Cenuşăreasa TVR 80

Am găsit pe you tube un clip pe care nu l-am mai văzut de aproape 30 de ani: Cenuşăreasa, pe muzica lui Marius Ţeicu (Aluzie; Eu te aştept, iubire; Fotografia; Frumoasele duminici; Iarnă, albă iarnă; N-are vârstă iubirea; Proverbe; Tăcerea nu-i de aur; Unde erai?) şi în interpretarea compozitorului, secondat de Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu, Stela Enache, grupul Trison (condus de Crina Mardare) şi balerinul Ştefan Thuri. L-am urmărit cu un nestăpânit sentiment de nostalgie după emisiunile de varietăţi din anii copilăriei, când televizorul era o prezenţă zilnică în viaţa mea...De aproape trei luni de zile nu mai avem în casă cutia de care, până nu de mult, nu credeam că voi dori să mă despart vreodată şi nu îi ducem dorul deloc. Au contraire. Ce-i drept, ruptura de imagini e doar parţială, fiindcă rolul televizorului este acum preluat de urmaşul său ultrasofisticat şi multifuncţional: calculatorul.

Melting time

N-am să pricep niciodată, oricât m-aş strădui, de ce unul şi acelaşi om – purtându-se la fel în împrejurări asemănătoare, dar cu alţi oameni - dă naştere la impresii şi reacţii atât de diferite în rândul celor cu care intră în contact. De ce, altfel spus, suntem pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă? De ce găsim uşor resurse de iertare pentru unii şi ne împotmolim atunci când trebuie să îi iertăm pe alţii? Ce chimie şi ce logică ne ghidează, tainic, purtarea?...Întrebări atinse şi ele de aripile deşertăciunii, dacă ne gândim că facem umbră pământului o vreme, vai, atât de limitată (o clipă dintr-un infinit de clipe) şi scânteia de lumină pe care o avem în noi – de care suntem sau nu suntem conştienţi – se stinge parcă tot mai mult, cu fiecare fir alb răsărit la tâmplă. Iar resuscitarea ei e extrem de anevoioasă...

Omul din vis

Iunie – cireşar: luna bacalaureatului şi a despărţirii încă unor (câteva mii de) adolescenţi de anii de liceu. Îmi amintesc o scenă din filmul lui Mircea Daneliuc din 1984, Glissando. Personajul interpretat de Ştefan Iordache se visează mereu copil: este elev în clasa terminală de liceu şi dă bacalaureatul. În faţa unei comisii formate din dascăli de diferite materii (potrivit sistemulul de învăţământ interbelic) susţine examen oral la matematică, geografie etc. Când scrie o formulă de geometrie la tablă, creta i se rupe. Dar apare de fiecare dată „omul din vis” care îi poartă noroc. Mi-l imaginez pe acest personaj (Ion Teodorescu, parcă i se spune, atât în film, cât şi în nuvela Omul din vis, de Cezar Petrescu, din care s-a inspirat Daneliuc) trezindu-se din somn şi convingându-se – vreme de câteva clipe – că a dat bacalaureatul cu mulţi ani în urmă, că nu va mai trebui – în viaţa reală – să dea acest examen never ever again, că n-a fost decât (încă) un vis greu. Suntem, iată, şi în vecinătatea lui Joyce: History is a nightmare from which I am trying to awake.

Alte filme, alte amintiri pecetluite deep inside, nu pe retină, ci în memoria afectivă: Rang-e khoda / Culoarea paradisului (Majid Majidi, Iran, 1999). Traducerea cea mai exactă a titlului: Culoarea lui Dumenzeu. În primele minute (la fel ca în Dancer in the Dark, filmul lui Lars von Trier din anul 2000) ecranul este negru, poate pentru a-l obişnui pe spectatorul care ia darul vederii for granted şi – grăbit, plin de prejudecăţi, arogant – crede că i se cuvine să aibe „ochi funcţionali”, că dacă are o pereche de „ochi funcţionali” implicit vede. Cât de greşită este o asemenea premiză, numai viaţa - cu tainele şi răsturnările ei de situaţii - ne va arăta. Ambele filme însă urmăresc să-şi obişnuiască, să-şi „pedepsească” (educe, pentru că, da, e nevoie de educaţie aici) spectatorii cu „ochiul dinăuntru”. Şi, nu mă îndoiesc, mulţi dintre privitorii acestor două filme au intrat – o clipă măcar – în panică. Nu atunci când s-au stins luminile în sală, ci atunci când, preţ de câteva minute, ecranul nu s-a luminat, ci a rămas „în doliu”, înregistrând fidel „doliul” din ochiul copilului nevăzător din Rang-e khoda, respectiv orbirea progresivă a Selmei (Bjork) din Dancer in the Dark. Uvertura ambelor filme la asta, cred eu, îmbie: la reconsiderarea, iar şi iar, a prejudecăţilor despre cei care deţin doar – închis sau deschis – „ochiul dinăuntru”, a iuţelii tâmpe cu îi care judecăm şi pedepsim pe cei care – for whatever reason – nu au (şi) darul vederii „în afară”.

Ce „vede” cu „ochiul dinăuntru” micuţul nevăzător? Read this: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.” Dar Selma? Voila: versurile melodiei I’ve seen it all sunt colcludente:

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Beards on fire

Deunăzi, Călin, Ana şi Gigi ne-au povestit câte ceva despre pelerinajul lor la Ierusalim, despre prezenţa lor (într-o biserică unde peste zece mii de oameni s-au înghesuit, au pălăvrăgit, s-au împins, au strigat etc. ca pe stadion) la slujba de Înviere. De la Ana am aflat că Lumina Învierii – care nu arde şi care apare în chip tainic numai în bisericile pravoslavnice – s-a pogorât de sus, de undeva, ca o năframă albastră în cădere. Una din numeroasele bărbi ortodoxe de acolo – un rus zdravăn (care – most likely – bea la fel de zdravan) şi cu o barbă roşie pân’ la brâu, şi-ar fi pus lumânarea aprinsă pe sub pădurea de păr şi i-ar fi dat foc – ştiind, de bună seamă, că nu va arde. Felul extrem de grafic în care a povestit şi gesticulat Călin mi-a desenat în minte imaginea acelui Rasputin cu barba-n flăcări şi doi ochi clipind printre limbile de foc (unconsuming flames) ce i se înălţau de la brâu. Tot Călin ne-a povestit despre un alt incident haios. A scăpat, din greşeală, puţină ceară pe braţul unui alt rus. Acesta, imediat, l-a prins de mână. Pe moment, Călin a crezut că se vor încăiera, deşi i-a cerut iertare. Rusul, din contra, l-a prins de încheietura mâinii ca s­­ă-şi toarne restul de ceară pe cap.

Într-un final, au spus ei în cor, toată hărmălaia orelor de aşteptare s-a topit într-o pace deplină, plină de bucurie, atunci când s-a pogărât Lumina peste suporterii din biserica-stadion.

Bloom's Day

Luni, 16 iunie, praznicul Sfintei Treimi – prilej de amintire atât de Andrei Rubliov (de icoană în general), cât şi de Andrei Tarkovski, de cuminţenia şi frumuseţea Ortodoxiei (dar şi de Jertfa de pe cruce – vezi lemnul copacului stilizat din spatele personajului central din icoana lui Rubliov – de Templu şi de munţii acoperiţi de verdele Rusaliilor). Am fost la Catedrală – una din aripile „progresiste” ale BOR. Unul din lucrurile bune de la Catedrală – pentru mine - este că frescele şi chiar icoana Sfintei Treimi (cea mai mare din iconostas, însă de inspiraţie apuseană, având ca personaje „simbolice” pe Tatăl „cel mult de zile”, pe Fiul – călare pe nişte nori albi - şi pe Sfântul Duh sub forma unui porumbel) mă determină să privesc în jos, spre podea – asta pentru a-mi feri ochii de formele şi culorile de pe pereţi şi de pe catapeteasmă. Pe jos era astăzi plin de iarbă – semn al învierii naturii şi a biruinţei vieţii asupra anotimpului friguros. A privi în jos nici nu e aşa rău, te ajută să te smereşti, să te umileşti (umilinţă doar vine de la humus, sol). De acolo mi s-a declanşat alergia (hay fever), care m-a ţinut apoi până seara. După slujbă şi după predica ex cathedra, declamativă şi afectată am mers (noi trei, împreună cu Manuela, Ana şi Călin) la terasa de la Flora for lunch. Pe drum am legat o pasionantă conversaţie pe teme de cinefilie cu Călin, pasionat de multe filme (Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Iacob şi multe filme din world cinema) şi mulţi regizori de altădată (Bunuel, Tarkovski, Antonioni, Fellini, Kubrick, Kurosawa, Bresson, Godard, von Trier, Stone, Fosse, W. Allen etc.) dragi mie. Ni s-a alăturat, puţin mai târziu, şi Gigi. Ovidiu a trecut şi el pe acolo (unde am purtat cu el nişte discuţii interesante cu vreo câteva săptămâni în urmă, la botezul Filoteei) şi împreună am plecat spre casă.

Ovidiu ne-a dăruit o carte despre care nu ştiam (Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes) ce abordează teme foarte delicate (precum „adevărata Bierică” şi hotarele ei, ecumenism, relaţiile dintre ortodocşi şi heterodocşi etc.), la care am reflectat adesea. Am reflectat (şi reflectez încă) şi la relaţiile – nu întodeauna cordiale - între ortodocşi şi...ortodocşi, la cât de puţin se conştientizează apartenenţa la „singura şi adevărata corabie a mântuirii” de către majoritatea ortodocşilor – aşa-zişii ortodocşi „nominali”, nu „practicanţi”. Cu Ovidiu am taifasuit despre filme (am revăzut Zapping), regizori (Tarkovski, Bergman, Welles), cărţi, amici comuni, puritanism (cristalofilie, cum zicea Steinhardt).

Luni a fost o zi specială şi pentru cultura irlandeză, îmbogăţită – dar câţi mai au curiozitatea să afle asta? – de opera lui James Joyce, care şi-a ales ziua de 16 iunie 1904 (Bloom's Day) ca zi de desfăşurare pentru acţiunea (sau non-acţiunea) romanului (sau anti-romanului) său ultracontroversat şi multilayered, Ulysses – moment crucial în evoluţia romanului modern.

M

De Pentecost (Rusaliile, când bisericile ortodoxe sunt împodobite cu frunze şi iarbă, semn al revărsării Duhului asupra naturii, a renaşterii şi venirii verii) am fost la biserica de la Poliţie, unde Î.P.S. – deşi oficial este încă Mitropolitul Banatului - nu mai e pomenit în rugăciuni. Cântarea bizantină şi execuţia icoanelor din catapeteasmă ne-au răpit, ca de obicei. Predica s-a referit la cei care, deşi au primit botezul creştin, au ieşit din cuminţenia Duhului şi s-au rupt de Biserică – aluzie la mişcarea pro-ecumenistă (pro-occidentală, pro-catolică) din BOR. I-am întâlnit pe Dorin, Lia şi Filoteea. La prânz am servit Chinese food şi mi-am amintit de cele citite deunăzi în cartea lui Oliver, Touching Heaven. Povestea acolo proaspătul convertit la Ortodoxie că zilele petrecute în mijlocul monahilor de la Valaam i-au amintit pasajele din Cartea Facerii despre lucrarea pământului. Ce contrast izbitor cu viaţa pe care o trăim astăzi, când – cu ajutorul banilor – mâncăm ce nu am semănat, udat, cultivat, secerat, recoltat etc. Pe de altă parte, mâncăm, iată, specialităţi exotice, astfel că devenim tot mai mult cetăţeni ai acestui imens global village care e Pământul.

Dup­ă-amiaza au trecut pe la noi Manuela, Ana şi amicii lor, Gigi şi Călin. Ne-au povestit despre pelerinajul lor la Ierusalim, de Paşti, când au cunoscut pe propria piele căldura care nu arde a flăcării din Lumina care – zice-se – numai în bisericile Ortodoxe se aprinde, în noaptea Învierii. Probabil că şi gândul la acea Lumină unică ne ţine drepţi la ceas de ispită în vremurile de acum...

Citesc în cartea lui Oliver despre călugării din vechime, care lucuiau în aceeaşi chilie cu sicriul în care erau înmormântaţi după ce mureau. Astfel, atunci când ispita îi încerca, priveau la scândurile de lemn, se cutremurau şi se întăreau, iar ispita trecea. Şi tot aşa. Ori în ziua de azi am exclus din vieţile noastre orice ne aminteşte de fortuna labilis. Poate ar fi suficient să privim în palme la acel M (memento mori) pe care îl avem pecetluit, fiecare dintre noi, ca semn de necesară neuitare...

"Jesus He Knows Me"

Descopǎr, în scrierile lui Isaac Sirul, îndemnuri susţinute la cunoaşterea propriei slǎbiciuni – „începutul bunǎtǎţii”. „Cel ce nu-şi cunoaşte slǎbiciunea – zice Sirul – stǎ pe muche de cuţit şi niciodatǎ nu-i departe de cǎdere, nici de leul pierzǎtor, adicǎ de diavolul mǎndriei.” Cel lipsit de smerenie este „lipsit de desǎvârşire” şi „pururea înfricat”. „Fǎrǎ smerenie – mai zice sfǎntul – nu se poate desǎvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberǎrii lui pecetea Duhului, ci e mai degrabǎ încǎ rob.”Apoi sfântul vorbeşte despre oprirea harurilor de la om, de cǎtre Îndrumǎtor, „ca aceasta sǎ i se facǎ pricinǎ de a se apropia de El”. Dar în lipsa harului se cuibǎreşte rǎspândirea, iar gândurile se tulburǎ: „Strânge-te pe tine din cele multe şi îngrijeşte-te numai de sufletul tǎu, ca sǎ-l mântuieşti, din risipirea lui, în cea mai adâncǎ pace.” Lupta cu împrǎştierea gândurilor, cu risipirea în cele multe este lupta cea bunǎ, fiindcǎ a fi zǎbavnic la limbǎ presupune îngrijirea de propriul suflet şi învierea lui din patimile în care a cǎzut – strǎdanie „mai cu folos decât a învia pe cei morţi.” Douǎ direcţii de îndreptare a sufletului, de cǎutare a fericirii îmi pare că există. Una este „centrifugǎ” şi prin ea omul cautǎ în altǎ lume, beyond the louds, pacea, izbǎvirea, comuniunea deplinǎ. Este, poate, unul din feluritele chipuri în care ne ispiteşte gǎndirea şi simţirea pietistǎ, puritanǎ. Cealaltǎ direcţie e „centripetǎ”, îndreptatǎ – ca în capodopera lui Tarkovski din 1972, Solyaris – înspre Pǎmânt. Adepţii acestei abordǎri cautǎ frumosul, pacea, desǎvârşirea, under the clouds, în aceastǎ lume. Aici, unde fiinţa omeneascǎ – singura imperfectǎ, dupǎ Lucian Blaga, între fǎpturile Pǎmântului – cautǎ sǎ-şi dobândeascǎ desǎvârşirea prin culturǎ, celelalte fǎpturi fiind perfecte de la naştere – mai spunea poetul Corolei de minuni a lumii – şi de aceea nu au nevoie de artǎ, de culturǎ, de re-prezentare, de interpretarea naturii şi „realului”. Este motivul pentru care acelaşi Tarkovski a refuzat sǎ îndrepte aparatul de filmat (mânuit de operatorul de geniu, Vadim Iusov) spre cer, în Andrei Rubliov. Cerul (cu tainele lui) existǎ în filmul lui Tarkovski numai reflectat în bǎlţile de pe pǎmânt. Sau numai ca „fereastră spre absolut” (Mihel Quenot), în lumina icoanelor şi a frescelor zugrǎvite de Rubliov şi de Teofan Grecul. Versurile populare – ce slujesc de minune aceasta idee - sunt mai vii ca oricând: Lumea asta-i cum o vezi / Iar cealaltǎ-i cum o crezi / Lumea asta nu-i aşa, / Iar cealaltǎ-i altceva...Ce-i drept, frumuseţea creatǎ de om este adesea rodul suferinţei. Simpliatea icoanei pictate de Rubliov îşi trage geniul dintr-un ev barbar, zbuciumat. Frumuseţea pământeană co-existǎ cu strâmbǎtatea, cu urǎţenia. Pǎmântul este patria artelor, a frumosului, dar şi patria de oase a atâtor martiri, teatrul de luptǎ al atǎtor rǎzboaie şi mǎceluri dintre oameni. Frumuseţea şi bucuria se primesc „la pachet”, împreunǎ cu toate relele ascunse în cutia Pandorei. De aceea mi se pare bizar sǎ înţeleg abordarea puritanǎ prin care se revendicǎ „binele din bine” – sună ca şi „binele din basme”. Cu puterea de înţelegere pe care-am deprins-o pânǎ la aceşti ani, continui cred cǎ motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului, a fraţilor Strugaţki (Ia binele din rǎu, cǎ nu ai de unde sǎ-l iei de altundeva) este mai potrivit ca povaţǎ decât agenda pietist-puritanǎ de ieri, de azi sau de mâine.
Speaking of which, toatǎ Timişoara e plinǎ de bannere şi postere ce invitǎ la concertul gratuit susţinut la începutul lunii iulie de Billy Graham jr., alias Franklin Graham. Se pare cǎ fiul acestui Billy Idol va concerta – trei zile la rând – şi datoritǎ implicǎrii Mitropoliei Banatului (care l-a mai gǎzduit pe acest tip în urmǎ cu vreo 20 de ani, cǎnd predicase alǎturi de tatǎl sǎu – faimosul, unicul, superstarul craismatic Billy Graham - chiar la Catedrala Mitropolitană din Timişoara. Prietenii ştiu de ce...) Ce înseamnǎ această invitaţie, această colaborare? Nimic mai mult decât cǎ Î.P.S. este înconjurat sau de oportunişti, sau de grupuri de interese (cu toţii feţe bisericeşti, desigur) strǎine (sau indiferente faţǎ) de Ortodoxie sau de amândouǎ. Cert e cǎ sfetnicii ortodocşi (care nu concep invitarea – cu trâmbiţǎ sau fără – a unui pastor american pentru a face „evanghelizare” în masǎ şi a da concerte pop-rock cu scopul clar de a face noi prozeliţi baptişti, neo-baptişti, carsimatici, penticostali etc.) nu au niciun cuvânt de spus. Dar, face şi asta parte din teatrul vieţii, probabil cǎ aşa trebuie sǎ fie, pânǎ la o vreme mǎcar. Dupǎ impostorii secularizaţi din media a venit şi-n România vremea evangheliştilor „carismatici”, promovaţi iatǎ, mai straşnic decât li s-a fǎcut reclamǎ politicieniilor în timpul campaniei electorale.
În deplin contrast cu valul de convertiri – trecute, prezente şi viitoare – la religia consumismului evanghelic (sau la evanghelia consumismului), prin strategiile bine articulate ale „creştinilor independenţi” made in USA (gen: Jesus, He loves you, întocmai ca în megahit-ul lui Genesis, Jesus He Knows Me) citesc acum cartea lui John Oliver, Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the island of Valaam. Experienţa relatatǎ de Oliver este – la fel ca cea trăitǎ de Franky Schaeffer (din Dancing Alone) sau de Carl Carlton (din The Way) - tipicǎ pentru un (Neo)Protestant ce descoperǎ Ortodoxia şi, descoperind-o, nu spune (asemenea celor ce gustǎ din evantaiul denominaţional): Vai, am gǎsit o bisericǎ unde pot sta confortabil pe scaun la slujbe, sau: Vai, ce slujbe scurte şi distractive am gǎsit, sau: Uite ce organizare impecabilǎ, ce implicare socialǎ etc., ci, asemenea fiului risipitor: I’m coming home. Personal, gǎsesc cǎ formidabil este doar drumul înapoi, spre Ortodoxie (al celor din occident sau de aiurea), nu traseismul confesional - motivat aproape întotdeauna de capricii, toane, fiţe – înspre periferia Ortodoxiei sau chiar în afara ei. Probabil cǎ au dreptate cei care spun cǎ nimeni din cei care şi-au pus cu seriozitate problema Bisericii nu mai o pǎrǎsesc. Cei care se angajeazǎ totuşi în acest traseism confesional (dinspre Ortodoxie spre Romano- sau Greco-Catolici, spre Protestantismul şi Neo-Protestantismul multidenominaţional) cautǎ de fapt organizare, spirit legalist, disciplinǎ de fier (sau mǎcar în aparenţǎ), satisfacerea propriilor toane sau pur şi simplu un refugiu şi o încercare de a-şi rezolva – pe scurtǎturǎ, adică printr-o (auto)amăgire – problemele care-i preseazǎ. În vreme ce unii cautǎ sǎ substituie Liturghia Ortodoxǎ (pe care, în majoritatea cazurilor, n-o cunosc, şi poate cǎ de vinǎ nu sunt numai ei) cu un mediocru spectacol de divertisment ori de circ, condimentat cu recitaluri amatoriste de „teatru” şi „muzicǎ”, ceilalţi - crescuţi şi formaţi în cultura pop consumistǎ a Americii de Nord - descoperǎ uimiţi şi însetaţi slujbele Ortodoxiei, monahismul, icoana, muzica psalticǎ etc. – adică (aproape) tot ceea ce, din pacate, se pierde şi în etosul Ortodox, fiind înlocuit – în prea multe biserici dreptmăritoare - cu o slujire obosită, de mântuială (nu spre mântuire), cu reprezentări iconografice şi cântări kitsch, care mai de care mai leşinate şi mai pietiste (gen Oastea Domnului).
Dar: opţiunea pentru Liturghie sau pentru spectacolul „cool” oferit de (Neo)Protestantism (şi – tot mai mult – de Romano-Catolicism) este dictatǎ în bunǎ mǎsurǎ de fondul sufletesc al celui care opteazǎ, de aşezarea sa duhovnicească, de verticalitatea sa, dar poate şi de...gust - dacǎ excludem înţelegerea strict peiorativǎ a acestei noţiuni, atribuindu-i, în schimb, o substanţialǎ încǎrcǎturǎ semanticǎ. After all, şi gustul se formeazǎ, se educǎ, se rafineazǎ atunci când şi omul vrea asta - if there is a will there is a way. Până una alta, one man’s meat is another man’s poison.

Don Quijote made in Romania

Azi, consiliul de încheiere pe şcoală pentru clasele mici (IX, X), o nouă numărătoare a bobocilor, o nouă auto-analiză a dascălilor – cât au izbutit să-i motiveze pe elevi, să-i capaciteze, să le maximizeze concentrarea, energiile de învăţare etc. Sfârşitul unui an şcolar impune şi o necesară (şi igienică) operaţie de deletion, prin care memoria învăţătorului şi a învăţăcelului trebuie curăţată de viruşii anomaliilor de comunicare (profesor-elev; elev-părinte etc.) adunaţi de-a lungul anului, în vederea unui fresh start din toamnă.
Tot azi e un an de când ne-am mutat în apartamentul în care locuim în prezent. Cum trece vremea...
CR îmi trimite o înregistrare audio cu un interviu pe care l-a dat unei tinere jurnaliste în legătură cu unele confrerii („frăţii”) presupus masone şi apartenenţa lor (mai mult sau mai puţin voalată) la Biserica Romano-Catolică. Abil mânuitor al cuvântului, CR pledează pro domo, adică pro Early Church când, zice el, apele erau mult mai limpezi, neamestecate de adăugiri dogmatice etc. Pomeneşte undeva despre inovaţia apuseană a „imaculatei concepţii” pe care, ca ortodox, o găseşte aberantă. M-am întrebat adesea şi n-am ajuns la niciun rezultat: de ce ar fi acest concept mai „aberant” decât alte relatări biblice supranaturale care – cel puţin oficial - nu sunt puse la îndoială de ortodocşi, doar pentru că nu are fundament evanghelic? Anyway, nu am insomnii din pricina asta...Ce mă amuză este donquijotismul lui CR (dublat de o bine exersată diplomaţie), care se încăpăţânează să ţină piept lupilor cu perucă de oaie din chiar turma – zis – dreptmăritoare, printre care se află – nu puţini – jucători ce nu ştiu (şi nu vor să ştie) de fair play, arivişti, bişniţari sau businessmen, vechi sau mai noi turnători, cu toţii – spune CR – reprezentanţi ai celei mai nobile caste, potrivit tradiţiei indo-europene: casta preoţilor.
Despre „cazul Corneanu” citesc în presa de azi un articol de-al lui Theodor Baconsky, foarte apropiat ca mesaj de rândurile - pro-ecumeniste şi pro Corneanu - iscălite săptămâna trecută de Mircea Mihăieş în E.Z. Un comentator îi răspunde (politicos, cu argumente), citând pentru început un fragment din articolul publicat de TB: „alte biserici ortodoxe care, uitând ce înseamnă autocefalia (adică jurisdicţia canonică în graniţele unui stat suveran), s-au grăbit să „ceară explicaţii“...” „Oare dl. Baconsky nu ştie un lucru elementar, anume că autocefalia nu înseamnă libertatea de a modifica credinţa? Intenţia de a minimaliza gestul mitropolitului Corneanu este evidentă, dar mă aşteptam să fiţi ceva mai obiectiv. Comuniunea euharistică cu catolicii a unui ierarh ortodox nu este „o problemă internă a BOR", ci priveşte întreaga Ortodoxie. Prima instanţă de judecată este sinodul BOR, dar dacă acesta nu va soluţiona în spirit ortodox, va fi îndreptăţită nemulţumirea altor Biserici Ortodoxe locale. Hai să ne gândim ce consecinţe ar fi avut pentru creştinism dacă Părinţii Bisericii ar fi tratat drept „probleme locale" ereziile uni Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie etc. La greşeli de credinţă trebuie răspuns prompt, pentru a înlătura confuziile. Este Biserica Catolică eretică? Azi ne ferim să pronunţăm cuvântul erezie, dar cam pe acolo ar fi. Un ortodox care acceptă Filioque, sau că papa este Vicarul lui Cristos sau că este infailibil, că harul e creat, a pierdut părtăşia cu adevărul. Aceasta este miza acestei dispute, mitropolitul Corneanu a amestecat adevărul cu minciuna, lucru nepermis unui ierarh ortodox. „Vai de cei prin care vin smintelile!"”

Amateurish arias

Seara am mers pe jos la filamonică, unde Costel Busuioc (laureatul de anul acesta al unui important concurs de interpretare, în Spania) a susţinut un micro-recital, alături de orchestra Filarmonicii. Numele său este, acum, pe val - sala a fost, ca în puţine alte dăţi, arhiplină. Iată cum câţiva monştri sacri ai muzicii universale, cu lucrările lor (Mozart – Uvertura de la Nunta lui Figaro; Albinoni – Adagio; Brahms – Rapsodia ungară; Mascagni – Intermezzo din Cavaleria Rusticană; Orff – Carmina burana; Bizet – Preludiul de la Carmen; Schubert – Ave Maria; Puccini – Nessum Dorma şi Tosca; Verdi – La donna e mobile din Rigoletto) au reuşit – preţ de aproape două ceasuri - să transforme sala de concert într-un full house. Chestie de marketing. Degeaba este publicul snob, dacă nu-l ajută un pic şi reclama – sufletul comerţului. Pe Costel Busuioc (posesorul unei voci extraordinare, însă – deocamdată – fără o pregătire muzicală pe măsură) l-a ajutat. Încă îl ajută. Rămâne de văzut până când...

Theodor a stat alături de mine...aproape smirnă, într-o lojă de la parter, prin amabilitatea dnei DA de la Radio TM. Raluca a stat lângă dl Gabor.

...Încă îmi sună în urechi vorbele lui Sorin, van driver la „Luminiţa”. Spunea ieri că dl Enache (un distins nevăzător pensionar, cu vastă experienţă didactică) i-ar fi zis că – ideally speaking – un copil nevăzător (dar nu numai) n-are voie nici măcar să simtă starea de nervozitate a adultului de lângă el, cu atât mai puţin să fie timorat şi stresat de cicăleala sau de ieşirile necontrolate – oricât de justificate, prin grijile acumulate peste zi, stres etc. – ale părinţilor săi văzători. Care timorare, stres, cicăleală şi ieşiri necontrolate sunt, în ultimă instanţă, adevăratele semne ale ne-vederii, ale orbirii. So: who is the blind one after all?

High school operetta

Am ajuns cu Theodor la spectacolul-recital cu opereta Silvia (de Imre Kálmán, pe un libret de Leo Stein & Béla Jenbach), pregătit de elevii claselor terminale de la Liceul de Muzică „Ion Vidu”. Ne-am delectat cu vocile copiilor – între care şi a lui Sergiu Jereb – şi cu acompaniamentul la pian, ţambal, contrabas şi vioară. Chiar şi stângăciile lor din mişcarea scenică şi interpretarea actoricească au fost adorabile. Dar probabil că însuşi genul operetei îmbie la acest tip de interpretare, de care destui actori dramatici nu se (mai) pot debarasa. Şi-apoi trebuie luată în calcul şi crisparea inerentă a acestor tineri muzicieni. Unii au scăpat de ea şi au fost în largul lor – Sergiu de exemplu. Fiecare scenă s-a încheiată cu aplauze şi urale. Pentru cei care au conceput şi interpretat spectacolul a fost – cred – un triumf.

Leaving creche

Ultima zi de grădiniţă a lui Theodor (cu vechime în „câmpul muncii”, la Speranţa, de un cincinal) am petrecut-o şi noi doi cu el (alături de ceilalţi copii, de educatoare, de personalul auxiliar, de unii părinţi şi bunici – guest of honour being Denis from the US, co-manager of the program called "Luminiţa"), la Muzeul Satului Bănăţean de la Pădurea Verde. Copiii au pregătit pentru noi – cu ajutor, evident – nişte sandwiches delicioase. Au cântat, s-au jucat, iar la final s-a lăsat cu premii. Theodor (sub o ploaie de confetti) a primit şi el premiul de la categoria „cel mai talentat şi mai isteţ copil” plus un portofoliu cu diferite poze (însoţite de comentariile Mirei) şi desene de-ale lui de la Luminiţa. Lui Theodor şi lui Andrei (de-o seamă cu el) le-au dăruit educatoarele lor şi nişte coroniţe de flori, fiind singurii care vor merge din toamnă la şcoală.

Azi s-a terminat, pentru Theodor, un ciclu important – anii de creşă & grădiniţă – pe care, iată, l-a isprăvit cu bine. I-au stat şi ne-au stat alături, în tot acest timp: dna Letiţia Baba, Silvia şi Cătălina, Cristina, Claudia, Florin, Bogdan şi – last, but not least – Mira (dintre cei mari), Darius, Iarina, Sami, Victor, Oana, Carla, Andrei, Francesca, Lavinia, Fabian şi alţii (dintre cei mici). Tuturor le suntem recunoscători pentru că l-au sprijinit enorm şi i-au pregătit trecerea spre următoarea etapă, pe care-o va începe - all being well - din toamnă: ciclul şcolar primar.

A happy medium

Continuă să stârnească polemici – aşa cum, prin 1990 reuşeau doar politica şi partidele - gestul lui ÎPS N.C. de a se împărtăşi la greco-catolici. Dar – aşa cum observă majoritatea comentatorilor din ambele tabere – N.C. a mai „comis” astfel de gesturi (retrocedarea proprietăţilor bisericeşti greco-catolicilor, recunoaşterea Papei şi implicit a validităţii romano-catolicismului, atitudinea laxă faţă de heterodocşi la împărtăşanie, invitarea pastorului Billy Graham jr. la Timişoara etc.), so where is the surprise? Altceva, cu totul altceva trebuie luat în considerare: poziţia din dreptul căreia apărăm sau condamnăm fapta sa.

Discutând cu FD acum trei zile despre chestiunea cu pricina, am înţeles că singurul efort folositor este să caut un „de aceea” serios, întemeiat pentru votul meu de blam. Adică să mă angajez mai mult în ceea ce cred, altminteri e doar amăgire şi vorbărie. Şi ipocrizie. Până la urmă nimeni (în afară de lene şi moleşirea duhului) nu poate să îl despartă pe om de Dumnezeul în care crede. If there is a will there is a way. Astfel că sarcina cea mai grea este nu a suspecta şi a învinui pe unul şi pe altul de sminteală, ci a căuta la propria credinţă şi mai ales a lucra la roadele credinţei. Altminteri, autorul acestui gest ultramediatizat şi controversat, este – cred – foarte bine înşurubat în biserică şi-n societate, ca să plece, aşa cum au sugerat sau prevăzut unii şi alţii. În plus, teamă mi-e că – în Ortodoxia actuală – chiar lipseşte o voce autentică de profet care să acuze, aşa cum au acuzat profeţii ori sfinţii din vechime. Cei care azi mustră (ori tună şi fulgeră – cine ştie, poate cu succes până la urmă) împotriva „ereticilor” şi „ecumeniştilor” sunt ei înşişi motivaţi politic, au fesul mânat de cine ştie ce interes...with God on their side, of course.

În fond, încerc şi eu să mă socot printre cei care caută a happy medium, deşi locul pe care-l râvnesc e etichetat fie drept „eretic”, fie „fundamentalist”. Whatever...„Calea de mijloc” are, pentru mine, miresme de tămâie şi gust de pâine dospită (anafură), sunet de muzică psaltică şi geometrii de icoană bizantină. Aceasta e Zona spre care se îndrepta şi Călăuza lui Tarkovski. Nu singur, ci împreună cu un frate-Scriitor ce raţionalizează (ca Nietzsche ori Ivan Karamazov) tot şi alături de un frate-Profesor (Fizician) ce ar vrea să arunce - la propriu! - în aer tot ceea ce e dătător de fericire (mântuire) necuantificabilă. Ortodoxia – pare a spune Tarkovski, în Stalker – a murit. Ca o bună şi plăcută mireasmă, continuă să mai existe doar nevoia omului de Credinţă, de Zonă, de Icoană, de Biserică. De Ortodoxie.

The ABC of Love

Revăd – în ultima zi de şcoală – împreună cu vreo şapte elevi de-ai mei (aged 16 going on 17) parodia lui Woody Allen din 1972, Everything You Always Wanted to Know about Sex (but Were Afraid to Ask), tradus în portugheză: The ABC Of Love. Încă îl pot revedea, chiar dacă – overall – pare amateurish. De reţinut episodul final (al şaptelea) cu iz de SF: What Happens During Ejaculation? – amuzantă călătorie în corpul omenesc (un fel de Osmosis Jones avant la lettre) în timpul surescitării sexuale. Inhibiţii, flash-uri de remuşcări (conştiinţa omului este întrupată de un preot moralizator ce va fi imobilizat pentru reacţia sa: Sexual relations between persons who are not married? To take an innocent woman and to assault her in a brutal, sadistic, profane way...It is a blasphemy!) şi – above all – mulţimea de spermatozoizi ce aşteaptă „lansarea”, între care se află şi unul „intelectualizat”, cu umor tipic allenian: Do they know what is on the outside? I am Afraid. I do not want to go out. Who knows how it will be on the outside?...One hears strange histories...as that of a tablet that some women take. Or how is if it was a homosexual meeting? Or sometimes the type strikes the head of his penis against a wall of rubber.I am not going to go out shot of the this thing. My parents are waiting for me to have dinner. And if it is masturbating? It might finish in the roof! şi unul...negru: What am I doing here? Sau episodul italian – aluzie la spleen-ul din filmele lui Antonioni sau Fellini: Do Some Women Have Trouble Reaching Orgasm?. Gag-uri memorabile sunt şi în episodul „mioritic” (What Is Sodomy?), în care un doctor generalist (Gene Wilder) se îndrăgosteşte de o...oaie din Armenia. Sau penultimul segment: Are the Findings of Doctors and Clinics Who Do Sexual Research Accurate?, cu sânul uriaş „scăpat” din laboratorul acelui sexolog trăznit, ori What Are Sex Perverts? – satiră la adresa televiziunii ca mediu de propagare (şi încurajare) a smintelilor de tot felul.

Farewell

M-au căutat trei elevi de-a XII-a, de care mă despart. Datorită dirigintei lor mereu atente şi plină de „atenţii”, au trecut pe la fiecare profesor de-al lor cu „câte ceva”, acum că au mediile încheiate. „Pentru că ne-aţi suportat...” – au glumit ei. Şi nu există corigenţi în clasa aceea, deci nu se pune problema de bribe. Noroc c-am avut şi eu ce să le dau în schimb - nişte souvenirs din Luxemburg: wallets, T-shirts and caps pe care le-a adus Metty. Uite că aceste obiecte luxemburgheze şi-au găsit stăpâni pe cinste în aceşti frumoşi adolescenţi...Cu elevii de clasa a IX-a am vizionat două filme mute: Sunrise şi The Circus. Încerc să-i deprind şi cu o altă sensibilitate decât cea pe care le-a format-o filmele-conservă americane de azi. Să-i deprind să vorbească mai puţin, să nu mai vorbească oricum şi fără rost, să asculte, să gândească – tot ce nu pot învăţa nici în sala de cinema şi nici în faţa televizorului sau computerului.

P.m. am fost la grădiniţa lui Theodor de pe str. Fagului, unde s-a desfăşurat un carnaval. Am vorbit puţin cu Denis – managerul unei şcoli speciale (Perkins) din USA, cu care grădiniţa lui (la care îl ducem din 2003, pe când nu avea încă 2 ani) are diferite programe în parteneriat.

Sound and perfume

Dream on: I visited Dr. Matei (who had lived in Deta before he passed away a few years ago) - my coach of biology. I still remember his classes in the open air, held in the yard of his house. So, I was on his street and did not meet him, but...Fr. TP, to whom I was going to confess. I felt rather embarassed, as I had lost the apetite for confession, but I was extatic once I did and knew I would receive communion from Fr. RN.

Azi, prăznuirea Părinţilor de la primul Sinod Ecumenic (Niceea / Iznik, 321). Am fost la slujba de la capelă – ultima din această vară, datorită vacanţei şcolare, când liceul este închis până în septembrie. Predica Pr. RN a pornit de la evocarea a ceea ce s-a întâmplat la Niceea (controversa ariană, care a determinat formularea primelor opt articole din simbolul de credinţă niceno-constantinopolitan; ex-comunicarea lui Arie) şi a continuat cu referiri la „chestiunea zilei” – gestul scandalos al IPS NC de acum două duminici. Poziţia Pr. RN este de a avea reacţie şi de a condamna – cu duhul iubirii – atitudinea IPS, deci de a-l pomeni în continuare în rugăciuni pe mitropolit până la elucidarea acestui caz de către Sinodul BOR. M-am întâlnit cu FD şi am dezbătut, vreme de câteva minute, chestiunea cu pricina. FD se întreabă în numele a ce putem noi stabili că romano-catolicii nu au acess – romano-catolici fiind – la adevăr. Nu e vorba – sugerează el – de o chestiune de gust? Nu cumva – altfel spus – au şi ei toate instrumentele / accesoriile de rugăciune necesare mântuirii / îndumenzeirii, de vreme ce au tainele Bisericii? La ce le trebuie lor numaidecât Liturghia lui Ioan Gură de Aur, icoana şi muzica bizantină, canoanele Bisericii de la Răsărit şi toată duhovnicia asta de Ev Mediu, post 1054? Este ea strict necesară sau e la mijloc numai o opţiune de gust. Un răspuns radical (pro-ortodox, pro-răsăritean) pentru aceste întrebări nu aş putea oferi nici eu, de vreme ce în inima mea este destul loc şi pentru duhovnicia apuseană (pentru a nu mai vorbi despre afinităţile cu podoabe ale culturii sau religiei din lumea largă). În lipsa unui argument raţional (de unde să-l găsesc acum dacă niciodată nu l-am întâlnit până acum?) pot eventual spune doar atât: decât să respir pretenţiile unui Dumnezeu calvin (ori mereu remixat, pentru a fi în pas cu duhul veacului), mai bine – pentru mine - without any God at all. Nici în Ortodoxia românească lucrurile nu mi se par pe roze (au contraire), de aceea mă bucur de existenţa celor două lăcaşuri ortodoxe - două oaze - din cetatea mea – singurele unde îmi găsesc, nu fără poticneli, locul: capela unde mergem şi bisericuţa de lângă IJP.

După Liturghie am fost cu Theodor la ora de pian şi apoi am trecut pe la my in-laws for lunch. Am dezbătut şi cu ei – among other things – gestul lui IPS. Rămân la convingerea că it all boils down to the paradigm one belongs to. Între paradigma ortodoxă şi cea romano-catolică există, ce-i drept, multe asemănări şi – mai cu seamă pe fondul unei neimplicări duhovniceşti, de care nu este străină nici lipsa de informare istorică etc. – multora li se poate părea că nu contează locul împărtăşaniei, că semnificaţia „trupului de sânge” (vorba lui Theodor) e aceeaşi. Şi tot acolo ajungem: la asumarea unei paradigme sau a alteia. Fără a ne lăsa seduşi de mofturi, de măştile politice în derulare pe scena vieţii, de avantajele materiale pe care le presupune – ca-n politică – opţiunea noastră.

Spre seară am mers pe la Mall pentru a viziona o producţie americană recentă: Sex and the City. Este singurul film (din cele ce rulează la cinema) pe care am dorit să-l văd. Ştiam că este varianta pentru marele ecran a serialului TV de succes început acum vreo zece ani - produs tipic de entertainment made in the USA, ştiam că povestea e susţinută de cele patru actriţe, de muzică, de – cum să nu? – costumele toate de firmă, ştiam că este foarte politically correct etc.etc. De aceea n-am fost dezamăgit. Restul (situaţiile stereotipice, lipsa unei viziuni regizorale) era inclus la capitolul „riscuri asumate”. Oricum, vreme de 140’ am fost bine dispus (alături de o sală plină) şi entertained. Mai rău a fost la ieşire (la fel s-a întâmplat după fiecare din cele trei filme pe care le-am văzut până acum la Mall: Lions for Lambs, Elizabeth – the Golden Age, Restul e tăcere), când încă mi-am mai amintit scene şi situaţii artificiale, mă rog toată recuzita de trucuri manipulatoare şi, în ultimă instanţă, batjocuritoare la adresa spectatorului ce pretinde honesty de la un regizor şi primeşte-n schimb: tehnică cinematografică, actori şi actriţe cool, reclame la designer clothes and accessories, steamy scenes de soft porn, jokes and in-jokes, happy endings. In short: sound and perfume. Dar, by the way, cine mai pretinde honesty, viziune şi artă de la un regizor de film, când regizorul e de fapt producătorul care dă banii, iar producătorul e de fapt...publicul plătitor? Pentru conformitate see Robert Altman's The Player.

P.S. After the movie I had a splitting headache, due - perhaps - to my sight, which is getting poorer and poorer, in spite of the glasses I wear. Every movie I have watched at the Mall gave me a headache. One more reason to avoid going to the cinema.

Host and guest

Azi a trecut pe la noi fosta mea colegă de gimnaziu (între 1979-1983) şi în clasele XI-XII de liceu (1985-1987), Daniela (fostă) Cionca. Am aflat astfel mai multe despre noul ei job, acela de educatoare la grădiniţa Waldorf. Înainte (până acum doi ani) lucrase în finanţe. Am vorbit despre copiii noştri, am răsfoit nişte albume de poze şi - după 25 de ani - ne-am regăsit, elevi, printre colegi şi profesori. I-am luat pe fiecare în parte şi am schimbat veşti despre ei. În aer plutea o atmosferă nostalgică gen Ani de liceu, cu ecouri şi din Fii cu ochii pe fericire. Pentru că Daniela ne-a vorbit despre proiectul Street Delivery (în derulare în acest week-end) iniţiat de librăria Cărtureşti, am trecut pe acolo înainte de a merge la Manuela. Când să ieşim din magazin, un tânăr librar (angajat la celălalt branch al firmei, din Mall) cu care am mai schimbat impresii despre filme şi care-mi cunoaşte pasiunea pentru Tarkovski, îmi pune în braţe un volum excelent, apărut recent: Tarkovsky (editor: Nathan Dunne). N-am stat pe gânduri şi l-am cumpărat - very informative and exquiste pictures. Manuela ne-a aşteptat cu plăcintă cu brânză, cartofi noi prăjiţi, chicken şi strawberry cake. Ne-a povestit despre excursia ei în Peru şi i-am admirat obiectele de artizanat pe care şi le-a cumpărat de acolo. Mai târziu (când a început filmul Casa dintre câmpuri, difuzat de B1 TV) a sosit şi Ioana M. Am revăzut filmul lui Tatos din 1979 – una din rarele pledoarii pentru adevăr din anii dictaturii - cu aceeaşi bucurie. Mi se pare aproape la fel de bun ca Secvenţe, considerat capodopera sa. Este un film grav (căci vorbeşte despre rezistenţa la parvenire şi corupţie), însă cu umor de bună calitate, infinit mai savuros decât comediile clasice (vai, atât de nesărate, de forţate, de artificiale) româneşti. Despre actori, numai de bine: Amza Pellea, Mircea Daneliuc, Tora Vasilescu, Dorel Vişan, Mircea Diaconu, Mihai Pălădescu, Corado Negreanu – cu toţii bine îndrumaţi (nicio clipă lăsaţi de capul lor) de Tatos, care rămâne unul din cei mai interesanţi regizori de film made in Romania, din anii 70-80, pentru (măcar) Mere roşii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure.

Flushing

Frumoase cuvinte-semne a meşteşugit Sf. Isaac Sirul pentru a descrie starea omului surprins în proces de regresare, ce „a acoperit credinţa cu necredinţa”, când „începe trândăvia să intre în chip ascuns în sufletul omului”: slăbirea în credinţă, prisosirea în grijile lumeşti, micşorarea încrederii şi păgubirea aproapelui, umplerea sufletului şi a gurii de dispreţ împotriva oricărui om şi chiar împotriva Celui Preaînalt, teama de vătămarea trupului, lipsa de curaj. Mersul înainte, on the other hand, se cunoaşte după întărirea în toate, îmbogăţirea în rugăciune, păzirea de mândrie, trecerea cu vederea de către ochii tăi a greşelilor aproapelui, aflarea ca drepte a tuturor necazurilor câte ni se întâmplă. Şi – last, but not least – resimţirea cu putere a dorinţei de a ieşi din trup (despre care vorbea – nu pe limba mea – şi CR, ieri, când s-a referit la cele consemnate şi de Pr. Ghelasie de la Frăsinei), în măsura în care doreşti să ajungi la cele viitoare.

Tarkovski era mai blând: referindu-se la starea căzută a omului contemporan (temă prezentă în Solaris, Stalker, Nostalghia şi Offret), regizorul spunea că ar fi de ajuns ca omul postmodern („post-creştin”) să-şi recupereze măcar o deprindere, pe care apoi s-o exerseze cu regularitate. El credea astfel că dacă omul contemporan (căruia îi este imposibil să mai creadă) nu-şi mai poate asuma niciun ritual (de rugăciune, de exemplu), i-ar fi de folos măcar să arunce – cu religiozitate - un pahar de apă la toaletă, mereu la aceeaşi oră din zi. Asta i-ar da un sens, dacă n-a reuşit să desluşească un sens al vieţii niciunde într-altă parte. Adevărul deci ar putea să se ascundă (şi) în metodă, în ritual, în forme, în calendare.

Summertime

Au fost pe la noi Manuela şi Ioana M – am stat de poveşti şi ne-am ospătat cu nişte cireşe coapte şi dulci şi ceva paste cu tomate. Gestul IPS din duminica în care s-a împărtăşit la greco-catolici (frisonat de emoţia pe care i-a produs-o, zice el, numărul mare de credincioşi veniţi la sfinţirea noii biserici „unite cu Roma” sau „catolică de rit bizantin”) produce valuri în continuare. Încălcarea flagrantă a canonului de către IPS îi transformă peste noapte pe ortodocşii săi loiali - ce până mai ieri erau hardliner-i (din staff-ul lui NC) - în simpatizanţi catolici, relativişti şi „ecumenişti”, după cum alţi ortodocşi, unii din ei cu simpatii declarate pentru mediul catolic, devin brusc „fundamentalişti” ce-şi apără identitatea şi îi dezaprobă vehement gestul. Pe el îl transformă – iar – în vedetă şi nu se sfieşte să apară cu nonşalanţă în diverse programe radio şi TV. Pe cei doi unrepentant mass murderers, Micky & Mallory (eroii lui Oliver Stone din Natural Born Killers), mass media îi transformase în superstar-uri. Pe unul ca IPS NC – potrivit canoanelor bisericeşti ortodoxe (but it seems that BOR couldn’t care less) un apostat şi un eretic – tot mass media îl face idol. Iar asta e posibil datorită ignoranţei şi indiferenţei religioase a multor ortodocşii (by birth) care nu şi-au pus niciodată cu seriozitate problema identităţii confesionale, în schimb îşi pun problema alinierii la ultima modă politică. Până la urmă nu ştiu dacă nu cumva „nesăbuinţele” de după 1989 ale acestui naughty bishop, mărturisite mereu cu – vai! – atâta candoare nu sunt decât noi forme de diversiune ale BOR sau poate (încă) un joc abil (la nivel înalt) şi o plecăciune a ei în faţa duhurilor acestui veac. Only time will tell.

Ne-am întâlnit, după multă vreme, cu CR. Am redactat cu el varianta în engleză a abstractulului prezentării pe care o va susţine zilele acestea. Tema: A Christian mass media in Romania. CR, mereu protocolar, e un excelent şi savuros povestitor. L-am ascultat atenţi amândoi şi am evocat împreună până spre dimineaţă – cu un castron plin de cireşe alături - diverse întâmplări şi pe „actorii” lor – mulţi dintre ei cunoştinţe comune, prieteni de-ai noştri.

În seara de miercuri am fost mai aproape de regizorul Mircea Săucan în prezenţa pianistului Andrei Vieru (secondat de violoncelista Laura Buruiană), de-a lungul celor trei piese ale decitalului de piano & cello, cu lucrări de Anatol Vieru (Sonata pentru viloncel şi pian), Claude Debussy (Sonata pentru viloncel şi pian) şi George Enescu (Sonata nr. 2 pentru viloncel şi pian, op.26). Pe compozitorul Anatol Vieru l-am îndrăgit mai cu seamă după vizionarea Sutei de lei, de Mircea Săucan (film pentru care a scris muzica). L-am descoperit apoi în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – O carte cu Mircea Săucan.

Am avut o întrevedere cu LB, manager la grădiniţa unde – şi prin purtarea ei de grijă - merge Theodor de cinci ani. I-am vestit dorinţa noastră de a-l timite la şcoală din toamnă, chiar dacă nu va fi suficient pregătit psihologic. I-am motivat opţiunea noastră prin faptul că am găsit – rara avis - un învăţător de nădejde (un băiat vrednic in his mid 20s) şi credem că este bine să profităm de ocazie, acum că l-a acceptat în clasa lui. LB ne-a prevenit că o să-l supraîncărcăm cu lecţiile de la o vârstă încă fragedă. Învăţătorul său însă ne asigură că ritmul de învăţare nu va fi epuizant în clasa întâi şi, în plus, Theodor este foarte receptiv şi atent, cu o putere de concentrare peste medie. Singura necunoscută – deocamdată – este integrarea sa în noul colectiv al clasei.