De pildă

Recitesc în Pateric: „Într-o cetate era o femeie frumoasă şi mulţi ibovnici avea. Şi venind la dânsa un boier, i-a zis: Făgăduieşte-te mie că vei păzi curăţenia şi eu te iau de femeie. Iar ea s-a făgăduit. Şi luând-o, a dus-o la casa sa, iar ibovnicii ei căutând-o ziceau: Cutare boier a luat-o la casa lui. Deci de vom merge la casa lui şi va afla, ne pedepseşte; ci veniţi pe după casă, să-i fluierăm ei şi cunoscând ea glasul fluierăturii, se pogoară la noi şi noi nevinovaţi ne aflăm. Iar ea auzind fluierătura şi-a astupat urechile sale şi a sărit în cămara cea mai dinăuntru şi a încuiat uşile.” Chiar dacă în continuare se află tălmăcirea (explicitarea) creştină acestei parabole („femeia păcătoasă este sufletul, iar ibovnicii ei sunt patimile şi oamenii, iar boierul este Hristos, iar casa cea mai dinăuntru este paza minţii, iar cei ce îi fluieră sunt viclenii draci, iar sufletul fuge totdeauna către Domnul”), motivul „sirenelor” şi al „războiului nevăzut” (din, de exemplu, epopeea homerică) este acolo.

Îmi place să cred că acest scenariu: ispită-rezistenţă-biruinţă este străvechi şi universal, în ciuda revendicărilor mai vechi sau mai noi (culturale, religioase). Există un duh cu putere ce lucrează în noi întru „paza curăţiei” şi îl ascultăm sau nu indiferent de confesiune religioasă în care ne aflăm ori de background-ul cultural căruia îi suntem datori. Este, poate, însăşi dimensiunea „catolică” (trans-confesională, atotcuprinzătoare, deschisă, cosmică, „ecumenică”,liberală, cosmopolită, planetară etc.) a duhovniciei creştine. În numele ei se merită să mergi neclintit până la capăt, surd la chemările înşelătoare şi la profeţii mincinoase.

...Eminescu are dreptate: „Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-n scenă, / Te momeşte în vârteje; / Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă.” Socotinţa ultimă, cercetarea a „ce e rău şi ce e bine” sunt „tema de casă” şi menirea fiecărui om în parte: aceea de a se regăsi pe sine.

K9

Recitesc un fragment (cel care mi-a mers numaidecât la inimă) din cartea Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Se relatează acolo următoarea întâmplare: economul unei mănăstiri a trimis un muncitor la un lucru oarecare. Acesta a refuzat să-l asculte. Când economul a insistat, muncitorul s-a înfuriat şi în faţa obştii, umilindu-l pe econom. L-a făcut „câine”. Cum rar se-ntâmplă (dar se pare că se întâmplă atunci şi numai atunci când ne este scurtcircuitată legătura cu bobinele orgoliului), economul a înţeles lecţia umilinţei, i s-a făcut milă (nu silă!) de muncitor şi i-a zis: „Cheamă-mă întotdeauna câine.” Dintr-o dată muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi a fost, mai apoi, cel mai ascultător dintre toţi.

Mila (împreună pătimirea – ce frumos sună în teorie, ce rar se întâlneşte în practică, mai ales atunci când omul se învârte printre mulţi oameni) şi căinţa sunt, într-adevăr, salvatoare. Dar până la ele ne poticnim adesea - asemenea personajului din filmul lui Abuladze, Monanieba (Căinţa) - într-o falsă căinţă şi în … silă. Mila e încă departe de noi. Ne simţim sufletul frânt în două, uitând că omul este frânt în două de când a gustat fructul oprit. Am fi gata să nimicim pe oricine îndrăzneşte să ne stea în cale (atunci când nu reprezintă pentru noi un pericol prea mare). Dacă cineva ne loveşte peste obraz, nu-l întoarcem şi pe celălalt, ci sărim cu pumnii la el să-i rupem spinarea în bătaie. Puţin ne pasă de bine şi de rău. Ceea ce ne apasă (ca în cazul lui Abel Aravidze din Căinţa) este teama de propria persoană, de singurătate. Practic singurătatea (experienţa pustiului) este proba de foc a credinţei. Iar necredinciosul, când este singur, se gândeşte numai la moarte. Şi atunci, pare să ne spună Abuladze, soluţia nu este răzbunarea (deshumarea unui cadavru - ipotetică, imaginară în film), ci – aflăm din ultima replică a Căinţei - deprinderea sau redeprinderea cu drumul spre biserică, spre Liturghie: „Ce drum e acesta care nu duce la nicio biserică?” Şi rostuirea asta poate să ne ia şi-o viaţă, poate să ne ia şi-o zi. La modul ideal (dar câţi ajung să atingă un asemenea ideal), imaginea desăvârşirii arată că-n secvenţa „marii treceri” a bătrânului din Pământ – filmul lui Dovjenko: înconjurat de întreg satul (şi de-o grămadă de mere) priveşte împăcat spre un copilaş care abia învaţă mersul biped. Apoi pleacă „să moară puţin”…

Nu cred în piedici

Sonetul 116

William Shakespeare

nu cred în piedici puse de noroc

unirii sufletelor mari

iubirea nu-i iubire când face silei loc

trădării răspunzând cu părăsirea

ea este veşnic semn şi far străjer

ce-ntâmpină furtuna şi nu cade

e steaua fiecărui corăbier

al cărei preţ nu-i măsurat in grade

iubirea nu-i paiaţa vremii chiar

de intră sub compasul coasei sale

n-o schimbă ani şi n-o clintesc măcar

tăişul clipelor fatale

de spun minciuni şi pot fi dovedit

n-am scris nimic şi nimeni n-a iubit

din versiunea scenică a piesei Cum vă place / Teatrul Nottara Bucureşti 1985 / regia: Dan Micu /

adaptarea versurilor: Horia Lovinescu / muzica: Vasile Şirli / cântă: Vali Preda

ascultă melodia aici

Sonnet 116

William Shakespeare

Let me not to the marriage of true minds

Admit impediments. Love is not love

Which alters when it alteration finds,

Or bends with the remover to remove:

O no! it is an ever-fixed mark

That looks on tempests and is never shaken;

It is the star to every wandering bark,

Whose worth's unknown, although his height be taken.

Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks

Within his bending sickle's compass come:

Love alters not with his brief hours and weeks,

But bears it out even to the edge of doom.

If this be error and upon me proved,

I never writ, nor no man ever loved.

O zi specială

Azi (ieri), Theodor a primit în dar un nai. Corneliu Vaida, cunoscutul fotbalist Dorinel Munteanu şi renumitul naist Nicolae Voiculeţ au fost principalii complici ai acestui cadou. Nu este neapărat vorba că Theodor va face vreodată performanţă cu acest instrument, ne-a spus muzicianul. Important e să-şi găsească o modalitate de compensare cu sunetele pianului şi cu trăirea pe care o presupune folosirea instrumentelor cu clape. În plus, naiul este singurul instrument pe care cel care cântă la el nu îl poate vedea. Apreciatul interpret Nicolae Voiculeţ a susţinut la Filarmonică un micro-recital şi sperăm să revină pentru un adevărat recital, ca armoniile lui să bucure cât mai mulţi spectatori. Theodor l-a acompaniat la pian la una dintre piese.

Când a ajuns la Capitol, Theodor era în lacrimi pentru că ştia că e ora lui e somn. A trebuit să-i vorbesc şi s­ă-l fac să înţeleagă că astăzi e o zi specială şi că se va culca puţin mai târziu. Ca bonus, l-am avertizat că vom lua şi nişte măsuri de embargo în următoarele zile dacă nu se potoleşte. Până la urmă s-a liniştit şi, după ce a mulţumit pentru cadoul primit, n-a mai vrut să se despartă de nai.

P.S. Pe drum spre casă – printr-un ciudat aranjament al lui DJ Faust (sau Mefisto?) - am auzit, la radioul din maşină, melodia Banii n-aduc fericirea. Dar dacă nu banii sunt cei care n-aduc fericirea, ci proasta lor gospodărire? Dacă scăparea nu e în fuga de bani, ci într-un management chibzuit al lor? E drept că atunci când ai bani, de multe ori se întâmplă să schimbi pâinea cea de toate zilele cu o bucată (sau mai multe) de … cozonac. E (sau ar trebui să fie) un risc asumat.

Educabilii

Săptămâna trecută elevii mei de clasa a XII-a (de care m-am ataşat mult în cei patru ani de când lucrăm împreună) m-au rugat, încă o dată să vizionăm un film la oră. De peste un an am renunţat să mai vizionez cu ei filme la oră. De ce? Pentru că sunt tot mai conştient că nici măcar unor oameni cu care ai acelaşi background cultural nu le poţi recomanda filme, cărţi, muzici, dar mai unor tineri care nu au adesea răbdarea necesară să înţeleagă convenţii, simboluri, metafore, poezia unui film etc. Dar pentru că mi-au tot cerut să le aduc un film şi pentru că – Ministerul de resort ne învaţă – sunt „educabili” (asta e terminologia care se aplică acum atunci când se face referire la elevi) le-am îndeplinit dorinţa. Am ales All That Jazz (1979). L-am văzut „în serial”, pe parcursul a trei ore. Nu mi-a părut rău. Le-a plăcut. Măcar trei-patru s-au bucurat şi s-au „prins” de fanteziile (halucinaţiile) de pe scenă sau din spital, de „jocul cu Moartea” (şi ce „Moarte”: o Jessica Lange la 30 de ani!) al personajului principal (Roy Schieder) mereu într-o escapadă amoroasă, de muzică şi coregrafie, de costume. E drept, le-am mai explicat şi eu pe ici, pe colo.

Pe mess primesc un mass care sună cam aşa: „În timpul sesiunii, la examenul de Contabilitate Financiara, profesorul întreabă:

- Întrebare de „nota zece”: Cum mă numesc? Toţi tac.

- Întrebare de „nota opt”: La ce obiect aveţi examen? Toţi tac.

- Întrebare de „nota cinci”: Ce culoare are manualul?

Din ultimele rânduri se aude o voce:

- Vrea sa ne pice nesimţitul !!!”

Îmi amintesc de profesorul de fizică pe care l-am avut în liceu. Îi spuneam Max, era un om de milioane şi orele sale erau pline mai ales de … metafizică. Ne-a vorbit despre literatura dintre antichitate şi Renaştere, despre muzica simfonică, despre importanţa lecturii şi a acelor valori în destrămare. În „ora de adio” ne-a spus că şi generaţia lui avea nebuniile ei, făcea trăsnăi, dar parcă ei nu erau atât de blazaţi. Acţiunea (povestea lui) se întâmpla în anul de graţie 1987. Şi el ne spunea, cu vădită mâhnire, că elevii au ajuns atât de blazaţi, de indiferenţi, de neştiutori de carte că orice i-ai pune să-ţi prezinte, să-ţi expună, chiar şi subiectul preferat sau tema cea mai îndrăgită (care-or fi alea?), tot degeaba. Dau din umeri, te fac nesimţit şi spun că vrei să-i pici.

Travesti

Am revăzut, după aproape 30 de ani, comedia Good Neighbor Sam (1964) pentru Jack Lemmon, Dorothy Provine, Mike Connors şi Romy Schneider. Ceea ce îmi părea haios la 13 ani mi se pare acum lipsit de nerv, de imaginaţie, de substanţă. Totuşi, câteva gag-uri răzleţe au înfruntat timpul (între ele, berbecizarea şi robotizarea angajaţilor de la trustul de advertising). Rămâne la fel de neatins de patina timpului idealul familiei ca oază – aşa cum este trăit zi de zi, firesc şi fără emfază, de familia lui Sam – versus puritanismul ostentativ şi posac al familiei acelui magnat jucat de Edward G. Robinson.

P.S. Lucian Mircu se întreabă retoric pe blogul lui: „Ce poate fi mai frumos decât un zâmbet de copil?” Ce i se poate răspunde altceva decât: acel perpetuum mobile care hrăneşte un astfel de zâmbet. Îi dăm perfectă dreptate pentru că şi noi ne hrănim din zâmbetul, ca o floare naturală, cu care ne bucură zilele Theodor. Dacă zâmbetul unui copil este neegalat şi nedepăşit în frumuseţea sa, care ar fi atunci – vorba lui Theodor, care acum e în căutare de antonime şi sinonime peste tot - antonimul acestei imagini? Poate metamorfozarea, travestiul acestui zâmbet într-un rictus, într-o grimasă. Poate transformarea copilului din noi într-un adult sluţit de reflexe şi idei primite de-a gata.

Antonim sau sinonim?

Pr. RN îmi vesteşte un documentar BBC despre un preot anglican care porneşte într-un pelerinaj în Egipt. Petrece acolo vreo 3 săptămâni în pustietate şi ajunge nu doar să afle, ci să şi trăiască (Teologia fără practică este o teologie a demonilor, spunea Sf. Maxim Mărturisitorul, parcă) o teologie care presupune rugăciunea neîncetată. Chilia unui călugăr, îi spune un avvă obişnuit cu acest stil de viaţă, nu este un loc liniştit, relaxant, unde nimic rău nu se poate întâmpla. Este mai degrabă un spaţiu al furtunilor, al războiului, al unei lupte nevăzute dar reale cu „legiunea de demoni”. Nevoinţa întru smerenie şi apropiere de Dumnezeu se plăteşte, altfel spus, cu un preţ imens. E nevoie de o necontenită pregătire, de o formidabilă tărie de caracter pentru a rezista tentaţiilor de tot felul…

Seara, cu dna GC urmărim câteva secvenţe din filme şi piese de teatru (Secvenţe; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Umbrele soarelui, Karamazovii, Cum vă place) care-l au ca interpret pe actorul Dragoş Pâslaru, acum pustnic full time într-o pe un vârf de munte. Îi spun că Theodor ştie să facă diferenţa între actorul de ieri şi monahul de azi. Ştie, vasăzică, să spună că melodia „Ce fel de ochi mi-a dat iubirea” compusă de Vasile Şirli pentru spectacolul Cum vă place (montare a Teatrului Nottara din 1985, în regia lui Dan Micu) este cântată de Dragoş Păslaru, aşa cum ştie că îl vizităm şi vorbim cu monahul Valerian. Astă-seară însă ne-a întrebat dacă nu se poate să cânte Monahul această melodie. Apoi a vrut să ştie dacă Monahul Valerian şi actorul Dragoş Pâslaru sunt persoane antonime sau sinonime. Cu asta ne-a dat gata şi am ţinut să împărtăşesc din bucuria pricinuită de întrebarea lui cu doi oameni care l-au cunoscut şi care ţin la el: AE şi PN. Glumind, AE mi-a spus să procedez ca-n Poliţist, adjectiv: să iau dicţionarul şi să caut acolo explicaţia care să mă lămurească dacă actoria şi călugăria ascetică sunt în relaţie de antonimie sau de sinonimie.

Astăzi (ieri) a fost Duminica Vameşului şi a Fariseului. Altă posibilă antonimie. Deşi, până la urmă, amândoi sunt oameni şi amândoi au şi partea lor bună şi partea lor rea. Poate că secretul vieţii este să faci saltul de la antonimie la sinonimie. Dar aceasta e chiar metamorfoza cea mare, curăţirea ochiului lăuntric pentru a împlini cuvântul de învăţătură: „Toate sunt curate pentru cei curaţi”.

Amintirile hazlii ale unui mim - Valentin Teodosiu

Pe mimul Valentin Teodosiu l-am văzut întâia oară în Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980). Era George, cel care la final avea să-i zdrobească ţeasta lui Ion (Şerban Ionescu). Trei ani mai târziu aveam să-l revăd, în Imposibila iubire – era „uriaşul Costică”, prietenul de nădejde al „intrusului” Călin Surupăceanu (acelaşi Şerban Ionescu). Cel care a scris cartea Un clovn pentru eternitate este însă un Valentin Teodosiu cabotin, mai aproape de rolurile pe care le-a făcut în Şobolanii roşii, E pericoloso sporgersi, Patul conjugal sau Această lehamite decât de morga de cărturar emerit din Drumeţ în calea lupilor.

Volumul, prefaţat de textierul Eugen Rotaru şi ilustrat cu caricaturi semnate Horaţiu Mălăele, conţine mărturii şi confesiuni pe un ton adesea zeflemitor: „În timp ce mă năşteam, îşi începe actorul depănarea amintirilor, regizorul Mircea Mureşan căuta un interpret pentru rolul lui George Bulbuc. Perseverent om. Şi-a găsit interpretul potrivit peste un sfert de veac.” Iar doctorul, aflăm că l-a întâmpinat cu aceste vorbe: „Mare actor, are 60 de centimetri lungime şi 4,800 kg.” Mama, care „se umflase în burtă (că pene n-avea)” îi spuse doctorului: „Să-l vedeţi în Drumeţ în calea lupilor interpretând rolul lui Iorga.” În acel film, Valentin Teodosiu era – la figurat – un „drumeţ în calea lupilor”. Colegul său de scenă şi de platou, Dragoş Pâslaru (care îl juca acolo pe Horia Sima) avea să devină însă, la propriu, un drumeţ în calea lupilor, după retragerea sa ca pustnic într-o chilie din vârful munţilor. Şi el este evocat într-o ipostază comică: „Dragoş Pâslaru îl juca pe Rică Venturiano. Vine scena lui. El intră în scenă. Întuneric beznă. În capul lui, aşişderea. Uită prima replică: ‚Angel radios’ şi o ia spre sufleor, o întreabă printre dinţi: ‚Cum e? Cum e?’ Aia, filologă, uluită de improvizaţia lui şi nedându-şi seama că nu ştie replica, zice: ‚Miştoooo! Bravo!’

Pe lângă amintiri din copilărie, armată şi studenţie, hâtrul povestitor nu omite snoavele din culise. Actori, regizori, dramaturgi, directori de teatru sunt zugrăviţi în ipostaze care de care mai amuzante, chiar dacă nu întotdeauna onorante. Printre cei vizaţi se numără, evident, colegii din Institut, cei de la Teatrul Nottara (unde a jucat timp de 25 de ani) şi cei întâlniţi pe platourile de filmare: Adrian Pintea, George Constantin, Silvia Dumitrescu-Timică, Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru, Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, George Alexandru, Dragoş Pâslaru etc. Povestiri „cu şi despre actori” memorabile sunt: masca mortuară pentru Iorga realizată de Florica Vaeni („Eu aveam 35 de ani, Iorga - 69 de ani, zece luni şi optsprezece zile”), turneul la St. Petersburg (unde „Artistul a fost, este şi va fi respectat în veci pururi”) cu spectacolul de patru ore, Karamazovii, şotiile de la filmări cu Gheorghe Dinică (la Patul conjugal, în regia lui Mircea Daneliuc) sau accidentul din timpul repetiţiilor la spectacolul Familia Toth. Tot acolo avea să se accidenteze şi Horaţiu Mălăele: „Întuneric în culise, semiobscuritate pe scenă, Horaţiu Mălăele urma să intre de după o draperie. Chior fiind, cutreieră culisele înainte de intrarea în scenă, desculţ, şi ia în plin un fier de călcat care aştepta să-i vină rândul să intre în scenă şi îşi despică degetul mare de la piciorul drept în două. Avea acum şase degete la un picior.” Mai la urmă este povestită o scenă reprezentativă pentru răbufnirile colerice ale actorului: „Jucam ping-pong cu Dan Micu în sala de repetiţie de la Nottara, împotriva lui Mălăele şi Dabija. Când a greşit i-am spus: ‚Domnule Dan Micu, este inadmisibil, vă rog să nu mai greşiţi.’ Dan, exasperat de milioanele de domnul în sus, domnul în jos, zice: ‚Bă, băiatule. Ne cunoaştem de şase ani. Nu mă mai domni atâta.’ Zis şi făcut. La următoarea minge pe care o greşeşte îi spun: ‚Ce morţii mă-tii faci, mă? Eşti cretin?’ A rămas blocat.”

În tele play-ul Adio, Europa! (produs de TVR, în regia lui Tudor Mărăscu) Valentin Teodosiu apare, în rolul unui securist criminal, în genericul fiecărui episod. Un ziarist încearcă să facă lumină într-un caz neelucidat. Securistul jucat de Teodosiu înjură printre dinţi tenacitatea şi diplomaţia jurnalistului şi-i spune, răspicat, adresându-se nu doar lui, ci – cu subînţeles – fiecărui telespectator în parte: „Şi ţine minte, cu noi veţi intra în Europa!” Quod erat demonstrandum.

Valentin Teodosiu – Un clovn pentru eternitate

Cuvânt înainte de Eugen Rotaru

Caricaturi de Horaţiu Mălăele

Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, 132 pag.

"Se face praf totul..."

După ani de zile în care a păstrat tăcerea, interpreta de muzică uşoară Stela Enache (care a fost multă vreme angajată cu contract pe vase de croazieră) a apărut zilele acestea în prime time la un post TV comercial. Printre altele, mai în glumă mai în serios a spus: „Dacă aş fi ministrul Culturii, aş face curăţenie, dar din nefericire la noi nu mai există cultură.” Dureroasă afirmaţie. Ea vine din partea unui artist luptător şi credincios menirii sale. „Valorile, tradiţiile noastre româneşti, prin care se evidenţiază o ţară, nu se mai regăsesc nicăieri. Să ai un asemenea patrimoniu, asemenea valori şi să nu le pui în valoare mi se pare îngrozitor. Eu am încercat mereu să ridic ştacheta, nu să o cobor. Ce văd acum cu bieţii artişti, actori, mă îngrozeşte...”

Artiştii ca artiştii, dar în lipsa unei politici culturale coerente şi consecvente, fiecare pricepe cât poate din ceea ce a fost. Iar dacă unii cred că a fost un deşert cultural înainte de 1989, că totul trebuie să dispară, inclusiv creatorii acelei epoci, poate că o parte din vină o poartă şi cei care ştiu bine că n-a fost aşa, că s-au făcut şi lucruri bune dar acum preferă să tacă. Sau, mai rău, denigrează ei înşişi – dintr-un soi de mercenariat - operele de valoare care s-au creat într-o vreme când cenzura era de natură ideologică, nu economică. „Acea muzică prin care se urmărea ridicarea nivelul moral şi spiritual al societăţii nu mai există acum. Se face praf totul.”

Soţul solistei (care şi-a serbat recent ziua de naştere), cunoscutul interpret şi compozitor Florin Bogardo († 2009), s-a supărat tare – povesteşte în continuare Stela Enache – atunci când cei care cântau de atât timp au fost numiţi cu maliţie dinozauri. „Dar eu şi acum mă emoţionez când mă gândesc la Kirculescu, la Alexandru Mandy, toţi compozitorii aceştia.” … Cine să mai ştie (din generaţiile tinere şi foarte tinere) de creaţiile acestor patriarhi ai genului, la care s-ar putea adăuga Edmond Deda, Ionel Fernic, Mişu Iancu, Henri Mălineanu, Vasile Vasilache, Ion Vasilescu, Richard Oschanitzsky sau cei care s-au afirmat în anii 70-80?

Solista pomeneşte apoi de „poeziile care se scriau înainte”, mâhnită că acum „şi Eminescu este luat la rost”. Versurile cântecelor compuse, în anii ăia, de Florin Bogardo, Adrian Enescu, Anton Şuteu, Vasile Şirli, Nicu Alifantis şi încă alţii purtau o inconfundabilă sensibilitate poetică. Ele erau însă excepţia de la regulă. Pentru că regula, doar în mod excepţional încălcată, cerea platitudine, truisme şi încadrarea textierilor (semnatarilor de versuri) într-un barem de maxim 300 de cuvinte – mereu aceleaşi. Pe bună dreptate s-a revoltat Dragoş Bucur, în Poliţist, adjectiv, pe textul debil dintr-o melodie de Mirabela Dauer, generator – în cel mai bun caz - de umor involuntar. Pe bună dreptate generaţia celor care au acum au 30-40-50 de ani fac alergie la sentimentalismul, amatorismul şi inepţia multor „şlagăre” din Epoca de Aur. Pentru că erau, atunci, difuzate non-stop şi provocau, într-un final, o stare de lehamite. (S-ar putea să avem şi unele surprize: multe din textele şi cântecele banale de atunci par acum de-a dreptul filosofice în comparaţie cu diletantismul, derizoriul şi vulgaritatea din muzica de divertisment post-1990.)

Acum, avertizează îndrăgita interpretă, există pericolul de a generaliza, de a crede că absolut tot ce s-a creat în acei ani era uniform şi monoton. Puţini sunt dispuşi să discearnă, să fie atenţi la nuanţe, să ierarhizeze, să ia „la bani mărunţi” ce s-a făcut atunci. Pentru aceştia din urmă verticalitatea şi demnitatea artiştilor din show-buisness-ul autohton ante-1990 au fost semne de rezistenţă – prin cultură, poezie şi frumos – la un proiect de rinocerizare aplicat la scară naţională. Unde este, pare a întreba Stela Enache, rezistenţa actuală faţă de noile forme de rinocerizare?

Happy birthday, Lauren!

Astăzi – aflu de pe imdb – împlineşte 45 de ani actriţa Diane Lane care, jucând rolul principal (Lauren) din A Little Romance (filmul în care a debutat pe când avea numai 13 ani), mi-a înseninat adolescenţa. Am refuzat de atunci s-o mai văd în vreun film (a mai jucat în peste 50 de filme), în timp ce – de-a lungul anilor – am tot revăzut-o în primul ei film. Există, în Mica romanţă (vezi clipul aici, de la minutul 6.18) un memorabil schimb de replici între doi adolescenţi îndrăgostiţi aflaţi la ceasul primei (şi, poate, ultimei iubiri). Pentru că n-au reuşit să intre la un film interzis copiilor sub 13 ani (iar Lauren nu avea buletinul la ea), Daniel bravează şi îşi duce iubita la un porn house unde proiecţionist este chiar tatăl prietenului său cel mai bun, Laundet. Oripilată de ce vede pe ecran (din cabina proiecţionistului), Lauren rosteşte: „She's so pretty. Why would she...?” Apoi părăseşte în fugă sala de cinema. Un minut mai târziu, Daniel e lângă ea, în stradă şi se scuză: „I've never seen one of those before either. I wouldn't have taken you. It isn't like that. That's something else. It isn't love.” Incredibil! Nişte copii de 13 ani (care l-au citit pe Heidegger şi sunt familiarizaţi cu filosofia existenţialistă!) pun în practică, fără să ştie, înţelepciunea patristică: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletele.” Lauren însă schimbă vorba: „I used to think … maybe a long time ago, like in the time of the pharaohs or Louis Xlll, that there was somebody...made just perfect for me. I mean, when you think about it...and consider that your feelings of love begin when you're about 10...and if you live to, say, 70...well, that's pretty limiting, because what chance is there...that he'll be alive at the same time you are?” Pentru că simte că Lauren i-a citit gândurile, Daniel îi mărturiseşte că şi el s-a gândit la asta: „I feel the same thing. I mean, even if she lived in my lifetime...what if my perfect woman lived in India or California or Brazil? What chance is there that I meet her when I live in La Garenne? It's incredible, isn't it?” Pentru mine, cel de 13 ani atunci când aveam să văd pentru prima oară Mica romanţă (ideea mea de capodoperă sentimentală), povestea lor îmi părea încărcată de o energie şi de o magie nemaiîntâlnită. Mi-a hrănit acei ani şi continuă să mă urmărească şi să mă bucure până în ziua de azi. Many happy returns, Diane Lane, wherever you are! Fie să nu uiţi niciodată poezia şi elanul începutului de drum, aşa cum le-ai dat viaţă în primul tău film!

P.S. La Filarmonică, o seară Ceaikovski (dirijor: Radu Popa): Concertul în re major pentru vioară şi orchestră şi Simfonia nr.5. Sala, deşi încă friguroasă, a fost mai plină ca oricând. Theodor a recunoscut (nu e pentru prima oară că observăm asta) gamele celor două lucrări cântate astă-seară…O, de şi-ar găsi, cândva, un mentor – aşa cum ne-a sugerat, telefonic, AE – care să-l pună pe cale şi lângă care să se formeze şi să-şi fortifice caracterul şi să-şi dea măsura!...

In & out

Găsesc, în Confesiunile Fericitului Augustin, o extrem de interesantă observaţie asupra naturii subtile a păcatului. Tinerii, scrie el, nu râd prea mult şi nici nu se grozăvesc mai mult decât trebuie atunci când sunt singuri. Când se adună însă în găşti, toată voia bună şi amuzamentul se transformă adesea în batjocură şi necuviinţă. Şi asta doar pentru că, în ciuda entuziasmului vârstei lor, tinerii se tem să fie „altfel”. Nu vor să fie socotiţi nişte laşi, nişte prostănaci. Le e ruşine atunci când descoperă că nu sunt îndeajuns neruşinaţi, că sunt prea bine crescuţi, prea ascultători. Iată cum prieteniile şi întovărăşirile, bune şi folositoare în fond, ajung să ne pervertească şi să devină exact contrariul a ceea ce, prin natura lor, sunt.

Din aceeaşi teamă de ridicol, de a fi diferiţi amână să descopere acea frumuseţe liturgică „veche şi totuşi de-a pururi nouă” care a fost întotdeauna în ei. Şi, înstrăinându-se de sine, o caută – asemenea lui Augustin – în alte părţi. Şi la fel ca el ajung să mărturisească, atunci când au găsit-o (când s-au întâlnit, în fine, cu sinele lor): „Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă; târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe.”

Lucifer

Scriitorul, dramaturgul şi, ulterior, scenaristul Horia Lovinescu (de al cărui nume se leagă, mai cu seamă datorită regizorului Mircea Săucan, două bijuterii – încă inedite – ale cinematografului românesc, Meandre şi 100 lei, dar şi o serie de montări de excepţie ale Teatrului Nottara din Bucureşti, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă, Karamazovii, Cum vă place etc.) afirma pe un ton nietzschean-luciferic următoarele, într-un număr al revistei Contemporanul din 15 octombrie 1965: „Anumite teme noi le ocolim în mod deliberat, ca şi cum n-ar exista. Mă refeream mai înainte la antinomia bine-rău, dar nu numai în societatea socialistă, ci în întreaga lume se petrece un fenomen care o să caracterizeze timpul nostru, privit retrospectiv peste mii de ani, ca o epocă de mare zguduire a omului: dispariţia lui dumnezeu. Civilizaţii întregi au fost construite pe acest pivot. E un fapt incontestabil că ideea de dumnezeu este pe cale de dispariţie. (…) Noi descriem o societate în care noţiunea de dumnezeu a dispărut, pentru că aceasta este societatea noastră. Dar implicaţiile complexe şi subtile ale fenomenului n-au fost abordate niciodată.” …Îmi amintesc, involuntar, biserica din Meandre transformată în club şi discotecă (vezi clip aici). Chiar aşa să fie? Reputatul om de cultură se referea, oarecum profetic, la o perspectivă diacronică asupra sfârşitului de veac XX. Altfel spus, „peste mii de ani” veacul nostru va părea omului din anul 3000, 4000 sau 5000 (ce ameţitoare viziune!) unul profund desacralizat.

De altfel, nici viziunea lui Andrei Tarkovski nu e prea diferită. Deopotrivă omul răsăritean şi cel apusean - afirma el în anii 80 - nu mai are nici un ideal. Biserica – singura instanţă care dădea omului un ideal – s-a prăbuşit. Ori fără un ideal, omul nu poate supravieţui. Şi totuşi, în filmele sale acest om poartă cu el - şi în spaţiul extraterestru din Solyaris şi în misterioasa Zonă din Stalker (unde se spune că, atunci când pătrunzi cu inima curată, ţi se îndeplineşte orice dorinţă) - nevoia lui de ideal, de mântuire, de nemurire. Să fie oare strigătul de neputinţă al Călăuzei, după fiecare dezamăgire provocată de vizitatorii Zonei, un semnal de alarmă la adresa „implicaţiilor complexe şi subtile” pe care le presupune „pierderea credinţei” - profeţită de Lovinescu - în vremurile prezente şi viitoare? Dar chiar şi aşa, câtă vreme soarele mai străluceşte şi va fi viaţă pe pământ omul va renaşte – dacă e nevoie - from scratch. În sensul acesta poate s-ar cuveni desluşite şi cuvintele mântuitorului: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Chiar şi atunci când – supt vremi fiind – omul îşi pierde nădejdea şi uită să-L mărturisească pe Hristos, cel mereu „în mijlocul nostru”.

Cafenea cu aromă de Cehov

Am remarcat-o încă de la sfârşitul anilor 70. Juca şi cânta (alături de Violeta Andrei şi Rodica Popescu-Bitănescu) în Eu, tu şi Ovidiu – blockbuster-ul meu de suflet în 1978, văzut şi răsvăzut până – literalmente – la refuz. Apoi a apărut – alături de Ion Caramitru - în Iarba verde de acasă. O vedeam pe coperţile revistei Cinema (alături de Gabriel Oseciuc, Nicolae Iliescu). În Rămân cu tine juca rolul principal: o ţărancă emancipată, sedusă de mirajul oraşului, ia ţeapă şi se-ntoarce spăşită la bărbatul pe care l-a părăsit (Florin Zamfirescu) şi care – după o scărmăneală zdravănă – o iartă. A mai fost un fel de spioană în policier-ul Calculatorul mărturiseşte şi, tot pe la mijlocul anilor 80 a mai apărut la TV în Hangiţa (după Carlo Goldoni). Puţin înainte de Revoluţie aveam s-o revăd – tot ca hangiţă - în Hanul dintre dealuri (la care, mărturisesc, m-am dus pentru muzica lui Adrian Enescu). După 1990, emblematice sunt rolurile pe care le-a făcut în filmele Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, Adio Europa!.

Am întâlnit-o pe Dana Dogaru pe holul ASE-ului bucureştean, la sfârşit de octombrie 2009. Venise, ca şi noi, să-l revadă pe Monah. Gruşenka şi Alioşa s-au reîntâlnit după aproape 30 de ani de la premiera spectacolului regizat de Dan Micu la Teatrul Nottara. Azi a venit dumneaei la noi în urbe cu spectacolul Cafeneaua, alături de Emilia Popescu şi Horaţiu Mălăele. Vorbisem într-una din zilele trecute la telefon şi ne-a invitat s-o vedem. Aşa că ne-am dus, deşi – tot împreună cu Raluca şi tot la TNT – mai văzusem spectacolul în 1997. Ne-a vorbit încă o dată despre bucuria şi emoţia cu care a revăzut înregistrarea Karamazovilor (pe care, prin AE, i-am dăruit-o, aşa cum o primisem de la Monah). Are toate motivele să spună că în ziua de azi nu se mai pot face astfel de spectacole: 4 ½ ore de recital actoricesc pe libret dostoievskian. În această Cafenea cu parfum cehovian, nişte loseri care visează, trădează, iartă, mint şi se mint. Se înjură mult (pentru gustul meu) în spectacolul regizat de Mălăele. Publicul râde, replicile sunt savuroase. Şi totuşi, „firescul de pe stradă”, cuvântul lăsat în voia lui, sudalma devenită exprimare firească şi reflex s-au mutat parcă prea uşor pe scenă.

I-am văzut, astăzi, in the flesh, pe cei care îi jucau – cu 30 de ani în urmă - pe Gruşenka şi pe Smerdeakov în memorabila adaptare după Fraţii Karamazov. Cel care, în chip nevăzut, a lucrat la această întâlnire, este tot un fost Karamazov: actorul care l-a interpretat pe Alioşa, devenit între timp un pustnic monah full time, şi care – salvându-se pe sine şi schimbând destinele multora în jurul său – a ales să joace, ca un adevărat drumeţ în calea lupilor, în piesa Mântuirii sale.

Amuzant şi nu prea...

Să tot fi avut vreo nouă ani când, în cantina căminului-internat unde mama era pedagogă, întrebam fetele-liceene ce văzuseră Iarna bobocilor care era prima replică din acel film. Şi am aflat-o: „Unde ne sunt bărbaţii?”

Unde ne sunt comediile? – ne putem întreba acum privind înapoi, asemenea lui Cristian Mungiu, cu tandreţe. Comedia „de actualitate” a lui Mircea Moldovan a fost printre primele pe care le-am văzut în copilăria mea. Eram, oricum, la începutul aventurii mele din sălile de cinema întunecate, iluminate uneori de harul câte unui regizor. Nu e cazul acestui film. Numai regizorul nu se face simţit acolo. Cine – mă întreb acum, la peste 33 de ani de la premieră (şi prima vizionare, la cinema Capitol) - îşi face simţită prezenţa în Iarna bobocilor? Actorii desigur (Draga Olteanu, Marin Moraru, Carmen Galin, Monica Ghiuţă, Sebastian Papaiani, Ileana Iurciuc, Vasile Niţulescu, Florina Cercel şi micuţa – pe atunci de numai 2 ani – Medeea Marinescu), imaginea lui Ion Marinescu (în care transpar peisajele înzepezite ale lui Peter Breugel cel Bătrân) şi muzica lui Paul Urmuzescu. Povestea (scenariul: Petre Sălcudeanu) e very hard to swallow. Dar asta era politica – moralizatoare, mincinoasă – din acea vreme. Comedie? Umor? Toate încercările de atunci de a face umor au fost sortite eşecului într-o breaslă în care „maestru al comediei” era Geo Saizescu şi orice glumă, orice poantă trebuia să aibă aprobarea cenzurii. Erau anii pregătitori pentru marele examen de după 1990, când vulgaritatea şi amatorismul au inundat ecranele mari şi mici. Dar aceasta a fost posibil datorită tipului de umor mediocru şi trivial din mult prea multe cuplete, emisiuni TV sau filme de comedie.

Au mai trecut nişte ani până la umorul inteligent şi hâtru din serialul Ardelenilor sau din Concurs (de Dan Piţa). De fapt, umorul din „filmele serioase” (Actorul şi sălbaticii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Secretul armei…secrete şi, după 1990, din Balanţa, Patul conjugal sau A fost sau n-a fost), din multe cuplete ale lui Toma Caragiu şi Amza Pellea este singurul neatins de tendinţele ideologice ori de gudronul derizoriului şi al prostului gust. A mai fost, desigur, şi Lucian Pintilie, cu al său proiect hardcore (piperat de o scenă la limita pornografiei şi de alte câteva secvenţe cu goliciuni) numit De ce trag clopotele, Mitică (1981) – film interzis până în 1990. Gestul lui Pintilie se poate traduce şi aşa: „Ăştia sunteţi, priviţi-vă în oglinda mea!” Fără anestezie. Ce se vede: doar mocirlă şi mitocănie. Abia regizorii Nae Caranfil (în E pericoloso sporgersi) şi Cristian Mungiu (în Occident şi, ca producător, în Amintiri din Epoca de Aur – Episodul I) au izbutit, după 1990, să realizeze cu succes – în tradiţia şcolii cehe - primele comedii româneşti propriu-zise. Bravo lor!

Immortality

Azi, unul din elevii mei de clasa a XI-a, mi-a mărturisit zâmbind că el se crede nemuritor. Toţi au râs de el, totuşi nu într-un fel zeflemitor.

Cât de bine pot să-i înţeleg frumoasa nebunie!...El însă nu înţelege – decât în, eventual, momentele sale depresive – că toţi suntem datori cu o moarte. Şi bine face că nu pricepe asta!... Câtă vreme mintea nu-i este roasă, ca de un vierme neîndurător, de gândul morţii iminente, se va mai putea bucura de viaţă şi totul (adică tot ce-i bun şi frumos) va fi posibil. Desigur, în măsura în care îl lasă anii săi frumoşi şi ne-ntinaţi să se bucure de ea, dar şi „păcatele tinereţelor” şi chiar tristeţea (provine dintr-o familie dezbinată), care-i va da tot mai mult târcoale.

În fond, rămânem tineri la suflet dacă şi numai dacă nu ni se strecoară, în „regiunea fiinţei noastre”, boala aceea fără leac de care se văita autoironic şi Marin Sorescu şi Florin Bogardo. Dacă şi numai dacă mai avem puterea să credem că noi înşine suntem de vină pentru moleşeala cu care am îngăduit – din neştiinţă, din comoditate, din neatenţie - minciunii şi plictiselii să ni se cuibărească, asemenea unui junghi, în entuziasm.

P.S. Unul din semnele certe că entuziasmul nu m-a părăsit este şi inexplicabilul mecanism al uitării şi iertării ce funcţionează – culmea! – atunci când, de exemplu, elevii mei strânşi laolaltă se comportă ca-ntr-o turmă. Faptul că îmi găsesc – încă – resursele de a merge înainte, de a-i privi cu bucurie (şi încredere) în ochi, de a-i înţelege pentru comportamentul lor uneori ciudat, e un dar. Ţine, poate, de o menire în care mă încăpăţânez să cred şi pe care îmi doresc să nu o trădez. Iar această iertare şi uitare ştiu că mă ajută să rezolv misterul altor – necesare - iertări şi uitări, mai mult sau mai puţin anonime...

O binevenită privire bonomă asupra vieţii

Cinematograful este adesea o iluzie: tăgăduieşte realitatea (care, nu de puţine ori, e cenuşie) fără să o transfigureze, distrează mintea cu un alai de alte lumi posibile (dar neesenţiale), asemenea unui drog. Acest tip de cinema este fabricat după o reţetă ce presupune: o poveste antrenantă, ritmată; situaţii stereotipe, în general melodramatice; actori cu sex appeal; o coloană sonoră pe post de „cal troian”; decoruri, costume, machiaj exotice şi, desigur, happy end. Măcar în filme – nu-i aşa? - să se „termine totul bine”. Există însă - şi nu de ieri, de azi – şi viziuni cinematografice realiste (ba chiar şi neorealiste) asupra vieţii. Le regăsim din plin, după anul 2000, în filmele „noului val” românesc.

Ce suflu nou aduce, de pildă, mult discutatul film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv (2009)? Schema narativă – un poliţist tânăr, atipic, încearcă să evite o „eroare judiciară” - nu este chiar nouă. În 1983, regizorul Mircea Veroiu realiza cu succes Sfârşitul nopţii, un film „de actualitate” ale cărui personaje principale erau un tânăr procuror de omenie şi un tânăr vatman ghinionist (pentru care circumstanţele par „neatenuante”), acuzat că a călcat pe zebră un copil. Procurorul, intuind nevinovăţia clientului său, se luptă să-l scape de „pârnaie” şi ţine piept chiar colegului său vârstnic – un tip cinic, blazat – care ar dori o rezolvare mai rapidă a cazului, fără atâtea scrupule şi probleme de conştiinţă. Asta la nivel de story. La nivel de discurs cinematografic însă, cele două filme sunt sensibil diferite. Semnele cotidianului sunt puse în pagină, cum e şi normal, în funcţie de sensibilitatea filmică a autorilor şi de estetica şi necesităţile vremurilor – nu în ultimul rând cele de ordin economic.

Conştiinţa este nevăzutul (şi incomodul) personaj principal şi din filmul lui Corneliu Porumboiu. Ceea ce se cuvine remarcat dintru început la Poliţist, adjectiv este stilul pronunţat laconic, respiraţia sa autentic cinematografică. Pentru o poveste filmată în bună parte fie pe maidan, fie în garsoniere de bloc ori birouri claustrofobe de Poliţie găsim surprinzător de puţine „pete de culoare” pe care alt regizor le-ar fi exploatat la maxim. Este, la urma urmei, filmul unui personaj – un „om al legii” - surprins într-o dilemă morală. Ceea ce contează, pare a spune Porumboiu, nu sunt detaliile picante (tipologie, limbaj licenţios etc.) din pestriţul mediu investigat, ci mişcările interioare şi exterioare ale acestui personaj.

Noul suflu adus de filmul lui Porumboiu este dat de viziunea sa bonomă, voit nesardonică şi negrotescă, pe care am mai întâlnit-o şi în alte filme ale momentului: Occident, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, Amintiri din Epoca de Aur I-II. A adera sau nu la optica „noului val”, la tipul de cinema – lapidar, frust, minimalist - pe care aceşti (încă) tineri regizori îl practică este, până la urmă, o chestiune de gust. A-i aprecia însă prospeţimea şi – nu e puţin lucru! – problematizarea (fără emfază), precum şi recuperarea unui anumit firesc dintr-un ev mai puţin măcinat de sordid şi isterie ţine de un obligatoriu fair play din partea spectatorului.