Good will

Azi am ascultat the weekly sermon (on the Canaanite woman’s faith) la o biserică din Prinţul Turcesc. Am ajuns acolo pentru P.S. Şi-am găsit ceea ce aşteptam: îmbulzeală, figuri acre, acea faţă a duhovniciei pravoslavnice atât de populară azi şi, probabil, mereu.
Theodor şi-a pierdut răbdarea şi Raluca a avut de furcă să-l stăpânească. Au urmat rugăminţile lui de a fi iertat şi promisiunile că va fi cuminte şi cuviincios de acum încolo. Ce este o scuză? Iată ce spune Ambrose Bierce, în al său The Devil’s Dictionary: apologize = to lay the foundation for a future offence.
Anyhow, dacă n-am plecat de la slujbă mai îmbunătăţit după tălmăcirea pericopei despre femeia canaaneancă, am avut totuşi parte de câteva clipe de meditaţie. Înfăşurat de ceea ce reprezntă pentru mine „evlavie populară”, stăteam şi gândeam că fiecare din acei oameni care de care mai pioşi are dreptul său la exprimare. Mai mult chiar, dacă ne luăm după statistici, pioşenia populară (şi formele ei de manifestare) bate la scor trăirea nuanţată, după cum maneaua noastră cea de toate zilele are infinit mai mulţi fani (aici, în Românica) decât muzica simfonică. Sau jazz. Sau experimentală. Prin urmare, o boare de înţelegere, de politically correct acceptare a semenilor mei mi-a umplut inima pe când îmi feream privirea, în acea biserică, de frescele şi tablourile religioase (care mai de care mai „realist”, mai „natural”) de pe pereţi. Se impune şi mai ales se cuvine să fiu mai tolerant. În primul rând pentru mine, pentru sănătatea mea. De aceea mă grăbesc să mulţumesc ultimului (the latest one) care m-a tras de mânecă (telefonic) în acest sens – compozitorul Adrian Enescu - şi m-a povăţuit să fiu mult mai tolerant cu cei care n-au pus în viaţa lor mâna pe-o carte. After all, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere.

Un anume scurt-circuit mi-a apăsat pieptul azi p.m., înainte şi după vizita la Praktiker (de unde ne-am luat două lustre şi o sofa).

Cum e oare?

Medley / Stela Enache & Florin Bogardo

cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea? (bis)

este-un vifor, ori o boare, este-un cântec

cum e ea ?

cum e oare, cum e oare cum arată dragostea ? (bis)

un vis romantic m-a făcut să cred că-ntr-o zi împlinirea îşi va găsi

şi mi-a luat cu el inima

fără lună, fără stele sau neon, fără versuri despre micul Cupidon

cum e oare, cum e oare, cum e oare cum arată dragostea ? (bis)

apari iubire la izvor, în umbra dulce-a unui nor

când răsări-va prima stea, apari din vis iubirea mea

nu sunt decât o rasuflare, în palma ta plutind uşor

şi mă-nconjor cu val de mare, cu val de mare rătăcitor

fromoaso, ţi-s ochii aşa de negri, încât seara

când stau culcat cu capul în poala ta

îmi pare că–s izvorul din care curge noaptea

peste munţi şi peste văi, lumina mea

tu eşti primăvara mea cu ochi de stea şi mâini de flori

de vrei orice nor tu îl alungi peste zări cu glas de dor, de dor

hei, tu, tu aprinsa stea fii lumina mea,

dă-mi aripi sa zbor pe unda clipelor

tu, tu aprinsă stea adu-mi dragostea

pe ţărm deschis iubirii fii gândul meu

cântul păsărilor ingemănate-n zbor

dă-mi degetele tale de petale ninse şi de vânt

dă-mi ochii tăi în care stele-s aprinse de-un cuvânt

şi spune-mi că fântâna-mi tot cere două gene

si că fructele încep în fiecare primăvară doar cu mine

ochi în ochi plutim spre o stea de-argint

vom dansa murmurând întâiul vals

vraja lui ne preface într-un cerc rotitor

într-un arc de iubire dulce ameţitor, dulce ameţitor

cei ce iubesc mai aproape sunt de zbor, de tărâmul zorilor, lumea e a lor

cei ce iubim să nu uităm, să nu uităm nicicând să iubim trandafiriii

ei sunt pe-acest pământ un simbol al iubirii

nu este-adevărat că sunt flori trecătoare

surâsul lor curat niciodată nu moare

Copacul dorinţelor

În sfârşit ne-am făcut timp să vedem (la TV) un film în premieră. Am prins pe ProCinema, la emisiunea lui CTP, filmul gruzin al lui Tenghiz Abuladze Natvris khe / Copacul dorinţelor (1976). Pe Abuladze aveam să-l descopăr – întâlnire crucială - în 1990, o dată cu a sa Pokajanie / Căinţă – poate ultimul mare film din spaţiul (ex)USSR pe care l-am văzut.
Abuladze practică un cinema pur-sânge, mai aproape de Paradjanov decât de Tarkovski (contrar celor afirmate de CTP). Copacul... reia marile teme universale: iubirea neîmplinită (sau împlinită dincolo, în cer, pentru că „trei lucruri nu se găsesc pe pământ: o scară până la cer, un pod peste mare şi dreptate”), nebunia, revoluţia. Da, am regăsit aici şi varianta gruzină a Bubulinei (din Zorba the Greek), şi cadrul rural, primitiv, pre-modern, şi natură şi natură umană. Aşteptăm să vedem şi Ruga - prima parte a trilogiei.
CTP vorbea despre „filmul apăsat” (Abuladze, Tarkovski etc.) vs. „filmul-clip”. E clar, e limpede ca lumina zilei: epidemia producţiilor-„clip”, a producţiilor gen soap sau sit-com e necruţătoare. A afectat (asemenea politicii) milioane de minţi despre care puteai să juri că nu-şi vor trăda crezul şi nu vor da galaxia Gutenburg pe galaxia imaginilor. A imaginilor golite de sens, a imaginilor ademenitor-înnebunitoare. În ziua de azi, vizionarea unui film ca al lui Abuladze este un lux pe care puţini şi-l mai îngăduie. De fapt, în era loisir-ului generalizat, în bâlciul derizoriului ce se întinde peste tot, interesul pentru alte filme decât cele obligatoriu americane şi „contemporane” (recente) echivalează cu interesul pentru o limbă moartă. Presupune izolare şi marginalizare. So what? Răsplata pe care ţi-o oferă o capodoperă îşi merită sacrificiul.

De câte ori eşti lângă mine

De câte ori eşti lângă mine / voice: Stela Enache / music & arr. Florin Bogardo

de câte ori eşti lângă mine

şi cerul parcă mă susţine

cu fruntea lângă Ursa Mare

îmi dai tăceri răscolitoare

mi-ascunzi paharul cu tristeţi

cu murmur de sclipiri mă-mbeţi

mă urci spre stele desfrunzite

la cântece neauzite

de câte ori eşti lângă mine

şi cerul parcă mă susţine

cu fruntea lângă Ursa Mare

îmi dai tăceri răscolitoare

să spargă zorii nopţile nefaste

urcând apoi pe cerul liniştit

şi să se facă zi cu spaţii vaste

un anotimp aşa cum l-am dorit

să fim ca nişte păsări în văzduhuri

cuprinse de extazul rotitor,

lăsând în urmă numai vane lucruri,

ca penele care-au căzut din zbor,

din zbor

Azi e rândul meu

Azi e rândul meu / voice : Stela Enache / music and arr.: Florin Bogardo

de ce, de ce?

de ce-a lăsat ceru-nstelat

steagul speranţei la catarg

şi valurile–n el se sparg?

şi de ce roua azi în zori

a preschimbat sfioase flori

în potpuriuri de culori?

de ce pe stradă aş fi vrut

pe cel dintâi necunoscut

să-l iau în braţe să-l sărut?

sunt mulţi de ce cu tâlc ascuns

taine ce par de nepătruns

dar inima le dă răspuns

fiindcă azi e rândul meu

m-am îndragostit şi eu

şi văd mereu

tot în jurul meu schimbat

şi minunat

totul bun, totul curat, adevărat

fiindcă orişicât trăieşti

om incepi sa te numeşti

doar din ziua când iubeşti

de ce, de ce?

de ce dezleg un vechi secret

văzând amurgul violet

cum îl văzuse un poet,

iar cu-al ploii vechi refren

recit plângând un alt catren

dintr-un poem scris de Verlaine?

de ce, de ce?

de ce îmi pare rupt din vis

un mugur încă nedeschis

care zâmbeşte-ntr-un cais?

sunt mulţi de ce cu tâlc ascuns

taine ce par de nepătruns

dar inima le dă răspuns

fiindcă azi e rândul meu

m-am îndragostit şi eu

şi văd mereu

tot în jurul meu schimbat

şi minunat

totul bun, totul curat, adevărat

fiindcă orişicât trăieşti

om începi să te numeşti

doar din ziua când iubeşti

Ca soarele, ca floarea

Ca soarele, ca floarea / voice : Stela Enache / music and arr.: Florin Bogardo

oricine-ai fi când dragostea te cere

iubeşte pe oricare, cine-ar fi

are nevoie omul de iubire

cum are şi de pâine–n orice zi

iar când cu viaţa e să dai căldură

mulţimii care împrejur îţi stă

să fii ca floarea care-şi dă parfumul

fără să-ntrebe pentru cine-l dă

când binele te-ndeamnă să faci bine

ajută pe oricine-atât cât poţi

nu căuta, fii tocmai ca lumina

te dăruie ca soarele la toţi

te dăruie

ca soarele,

ca floarea,

la toţi

la toţi

Orice om

(Orice om / voice: Stela Enache / music & arr.: Florin Bogardo)

orice om pe care

l-am iubit şi nu-l mai pot iubi

înseamnă pentru mine

un pas spre moarte

când n-am să mai pot iubi pe nimeni

când n-am să mai pot iubi

am să mor

voi, care ştiţi că meritaţi dragostea mea

aveti grijă să nu mă ucideţi

să nu mă ucideţi

p.s. NEIGHBOR, n. One whom we are commanded to love as ourselves, and who does all he knows how to make us disobedient. (Ambrose Bierce's - The Devil's Dictionary)

A painful case

Astăzi, pe când se afla în faţa pianului său şi-l asculta pe Mircea Baniciu (al cărui CD este de o vreme the flavour of the week), Theodor şi-a putut auzi tatăl cum s-a ambalat într-o penibilă flecăreală – a rather painful case - cu his grandfather in law.

Este formidabil să ai o familie ca o oază, unde să te poţi adăpa pentru ca să o iei iar de la-nceput, hoinărind prin pustiurile cancan-urilor şi clevetelilor de fiecare zi. Am, slavă cerului, un cămin (a home) şi împreună ne luptăm tustrei să-i păstrăm alive visul frumos, chiar dacă operliştile de tot felul ar vrea să îi cânte requiem-ul. Încerc să evit pe cât pot (şi fiecare abdicare de la acest crez îmi confirmă că trebuie şi pot să mă străduiesc mai mult) discuţiile în contradictoriu, în special atunci când 'duhul' discuţiei este lansarea în afirmaţii după ureche, fără un minim spirit critic faţă de cele auzite şi răspândite. Astăzi însă m-am lăsat ademenit de mrejele puritane ale interlocutorului meu (variaţiuni pe tema nusupunerii lui Kiril – călugărul cârcotaş, dar care se căieşte până la urmă, din Andrei Rubliov) şi am dezbătut (or, better, fought over) două chestiuni. First: semnul crucii – spune al meu father in law, cu mintea amăgită de idei puritane - s-a introdus recent în practica "bisericii drept-măritoare", therefore e ‚impur’. Second: noua legislaţie bisericească (în cadrul BOR) ce interzice oficierea de nunţi şi botezuri la mănăstirile din preajma Timişoarei („Ce atentat la libertatea omului!”) pentru că afluxul de amatori ce preferă mănăstirea bisericii din parohie i-ar văduvi pe popii din oraş (dar asta e evident!) de zilnica raţie de plocoane. Habar n-am de această normă legislativă, după cum nu ştiu nici data când semnul crucii a devenit normă în rânduiala bisericească (whatever the rite: western or eastern) - for me this is not an issue really. Cert e că m-a luat gura pe dinainte şi am răspuns într-un fel pe care acum îl regret. De fapt, am spus că acestea sunt – chiar cred asta! – false probleme, care nu folosesc nimănui în fond. Altele sunt problemele reale. Care ar fi problemele reale? Destrămarea familiei; faptul că nu mai este credinţa din vechime (din bătrâni) cea care îi uneşte pe oameni, ci participarea la rău, la a face rău altuia şi – inconştient - sieşi;, nesocotirea rostului nostru în lume prin uşurinţa cu care ne lăsăm atraşi în felurite dispute, scandaluri, cleveteli; tabloidizarea vieţii noastre şi pierderea ultimelor rezerve din bucuria de a trăi. Reală mi se pare tocmai nesocotinţa cu care devenim părtaşi la această risipire şi dezbinare. Nu ştiu ce au înţeles my in laws din aceste vorbe. As for me I should be much more watchful when it comes down to discuss theology, for Maximus the Confessor warned against merley discussing theology, and not practising it. He said: theology without practice is the theology of demons..

Pe de altă parte – şi aici avea dreptate P.R. – omul modern are nevoie de certitudini. Atât omul „de carne”, secularizat (ce caută exclusiv confortul, at whatever costs), cât şi omul „duhovnicesc” (ce caută şi el confortul, dar este ispitit şi de „certitudinea mântuirii”, de „legi şi autorităţi de fier”, de „modele duhovniceşti” cărora să li se supună). Cu adevărat scria Dostoievski: omul trebuie să se închine Dumnezeului Celui Viu, altminteri îşi va face un idol (de lemn, ori imaginar) căruia i se va închina. Dincolo de toate detaliile picante din „spaţiul drept-măritor”, dincolo de blamata ignoranţă a mulţimilor de credincioşi, dincolo de (auto)înfăşurarea clerului în nenumărate intrigi politice, dincolo de manelizarea slujbelor şi a spaţiului bisericesc, dincolo chiar de manelizarea mentalităţii oamenilor, există – cred asta – în Liturghie o tainică putere ce ne ajută să sporim în comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Acum, nu pot să nu recunosc şi propriile mele frustrări (chiar dacă nu se manifestă atât de acut) în nemulţumirea pe care al meu father in law încerca să ne-o mărturisească, atunci când vorbea de dificultatea în a găsi modele autentice, „ca la carte”, printre sacerdoţi „drept-măritori”. Dar, la urma urmei fiecare se aşează în biserica neamului său după cum îi este chemarea şi după cum îl ajută sau nu îl ajută puterile nevăzute. Ca întotdeauna unde intră în ecuaţie liberul arbitru şi predestinarea, este greu de precizat which is which.

The Devil's Dictionary

(From Ambrose Bierce's - The Devil's Dictionary)

EUCHARIST, n. A sacred feast of the religious sect of Theophagi.
A dispute once unhappily arose among the members of this sect as
to what it was that they ate. In this controversy some five hundred
thousand have already been slain, and the question is still unsettled.

EVANGELIST, n. A bearer of good tidings, particularly (in a religious
sense) such as assure us of our own salvation and the damnation of
our neighbors.

FREEMASONS, n. An order with secret rites, grotesque ceremonies and
fantastic costumes, which, originating in the reign of Charles II,
among working artisans of London, has been joined successively by the
dead of past centuries in unbroken retrogression until now it embraces
all the generations of man on the hither side of Adam and is drumming
up distinguished recruits among the pre-Creational inhabitants of
Chaos and Formless Void. The order was founded at different times by
Charlemagne, Julius Caesar, Cyrus, Solomon, Zoroaster, Confucious,
Thothmes, and Buddha. Its emblems and symbols have been found in the
Catacombs of Paris and Rome, on the stones of the Parthenon and the
Chinese Great Wall, among the temples of Karnak and Palmyra and in the
Egyptian Pyramids - always by a Freemason.

FRIENDSHIP, n. A ship big enough to carry two in fair weather, but
only one in foul.

MARRIAGE, n. The state or condition of a community consisting of a
master, a mistress and two slaves, making in all, two.

NEIGHBOR, n. One whom we are commanded to love as ourselves, and who
does all he knows how to make us disobedient.

SATAN, n. One of the Creator's lamentable mistakes, repented in
sashcloth and axes. Being instated as an archangel, Satan made
himself multifariously objectionable and was finally expelled from
Heaven. Halfway in his descent he paused, bent his head in thought a
moment and at last went back. "There is one favor that I should like
to ask," said he.
"Name it."
"Man, I understand, is about to be created. He will need laws."
"What, wretch! you his appointed adversary, charged from the dawn
of eternity with hatred of his soul - you ask for the right to make
his laws?"
"Pardon; what I have to ask is that he be permitted to make them
himself."
It was so ordered.

SCRIPTURES, n. The sacred books of our holy religion, as
distinguished from the false and profane writings on which all other
faiths are based.

SELF-EVIDENT, adj. Evident to one's self and to nobody else.

SORCERY, n. The ancient prototype and forerunner of political
influence. It was, however, deemed less respectable and sometimes was
punished by torture and death. Augustine Nicholas relates that a poor
peasant who had been accused of sorcery was put to the torture to
compel a confession. After enduring a few gentle agonies the
suffering simpleton admitted his guilt, but naively asked his
tormentors if it were not possible to be a sorcerer without knowing
it.

TEDIUM, n. Ennui, the state or condition of one that is bored. Many
fanciful derivations of the word have been affirmed, but so high an
authority as Father Jape says that it comes from a very obvious
source - the first words of the ancient Latin hymn Te Deum
Laudamus. In this apparently natural derivation there is something
that saddens.

UNCTION, n. An oiling, or greasing. The rite of extreme unction
consists in touching with oil consecrated by a bishop several parts of
the body of one engaged in dying. Marbury relates that after the rite
had been administered to a certain wicked English nobleman it was
discovered that the oil had not been properly consecrated and no other
could be obtained. When informed of this the sick man said in anger:
"Then I'll be damned if I die!"
"My son," said the priest, "this is what we fear."

UNIVERSALIST, n. One who forgoes the advantage of a Hell for persons
of another faith.

Curtains

Toate slujbele Bisericii de la Răsărit ar trebui să fie una: fără diferenţe, fără să le poţi judeca, ierarhiza. Şi poate că sunt una, atunci când se slujeşte cu dreaptă socotinţă, cu măsură, cu firesc. Nu ştiu cum se face, dar astăzi – când am fost să-l conducem pe ultimul drum, cum se spune, pe tatăl prietenei noastre, MCB - mi se pare că am asistat pentru întâia oară la o înmormântare. Am ascultat, desigur, aceleaşi rugăciuni, s-a performat acelaşi ritual ca la orice altă înmormântare ortodoxă obişnuită, însă – n-aş putea spune de ce – am trăit altfel ceremonia, acum. Pe toţi apropiaţii celui care s-a urcat (mai repede ca noi, cei încă rămaşi în viaţă) la cer i-a consternat această „mare trecere”, această subită plecare la stele. Cum să nu te uluiască dispariţia, în doar câteva minute, a omului drag de lângă tine? Cum să nu rămâi neconsolat atunci când omul cu care ai vorbit de dimineaţă nu mai apucă seara? Emoţionantă mi s-a părut epistola pe care sacerdotul (tânăr după vârstă, deci mai liber în exprimare) a citit-o ca şi când ar fi fost compusă de însuşi cel decedat, pentru cei apropiaţi, dar şi pentru toţi cei prezenţi la îngropăciune. Într-un anumit sens, asta ne învaţă fiecare înhumare ortodoxă: toţi avem parte - when we leave the stage - de curtains, toţi - sooner or later - ajungem acolo. Restul e speculaţie.

Seara am ajuns – en fin - la filarmonică, unde Theo Wolters (din Olanda) a dirijat Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră de Chopin (la pian: Vlad Dimulescu) şi Simfonia nr.7 în Do major op.60, Leningrad, a lui Şostakovici. Admirabile şi, pentru noi, inedite amândouă. Ritmul tobelor din simfonia lui Şostakovici (din partea I, Allegretto) mi-a amintit de una din liniile melodice ale filmului românesc Glissando (compozitor: Vasile Şirli). I-am zărit pe foştii mei dascăli: TG, HP. Când nu-i voi mai regăsi în sala de concert ceva îmi va lipsi.

Losing my religion

‘I fear many things: dogs, horses, fire-arms, the sea, thunder-storms, machinery, the country roads at night.’

‘But why do you fear a bit of bread?’

‘I imagine, Stephen said, that there is a malevolent reality behind those things I say I fear.’

‘Do you fear then, Cranly asked, that the God of the Roman catholics would strike you dead and damn you if you made a sacrilegious communion?’

‘The God of the Roman catholics could do that now, Stephen said. I fear more than that the chemical action which would be set up in my soul by a false homage to a symbol behind which are massed twenty centuries of authority and veneration.’

‘Would you, Cranly asked, in extreme danger, commit that particular sacrilege? For instance, if you lived in the penal days?’

‘I cannot answer for the past, Stephen replied. Possibly not.’

‘Then, said Cranly, you do not intend to become a protestant?’

‘I said that I had lost the faith, Stephen answered, but not that I had lost self-respect. What kind of liberation would that be to forsake an absurdity which is logical and coherent and to embrace one which is illogical and incoherent?'

(James Joyce – A Portrait of the Artist as a Young Man, Chapter V)

Two visits

Două vizite extra-ordinare ne-au împiedicat să ajungem în sălile de concerte săptămâna asta. Mai întâi am pierdut recitalul de pian de marţi (Schubert: Sonata pentru pian op.120; Schumann: Carnavalul op.9; Debussy: Şase Studii), apoi seara de balet (Andante...alegro) pe muzica lui Vangelis. Am ascultat totuşi acasă sonata lui Schubert, studiile lui Debussy şi două albume de Vangelis (Soil Festivities şi Direct). Au fost pe la noi P.R. (marţi) şi (miercuri) dl. MJ, care ne-a vizitat cu dl. GM - distinsul profesor de la Conservatorul din Cluj (şi trompetist de marcă) ce-şi va lansa mâine cartea despre prietenul său, dirijorul Erich Berger. Am aflat astfel despre opreliştile puse în calea acestui muzician de excepţie în anii „obsedantului deceniu”: ani de temniţă grea, interzicerea de a dirija etc.

Cu anii războiului m-am reîntâlnit şi azi, când am tradus (in English) un film documentar pentru TVRT despre un lagăr de prizonieri din anii 40, situat în Timişoara, chiar pe locul unde acum sunt Liceul Agricol şi două hypermarkets (Real & Selgros). Ce arbitrară este istoria atunci când regimul este totalitar sau cand e stare de război...Prin optica asta parcă desluşesc sensul sfârşitului din Procesul lui Kafka: poţi să mori ca un câine, zvârlit în cine ştie ce groapă de gunoi.

Am revăzut (cu Tabita şi Sergiu) Sunrise şi The Pilgrim. Primul, un imn şi un poem cinematografic de zile mari închinat iubirii conjugale, celălalt o satiră la adresa bigotismului şi puritanismului calvin.

In between

Revăd, cu Sergiu şi Tabita, Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi (1964). La fiecare vizionare a acestui admirabil poem cinematografic în sunete şi culori, mă încearcă o nestăpânită nostalgie pentru ceea ce – paradoxal - nu aveam să trăiesc niciodată: comuniunea cu natura, comuniunea cu cele „mai presus de fiinţă”. E ca o chemare "acasă", fără să fi fost vreodată „acasă”. E atât de frumos, de luminos ritmul în care trăiesc personajele construite de Paradjanov încât fiecare nouă reîntâlnire cu ele mă umple de bucurie. Este atâta putere în aceşti oameni simpli şi – cum se spune – cu frică de Dumnezeu, că îţi pare că şi tu, călător ostenit prin începutul de veac XXI, îţi poţi reîncărca bateriile o clipă, măcar pe timpul vizionării. Personajele Umbrelor... se salută (spre deosebire de noi, cei de azi, care ne adresăm unul altuia cu Hi, Hello, Ciao, Servus etc.) cu Slavă lui Iisus!. Tot ceea ce mie, cel înfăşurat în nenumărate neputinţe, îmi pare „peste mână” şi anevoie de împlinit (începerea fiecărei activităţi cu o rugăciune de mulţumire, o anume stare de coolness de raportare la viaţă, la oameni), personajelor de aici li se pare firesc. E în natura lor cool. E drept – vorba lui Ţuţea – că şi altădată erau „nelegiuiţi” şi „neoameni”, dar seara băteau copotele pentru slujbă şi toate parcă reintrau în „firea lucrurilor”, toate parcă „se aşezau” astfel.

Seara a fost pe la noi P.R. şi am stat „la givan” peste cinci ceasuri. Cum P.R. a cochetat cu muzica – şi încă se mai gândeşte la muzică (deşi „aşezarea duhovnicească” îl ajută să discearnă, acum, altfel lucrurile decât în vremea când era rocker), la artă, subiectele de discuţie au fost nu puţine. Temă de meditaţie: a refuza să accepţi obiectele bisericeşti produse şi cultivate de „cei mulţi şi...pioşi” (de exemplu, reprezentările picturale tip kitsch) înseamnă oare a te autoexclude cu infatuare din „comunitatea credincioşilor” şi a deveni parte dintr-o „sectă”? Probabil că „sectă” se cheamă gruparea celor ce, de ieri, de azi şi din totdeauna caută să intre în comuniune cu Frumosul cel fără zorzoane, fără dulcegării şi franjuri patetici. Este, ce-i drept, riscant să întorci spatele mulţimii pios-înnebunitoare (the madding crowd) pentru că poţi sfârşi într-o existenţă falsă-elitistă, sluţită de preţiozitate. La modul ideal, Frumosul artistic ar trebui transmis mai departe celor ce vin sau, oricum, păstrat, cultivat. Primejdia cea mare: închistarea în nişte forme rigide, într-un cerc de snobi, filistini şi farisei, autosuficienţa, blazarea. Te afli astfel, atunci când îţi pui probleme şi cauţi să înţelegi, într-o situaţie asemenea lui Odiseu, între Scylla şi Caribda. Acolo, în această stare de in between, ne este dat să deprindem, în timp şi cu mare delicateţe, dreapta socotinţă.

Viva la opera!

Luni, 4 februarie 2008 am fost cu Theodor la prima reprezentaţie de operă din viaţa lui. După un calcul sumar, am constatat că – dacă ne propunem să revenim şi la alte spectacole - în scurt timp vom parcurge întreg repertoriul Operei TM, care cuprinde mereu aceleaşi titluri: Traviata, Trubadurul, Voievodul ţiganilor etc. No surprises. Chiar şi-aşa, repertoriul clasic de operă este infinit mai bine reprezentat la noi în urbe decât repertoriul clasic de cinema - rechinii distribuţiei de film nu concep să includă în repertoriu şi altceva decât aceleaşi producţii made in USA, ultra-mega-comerciale de ultimă oră. Nimic din trecut, nimic anterior acestei întristătoare şi devastatoare epoci de supremaţie a filmului american.
Cele trei acte din Tosca (a tale of love, lust, deceit and murder) au trecut – surprinzător - foarte repede. Sala aproape plină. Am recunoscut doar aria E lucevan le stelle din actul III. De când n-am mai fost la un spectacol de operă, sala s-a occidentalizat: pe un ecran electronic suspendat de-asupra cortinei se poate citi acum subtitrarea spectacolelor vorbite într-altă limbă.

Little big man

Azi, pilda cu Zaheu-vameşul - the little big man, cel dornic de primenirea sufletului prin întâlnirea cu Hristos. În ultimă instanţă poate că nu lipseşte atât Godot, cât elanul şi dispoziţia noastră de a-l aştepta, de a ne pregăti pentru întâlnirea cu el, de a ne dori întâlnirea cu el, de a-l pofti cu noi la masă. Iar prezenţa elanului este legată, desigur, de o anumită stare de nevinovăţie, de curăţie. De conţiinţa unei întâlniri anterioare, a unei pre-viziuni, pentru că: Nu m-ai căuta (aştepta) dacă nu m-ai fi găsit deja.
Azi, pentru prima oară în 2008 Raluca a auzit cântând guguştiucul. Cântecul său ne-a-nsoţit de dimineaţă în drumul spre biserică. Aceeaşi bucurie ca-n Amarcord, la venirea primăverii (vestite de acel păun frumos colorat, ivit din ceruri pe nămeţii oraşului) ne umple şi pe noi.

Laconic necrology

Aflu despre tragicul sfârşit al unor cunoscuţi (soţ şi soţie) de-ai noştri. S-au prăpădit amândoi într-un car crash - au intrat, se pare, într-un tir. În astfel de momente, chiar nu mai contează (pour moi) rasa, naţionalitatea, crezul etc. Aceşti oameni, care au murit violent (maşina le-a luat foc în urma impactului, iar ei au fost carbonizaţi), au avut parte de cea mai frumoasă moarte: împreună.
I-am cunoscut prin 1996, fiind profesor uneia din fiicele lor, pe când predam (part time) la liceul „Logos”. El a fost un tip „carismatic” şi era mereu implicat în câte-un business profitabil de „plantare de biserici” şi „evanghelizare” - the (neo)Protestant way, of course. Mentalitatea tipic (neo)protestantă i-a ajutat să treacă lejer de la o denominaţiune la alta, de la un business la altul. Whatever happened, we should let sleeping dogs lie, shouldn't we. Îmi pare rău de ei aşa cum regret pe oricine care a fost şi, într-o clipă fatidică, nu mai e. May they rest in peace.

Cercul sau triunghiul?

Nu puţini au fost cei care - tineri ori „oameni în toată firea” - găseau (în anii 80 când, în plină dictatură, a fost difuzat la TVR) mare prilej de bucurie în a decodifica semnificaţiile fabulei din The Point / Oblio (narator: Ringo Starr / Dustin Hoffman; muzica: Harry Nilsson; regia: Fred Wolf) - acest cartoon de excepţie, realizat în 1971.

Povestea „din poveste” îndeamnă şi azi la o astfel (altfel?) de citire „subversivă”: în lumea (post)modernă, când copiii sunt mult mai atraşi de poveşti în imagini decât de poveşti în cuvinte (scrise ori citite), un tată (nostalgic după vremurile de-altă dată, când copiii erau mai docili şi mai ascultători faţă de părinţi) îi citeşte copilului său, ca bed time story, despre Oblio - arhetipul de outlaw, de misfit, de freak într-o societate ce respectă Legea. Iar Legea prevede ca – în acel Regat – toţi şi toate trebuie fie pointed, să aibe un point. Oblio este primul şi singurul copil care s-a născut în The Pointed Village fără să aibă – lucru nemaiîntâlnit în acele timpuri – un point (un ţugui pe cap). Ca atare, este izgonit (prin maşinaţiunile Contelui malefic, căci Oblio l-a învins la jocul cu triunghiul pe fiul Contelui, dar şi prin concursul Regelui apatic, ce nu voia să existe niciun fel de probleme în Regatul său) din cetate. Unde? În Pădurea-fără-rost (The Pointless Forest). Iată-ne ajunşi în miezul unei teme fundamentale a culturii omenirii: Drumul - întotdeauna mai interesant decât Ţinta (care e cuprinsă-n Drum). Odiseea întru înţelepţire. The Waste Land. Dar cât de waste este ţinutul în care Oblio (împreună cu câinele său, Arrow) e alungat, cât de fără rost (pointless) este această pădure? Asemenea altor personaje de film (precum Puştiul din Concurs-ul lui Dan Piţa ori Călăuza din Stalker-ul tarkovskian), Oblio găseşte un sens (a point) în tot ceea ce vede şi întâlneşte în peregrinările sale şi aplică (fără să ştie, desigur) maxima unui filosof precum Constantin Noica: Dacă viaţa n-are niciun sens, pot să-i dau eu unul. Asta pentru că învaţă să-şi deschidă ochii – şi mai ales ochii minţii – la toţi şi la toate, să fie cool (să rămână, vorba poetului, la toate rece), aşa cum l-a povăţuit The Rock Man; pentru că ajunge să preţuiască vremea (să înveţe - după întâlnirea cu The Man in the Leaf Business: „timing and honesty is the name of the game” - ce e acela timing) şi...truda: „Rest? You and your dog - îi spune The Tree Man, oferindu-le să muncească împreună - will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren’t any fifth seasons. But there are rewards: it’s exciting work manufacturing leaves.”

Lecţia pe care Oblio o deprinde în urma surghiunului său: you don’t have to have a point to have a point because everyone has some kind of a point, whether it shows or not. Sau, pe româneşte: nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.. Cine este cu adevărat fără rost (pointless) în această odisee? The Pointed Man – întruchipare a zeflemelii, a băşcăliei, a gândirii „cârcotaşe”, „nihiliste”.

La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, „infirmitatea”) un...point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

È pericoloso sporgersi

Prin ritm şi aerul de spontaneitate, prin redescoperirea firescului cotidian (rara avis în filmul românesc), comedia dramatică a lui Nae Caranfil din 1994 trimite, datorită prospeţimii cu care evocă vârsta adolescenţei, la filmele lui Fellini - unii l-au considerat Amarcord-ul românesc. È pericoloso sporgersi reprezintă reflexul light (fără nicio nuanţă peiorativă) al unor producţii româneşti hard (pline şi ele de vervă şi savoare) precum Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, Probă de microfon (1980) şi Croaziera (1981) de Mircea Daneliuc, Secvenţe (1982) de Alexandru Tatos. Găsim, în această opera prima, aceeaşi atmosferă a „epocii de aur” (mijlocul anilor optzeci) - aceeaşi dezinvoltură în a povesti cinematografic, acelaşi cinema direct. Cu precizarea, trebuie subliniat, că Nae Caranfil evită culorile groteşti ale confraţilor săi seniori, preferând ironia blândă a cinematografului ceh.

Construcţia filmului în trei părţi (I – Eleva, II – Actorul, III – Soldatul) spune, din unghiuri diferite, aceeaşi poveste in progress şi aminteşte întrucâtva – stilistic - de capodopera lui Akira Kurosawa, Rashomon (1950), anticipând totdată demersul (încununat, şi el, cu succes) lui Cristian Mungiu din Occident (2002). Care ar fi numitorul comun al celor trei segmente ce se recalibrează şi se completează unul pe altul? O anume stare de „frustrare sexuală” (prezentă şi în filmele lui Daneliuc) ce naşte o dorinţă acută de eliberare, de evadare (titlul românesc este Duminici cu bilet de voie), de ieşire din „sistem” - temă enunţată strălucit de Mircea Săucan încă din 1973, o dată cu a sa insolită (şi interzisă, până în 1990) Sută de lei. Fiecare din cele trei personaje principale (interpretate de Nathalie Bonnifay, George Alexandru şi Marius Stănescu) trece printr-o „criză” şi îşi doreşte să scape de veşmintele pe care trebuie să le poarte (uniforma şcolară şi militară, respectiv costumele teatrale), să-şi schimbe cât mai grabnic statutul şi să „rupă rândurile”, asemenea soldaţilor din ultima secvenţă a filmului.

Spre deosebire de confraţii săi de „categorie grea” (Pintilie, Daneliuc, Tatos) şi asemenea lui Săucan (Meandre, Suta de lei), Nae Caranfil îşi plasează accentele, cu o seducătoare efervescenţă stilistică (imaginea: Cristian Comeagă; montajul: Victoriţa Nae; muzica: Nae Caranfil / Anton Şuteu), pe zonele solare ale adolescenţei şi premei tinereţi. Regizorul şi-a rescris de câteva ori scenariul (altminteri banal, dar – încă o dată – un regizor cu talent confirmă că nu există scenarii banale, ci numai mizanscene fade), conferindu-i treptat umorul, ritmul şi prospeţimea dialogurilor – elemente care, în filmele româneşti, erau (sunt) înlocuite atât de des de un anchilozat schematism ideologic, de o rigiditate a expresiei vizuale, ori de preţiozitate îndelung căutată. De aici şi entuziasmul receptării – de critică, dar şi de public.

Pentru scepticii care, explicabil, mai au încă rezerve faţă de filmul românesc de după 1989 (reproşându-i registrul grav, adesea prea apăsat sordid, inflexiunile groteşti-tenebroase şi umorul feroce) È pericoloso sporgersi poate fi excepţia şi contra-argumentul.

Force, emotion & melody

Vineri, ca de obicei, concert de anvergură: Joseph Haydn – Simfonia nr.73 în re major (Vânătoarea); Max Bruch – Concertul pentru vioară şi orchestră nr.1 în sol minor op.26; Richard Strauss – Dansul Salomeei op. 54 din opera Salomeea şi Suita Cavalerul rozelor – toate lucrări (pentru noi) inedite şi „cu greutate”. Interpretarea, de excepţie. Am recunoscut doar câteva citate din Bartholdi şi Johann Strauss. Ascultând Dansul Salomeei, mă gândeam câ într-o zi o să ajung să-i explic lui Theodor – regardless of what I feel about that - cine a fost Salomeea...Poate până atunci mai deprind tact şi meşteşug la povestit „istorii sacre” – acum nu-l am şi chiar n-aş şti cum să o includ (alături de Ioan Botezătorul, desigur) în Povestea Poveştilor. Mi-am amintit involuntar şi de episodul Salomeei (speechless, doar coregrafie şi muzică), aşa cum l-a conceput Pasolini în a sa Il Vangelo secondo Matteo (1964)...Cert e că toate lucrările din seara aceasta au avut emoţie, forţă şi melodicitate. La sfârşit ne-am întâlnit cu Codruţa şi Darian, care, de mână cu Theodor, a spus: „Au cântat fain.” I-am zărit şi pe dl. Gabor Theodor (încântat şi el de concert) şi, după peste 20 de ani, pe fosta şefă a Comitetului pentru Cultură Timiş. Va fi fiind şi ea bucuroasă de victoria de ieri a „motanului Felix” încheiată cu desfiinţarea CNSAS. Altfel, arăta bine pentru anii ei. Pe din afară (cel puţin) era numai blănuri şi designer clothes.

M-a pălit ori o alergie (strănut, mi-e inflamată cavitatea bucală, îmi curge nasul) ori o răceală. Posibil, pe fondul nervos suprasaturat datorită finalului de semestru şcolar.

A star is gone

Cea care a fost una din marile actriţe ale teatrului românesc, Clody Bertola, a fost incinerată la sfârşitul lunii decembrie, după ce inima ei de 95 de ani a încetat să mai bată. Dacă i s-a respectat dorinţa, cenuşa i-a fost aruncată peste câmpiile verzi din Assisi, Italia. Mi-o amintesc pe Clody în telerecitalul difuzat pe lasfârşitul anilor 80, cu secvenţe din spectacolele ei importante: Sfânta Ioana, Opera de trei parale, Lungul drum al zilei către noapte, Pescăruşul, Livada cu vişini...Tot pe atunci apăruse în hit-ul Profetul, aurul şi ardelenii (1978), în rolul unei doamne puritane. Îşi manifesta acolo indignarea faţă de „sălbaticii” diin Poplaca (Trăian şi Romulus Brad, alias Ilarion Ciobanu şi Mircea Diaconu) şi faţă de "nelegiuiţii de mormoni". Vai, în câte alte ipostaze aveam să reîntâlnesc personajul lui Clody in flesh. Aici sau aiurea (în Irlanda, par example). Alte roluri în film: Aglae din Felix şi Otilia (1972), mama Berthei din Ciprian Porumbescu (1972).