The cottage & the mansion

Once upon a time there was a woman who owned a little cottage. Every detail of her little cottage was just the way she wanted it. It was very small, but it met all her needs. She was very proud of her cottage and she enjoyed having friends over to share the warmth of her home. She loved baking and would share her sweets with her friends. Another lady lived in a huge mansion. Her home had dozens of rooms, each with their own purpose. She had maids and servants to answer her every whim. She loved her home in all its glory. One day, the lady who lived in the mansion was travelling around the town when she passed by the little cottage. The lady who owned the cottage was outside working in her garden. Suddenly the lady from the mansion felt very sorry for the lady in the cottage. She had such a small house and she had to do all the work herself. She would never know the vastness of the mansion and how easy it was to have servants and maids do all the work.

Those of us who were born blind are like the lady in the cottage – said a blind person, providing us with a clue to this little story. We have never known sight so we don't spend time missing it. We have figured out how to function with what we have. (This sounds very much like Bjork’s fabulous lyrics for the song I've Seen It All, in Lars von Trier’s movie Dancer in the Dark: I've seen it all, I've seen the dark / I've seen the brightness in one little spark. / I've seen what I chose and I've seen what I need, / And that is enough, to want more would be greed. / I've seen what I was and I know what I'll be / I've seen it all - there is no more to see!) There are (and there have always been) so many parents who agonize over their blind child's loss. They know what it is like to live in the mansion and want that for their child, who’s happy with his or her cottage life. The real shame is when the blind child learns to envy the sighted because the differences are never let go by the parents. If you feel sad or guilty because your child can't see, then find some way to let go. These feelings will only consume you and they could consume your child if he or she learns them. Negative attitude is a far worse disability than being blind. So, let go!

Orthodox Planet

Primesc – de la OC – o carte foarte articulată (şi argumentată) dogmatic despre „adevăraţii creştini”, „adevărata Biserică”, „adevărata credinţă” etc.: Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes. Canoane bisericeşti din vechime (dar şi fragmente din diferiţi teologi) sunt invocate spre a accentua caracterul sobornicesc (catolic) al Bisericii şi, implicit, caracterul eretic al creştinismului apusean. Acolo unde, în scrierile teologice e loc – cât de mic – de interpretare, de toleranţă pentru heterodoxie, autorul intervine prompt pentru a sancţiona sever pe cel rătăcit (Fr. Kallistos Ware being one of them), dornic să „îndrepte” şi să „lămurească”... Astfel de convingeri ascuţite, de limbaj ce nu admite nuanţe, diferenţe, grade îmi par de pe o altă planetă. De pe planeta Ortodocşilor, poate. Eu mă mulţumesc – îmi place Tarkovski şi al său omagiu adus Terrei: filmul SF Solyaris - cu Planeta Pământ. Aş fi vrut să aflu cine e traducătorul versiunii în română, cum sună titlul în original, însă editura Ecumeniţa din Galaţi a considerat că aceste detalii despre carte e bine să rămână o taină.

Sunt obişnuit – încă de pe când am călătorit în UK, şi chiar de mai înainte - cu acest tip de angry (young) men.. Franky Schaeffer, proprietarul edturii unde cartea a apărut în SUA – Regina Orthodox Press – este el însuşi un convertit la Ortodoxie şi un pătimaş apărător al „dreptei credinţe” împotriva „impurităţilor” şi „adăugirilor” heterodoxe de-a lungul veacurilor. Toate bune şi frumoase, fundamentaliştii de serviciu se ocupă cu sârg de vegherea ca nu cumva să se întâmple „rugăciuni împreună” şi „împărtăşiri” între pravoslavnici şi heterodocşi. Cine este însă îndrituit să vegheze respectarea celorlalte – nenumărate – canoane, ce ţin de ortopraxis, de obligaţiile ce le revin şi lor, călăuzelor duhovniceşti ale neamurilor, nu doar laicilor? Cine ia la întrebări turma de păstori cu sau fără barbă, cu sau fără pofte nemăsurate de câştig, cu sau fără vocaţie? Chestiunea ţine de „ordinea interioară”, de aranjamentele bizantine / balcanice ale acestui organism cu „circuit închis”, de acoperirea unora de către ceilalţi – with God on their side, of course. Şi replica unei astfel de întrebări este, invariabil, aceeaşi: Mult ni s-a dat, mult ni se va cere. Noi vom da socoteală pentru faptele noastre - ar spune cei mai presus de orice bănuială. Ceea ce - poate - e fair enough after all.

Îmi amintesc o scenă dintr-un roman ce surprinde - fără edulcorarea realismului socialist – înălţarea unuia dintre primele oraşe socialiste: Intrusul, de Marin Preda; prin 1984 avea să ajungă pe ecrane şi versiunea cinematografică a romanului – excelentul film de Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Ei bine, există acolo o scenă în care tânărul Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu) repetă – la ceas târziu de noapte, în spălătorul comun pe care-l împărţea cu nişte brigadieri - conţinutul statutului de UTM-ist, fiindcă a doua zi urma să fie primit în rândurile UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea PCR). Îl ajută şi verifică loialul său amic, uriaşul Costică (Valentin Teodosiu). Şi învaţă Călin „ca la carte” obligaţiile UTM-istului, corectându-se de fiecare dată când a greşit o virgulă – ştie el ce ştie, că doar a mai fost „sărit la numărătoare” şi altădată. Atunci când vrea să treacă la secţiunea „Drepturi”, Costică îi spune: „Lasă drepturile, mie să-mi ştii obligaţiile, că dai mâine peste unul care vrea să se dea grande şi se leagă de-o virgulă nepusă unde trebuie, de iar te trezeşti sărit la numărătoare”. Vasăzică: întotdeauna există unii – majoritatea - de se preocupă să tocească obligaţiile, în vreme ce alţii – casta privilegiaţilor - îşi numără drepturile şi abuzează cu cinism de funcţii, de influenţa pe care-o au. Clasificare valabilă deopotrivă pentru oamenii în uniformă (of whatever kind) şi pentru cei care se îmbracă după cum le place.

This above all

În pericopa evanghelică a zilei ni se aminteşte de îndemnul hristic: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei, 7.15) Cum îi identificăm pe aceşti „lupi răpitori”? „După – ne spune tot Hrist-ul – roadele lor”. Şi acum începe partea cea mai frumoasă: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” (Matei 7.21-22) Frumoasă, într-adevăr, căci este vorba despre faptele bune născute din dragoste („charity”) - aceea fără de care nu suntem nimic alta decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13:1), ori pungă de venin cu care pârjolim tot în jur, dimpreună cu al nost’ suflet.

Revenind la „roade”, întrebarea care mă urmăreşte e: who is to judge over the fruits? În ceea ce mă priveşte, am ales: When you get what you want in your struggle for self, / And the world makes you King for a day, / Then go to the mirror and look at yourself, / And see what that guy has to say / For it isn't your Father, or Mother, or Wife, Who judgement upon you must pass. / The feller whose verdict counts most in your life / Is the guy staring back from the glass. Dale Wimbrow (în al său poem, The Guy in the Glass) – ca, de altfel, bătrânul Will: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man." - was right: He's the feller to please, never mind all the rest, / For he's with you clear up to the end, / And you've passed your most dangerous, difficult test / If the guy in the glass is your friend. The guy in the glass, that is one’s conscience – for he who needs expliciteness at all cost. Şi-apoi mai e ceva: „roadele” care ne ajută să deosebim binele de rău pot fi adesea înşelătoare, căci nu o dată se întâmplă să vedem doar „vârful icebergului” şi să tragem concluzii pripite (ca în poemul Prisoner and Judge, de Ian Serrailler: „The prisoner was walking round / and round the prison yard. / He had a low forehead and / cruel eyes; / You couldnt trust him anywhere. / He dressed up as a judge; he put on a / wig and robes / And sat in court in the judge's place. / And everyone said: "What a deep forehead he has, / what learned eyes! / How wise he looks! / You could trust him anywhere." / The judge was sitting in court in the / judge's place. / He had a deep forehead and / learned eyes; / You could trust him anywhere. / He dressed up as a prisoner; he put on a / prisoner's clothes / And walked round and round the prison yard. / And everyone said:"What a low forehead he has, / what cruel eyes! / How stupid he looks! / You couldn't trust him anywhere.”) The old English adage is true: If the beard meant everything, the goat would preach.

Atât paginile sapienţiale din Matei, cât şi poemele lui Dale Wimbrow şi Ian Serrailler, teatrul lui Shakespeare, precum şi proverbul englezesc vor să transmită un singur lucru: Jos bărbile! Sau, măcar: Beware of the mask! Şi ajungem, iar, la Eminescu: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine."

Winged Horses

I was born into a world full of angels and kings

and there was some place to grow and someone to be

and even the horses had wings

and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there

and even the horses had wings

it was that special kind of world, with its heart set on laughter

and the sun was meant to be touched and the dream to be after

at the end of each day was the wonder of each night

and even the horses had wings

that was the world that I knew as a child

I can’t believe it’s changed - it’s got to be the world

and somehow we can mend it like it was

we can make it like it was before

when even the horses had wings

I’m dying in a world that will die before death

because angels don’t exist and kings never laugh

and I’m afraid I’ve forgotten I believed that there really was a world

where even the horses had wings

here am I, alone now

...there was something that I meant to do,

but it’s been so long ago that I can’t remember what it was...

...horses...?

(Kathy Bates singing and playing ...even the horses had wings... in the tremendous film by Milos Forman - the first opus he made in the US: Taking Off)

From an All Saints' liturgical service to a barbique

Duminica întâi de după Rusalii, a Tuturor Sfinţilor. Predica de la Catedrală a avut ca miez un mesaj în care se recunoştea de departe agenda pro-ecumenică a Mitropoliei Banatului (a cărei scriere a început cu mult înainte), la cel mai înalt nivel: „Trebuie să ignorăm diferenţele dintre creştini şi să mizăm pe punctele comune, mult mai numeroase şi mai importante”. Din păcate nu s-a precizat nici până la care denominaţiune creştină se păstrează acele „lucruri comune”, care sunt limitele de toleranţă / acceptabilitate şi nici de unde anume e cazul să devenim circumspecţi. Nu ştiu ce să spun, probabil că pentru a fi un vajnic oştean al „Ortodoxiei luptătoare” (cu inamicul public nr.1: mişcarea ecumenică) e nevoie de o anumită stare de „beţie” („nebunie întru Hristos”) pe care – mărturisesc - nu o am. În acelaşi timp, nu simt nici dorinţa de a mă solidariza cu cei care susţin tendinţele BOR de „ieşire dintr-o lungă ipocrizie” (cum spunea deunăzi Daniel Vighi), marcate de activitatea lui N.C. – boss-ul BOR local. Ceea ce simt este o pronunţată circumspecţie şi nedumerire faţă de atâtea şi atâtea agende politico-religioase, faţă de atâta intoleranţă şi faţă de prea multe bărbi.

Am fost cu Theodor să se împărtăşească şi – aşa cum se obişnuieşte la Catedrală – am îngenunchiat alături de el cu o lumânare aprinsă-n mână (pe care mi-a dat-o o femeie, văzând că nu aveam). Theodor şi-a spus numele şi s-a purtat exemplar. După terminarea Liturghiei a început imediat o slujbă de pomenire a morţilor (a „adormiţilor întru Domnul”) cu sonorităţi ce mi-au amintit brusc de crâmpeie din coloana sonoră – fabuloasă! – a filmului ucrainean Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov). Apoi am plecat spre MJ, însă ne-am întâlnit în centru cu mama. Am poposit la un McDonalds, de unde - as usual - am plecat cu un after taste amar şi deloc plăcut. Tot îmi spun că nu mai vreau să calc never ever în acel loc şi tot mai comit o întoarcere, o dată la câteva luni.

La MJ Theodor a cântat tema din Amarcord (compusă de Nino Rota pentru filmul lui Fellini din 1973), pe care a ascultat-o şi învăţat-o aseară. Plus repertoriul stabilit de MJ. Cu Sergiu şi Tabita am vorbit despre Iluminism, Romantism, Simbolism. Îi aşteaptă o săptămână de examene.

Seara au venit după noi D&SH şi am petrecut cu ei până la miezul nopţii. Au pregătit un barbeque we fully enjoyed – in the company of their brilliant daughter and of their two German Shepherds. Very nice house they’ve got. And we had a great time.

Folk by moonlight

Vineri la prânz ne-am luat rămas bun în mod oficial de la educatoarele lui Theodor. Am terminat un ciclu (creche years) oarecum forţat, in spite of their advice, pentru a-l începe pe următorul (school years) în toamnă. Sperăm să fi luat o decizie bună – dar asta vom şti abia peste câteva luni. La întoarcere ne-am înâlnit cu RN (rising a pious and polite pysicist), pe care l-am invitat să prânzească împreună cu noi. Apoi am mers la ora de pian a lui Theodor, unde am verificat justeţea paradoxului „culture is what remains when you have forgotten everything” prin prezentarea ad-hoc, in a nutshell, a două capodopere literare româneşti: Ion (de Liviu Rebreanu) şi Moromeţii (de Marin Preda) - Sergiu şi Tabita fiind în pragul bacalaureatului. Am recitit cu ei editorialul Să lăsăm baltă şcoala – atât de actual şi de adevărat - despre orele de limba şi literatura română, scris de Mircea Cărtărescu. Apoi Sergiu ne-a dus cu maşina la Capitol, unde credeam că e concert. Dar n-a fost, aşa că ne-am plimbat prin oraş – unde l-am revăzut pe Şerban (a fost kinoterapeut la grădiniţa lui Theodor cu cinci ani în urmă) – şi, pe la ora otto e mezzo, am ajuns la grădina Vaporul (Podul Artelor), unde urma să înceapă concertul lui Călin Bârcean şi Mircea Baniciu. Raluca (de acasa, unde se relaxa after work, în faţa ultimelor episoade ale serialului Grey’s Anatomy) ne-a sunat să ne spună că putem vorbi cu Călin pentru nişte invitaţii. Ceea ce am şi făcut, iar plasatorul ne-a condus la masa rezervată pentru invitaţii lui Călin. Concertul s-a ţinut – din fericire – in the open air, pe malul Begăi, printre copaci seculari, trestii plângătoare, by moonlight. Sigur că ne-au afumat pe amândoi – oriunde priveai se fuma intens. Dar cel puţin era afară, nu într-un spaţiu închis. La masă a venit lângă noi a man in black - un spectator ce purta o sutană preoţească şi bătea ritmul în rând cu publicul atunci când atmosfera a-nceput să se-ncingă. La pauză a plecat. Dar tot la pauză mă trezesc că mă bate cineva pe umăr. Am crezut că e Raluca. Era Călin, care a venit să vadă cum ne simţim şi să-mi propună să merg cu Theodor până lângă scenă, unde era Mircea Baniciu, să ne împărtăşim şi noi cu atingerea palmelor ce cântă - de aproape 40 de ani – atâtea şi atâtea hit-uri folk. Şi-am mers. Mai ales că astfel am avut ocazia să-i adresez personal, celui care era vedeta serii, două întrebări pe care îl rugasem pe Călin să i le pună. Am făcut deci cunoştinţă cu omul care a compus Andrii Popa, şi eu şi Theodor, şi l-am întrebat când o să apară pe CD albumul său din 1989 (pe versuri de Dan Verona, inspirate din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, şi orchestrat admirabil de Doru Căplescu). A răspuns promt: „La iarnă.” Grozav! – mi-am zis. A doua întrebare se referea la cântecele pe care Mircea Baniciu le interpretează în filmul din 1978, Septembrie (cântece compuse şi orchestrate de Adrian Enescu, pe versuri de Romulus Vulpescu), despre care a început să povestească de ce nu le-a cântat, în toţi aceşti ani, niciodată, însă l-am oprit, as it wasn’t – I thought - the right moment for revelations. A zis doar că nu are nici măcar înregistrările acelor cântece (Opening Titles, End Titles şi În fiecare zi). Cinci minute mai târziu l-am sunat pe AE, care mi-a dat undă verde să îi trimit lui Baniciu piesele respective. Cred că i le-am copiat lui Călin atunci când a fost pe la noi. Anyway. Recitalul a început cu câteva song-uri interpretate de Călin, între care: Ultimul poet, Buchet de reverii, Aniversare, Te-am căutat. După reacţia publicului, aceste cântece sunt deja cunoscute de fanii săi, care îl pot asculta live vinerea seara, în acelaşi loc. Călin s-a dovedit a fi sufletul acestui recital – pe lângă interpretarea (voce şi ghitară) melodiilor proprii, l-a acompaniat (cu voce, ghitară, ukulele, maracas, fluier şi muzicuţă) şi pe Mircea Baniciu în continuarea concertului. Au cântat împreună (şi publicul cu ei, şi – surprisingly – eu cu publicul) hit-uri mai vechi şi foarte vechi: Vara la ţară; Tristeţi provinciale; Amintiri; Eşarfă în dar; Scrisoare de bun rămas; Ploaia care va veni; Blowing in the Wind; Înţelegere; Adelina; Întoarcerea la Orient, Pisica neagră, Dealul cu dor; Vremuri; Andrii-Popa; Nu-i nimic, asta e; Mica Ţiganiadă; Nunta; Te întreb pe tine, soare; Mugur de fluier. Baniciu a cântat împreună cu fiica sa liceeană, Ana, piesa Dacă ai ghici.

Despre Mircea Baniciu eu rămân la albumele sale de dinainte de 1989, „acelea comuniste” – după cum s-a exprimat chiar el în puţinele minute în care am stat de vorbă aseară. De ce? Pentru că apreciez mult muzica de studio, orchestrată de profesionişti. E drept, şi pe scena de concert sunt tot piesele compuse de Mircea Baniciu, existente pe albumele binecunoscute, însă le lipseşte sound-ul rafinat, gândit şi executat cu subtilitatea şi cu posibilităţile imense pe care ţi le oferă doar muzica de studio, nu şi improvizaţiile – oricât de spontane, de antrenante, de crowd pleasing - dintr-o sală (sau terasă) de concert. Aşadar, continui să rămân la primul său LP (discul galben, fără titlu), orchestrat de formaţia lui Doru Apreotesei, Post Scriptum, la Ploaia (album orchestrat de Dan Bădulescu împreună cu Post Scriptum) şi mai ales la Secunda 1 (master minded electronically by Doru Căplescu). Majoritatea tinerilor de până în 30 de ani îl ştiu însă pe Baniciu doar pe filiera Pasărea Colibri. Poate că a avut şi formaţia asta rostul ei, nu ştiu. Oricum, e altceva, altă înţelegere a muzicii, e show business în primul rând. În cele trei albume mi se pare că Muzica era pe primul loc. Şi, cum să nu, ascult – împreună cu Theodor, mai noi – cântecele din Septembrie (voices: Mircea Baniciu & Ileana Popovici).

Cenuşăreasa TVR 80

Am găsit pe you tube un clip pe care nu l-am mai văzut de aproape 30 de ani: Cenuşăreasa, pe muzica lui Marius Ţeicu (Aluzie; Eu te aştept, iubire; Fotografia; Frumoasele duminici; Iarnă, albă iarnă; N-are vârstă iubirea; Proverbe; Tăcerea nu-i de aur; Unde erai?) şi în interpretarea compozitorului, secondat de Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu, Stela Enache, grupul Trison (condus de Crina Mardare) şi balerinul Ştefan Thuri. L-am urmărit cu un nestăpânit sentiment de nostalgie după emisiunile de varietăţi din anii copilăriei, când televizorul era o prezenţă zilnică în viaţa mea...De aproape trei luni de zile nu mai avem în casă cutia de care, până nu de mult, nu credeam că voi dori să mă despart vreodată şi nu îi ducem dorul deloc. Au contraire. Ce-i drept, ruptura de imagini e doar parţială, fiindcă rolul televizorului este acum preluat de urmaşul său ultrasofisticat şi multifuncţional: calculatorul.

Melting time

N-am să pricep niciodată, oricât m-aş strădui, de ce unul şi acelaşi om – purtându-se la fel în împrejurări asemănătoare, dar cu alţi oameni - dă naştere la impresii şi reacţii atât de diferite în rândul celor cu care intră în contact. De ce, altfel spus, suntem pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă? De ce găsim uşor resurse de iertare pentru unii şi ne împotmolim atunci când trebuie să îi iertăm pe alţii? Ce chimie şi ce logică ne ghidează, tainic, purtarea?...Întrebări atinse şi ele de aripile deşertăciunii, dacă ne gândim că facem umbră pământului o vreme, vai, atât de limitată (o clipă dintr-un infinit de clipe) şi scânteia de lumină pe care o avem în noi – de care suntem sau nu suntem conştienţi – se stinge parcă tot mai mult, cu fiecare fir alb răsărit la tâmplă. Iar resuscitarea ei e extrem de anevoioasă...

Omul din vis

Iunie – cireşar: luna bacalaureatului şi a despărţirii încă unor (câteva mii de) adolescenţi de anii de liceu. Îmi amintesc o scenă din filmul lui Mircea Daneliuc din 1984, Glissando. Personajul interpretat de Ştefan Iordache se visează mereu copil: este elev în clasa terminală de liceu şi dă bacalaureatul. În faţa unei comisii formate din dascăli de diferite materii (potrivit sistemulul de învăţământ interbelic) susţine examen oral la matematică, geografie etc. Când scrie o formulă de geometrie la tablă, creta i se rupe. Dar apare de fiecare dată „omul din vis” care îi poartă noroc. Mi-l imaginez pe acest personaj (Ion Teodorescu, parcă i se spune, atât în film, cât şi în nuvela Omul din vis, de Cezar Petrescu, din care s-a inspirat Daneliuc) trezindu-se din somn şi convingându-se – vreme de câteva clipe – că a dat bacalaureatul cu mulţi ani în urmă, că nu va mai trebui – în viaţa reală – să dea acest examen never ever again, că n-a fost decât (încă) un vis greu. Suntem, iată, şi în vecinătatea lui Joyce: History is a nightmare from which I am trying to awake.

Alte filme, alte amintiri pecetluite deep inside, nu pe retină, ci în memoria afectivă: Rang-e khoda / Culoarea paradisului (Majid Majidi, Iran, 1999). Traducerea cea mai exactă a titlului: Culoarea lui Dumenzeu. În primele minute (la fel ca în Dancer in the Dark, filmul lui Lars von Trier din anul 2000) ecranul este negru, poate pentru a-l obişnui pe spectatorul care ia darul vederii for granted şi – grăbit, plin de prejudecăţi, arogant – crede că i se cuvine să aibe „ochi funcţionali”, că dacă are o pereche de „ochi funcţionali” implicit vede. Cât de greşită este o asemenea premiză, numai viaţa - cu tainele şi răsturnările ei de situaţii - ne va arăta. Ambele filme însă urmăresc să-şi obişnuiască, să-şi „pedepsească” (educe, pentru că, da, e nevoie de educaţie aici) spectatorii cu „ochiul dinăuntru”. Şi, nu mă îndoiesc, mulţi dintre privitorii acestor două filme au intrat – o clipă măcar – în panică. Nu atunci când s-au stins luminile în sală, ci atunci când, preţ de câteva minute, ecranul nu s-a luminat, ci a rămas „în doliu”, înregistrând fidel „doliul” din ochiul copilului nevăzător din Rang-e khoda, respectiv orbirea progresivă a Selmei (Bjork) din Dancer in the Dark. Uvertura ambelor filme la asta, cred eu, îmbie: la reconsiderarea, iar şi iar, a prejudecăţilor despre cei care deţin doar – închis sau deschis – „ochiul dinăuntru”, a iuţelii tâmpe cu îi care judecăm şi pedepsim pe cei care – for whatever reason – nu au (şi) darul vederii „în afară”.

Ce „vede” cu „ochiul dinăuntru” micuţul nevăzător? Read this: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.” Dar Selma? Voila: versurile melodiei I’ve seen it all sunt colcludente:

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Beards on fire

Deunăzi, Călin, Ana şi Gigi ne-au povestit câte ceva despre pelerinajul lor la Ierusalim, despre prezenţa lor (într-o biserică unde peste zece mii de oameni s-au înghesuit, au pălăvrăgit, s-au împins, au strigat etc. ca pe stadion) la slujba de Înviere. De la Ana am aflat că Lumina Învierii – care nu arde şi care apare în chip tainic numai în bisericile pravoslavnice – s-a pogorât de sus, de undeva, ca o năframă albastră în cădere. Una din numeroasele bărbi ortodoxe de acolo – un rus zdravăn (care – most likely – bea la fel de zdravan) şi cu o barbă roşie pân’ la brâu, şi-ar fi pus lumânarea aprinsă pe sub pădurea de păr şi i-ar fi dat foc – ştiind, de bună seamă, că nu va arde. Felul extrem de grafic în care a povestit şi gesticulat Călin mi-a desenat în minte imaginea acelui Rasputin cu barba-n flăcări şi doi ochi clipind printre limbile de foc (unconsuming flames) ce i se înălţau de la brâu. Tot Călin ne-a povestit despre un alt incident haios. A scăpat, din greşeală, puţină ceară pe braţul unui alt rus. Acesta, imediat, l-a prins de mână. Pe moment, Călin a crezut că se vor încăiera, deşi i-a cerut iertare. Rusul, din contra, l-a prins de încheietura mâinii ca s­­ă-şi toarne restul de ceară pe cap.

Într-un final, au spus ei în cor, toată hărmălaia orelor de aşteptare s-a topit într-o pace deplină, plină de bucurie, atunci când s-a pogărât Lumina peste suporterii din biserica-stadion.

Bloom's Day

Luni, 16 iunie, praznicul Sfintei Treimi – prilej de amintire atât de Andrei Rubliov (de icoană în general), cât şi de Andrei Tarkovski, de cuminţenia şi frumuseţea Ortodoxiei (dar şi de Jertfa de pe cruce – vezi lemnul copacului stilizat din spatele personajului central din icoana lui Rubliov – de Templu şi de munţii acoperiţi de verdele Rusaliilor). Am fost la Catedrală – una din aripile „progresiste” ale BOR. Unul din lucrurile bune de la Catedrală – pentru mine - este că frescele şi chiar icoana Sfintei Treimi (cea mai mare din iconostas, însă de inspiraţie apuseană, având ca personaje „simbolice” pe Tatăl „cel mult de zile”, pe Fiul – călare pe nişte nori albi - şi pe Sfântul Duh sub forma unui porumbel) mă determină să privesc în jos, spre podea – asta pentru a-mi feri ochii de formele şi culorile de pe pereţi şi de pe catapeteasmă. Pe jos era astăzi plin de iarbă – semn al învierii naturii şi a biruinţei vieţii asupra anotimpului friguros. A privi în jos nici nu e aşa rău, te ajută să te smereşti, să te umileşti (umilinţă doar vine de la humus, sol). De acolo mi s-a declanşat alergia (hay fever), care m-a ţinut apoi până seara. După slujbă şi după predica ex cathedra, declamativă şi afectată am mers (noi trei, împreună cu Manuela, Ana şi Călin) la terasa de la Flora for lunch. Pe drum am legat o pasionantă conversaţie pe teme de cinefilie cu Călin, pasionat de multe filme (Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Iacob şi multe filme din world cinema) şi mulţi regizori de altădată (Bunuel, Tarkovski, Antonioni, Fellini, Kubrick, Kurosawa, Bresson, Godard, von Trier, Stone, Fosse, W. Allen etc.) dragi mie. Ni s-a alăturat, puţin mai târziu, şi Gigi. Ovidiu a trecut şi el pe acolo (unde am purtat cu el nişte discuţii interesante cu vreo câteva săptămâni în urmă, la botezul Filoteei) şi împreună am plecat spre casă.

Ovidiu ne-a dăruit o carte despre care nu ştiam (Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes) ce abordează teme foarte delicate (precum „adevărata Bierică” şi hotarele ei, ecumenism, relaţiile dintre ortodocşi şi heterodocşi etc.), la care am reflectat adesea. Am reflectat (şi reflectez încă) şi la relaţiile – nu întodeauna cordiale - între ortodocşi şi...ortodocşi, la cât de puţin se conştientizează apartenenţa la „singura şi adevărata corabie a mântuirii” de către majoritatea ortodocşilor – aşa-zişii ortodocşi „nominali”, nu „practicanţi”. Cu Ovidiu am taifasuit despre filme (am revăzut Zapping), regizori (Tarkovski, Bergman, Welles), cărţi, amici comuni, puritanism (cristalofilie, cum zicea Steinhardt).

Luni a fost o zi specială şi pentru cultura irlandeză, îmbogăţită – dar câţi mai au curiozitatea să afle asta? – de opera lui James Joyce, care şi-a ales ziua de 16 iunie 1904 (Bloom's Day) ca zi de desfăşurare pentru acţiunea (sau non-acţiunea) romanului (sau anti-romanului) său ultracontroversat şi multilayered, Ulysses – moment crucial în evoluţia romanului modern.

M

De Pentecost (Rusaliile, când bisericile ortodoxe sunt împodobite cu frunze şi iarbă, semn al revărsării Duhului asupra naturii, a renaşterii şi venirii verii) am fost la biserica de la Poliţie, unde Î.P.S. – deşi oficial este încă Mitropolitul Banatului - nu mai e pomenit în rugăciuni. Cântarea bizantină şi execuţia icoanelor din catapeteasmă ne-au răpit, ca de obicei. Predica s-a referit la cei care, deşi au primit botezul creştin, au ieşit din cuminţenia Duhului şi s-au rupt de Biserică – aluzie la mişcarea pro-ecumenistă (pro-occidentală, pro-catolică) din BOR. I-am întâlnit pe Dorin, Lia şi Filoteea. La prânz am servit Chinese food şi mi-am amintit de cele citite deunăzi în cartea lui Oliver, Touching Heaven. Povestea acolo proaspătul convertit la Ortodoxie că zilele petrecute în mijlocul monahilor de la Valaam i-au amintit pasajele din Cartea Facerii despre lucrarea pământului. Ce contrast izbitor cu viaţa pe care o trăim astăzi, când – cu ajutorul banilor – mâncăm ce nu am semănat, udat, cultivat, secerat, recoltat etc. Pe de altă parte, mâncăm, iată, specialităţi exotice, astfel că devenim tot mai mult cetăţeni ai acestui imens global village care e Pământul.

Dup­ă-amiaza au trecut pe la noi Manuela, Ana şi amicii lor, Gigi şi Călin. Ne-au povestit despre pelerinajul lor la Ierusalim, de Paşti, când au cunoscut pe propria piele căldura care nu arde a flăcării din Lumina care – zice-se – numai în bisericile Ortodoxe se aprinde, în noaptea Învierii. Probabil că şi gândul la acea Lumină unică ne ţine drepţi la ceas de ispită în vremurile de acum...

Citesc în cartea lui Oliver despre călugării din vechime, care lucuiau în aceeaşi chilie cu sicriul în care erau înmormântaţi după ce mureau. Astfel, atunci când ispita îi încerca, priveau la scândurile de lemn, se cutremurau şi se întăreau, iar ispita trecea. Şi tot aşa. Ori în ziua de azi am exclus din vieţile noastre orice ne aminteşte de fortuna labilis. Poate ar fi suficient să privim în palme la acel M (memento mori) pe care îl avem pecetluit, fiecare dintre noi, ca semn de necesară neuitare...

"Jesus He Knows Me"

Descopǎr, în scrierile lui Isaac Sirul, îndemnuri susţinute la cunoaşterea propriei slǎbiciuni – „începutul bunǎtǎţii”. „Cel ce nu-şi cunoaşte slǎbiciunea – zice Sirul – stǎ pe muche de cuţit şi niciodatǎ nu-i departe de cǎdere, nici de leul pierzǎtor, adicǎ de diavolul mǎndriei.” Cel lipsit de smerenie este „lipsit de desǎvârşire” şi „pururea înfricat”. „Fǎrǎ smerenie – mai zice sfǎntul – nu se poate desǎvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberǎrii lui pecetea Duhului, ci e mai degrabǎ încǎ rob.”Apoi sfântul vorbeşte despre oprirea harurilor de la om, de cǎtre Îndrumǎtor, „ca aceasta sǎ i se facǎ pricinǎ de a se apropia de El”. Dar în lipsa harului se cuibǎreşte rǎspândirea, iar gândurile se tulburǎ: „Strânge-te pe tine din cele multe şi îngrijeşte-te numai de sufletul tǎu, ca sǎ-l mântuieşti, din risipirea lui, în cea mai adâncǎ pace.” Lupta cu împrǎştierea gândurilor, cu risipirea în cele multe este lupta cea bunǎ, fiindcǎ a fi zǎbavnic la limbǎ presupune îngrijirea de propriul suflet şi învierea lui din patimile în care a cǎzut – strǎdanie „mai cu folos decât a învia pe cei morţi.” Douǎ direcţii de îndreptare a sufletului, de cǎutare a fericirii îmi pare că există. Una este „centrifugǎ” şi prin ea omul cautǎ în altǎ lume, beyond the louds, pacea, izbǎvirea, comuniunea deplinǎ. Este, poate, unul din feluritele chipuri în care ne ispiteşte gǎndirea şi simţirea pietistǎ, puritanǎ. Cealaltǎ direcţie e „centripetǎ”, îndreptatǎ – ca în capodopera lui Tarkovski din 1972, Solyaris – înspre Pǎmânt. Adepţii acestei abordǎri cautǎ frumosul, pacea, desǎvârşirea, under the clouds, în aceastǎ lume. Aici, unde fiinţa omeneascǎ – singura imperfectǎ, dupǎ Lucian Blaga, între fǎpturile Pǎmântului – cautǎ sǎ-şi dobândeascǎ desǎvârşirea prin culturǎ, celelalte fǎpturi fiind perfecte de la naştere – mai spunea poetul Corolei de minuni a lumii – şi de aceea nu au nevoie de artǎ, de culturǎ, de re-prezentare, de interpretarea naturii şi „realului”. Este motivul pentru care acelaşi Tarkovski a refuzat sǎ îndrepte aparatul de filmat (mânuit de operatorul de geniu, Vadim Iusov) spre cer, în Andrei Rubliov. Cerul (cu tainele lui) existǎ în filmul lui Tarkovski numai reflectat în bǎlţile de pe pǎmânt. Sau numai ca „fereastră spre absolut” (Mihel Quenot), în lumina icoanelor şi a frescelor zugrǎvite de Rubliov şi de Teofan Grecul. Versurile populare – ce slujesc de minune aceasta idee - sunt mai vii ca oricând: Lumea asta-i cum o vezi / Iar cealaltǎ-i cum o crezi / Lumea asta nu-i aşa, / Iar cealaltǎ-i altceva...Ce-i drept, frumuseţea creatǎ de om este adesea rodul suferinţei. Simpliatea icoanei pictate de Rubliov îşi trage geniul dintr-un ev barbar, zbuciumat. Frumuseţea pământeană co-existǎ cu strâmbǎtatea, cu urǎţenia. Pǎmântul este patria artelor, a frumosului, dar şi patria de oase a atâtor martiri, teatrul de luptǎ al atǎtor rǎzboaie şi mǎceluri dintre oameni. Frumuseţea şi bucuria se primesc „la pachet”, împreunǎ cu toate relele ascunse în cutia Pandorei. De aceea mi se pare bizar sǎ înţeleg abordarea puritanǎ prin care se revendicǎ „binele din bine” – sună ca şi „binele din basme”. Cu puterea de înţelegere pe care-am deprins-o pânǎ la aceşti ani, continui cred cǎ motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului, a fraţilor Strugaţki (Ia binele din rǎu, cǎ nu ai de unde sǎ-l iei de altundeva) este mai potrivit ca povaţǎ decât agenda pietist-puritanǎ de ieri, de azi sau de mâine.
Speaking of which, toatǎ Timişoara e plinǎ de bannere şi postere ce invitǎ la concertul gratuit susţinut la începutul lunii iulie de Billy Graham jr., alias Franklin Graham. Se pare cǎ fiul acestui Billy Idol va concerta – trei zile la rând – şi datoritǎ implicǎrii Mitropoliei Banatului (care l-a mai gǎzduit pe acest tip în urmǎ cu vreo 20 de ani, cǎnd predicase alǎturi de tatǎl sǎu – faimosul, unicul, superstarul craismatic Billy Graham - chiar la Catedrala Mitropolitană din Timişoara. Prietenii ştiu de ce...) Ce înseamnǎ această invitaţie, această colaborare? Nimic mai mult decât cǎ Î.P.S. este înconjurat sau de oportunişti, sau de grupuri de interese (cu toţii feţe bisericeşti, desigur) strǎine (sau indiferente faţǎ) de Ortodoxie sau de amândouǎ. Cert e cǎ sfetnicii ortodocşi (care nu concep invitarea – cu trâmbiţǎ sau fără – a unui pastor american pentru a face „evanghelizare” în masǎ şi a da concerte pop-rock cu scopul clar de a face noi prozeliţi baptişti, neo-baptişti, carsimatici, penticostali etc.) nu au niciun cuvânt de spus. Dar, face şi asta parte din teatrul vieţii, probabil cǎ aşa trebuie sǎ fie, pânǎ la o vreme mǎcar. Dupǎ impostorii secularizaţi din media a venit şi-n România vremea evangheliştilor „carismatici”, promovaţi iatǎ, mai straşnic decât li s-a fǎcut reclamǎ politicieniilor în timpul campaniei electorale.
În deplin contrast cu valul de convertiri – trecute, prezente şi viitoare – la religia consumismului evanghelic (sau la evanghelia consumismului), prin strategiile bine articulate ale „creştinilor independenţi” made in USA (gen: Jesus, He loves you, întocmai ca în megahit-ul lui Genesis, Jesus He Knows Me) citesc acum cartea lui John Oliver, Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the island of Valaam. Experienţa relatatǎ de Oliver este – la fel ca cea trăitǎ de Franky Schaeffer (din Dancing Alone) sau de Carl Carlton (din The Way) - tipicǎ pentru un (Neo)Protestant ce descoperǎ Ortodoxia şi, descoperind-o, nu spune (asemenea celor ce gustǎ din evantaiul denominaţional): Vai, am gǎsit o bisericǎ unde pot sta confortabil pe scaun la slujbe, sau: Vai, ce slujbe scurte şi distractive am gǎsit, sau: Uite ce organizare impecabilǎ, ce implicare socialǎ etc., ci, asemenea fiului risipitor: I’m coming home. Personal, gǎsesc cǎ formidabil este doar drumul înapoi, spre Ortodoxie (al celor din occident sau de aiurea), nu traseismul confesional - motivat aproape întotdeauna de capricii, toane, fiţe – înspre periferia Ortodoxiei sau chiar în afara ei. Probabil cǎ au dreptate cei care spun cǎ nimeni din cei care şi-au pus cu seriozitate problema Bisericii nu mai o pǎrǎsesc. Cei care se angajeazǎ totuşi în acest traseism confesional (dinspre Ortodoxie spre Romano- sau Greco-Catolici, spre Protestantismul şi Neo-Protestantismul multidenominaţional) cautǎ de fapt organizare, spirit legalist, disciplinǎ de fier (sau mǎcar în aparenţǎ), satisfacerea propriilor toane sau pur şi simplu un refugiu şi o încercare de a-şi rezolva – pe scurtǎturǎ, adică printr-o (auto)amăgire – problemele care-i preseazǎ. În vreme ce unii cautǎ sǎ substituie Liturghia Ortodoxǎ (pe care, în majoritatea cazurilor, n-o cunosc, şi poate cǎ de vinǎ nu sunt numai ei) cu un mediocru spectacol de divertisment ori de circ, condimentat cu recitaluri amatoriste de „teatru” şi „muzicǎ”, ceilalţi - crescuţi şi formaţi în cultura pop consumistǎ a Americii de Nord - descoperǎ uimiţi şi însetaţi slujbele Ortodoxiei, monahismul, icoana, muzica psalticǎ etc. – adică (aproape) tot ceea ce, din pacate, se pierde şi în etosul Ortodox, fiind înlocuit – în prea multe biserici dreptmăritoare - cu o slujire obosită, de mântuială (nu spre mântuire), cu reprezentări iconografice şi cântări kitsch, care mai de care mai leşinate şi mai pietiste (gen Oastea Domnului).
Dar: opţiunea pentru Liturghie sau pentru spectacolul „cool” oferit de (Neo)Protestantism (şi – tot mai mult – de Romano-Catolicism) este dictatǎ în bunǎ mǎsurǎ de fondul sufletesc al celui care opteazǎ, de aşezarea sa duhovnicească, de verticalitatea sa, dar poate şi de...gust - dacǎ excludem înţelegerea strict peiorativǎ a acestei noţiuni, atribuindu-i, în schimb, o substanţialǎ încǎrcǎturǎ semanticǎ. After all, şi gustul se formeazǎ, se educǎ, se rafineazǎ atunci când şi omul vrea asta - if there is a will there is a way. Până una alta, one man’s meat is another man’s poison.

Don Quijote made in Romania

Azi, consiliul de încheiere pe şcoală pentru clasele mici (IX, X), o nouă numărătoare a bobocilor, o nouă auto-analiză a dascălilor – cât au izbutit să-i motiveze pe elevi, să-i capaciteze, să le maximizeze concentrarea, energiile de învăţare etc. Sfârşitul unui an şcolar impune şi o necesară (şi igienică) operaţie de deletion, prin care memoria învăţătorului şi a învăţăcelului trebuie curăţată de viruşii anomaliilor de comunicare (profesor-elev; elev-părinte etc.) adunaţi de-a lungul anului, în vederea unui fresh start din toamnă.
Tot azi e un an de când ne-am mutat în apartamentul în care locuim în prezent. Cum trece vremea...
CR îmi trimite o înregistrare audio cu un interviu pe care l-a dat unei tinere jurnaliste în legătură cu unele confrerii („frăţii”) presupus masone şi apartenenţa lor (mai mult sau mai puţin voalată) la Biserica Romano-Catolică. Abil mânuitor al cuvântului, CR pledează pro domo, adică pro Early Church când, zice el, apele erau mult mai limpezi, neamestecate de adăugiri dogmatice etc. Pomeneşte undeva despre inovaţia apuseană a „imaculatei concepţii” pe care, ca ortodox, o găseşte aberantă. M-am întrebat adesea şi n-am ajuns la niciun rezultat: de ce ar fi acest concept mai „aberant” decât alte relatări biblice supranaturale care – cel puţin oficial - nu sunt puse la îndoială de ortodocşi, doar pentru că nu are fundament evanghelic? Anyway, nu am insomnii din pricina asta...Ce mă amuză este donquijotismul lui CR (dublat de o bine exersată diplomaţie), care se încăpăţânează să ţină piept lupilor cu perucă de oaie din chiar turma – zis – dreptmăritoare, printre care se află – nu puţini – jucători ce nu ştiu (şi nu vor să ştie) de fair play, arivişti, bişniţari sau businessmen, vechi sau mai noi turnători, cu toţii – spune CR – reprezentanţi ai celei mai nobile caste, potrivit tradiţiei indo-europene: casta preoţilor.
Despre „cazul Corneanu” citesc în presa de azi un articol de-al lui Theodor Baconsky, foarte apropiat ca mesaj de rândurile - pro-ecumeniste şi pro Corneanu - iscălite săptămâna trecută de Mircea Mihăieş în E.Z. Un comentator îi răspunde (politicos, cu argumente), citând pentru început un fragment din articolul publicat de TB: „alte biserici ortodoxe care, uitând ce înseamnă autocefalia (adică jurisdicţia canonică în graniţele unui stat suveran), s-au grăbit să „ceară explicaţii“...” „Oare dl. Baconsky nu ştie un lucru elementar, anume că autocefalia nu înseamnă libertatea de a modifica credinţa? Intenţia de a minimaliza gestul mitropolitului Corneanu este evidentă, dar mă aşteptam să fiţi ceva mai obiectiv. Comuniunea euharistică cu catolicii a unui ierarh ortodox nu este „o problemă internă a BOR", ci priveşte întreaga Ortodoxie. Prima instanţă de judecată este sinodul BOR, dar dacă acesta nu va soluţiona în spirit ortodox, va fi îndreptăţită nemulţumirea altor Biserici Ortodoxe locale. Hai să ne gândim ce consecinţe ar fi avut pentru creştinism dacă Părinţii Bisericii ar fi tratat drept „probleme locale" ereziile uni Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie etc. La greşeli de credinţă trebuie răspuns prompt, pentru a înlătura confuziile. Este Biserica Catolică eretică? Azi ne ferim să pronunţăm cuvântul erezie, dar cam pe acolo ar fi. Un ortodox care acceptă Filioque, sau că papa este Vicarul lui Cristos sau că este infailibil, că harul e creat, a pierdut părtăşia cu adevărul. Aceasta este miza acestei dispute, mitropolitul Corneanu a amestecat adevărul cu minciuna, lucru nepermis unui ierarh ortodox. „Vai de cei prin care vin smintelile!"”

Amateurish arias

Seara am mers pe jos la filamonică, unde Costel Busuioc (laureatul de anul acesta al unui important concurs de interpretare, în Spania) a susţinut un micro-recital, alături de orchestra Filarmonicii. Numele său este, acum, pe val - sala a fost, ca în puţine alte dăţi, arhiplină. Iată cum câţiva monştri sacri ai muzicii universale, cu lucrările lor (Mozart – Uvertura de la Nunta lui Figaro; Albinoni – Adagio; Brahms – Rapsodia ungară; Mascagni – Intermezzo din Cavaleria Rusticană; Orff – Carmina burana; Bizet – Preludiul de la Carmen; Schubert – Ave Maria; Puccini – Nessum Dorma şi Tosca; Verdi – La donna e mobile din Rigoletto) au reuşit – preţ de aproape două ceasuri - să transforme sala de concert într-un full house. Chestie de marketing. Degeaba este publicul snob, dacă nu-l ajută un pic şi reclama – sufletul comerţului. Pe Costel Busuioc (posesorul unei voci extraordinare, însă – deocamdată – fără o pregătire muzicală pe măsură) l-a ajutat. Încă îl ajută. Rămâne de văzut până când...

Theodor a stat alături de mine...aproape smirnă, într-o lojă de la parter, prin amabilitatea dnei DA de la Radio TM. Raluca a stat lângă dl Gabor.

...Încă îmi sună în urechi vorbele lui Sorin, van driver la „Luminiţa”. Spunea ieri că dl Enache (un distins nevăzător pensionar, cu vastă experienţă didactică) i-ar fi zis că – ideally speaking – un copil nevăzător (dar nu numai) n-are voie nici măcar să simtă starea de nervozitate a adultului de lângă el, cu atât mai puţin să fie timorat şi stresat de cicăleala sau de ieşirile necontrolate – oricât de justificate, prin grijile acumulate peste zi, stres etc. – ale părinţilor săi văzători. Care timorare, stres, cicăleală şi ieşiri necontrolate sunt, în ultimă instanţă, adevăratele semne ale ne-vederii, ale orbirii. So: who is the blind one after all?

High school operetta

Am ajuns cu Theodor la spectacolul-recital cu opereta Silvia (de Imre Kálmán, pe un libret de Leo Stein & Béla Jenbach), pregătit de elevii claselor terminale de la Liceul de Muzică „Ion Vidu”. Ne-am delectat cu vocile copiilor – între care şi a lui Sergiu Jereb – şi cu acompaniamentul la pian, ţambal, contrabas şi vioară. Chiar şi stângăciile lor din mişcarea scenică şi interpretarea actoricească au fost adorabile. Dar probabil că însuşi genul operetei îmbie la acest tip de interpretare, de care destui actori dramatici nu se (mai) pot debarasa. Şi-apoi trebuie luată în calcul şi crisparea inerentă a acestor tineri muzicieni. Unii au scăpat de ea şi au fost în largul lor – Sergiu de exemplu. Fiecare scenă s-a încheiată cu aplauze şi urale. Pentru cei care au conceput şi interpretat spectacolul a fost – cred – un triumf.

Leaving creche

Ultima zi de grădiniţă a lui Theodor (cu vechime în „câmpul muncii”, la Speranţa, de un cincinal) am petrecut-o şi noi doi cu el (alături de ceilalţi copii, de educatoare, de personalul auxiliar, de unii părinţi şi bunici – guest of honour being Denis from the US, co-manager of the program called "Luminiţa"), la Muzeul Satului Bănăţean de la Pădurea Verde. Copiii au pregătit pentru noi – cu ajutor, evident – nişte sandwiches delicioase. Au cântat, s-au jucat, iar la final s-a lăsat cu premii. Theodor (sub o ploaie de confetti) a primit şi el premiul de la categoria „cel mai talentat şi mai isteţ copil” plus un portofoliu cu diferite poze (însoţite de comentariile Mirei) şi desene de-ale lui de la Luminiţa. Lui Theodor şi lui Andrei (de-o seamă cu el) le-au dăruit educatoarele lor şi nişte coroniţe de flori, fiind singurii care vor merge din toamnă la şcoală.

Azi s-a terminat, pentru Theodor, un ciclu important – anii de creşă & grădiniţă – pe care, iată, l-a isprăvit cu bine. I-au stat şi ne-au stat alături, în tot acest timp: dna Letiţia Baba, Silvia şi Cătălina, Cristina, Claudia, Florin, Bogdan şi – last, but not least – Mira (dintre cei mari), Darius, Iarina, Sami, Victor, Oana, Carla, Andrei, Francesca, Lavinia, Fabian şi alţii (dintre cei mici). Tuturor le suntem recunoscători pentru că l-au sprijinit enorm şi i-au pregătit trecerea spre următoarea etapă, pe care-o va începe - all being well - din toamnă: ciclul şcolar primar.

A happy medium

Continuă să stârnească polemici – aşa cum, prin 1990 reuşeau doar politica şi partidele - gestul lui ÎPS N.C. de a se împărtăşi la greco-catolici. Dar – aşa cum observă majoritatea comentatorilor din ambele tabere – N.C. a mai „comis” astfel de gesturi (retrocedarea proprietăţilor bisericeşti greco-catolicilor, recunoaşterea Papei şi implicit a validităţii romano-catolicismului, atitudinea laxă faţă de heterodocşi la împărtăşanie, invitarea pastorului Billy Graham jr. la Timişoara etc.), so where is the surprise? Altceva, cu totul altceva trebuie luat în considerare: poziţia din dreptul căreia apărăm sau condamnăm fapta sa.

Discutând cu FD acum trei zile despre chestiunea cu pricina, am înţeles că singurul efort folositor este să caut un „de aceea” serios, întemeiat pentru votul meu de blam. Adică să mă angajez mai mult în ceea ce cred, altminteri e doar amăgire şi vorbărie. Şi ipocrizie. Până la urmă nimeni (în afară de lene şi moleşirea duhului) nu poate să îl despartă pe om de Dumnezeul în care crede. If there is a will there is a way. Astfel că sarcina cea mai grea este nu a suspecta şi a învinui pe unul şi pe altul de sminteală, ci a căuta la propria credinţă şi mai ales a lucra la roadele credinţei. Altminteri, autorul acestui gest ultramediatizat şi controversat, este – cred – foarte bine înşurubat în biserică şi-n societate, ca să plece, aşa cum au sugerat sau prevăzut unii şi alţii. În plus, teamă mi-e că – în Ortodoxia actuală – chiar lipseşte o voce autentică de profet care să acuze, aşa cum au acuzat profeţii ori sfinţii din vechime. Cei care azi mustră (ori tună şi fulgeră – cine ştie, poate cu succes până la urmă) împotriva „ereticilor” şi „ecumeniştilor” sunt ei înşişi motivaţi politic, au fesul mânat de cine ştie ce interes...with God on their side, of course.

În fond, încerc şi eu să mă socot printre cei care caută a happy medium, deşi locul pe care-l râvnesc e etichetat fie drept „eretic”, fie „fundamentalist”. Whatever...„Calea de mijloc” are, pentru mine, miresme de tămâie şi gust de pâine dospită (anafură), sunet de muzică psaltică şi geometrii de icoană bizantină. Aceasta e Zona spre care se îndrepta şi Călăuza lui Tarkovski. Nu singur, ci împreună cu un frate-Scriitor ce raţionalizează (ca Nietzsche ori Ivan Karamazov) tot şi alături de un frate-Profesor (Fizician) ce ar vrea să arunce - la propriu! - în aer tot ceea ce e dătător de fericire (mântuire) necuantificabilă. Ortodoxia – pare a spune Tarkovski, în Stalker – a murit. Ca o bună şi plăcută mireasmă, continuă să mai existe doar nevoia omului de Credinţă, de Zonă, de Icoană, de Biserică. De Ortodoxie.

The ABC of Love

Revăd – în ultima zi de şcoală – împreună cu vreo şapte elevi de-ai mei (aged 16 going on 17) parodia lui Woody Allen din 1972, Everything You Always Wanted to Know about Sex (but Were Afraid to Ask), tradus în portugheză: The ABC Of Love. Încă îl pot revedea, chiar dacă – overall – pare amateurish. De reţinut episodul final (al şaptelea) cu iz de SF: What Happens During Ejaculation? – amuzantă călătorie în corpul omenesc (un fel de Osmosis Jones avant la lettre) în timpul surescitării sexuale. Inhibiţii, flash-uri de remuşcări (conştiinţa omului este întrupată de un preot moralizator ce va fi imobilizat pentru reacţia sa: Sexual relations between persons who are not married? To take an innocent woman and to assault her in a brutal, sadistic, profane way...It is a blasphemy!) şi – above all – mulţimea de spermatozoizi ce aşteaptă „lansarea”, între care se află şi unul „intelectualizat”, cu umor tipic allenian: Do they know what is on the outside? I am Afraid. I do not want to go out. Who knows how it will be on the outside?...One hears strange histories...as that of a tablet that some women take. Or how is if it was a homosexual meeting? Or sometimes the type strikes the head of his penis against a wall of rubber.I am not going to go out shot of the this thing. My parents are waiting for me to have dinner. And if it is masturbating? It might finish in the roof! şi unul...negru: What am I doing here? Sau episodul italian – aluzie la spleen-ul din filmele lui Antonioni sau Fellini: Do Some Women Have Trouble Reaching Orgasm?. Gag-uri memorabile sunt şi în episodul „mioritic” (What Is Sodomy?), în care un doctor generalist (Gene Wilder) se îndrăgosteşte de o...oaie din Armenia. Sau penultimul segment: Are the Findings of Doctors and Clinics Who Do Sexual Research Accurate?, cu sânul uriaş „scăpat” din laboratorul acelui sexolog trăznit, ori What Are Sex Perverts? – satiră la adresa televiziunii ca mediu de propagare (şi încurajare) a smintelilor de tot felul.