De dimineaţă a nins (a doua ninsoare – light snow, though - de anul acesta, la Tmişoara) însă nu îndeajuns pentru a se prinde. După-amiază am ajuns cu Theodor, Raluca şi bunicii lui Theodor pe la Iulius Mall. Pe zi ce trece lumea care se perindă pe arcadele de acolo pare tot mai occidentală – elegantă, rafinată, dar şi „fiţoasă”. Prezenţa mall-urilor (dar şi a hypermarket-urilor, a shopping centre-lor) în marile oraşe din România este un semn evident că, în aceste oraşe, occidentalizarea este un work in progress ce nu mai ţine doar de viitor. Am surprins însă şi o scenă neplăcută: doi tineri băieţi cam rotofei (bravo lor că au poftă de mâncare) – le puteai ghici lesne preferinţele muzicale după look-ul colorat - se hârjoneau ca-n codru pe o scară rulantă, în văzul lumii, în ciuda vârstei lor (să tot fi avut vreo 20 de ani). Am găsit o cămaşă albă şi i-am cumpărat-o pentru luni seara. Am fost apoi toţi cinci pe la Pizza Hut – un loc pe care-l îndrăgesc mult pentru salatele sale şi, desigur, pentru pizza. Am trecut în fugă pe la librăria Cărtureşti, unde m-am întâlnit cu un amic cinefil, care este shop assistant în această distinsă şi primitoare librărie timişoreană. Apoi ne-am interesat la Cinema City să vedem în ce condiţii se pot face rezervări pentru bilete şi dacă e posibil ca nevăzătorii (sau chiar copiii nevăzători) să beneficieze de reduceri sau gratuităţi. Răspunsul a venit după un telefon la manager: no way, no mercy. Oricine trece pragul sălii de cinema, la Cinema City, trebuie să plătească. Păi ori e business, ori e muncă patriotică, nu? Doar suntem în plin capitalism sălbatic.
Am ajuns la profesorul de pian al lui Theodor. Acolo am avut un chat interesant cu fiul lui şi cu prietena sa – amândoi frumoşi adolescenţi de 18 ani – următor unei discuţii aprinse dintre ei. (Unde eşti, adolescenţă? Ce vremuri: Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi / Chitarişti, zgomotoşi şi fantezişti / Minijup, foarte scurt şi strâns pe trup....) Ce s-a-ntâmplat? Cum suntem în plină perioadă de Post al Crăciunului, evlavia acestei tinere a îndemnat-o să meargă la un preot să se spovedească. Şi s-a dus. A dat însă peste un popă care-a luat-o în şuturi din prima („A, eşti de la liceul ăla fiţos...”), astfel că fata a recunoscut că are prieten. Replica popii a venit – cum altfel? - ca la carte: „Aha, deci preacurveşti!...” Cu adevărat mereu actuale sunt cuvintele din Pateric şi puţini dintre noi le recunoaştem importanţa de neînlocuit, atunci când ne dorim să scăpăm de orgoliu şi de slavă deşeartă: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: spune-mi un cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din testamentul Cel Nou citesc şi la Cel Vechi mă întorc”. Majoritatea „învăţătorilor” se grăbesc să înveţe pe alţii să trăiască după cum ei înşişi nu au ştiut (şi nu ştiu, ori nu vor) a trăi. Fapt îmbucurător e că fata nu s-a lăsat biruită de nepriceperea primului preot şi s-a dus la un al doilea, rugându-l să-i tălmăcească acest cuvânt („preacurvie”), căci – spune ea - nu vede greşeală în faptele ei, de vreme ce trăieşte cu băiatul pe care îl iubeşte. Al doilea popă a luat-o mai pe ocolite, spunându-i că o relaţie în afara căsătoriei poate duce la sarcini nedorite şi deci la pruncucidere...
Aşadar, am fost rugat să le spun – sarcină extrem de grea! - ce cred eu despre toate acestea...Am început prin a le mărturisi că nu sunt adeptul abordării legaliste a problemelor ce ţin de duhovnicie. Le-am tălmăcit sensul noţiunii de păcat ca fiind un missing the mark, nu un sin – parcă am aflat de această distincţie de la Christos Yannaras (citindu-i cartea The Freedom of Morality). În ultimă instanţă, dacă ai ajuns să-ţi vezi păcatul, nici nu mai contează dacă îl văd sau nu alţii la tine. Le-am povestit apoi scena din remarcabilul film suedez Lumină de iarnă (de Bergman) în care un pastor care – zice el – şi-a pierdut credinţa, îşi mărturiseşte toate frământările şi toate spaimele înaintea unui enoriaş care a venit să caute sfat şi îndrumare, pentru că se afla într-un mare impas (era speriat de iminenţa începerii unui alt război mondial). Drept urmare, acest om slab de înger s-a sinucis câteva clipe mai târziu. De aceea, le-am zis elevilor mei (cu care, iată, am discutat chestiuni duhovniceşti în loc să ţinem săptămânala oră de engleză) că este foarte important să nu sminteşti pe aproapele tău. Din aceeaşi pricină m-am eschivat când m-au întrebat „dacă cred cu adevărat că Iisus este Fiul lui Dumenzeu”. Am recunoscut în întrebarea lor ecoul gândurilor care nu mi-au dat pace multă vreme. Le-am spus aşa: Da, Iisus este Fiul lui Dumenzeu atunci când accepţi la règle du jeu, adică rânduiala Bisericii. Pentru ei este încă dificil să înţeleagă importanţa contextului într-o problemă, darmite să desluşească semnificaţia acelui context. "Contextul - afirma Constantin Noica - dă textul". Iar Ortodoxia are – slavă cerului - un context bogat...Îţi ia o viaţă să-l desluşeşti - never a dull moment, indeed. Am încercat, deci, o comparaţie. În football, am mai spus, ştii că nu ai voie să atingi mingea cu mâna. Problema care se pune este, aşadar, să accepţi (sau nu) regula jocului de football, altfel du-te să joci orice altceva, mă rog, oricare alt joc unde ai voie să atingi balonul rotund cu mingea. De bună seamă că poţi să încalci această regulă, dar ea trebuie respectată dacă vrei să joci football. Au urmat alte întrebări: cu e cu icoanele făcătoare de minuni. La început am spus că nu sunt persoana potrivită să răspundă la o astfel de întrebare. Apoi am delimitat icoanele bizantine de reprezentările edulcorate, romanţate, dulcege ale scenelor biblice care stau alături de icoane în bisericile ortodoxe şi adesea, numeric, le depăşesc. Prin urmare, majoritatea enoriaşilor asta vor: reprezentări pioase, telenovelistice - meteahnă veche de tot, apărută mult înaintea televizorului şi telenovelelor, pentru că „inovaţia” asta artistică (edulcolarea, romanţarea) datează de secole. A avut dreptate Dostoievski să spună că „Frumuseţea salvează omenirea”? Dacă da, atunci icoanele bizantine pot salva pe cel care le-a primit în suflet, pe cel care nu-şi mai poate dezlipi ochii (şi mai ales ochii minţii/inimii) de ele. În acest sens, da, icoanele sunt făcătoare de minuni. Dar cu traducerile diferite ale Scripturii cum rămâne? – voiau ei să afle. Este şi normal să existe mai multe traduceri ale unei cărţi atât de vechi. Se schimbă, nu-i aşa, limba, se schimbă semnele unei civilizaţii. Totuşi, that’s not the point, either – am barat eu. Important (după mine, am ţinut să subliniez) este vectorul unei traducerii şi dacă o traducere te problematizează, te responsabilizează sau nu. Le-am exemplificat cu felul în care Biblia BOR traduce ultimele cuvinte rostite de Hristos pe cruce („Săvârşitu-sa!”) şi felul în care apar ele în traducerea neoprotestanţilor („S-a terminat!”). Şi totuşi, aici ca în cazul reprezentărilor religioase edulcorate cu Iisus, Fecioara Maria şi cu Sfinţii, ca în cazul muzicii bisericeşti, al cărţilor şi broşurilor bisericeşti puse spre vânzare pe diverse tejghele, majoritatea enoriaşilor preferă ceea ce este „popular”, „accesibil”, „pios”, „sentimental”, „patetic”. Aşa cum – în lumea largă - se preferă telenovelele, manelele, romanele de aventuri, tabloidele etc., în vreme ce quality literature, cinema and art in general rămâne doar în atenţia curioşilor, a unor connoisseur-i.
Dincolo de toate aceste întrebări şi cârcoteli, scormonirea în rărunchii istoriei bisericeşti şi a istoriei personajelor din textele sacre continuă să fascineze. Este marfă să afirmi că Hristos a trăit cu Maria Magdalena sau că Ioan Botezătorul îl pizmuia pe Hristos pentru că i-a furat electoratul – observaţii interesante, poate, însă – puţini observă asta – din alt film, din alt context. Ceea ce este cel mai greu e să-ţi păstrezi entuziasmul şi dispoziţia de a desluşi metafora vie din Filmul care poate să-i aducă omului – în chip progresiv, dinamic şi „dialectic” – desăvârşirea, împăcarea (cu sine, cu lumea) şi fericirea.
Am ajuns la Liturghia de la biserica din zona Dacia (unde a slujit PS). În mesajul său din epilogul slujbei (în care a fost pomenită şi înălţarea bisericii Hagia Sophia din Constantinopol / Istambul) părinţii şi educatorii sunt încurajaţi să poarte de grijă copiilor de acum pentru ca tinerii şi adulţii de mâine să transmită, la rândul lor, credinţa străbună mai departe....De multe ori m-am întrebat care este „comoara cea de mare preţ” care trebuie trimisă mai departe, care îi sunt epidermele, unde anume începe acel „altceva” care nu face casă bună (precum „erezia” nu se-mpacă defel cu „ortodoxia”) cu adevărata credinţă. Speaking of which: sunt întrebat de elevul meu, SJ, dacă Ortodoxia este „religia cea mai bună”...Probabil că ceea ce este „cel mai bun” – gândesc eu, fără să-i dau un răspuns - e ceea ce ne eliberează şi ne oferă experienţa veşniciei după care tânjim, fie că recunoaştem ori ba. Dar câte focare de eliberare aflăm aici în cetatea noastră post-modernă (pentru a nu mai vorbi de lumea mare), câţi agenţi eliberatori şi încă mai multe (considerabil mai multe) surogate de călăuze eliberatoare!...Care călăuze (oarbe), acum - la începutul veacului XXI - se numesc: bunăstare economică (materială), televiziune, internet, mall-ul, hypermarket-ul ş.a.m.d. Dar, nu-i aşa, salvarea şi adevărata bogăţie stau ascunse (ca-n povestea lui Creangă) în lada cea mică şi umilă, în mulţumirea cu ceea ce avem deja – acolo aflându-se, în chip paradoxal, ceea ce căutăm: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja”. Aceasta este poate şi lecţia ascunsă, nevăzută a Crăciunului (dincolo de glamour şi appearences): getting used with being happy with our lot. Probabil este nevoie de Crăciun ca să ne amintim de acest adevăr mult prea repede uitat (sau încă necunoscut), poate că acesta este rostul ritmului unei vieţi liturgice, poate asta încearcă să ne transmită fiecare bătaie de clopot şi fiecare întâlnire cu Frumuseţea transfiguratoare. 
