertoriul actual? Şi mai ales în numele cui? În absenţa unei motivaţii puternice şi în prezenţa a o mie de factori personali (tot felul de dezamăgiri pricinuite de familie, anturaj, societate), filmul - ca produs de consum, construit după mereu aceleaşi clişee - rămâne forma cea mai răspândită de drog pe care omul de la începutul mileniului III (tinerii mai ales) şi-o întrebuinţează cu religiozitate. Fără să bănuiască măcar viitoarele efecte secundare.

A zgândări câtuşi de puţin veneraţia cinefililor pentru „maeştrii operelor horror”, pentru filmele cult cu subiecte şocante sau pentru vedetele din spectacolele de entertainment debil în vogă echivalează cu un atac la persoană. Spiritul critic se învaţă infinit mai greu decât reflexul de a înjura, de a te „afirma” desfiinţând în dreapta şi-n stânga tot ceea ce nu înţelegi sau nu vrei să înţelegi. Sigur, dacă priveşti în jur, ispita deznădejdii e mare. Timpurile sunt tot mai grăbite, mai „înnebunitoare”. Dar frumuseţea aceea restauratoare despre care Dostoievski spunea că va salva omenirea (şi din lumina căreia s-a născut şi icoana bizantină şi grandoarea liturgică) n-a pierit cu totul. De o artă al cărei ideal este tocmai această frumuseţe ce duce la Dumnezeu este nevoie – afirma Andrei Tarkovski, regizorul căruia von Trier i-a dedicat filmul Antichrist - cu cât e mai mult rău pe lume. Şi îmi place să cred că ea va renaşte, iar şi iar, după oricâte cataclisme şi catastrofe – ideologice sau nucleare - s-ar întâmpla pe acest pământ.

Carte despre Toma Caragiu

Volumul îngrijit de Valentin Silvestru este dedicat celui care a practicat, „cu egală robusteţe şi iscusinţă”, toate genurile: comedie, dramă, tragedie, vodevil, revistă, adresându-se tuturor categoriilor de spectatori. Toma Caragiu, scrie autorul studiului introductiv, a fost „un interpret de o vigoare cu totul neobişnuită, un temperament exploziv şi, în acelaşi timp, un artist gânditor, capabil să-şi asume, la modul cel mai personal, indiferent care rol din repertoriul lumii”.

După o incursiune în biografia actorului, câteva mărturii contemporane schiţează portretul acestui artist fabulos. Liviu Ciulei îl aşează alături de mari interpreţi ai scenei româneşti: Nottara, Iancu Petrescu, Brezeanu, Bălţăţeanu: „Tot ceea ce a creat în artă Toma Caragiu era istorie, făcea parte din momentul de maximă maturitate a istoriei teatrului românesc, marca momente de vârf ale acestei maturităţi”. Manole Marcus povesteşte despre ultima scenă pe care o avea de filmat la Actorul şi sălbaticii: Toma era neliniştit, scena nu a ieşit nici după a treia dublă. Cu ochii înspăimântaţi, „cu un fior lăuntric, cu o voce parcă nu era a lui, a rostit încet, sfios: Iartă-mă…Nu ştiu să mor…” Criticul de cinema D.I. Suchianu aminteşte de tonul, de inflexiunile morale ale vocii, ale mişcărilor din privirile şoferului de taxi sfătos jucat de Toma Caragiu în Singurătatea florilor. Actriţa Rodica Tapalagă povesteşte că, pe când citea Jurnalul lui Lev Tolstoi, l-a întrebat pe Toma: „Ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările bătrânului?” Cu un zâmbet încurcat, acesta i-a răspuns: „Parcă groaza de a face ‚marele salt’, imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?” Iar apoi, replica tunătoare şi îndurerată: Ah! Da, da, da – draga mea! E o imensă porcărie!!

La sfârşitul volumului se află o listă cu creaţiile interpretative ale lui Toma Caragiu – pe scenă, la teatrul radiofonic, pe marele şi pe micul ecran. Dintre ele nu puteau să lipsească: Mackie Sis din Opera de trei parale (1964, regia: Liviu Ciulei), Pampon din D’ale carnavalului (1966, regia: Lucian Pintilie), Tipătescu din O scrisoare pierdută (1972, regia: Liviu Ciulei), Anton Antonovici din Revizorul (1972, regia: Lucian Pintilie), Doolittle din Pygmalion (1974, regia: Moni Ghelerter), Satin din Azilul de noapte (1975, regia: Liviu Ciulei), James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte (1976, regia: Liviu Ciulei), rolurile din filme: seria Haiducilor, seria B.D. –urilor, Bariera, Explozia, Ciprian Porumbescu, Tatăl risipitor, Actorul şi sălbaticii, Singurătatea florilor, Operaţiunea ‚Monstrul’, Premiera, Serenada pentru etajul XII, Gloria nu cântă sau cupletele de la televiziune în regia lui Alexandru Bocăneţ.

Cu puţin înainte de tragicul său sfârşit, Toma Caragiu avea să mărturisească: „M-am străduit să fiu un actor total. Nu ştiu dacă am reuşit, dar asta a fost obsesia mea nr.1. Eu cred că actorul trebuie să joace astă-seară Lear şi a doua seară să fie clovn la circ. Fără încurajarea fenomenului intelectual şi cultural din tine, fără o modestie sinceră şi autentică, toate supapele de evoluţie se închid. Numai gândul că încă n-ai ajuns acolo unde poate ajunge un om care se perfecţionează te păstrează în stare de modestie.”

Moartea prematură a acestui „uriaş al scenei române”, dispariţia sa fulgerătoare în timpul cutremurului din 4 martie 1977, este – scrie Valentin Silvestru – inacceptabilă. Nenumăraţii săi spectatori care-l urmăreau pe scenă, pe ecrane sau la radio îl consideră „plecat într-un foarte lung turneu, în ţinuturi necunoscute…”.

Cu încredere, fiului meu

Mă urmăreşte remarca lui nenea Ţiţi (ex-cop) de la mijlocul anilor 80: „Nu ştii pe ce lume trăieşti!” Sigur, urechile unui adolescent în faţa căruia se deschidea o lume sau chiar o infinitate de lumi, toate posibile, voiau să caute un răspuns. Să afle, vasăzică, pe ce lume trăia. În ceea ce mă priveşte, nici nu am apucat să mă dezmeticesc şi să încep să văd pe care lume trăiam, că a picat guvernu’ lui nea Nicu şi-a început „tranziţia” - cu nea Nelu, Emil, iar nea Nelu, Băse şi iar Băse reloaded... Ce era de păstrat, ce era de aruncat la coşul de gunoi al istoriei din ceea ce am fost învăţaţi să credem, să preţuim? Ce se cuvenea să învăţăm from scratch?

Douăzeci de ani mai târziu, prin coridoarele interminabile ale Mall-ului, prin magazinele de firmă şi eleganţa dusă la extrem, îl simt contemporan pe cel care s-a prăpădit în urmă cu vreo 17 ani: „Nu ştii pe ce lume trăieşti!” Şi la fel de sincer îmi doresc încă să aflu ce înseamnă să ştii pe ce lume trăieşti. Înseamnă oare să cunoşti toate dedesubturile politice ale societăţii? Să fii o persoană influentă în sistem? Să ai – asemenea bogatului din pilda evanghelică – hambarele pline? Dar e puţin, e extrem de puţin. Şi cetăţeanul Kane din filmul lui Orson Welles, şi cetăţeanul Hristea din filmul lui Dan Piţa Faleze de nisip au fost, în felul lor, nişte moguli. La ce anume le-a folosit acolo, în eternitate, întreaga lor agoniseală nu putem şti.

Nenea Ţiţi avea o anume îndărătnicie când era vorba de „nemurirea sufletului”, de „cele veşnice”. Spunea adesea că nu-l mai interesează ce se întâmplă după ce el nu mai face umbră pământului. Dar cu toate astea, pe „ultima sută de metri”, el, căruia îi plăcea să spună că nu e dus de multe ori la biserică, a început să-şi facă cruce înainte de a se apuca să mănânce. Mormăia, ca pentru sine, ceva care semăna a rugăciune şi abia apoi începea să-şi hrănească trupul. El, care nu avea deprinderi escatologice, a ajuns să prefere tăcerea şi închinarea la Dumnezeul Treimii în locul nihilismului. Frică? Disperare? Credinţă?

Tarkovski, pe patul de moarte, dirija – departe de casă - operaţiunea de montare a ultimului său film: Sacrificiul. În ultimul cadru, un băieţel stă culcat lângă un copac uscat (pe care, aşa cum aflase dintr-o pildă istorisită de tatăl său, avea să-l ude până va înverzi) şi rosteşte: „Întru început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?” Tarkovski avea să dedice acel ultim opus al său, „cu încredere, fiului”. În ziua în care avea să vadă pentru ultima oară răsăritul soarelui, nenea Ţiţi – tot cu un fel de încredere, cu o generozitate de gentleman – mi-a pus la încălzit ibricul cu laptele pe care amânasem să-l încălzesc până la ieşirea lui din bucătărie…

Jazz şi puţin folclor

Am ascultat – cu Theodor - tot felul de armonii, ieri şi azi. Theodor a făcut cunoştinţă cu Mack the Knife – în interpretarea lui Louis Armstrong. Încă de la primele acorduri ceva l-a nedumerit la vocea prea groasă a celebrului cântăreţ. „Nenea acesta e bolnav? A răcit? Când se face bine?” Iar aseară, după concert, nu i-a fost greu să spună care lucrare i-a plăcut mai mult: Concertul în mi minor pentru vioară şi orchestră, op. 64 de Bartholdy (solist: Adrian Dima). Pe locurile următoare: Concertul nr. 1 în do major pentru pian şi orchestră, op. 15 de Beethoven (solistă: Sânziana Alexandru) şi Concertul în re major pentru trompetă piccolo, orchestră de coarde şi clavecin de Telemann (solist: Corneliu Meici).

Ultima piesă pe care Theodor a învăţat-o de la profesorul său: Kalinka. I-am pus să asculte şi versiunea corală cu grupul Song din anii 80. Apropo: l-am zărit azi la TV pe Bogdan Stanoevici (ex-Song, acum cetăţean francez), pe care în ştiu, cred, de prin 1981, când debutase (în rol principal) în Tridentul nu răspunde - un film debil, pe un scenariu de … Ilarion Ciobanu, din care nu-mi mai amintesc decât că echipajul pescuise o mină. L-am mai văzut apoi în Melodii la Costineşti, Singur de cart, Rezervă la start şi Sania albastră. Juca, în general, băieţi de gaşcă, puşi pe şotii. În Sania… parcă o consola pe Diana Gheorghian, care tocmai fusese let down de iubit şi încerca să fredoneze: I will survive.

Tot la TV ne-am bucurat s-o revedem, azi, pe Maria Dragomiroiu (aniversată la 30 de ani de carieră într-un show de excepţie în care a cântat şi orchestra Lăutarii de la Chişinău) pe postură de last of the Mohicans în muzica populară românească. Prezenţă distinsă în segmentul ei de muzică, melodii şi versuri simple, fără dantelării şi mai ales fără turcisme. I-am descoperit vocea, cred, prin 1984, când o dubla pe Maia Morgenstern - în filmul Dreptate în lanţuri – interpretând o melodie a Mariei Tănase: Până când nu te iubeam.

Pridel Angela (2008) by Nikolai Dreyden

Rusia, 1924. Imediat după moartea lui Lenin, Stalin înteţeşte prigoana împotriva „duşmanilor poporului” şi ai „orânduirii socialiste”. Printre ei, cum altfel, preoţii şi monahii – păstori ai sufletelor.

Fiul unui preot îşi ucide tatăl „în numele puterii sovietice”, nu înainte de a primi de la el o scrisoare de recomandare. Epistola îi e necesară pentru îndeplinirea unei misiuni pe o insulă unde se află o măreaţă mănăstire ortodoxă (după Revoluţia Bolşevică, acest ostrov a ajuns sub ocupaţie finlandeză). Aici urmează să sosească însuşi comandantul suprem al armatei finlandeze, pe care „fiul risipitor” trebuie să-l asasineze. Pe insulă, maxim (aşa se numeşte acum tânărul comisar sovietic în misiune) va ajunge clandestin, călăuzit de o fetiţă deghizată-n băiat. Ea îi va fi „înger păzitor” şi catalizator al regenerării sale sufleteşti .

Filmul scris şi regizat – la numai 27 de ani! - de tânărul Nikolai Dreyden este povestea unei convertiri, a unei umanizări. În ultimă instanţă, e aventura îmbisericirii minţii unui fiu risipitor. Mai mult, a unui fiu patricid. Tânărul iconoclast, inflamat de amăgitorul ideal sovietic, nu se converteşte la o nouă ideologie, ci la un nou mod de viaţă. Îşi asumă, între zidurile mănăstirii, pedeapsa (adică îndreptarea, prin rugăciune neîncetată şi prin sudoarea frunţii) pentru crima săvârşită. În loc să făptuiască asasinarea pentru care fusese trimis pe insulă, alege penitenţa autoimpusă întru învierea lăuntrică şi izbăvire. Îşi descoperă adevărata identitate: aceea de om. Devine – printr-o nevoinţă de 15 ani – asemenea sfinţilor zugrăviţi într-o icoană din vechime (de secol XIII) pe care a descoperit-o pe zidul unei biserici.

Aripa îngerului este un film-eveniment, puternic influenţat de atmosfera (şi mesajul) filmelor lui Andrei Tarkovski şi Tenghiz Abuladze: poezia şi transcendenţa din Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, peisajele în ceaţă din Solyaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia sau Sacrificiul, forţa şi energia Căinţei ori a Copacului dorinţelor sunt îmbinate cu bună ştiinţă şi pricepere de un regizor foarte atent nu doar la expresivitatea chipurilor, ci şi la sound şi scenografie. Tonalităţile (electronice, de tip chamber music şi – ca bonus – cânt bisericesc) sunt vrednice de subiect şi se comportă ca oricare alt personaj dramatic.

Last but not least, filmul lui Dreyden ştie să nu ucidă – aşa cum, vai, se întâmplă de atâtea ori – tainele pe care le întâlneşte în calea sa, „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.

see film here

La grande illusion

Lucian Mircu, mai tânărul meu amic fascinat de cinema, constata recent că a întâlnit – incredibil, spune el - pe cineva care nu vrea să vadă Avatar – ultimul răcnet al „Uzinei de Vise” de la Hollywood, cea mai aşteptată experienţă cinematografului din 2009, un big budget movie cu „de toate”. Regizorul nu pierde ocazia să-şi promoveze ultimul hit gonzo filmat în 3D, cu bătălii în aer, pe pământ, de cavalerie şi infanterie, cu lupte corp la corp. Bătălii „corp la corp” găseşti şi la casele de bilete unde rulează, în premieră, filmul lui James Cameron.

Ceea ce l-a surprins pe amicul meu este motivul invocat de cinefila insensibilă faţă de acest tip de lobby (vedete, efecte speciale, acţiune, SF etc.). Fata, îmbiată de Lucian să vizioneze Avatar („E o nouă lume” – i-a spus el), a răspuns – cu un, ce-i drept, surprinzător spirit critic - c­ă-i plac „filmele reale”. Bineînţeles că Lucian are dreptate când se întreabă retoric: „Oare nu toate filmele creează o altă lume?” Şi, înaintea filmelor, putem adăuga: teatrul, literatura, muzica etc. au creat şi creează şi ele „o altă lume”. Aşadar, nu asta ar fi problema. Orice operă de artă este o formă de re-prezentare, o convenţie, un joc până la urmă. Nu este „realitatea”, nici măcar atunci când îşi propune s-o zugrăvească în culori cât mai fruste, mai minimaliste, mai „reale” (sau „realiste”). Altfel, cred, se pune problema aici.

Este vorba despre vectorii spre care trimit aceste forme de reprezentare. Cinematograful comercial, se ştie, este – şi nu de ieri, de azi – plăsmuit după chipul şi asemănarea publicului plătitor de bilet. Care public preferă – e mai uşor aşa - „fuga de realitate”, evaziunea în ficţiune sau SF, iar dacă poveştile au costume, decoruri şi vedete glamour, acţiune şi suspense încununate cu un happy end, cu atât mai bine. Şi iată cum filmul comercial (= fantastic , adică „nereal”), croit după aceste tipare, a devenit nu doar un altfel de drog, ci însuşi Drogul. Curat opium pentru popor, nu altceva. La urma urmei, costă mai puţin decât o şedinţă la psihiatru, nu necesită efort intelectual şi descifrări de conotaţii, nu presupune o pregătire sufletească (duhovnicească) prealabilă. Dar dacă Dostoievski avea dreptate atunci când a afirmat: „Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”? Dacă spectatorii neimpresionaţi de „experienţe cinematografice” asemenea celor propuse de George Lucas, Steven Spielberg, James Cameron et. co refuză această „schimbare de decor” şi mereu altele – tot mai sofisticate, datorită evoluţiei tehnologice - tărâmuri ale iluziei în numele unui fantastic al credinţei care - afirma cândva monahul Nicolae Steinhardt – „nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende”. Ceea ce înseamnă, desigur, că nu distrează mintea spectatorului cu „un alai de alte lumi posibile” (dar, vai, neesenţiale), ci o solicită să se concentreze asupra realităţii, „transfigurând lumea şi metanoizând eul”.

Cum ar veni, avem de ales între evadarea din real (având ca bonus câteva clipe efemere de plăcere, urmate de întoarcerea – fără să se producă nicio schimbare - la aceeaşi realitate searbădă) şi asumarea şi transfigurarea realului (ceea ce oferă, ca bonus, înnoirea şi transformarea realităţii, devenirea întru fiinţă). Chiar aşa: nu e nevoie să ieşi din „camera galbenă (cenuşiul moral al existenţei, realitatea searbădă) la care se referea Steinhardt pentru a o părăsi. Dar aventura în interiorul conştiinţei este, iată, refuzată pentru iluzoriile călătorii intergalactice din filmele de (ştiinţă şi) ficţiune.

Les fleurs du mal

Se împlinesc, astăzi 6 ianuarie, 250 de ani de la naşterea scriitorului Ioan Budai-Deleanu. Capodopera sa, Ţiganiada, ni-l înfăţişează drept unul din cei mai originali reprezentanţi ai românului glumeţ şi muşcător. S-a bătut moneda la nesfârşit (mai ales în vremea comunistă) cu iluminismul progresist al lui Budai-Deleanu manifestat prin ridiculizarea orânduirii feudale şi a instituţiilor acesteia. Dar ceea ce interesează la această măreaţă lucrare este viziunea satiric-caricaturală, enorma jovialitate, verva parodistică inepuizabilă.

Ultrasavuroase în Ţiganiada sunt şi numeroasele „însămnări şi luări aminte critice, filosofice, istorice, filologice şi gramatice” ale comentatorilor de la subsolul paginilor: Mitru Petrea, Chir Simpliţian, Cocon Simpliţianul, Cocon Idiotiseanul, părintele Disidimonescul, Cocon Musofilor, Mândrilă, Cocon Erudiţianul, Părintele Filologos, Dubitantius, Cocon Adevărovici, Părintele Sfântoievici sau Sfântoiescul, Căpitan Păţitul, P. Evlaviosu, Părintele Ortodoxos, Cocon Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a. Evident, sub toate aceste nume se ascunde Budai-Deleanu, autorul lucid care se autocomentează. La rândul ei, catalogul numelor de ţigani (Corcodel, Parpangel, Sfârcul, Papară etc.) e „un grotesc de sonuri” (George Călinescu). Poem etnologic în care – arată acelaşi G.C. - efectele sunt obţinute prin „exces de documentaţie”, Ţiganiada condensează – „într-un limbaj de-o ţigănie maximă, sintetic totuşi şi cu mirosuri ardeleneşti” – aspecte tribale tipice: fanfaronadă, poltronerie, milogeală, spirit de hărmălaie şi orbească înfuriere.

Când a fost publicat întâia oară (în 1877, însă varianta desăvârşită datează din 1925), acest „poemation eroi comico-satiric” definitivat – nota bene – în 1812 şi-a devansat cu mult epoca. Referinţele din literatura universală (Homer, Vergiliu, Dante, Boccaccio, Cervantes etc.) şi autoironia aveau să-şi găsească un vrednic urmaş abia la sfârşitul veacului XX, în Levantul lui Mircea Cărtărescu. De epopeea lui Budai-Deleanu nu-şi mai aminteşte aproape nimeni. Din vechea casă a familiei Budai, situată la 50 de metri în faţa actualului cămin cultural din satul Cigmău (judeţul Hunedoara), nu a mai rămas nimic. Nici măcar fundaţia nu i se mai vede pentru că, informează un cotidian, locul este ocupat acum de o livadă cu pruni. O singură placă de marmură de pe căminul cultural din sat (amplasată în 1963), aminteşte cu parcimonie: „Aici a fost casa poetului Ioan Budai-Deleanu”.

Nu se mai vorbeşte nimic de singura epopee terminată a literaturii române, un „Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei” (Nicolae Manolescu). Se vorbeşte, în schimb, de cărţile easy reading de tip best seller, scrise de tot felul de farseuri şi dive la modă şi concepute parcă special pentru mini-librăriile din aeroporturi. Ţiganiada lui Budai-Deleanu a murit. Cealaltă ţiganiadă însă – cea nefictivă, reală, dureros de reală – e în floare. Despre aceste fleurs du mal scria Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi - minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (...) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie - deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc când cineva le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi cu puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n Infern îşi fac din cur o goarnă”.

Post scriptum: „Eu socotesc că ţiganii noştri sunt foarte bine zugrăviţi în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întâi de Mitrofan ce au fost de faţă la toate şi care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cântare de nuntă; de unde ţiganii lesne vor cunoaşte pe strămoşii săi. Însă tu bagă sama bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş’alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţelege!...” (Ioan Budai-Deleanu, „Epistolie închinătoare” la Ţiganiada)