Heaven on earth

Dorin Berian îmi semnalizează un eveniment ce a avut loc la Cluj („Zilele Artei Bizantine”), unde el – în calitate de leader al unui grup de muzică psaltică pe care cu vrednicie în conduce – a participat. A ajuns, zice el, şi la vernisajul unei expoziţii de icoane bizantine. „Spre desfătare” mi-a trimis şi mie două icoane „în stil pur bizantin” (pictate de Sorin Albu: http://www.uad.ro/Sorin_Albu) care l-au lăsat mut de uimire văzându-le: „Nu credeam să mai fie vreun iconar care să se ridice la înălţimea iconarilor din vechime (vezi frescele vechi din Macedonia). În plus, închipuie-ţi cum e să participi la o liturghie într-o astfel de biserică, în care, în plus, cântă muzică bizantină un cor format din aprox. 20 de persoane... Vorba emisarilor trimişi de cneazul Vladimir: We no longer knew whether we were in heaven or on earth”.
Amice, mulţam pentru gura de rai trimisă. Cât despre Sorin Albu, jos pălăria. Păcat că oameni ca el nu se pot „clona”. Că altfel avem parte pe tot globul de „clone” care mai de care...

Mirror on the wall

1976 a fost, pentru cinematografia românească, şi anul Mircea Veroiu. Pe lângă Mere roşii (de Alexandru Tatos), Prin cenuşa imperiului (de Andrei Blaier) şi Tănase Scatiu (de Dan Piţa) s-a mai lansat pe ecrane şi Dincolo de pod - opus calofil (spun unii, şi nu fără îndreptăţire) inspirat din romanul Mara de Ioan Slavici. Există aici câteva interesante motive romantice: relaţia tată-fiu, mamă-fiică, conflictul dintre dragoste (faţă de o persoană de alt rang, de altă credinţă) şi datorie (faţă de rânduiala propriei culturi, faţă de mamă etc.) şi peste toate o secvenţă evergreen (izbutită şi datorită aportului adus de operatorul Călin Ghibu): maica Aegidia (Irina Petrescu) ţine în mână o icoană cu Fecioara şi Pruncul pe care apoi o întoarce pe dos, unde vedem că este lipită o oglindă. Atârnă icoana de-un cui pe perete, cu oglinda îndreptată spre ea, şi se priveşte pentru câteva clipe. Este momentul ei de narcisism „vinovat”, de Mirror, mirror on the wall, who’s the most beautiful of all? Intimitatea maicii este brusc întreruptă de reîntoarcerea neaşteptată la mănăstire a Persidei (Maria Ploae), care e acum îndrăgostită de bărbatul pe care, o clipă doar, l-a zărit - cu numai câteva zile în urmă - prin geamul de la mănăstire. O zărise şi el. Maica Aegidia îi spusese că schimbul lor de priviri avea să le fie fatal, că se vor mai bucura de numai câteva clipe fericite şi vor cunoaşte apoi tot amarul următor muşcării din „fructul oprit”. Acum îi reaminteşte toate acestea în timp ce se apucă uşor de vopsit oglinda cu vopsea albă. Un strat vertical, încă unul lângă el, altul de marginea cealaltă a oglinzii. Persida rămâne o clipă încadrată de albul vopselii. Apoi aşează cuminte şi ultimul rând de vopsea, acoperind cu totul chipul din oglindă al Persidei.
În filmul lui Veroiu mai sunt câteva personaje memorabile. Mara se înscrie pe linia personajelor femine înzestrate cu o formidabilă tărie de caracter (Fefeleaga din Nunta de piatră şi Duhul aurului de Dan Piţa-Mircea Veroiu, Ecaterina Handrabur din Semnul şarpelui şi bunica lui Veanu Umbrele soarelui, ambele regizate de Mircea Veroiu), jucate tot de cea care a fost una din cele mai mari actriţe de film din România: Leopoldina Bălănuţă. Apariţii pregnante mai sunt şi personajele interpretate de Mircea Albulescu, Petre Gheorghiu, Florina Cercel, Florin Zamfirescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan.

Frumoşii adolecenţi

Elevii mei, frumoşi adolecenţi care – fără complexe şi fără ruşine – recunosc că n-au citit în viaţa lor nicio carte, sunt materialul uman cu care am de lucru, pe care – zice-se – trebuie să-l prelucrez. Mă uit la ei, la nervozitatea lor, la dificultatea cu care se concentrează la ore, la lenea şi la prematura lor blazare şi-mi spun că din unii ca ei vor răsări, mâine, oameni ce vor şti să fie răbdători şi-şi vor pune probleme pe care acum nu şi le pun sau, oameni care vor regreta anii pierduţi acum – toate acele „păcate ale tinereţelor”. La fel cum, din tineri promiţători şi studioşi, cu o curiozitate intelectuală uluitoare, vor ieşi – cum s-a întâmplat cu colegul meu de liceu, bunul OR – oameni şovăielnici în viaţă, deprimaţi, care se vor stinge înainte ca flacăra tinereţii şi maturităţii lor să se aprindă. Sunt posibile tot felul de combinaţii. Mă gândesc la toate astea şi simt că inhalez astfel doza necesară de oxigen pentru a supravieţui, ca dascăl, în România anului 2008, când învăţământul românesc e c-un picior în groapă. Unul dintre elevi (are 18 ani) îmi mărturiseşte că el s-a implicat în recenta campanie electorală şi a sprijinit – pentru bani, mă asigură el – partidul „democraţiei originale” auto-intitulat „de stânga”. E naiv, e tânăr şi poate că lui i se iartă neştiinţa, credulitatea, imaturitatea. Deşi – vezi pilda evanghelică a fecioarelor nebune - vine o vreme (următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ) când nu mai merge să o dregi şi zadarnic este a face cale întoarsă. Când le spun că nu am de un an televizor, nu le vine să mă creadă. „Şi nu vă e dor de el?” Pur şi simplu nu pot să priceapă. „Cum, nici măcar de emisiunile de pe Discovery Channel?” Am încercat atunci că le spun că nici chiar acele emisiuni (informate, e drept, întotdeauna frumos ambalate) nu pot suplini lipsa adevăratei hrane spirituale pe care doar lectura şi educaţia muzicală le-o poate oferi. Că nici măcar acele documentare nu îi pot face să stea locului, să se adune şi să se concentreze asupra unui subiect. În plus, câţi dintre tineri se rezumă la programele de pe Discovery? Majoritatea îşi otrăvesc sufletul cu ceea ce le oferă, deşănţat, canalele comerciale: movies, movies, movies (invariabil filme-conservă americane) şi pseudo-modele, aşa-zisele vedete TV – „personalităţi de tip mafiot”. Aşa cum (vezi cazul Teo) ajung de fapt să recunoască şi singure, când rămân fără slujbă: „Suntem toţi nişte măscărici, demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.” Am ajuns, en fin, la capitolul spontaneitate şi am dat exemplu pe Cârcotaşi – singurii care izbutesc o spontaneitate bazată (culmea!) pe rigoare (rigoarea meseriei pe care – se vede cale de-o poştă – o iubesc), pe documentare şi pe jocuri inepuizabile de conotaţii (desigur, vizând în principal lumea divertismentului). Asta îi face să pară (cel puţin în ochii mei) mult mai puţin diletanţi decât toţi ceilalţi colegi de-ai lor din branşă...Altfel, elevii mei sunt nişte copii nevinovaţi, cu un atu incomensurabil: acea curăţie a sufletului încă neperverit (în ciuda zburdălniciei vârstei lor).

A filter of piety

Am stat azi un pic la taifas cu Octavian. Nice chat indeed. I-am recomandat să vadă Ugetsu Monogatari, l-a văzut, i-a plăcut şi acum mi-a adus el in exchange (de bună voie şi nesilit de nimeni) alte trei filme de Mizoguchi, pe care încă nu le văzusem. Ce curios!...Am recomandat multora acest film admirabil (despre care am aflat prima oară într-un top 100 din Almanahul Contemporanul, iar apoi, peste ani, aveam să-l regăsesc în top ten-ul pe care - la sugestia unui ziarist - l-a alcătuit Andrei Tarkovski prin 1972, clasament apărut într-un număr din cunoscuta revistă britanică Sight and Sound). Unii l-au iubit, alţii (inclusiv oameni despre care – spre deosebire de (neo)icononoclaşti, care n-au înţeles şi nu înţeleg sensurile icoanei – ai bănui că au exerciţiul discernământului, al raportării la imagine) l-au privit cu condescendenţă, considerându-l „tezist” şi aservit „umanului universal”, ca - afirmă procustian amicul sâcâitor (uneori doar, altfel băiat bun) & mare fan Ostrov, Ovidiu, autorul acestor remarci - filmul lui Orson Welles, Citizen Kane. Dar probabil că ăsta e trend-ul dat de duhovnicii Ortodocşi actuali, pentru care vârful de lance (adică cel dintâi film duhovnicesc Ortodox, cronologic şi valoric, din toate timpurile) este sus-pomenitul Ostrov.

Filmele alese şi prezentate în amfiteatrul A01 în săptămânile trecute au stârnit deopotrivă valuri de entuziasm (la unii, îndrăznesc să sper, majoritari) şi de respingere (în rândul altora). Dar nu e normal să fie aşa? One man’s meat is another man’s poison after all. It has always been like that. It will always be the same. Cine se bucură de filmele pe care le-am propus (Concurs, Ciocârlii pe sârmă, Meandre, Pas în doi, Dreptate în lanţuri)? Exact cei care nu confundă amfiteatrul A01 cu o sală de cinema tip Mall (profilată pe producţii de serie hollywoodiene) sau cu o sală de conferinţe ASCOR (profilată pe predici mai mult sau mai puţin fundamentalist-ortodoxe). Cei care vin la cinematecă pentru a desluşi tainele limbajului cinematografic, pentru a participa ­fără prejudecăţi la festinul oferit de o operă cinematografică - iar aceste cinci titluri sunt opusuri de referinţă în cinematografia românească şi cehă. Mai mult, cei care le-au savurat (majoritatea tineri de până-n 25 de ani) au descoperit bucuroşi în ele mărturia „umanului universal”, care pentru cealaltă tabără e anatema. Ce vrea „cealaltă tabără”? Filme cât mai explicite, mai livreşti, mai moralizatoare, reprezentări cinematografice ilustrative, „pilduitoare”, gen Jesus of Nazareth by Zeffirelli. Ce uită aceşti neo-puritani? Că însăşi Biblia este o carte periculoasă, incomodă, crudă şi complicată, dură şi scandaloasă. Că este - arată cu o impresionantă forţă analitică şi polemică Franky Schaeffer, în Sham Pearls on Real Swine - „literatura lui Dumnezeu, iar literatura – asta o ştie fiecare incendiator de cărţi – e periculoasă. Biblia este drama lui Dumnezeu, este Hamlet, Povestiri din Canterbury, La răscruce de vânturi care-L au ca autor pe Însuşi Dumnezeu. Biblia este – printre altele, desigur – o carte despre Dumnezeu, despre bărbaţi şi femei, sex, minciuni şi adevăr, păcat şi bunătate, desfrânare, adulter, crimă, naştere de prunci, fecioare, curve, blasfemie, rugăciune, vin, mâncare, istorie, natură, poezie, viol, dragoste, mântuire, damnare, ispită şi îngeri. Astăzi însă, Biblia este foarte mult studiată şi aproape niciodată citită. Dacă Biblia ar fi un film, ar fi un film interzis celor sub 15 ani şi, pentru anumite secvenţe, chiar interzis celor sub 18 ani. Biblia nu este „civilizată” asemenea clasei de mijloc. Biblia nu este „drăguţă”. Tonul Bibliei este mai aproape de cel al actorilor îndrăzneţi şi controversaţi de stand up comedy (ca Lenny Bruce) decât de cucernicia mieroasă a câte unui pastor. În anumite epoci istorice, biserica nu a îngăduit oamenilor de rând să citească Biblia. Acum, spiritualizând-o şi îmblânzind-o prin tot felul de interpretări evlavioase şi tehnologice, biserica îi pune încă o dată botniţă. Astăzi studiem Biblia, însă prin grila unui pietism care li castrează toată virilitatea.”

P.S. Scriind rândurile de mai sus primesc de veste de la mai târărul amic Sergiu (student la canto, la Conservatorul din Timişoara) că Adi, un bun coleg de-al lui a suferit, ieri, un tragic accident de maşină. A fost proiectat prin parbriz, iar şoferiţa (prietena lui) a scăpat doar cu nişte răni uşoare – o altă moarte violentă cauzată de zeul vitezei. Demonul sinuciderii este, iată, mai subtil decât credem. Pentru că, ce altceva este nebunia de a călca pe frână până la a ajunge să pierzi cu totul controlul maşinii, dacă nu tot o formă de sinucidere şi – atunci când eşti însoţit - chiar de omor?

The road to hell

La începutul filmului Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov), într-un God forsaken mountain village din Ucraina carpatică (o zonă foarte asemănătoare ca ethos cu Maramureşul) ţăranii se adună la biserică, la slujbă. Printre ei şi micul Ivan cu părinţii săi. În faţa bisericii, pe dealurile albite de nămeţi, cântă şi vorbesc fără noimă câţiva măscărici (după purtările lor ai zice că mai degrabă sunt posedaţi). Alături de ei, spaţiul din jurul bisericii a devenit un fel de iarmaroc. Ivan este vizibil şocat de manifestările stranii ale saltimbancilor. Mama sa îl ia de-o parte şi-i fereşte privirea: „Nu te uita la ei – îi spune ea cu fermitate – că oamenii ăştia sunt îndrăciţi.” Apoi intră în biserică. Unde, ce să vezi, băiatul descoperă pe pereţi nişte mostre de iconografie populară. O fiinţă ciudată, înspăimântătoare îl tulbură profund şi - privind la icoane - îşi întreabă tatăl: „E Satana?” Tatăl îi răspunde: „Pe Satana nu-l găseşti în biserică, ci în oameni hulpavi şi răi, că acela de colo.” Şi camera se opreşte în faţa unui boier ce jupoaie norodul, însă oferă bisericii – la vedere – cea mai mare monedă, aşa să ştie toţi cât e el de generos. Lucrurile se precipită, iar tatăl lui Ivan – uitând că „lume a fărădelegii” este limba şi drum spre pierzanie (the very road to hell), „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte” (Sf. Iacov), care cu puţin foc, mult codru aprinde - reuşeşte să-l smintească fatal pe boier, râzând ironic şi superior de făţărnicia acestuia. De remarcat şi atitudinea diferită a celor două femei: mama lui Ivan îşi îndeamnă bărbatul să nu-şi pună mintea cu trufaşul boier. Nevasta boierului însă îl stârneşte (precum femeia lui Iov), cerându-i soţului ei să le dea sărăntocilor ălora o lecţie. Zis şi făcut. Boierul scoate un baltag şi-i zdrobeşte cu el capul ţăranului revoltat (un fel de Ţugurlan). Ecranul este inundat de roşu – sângele nevinovat al celui care nu a înţeles că nu trebuie să privească prea mult la cei posedaţi. Că nu trebuie să­-şi pună mintea cu omul aprig la mânie. Că – aşa cum învaţă psalmistul - nu trebuie să stea în calea omului nebun. Că, în fine, „înţelepciunea cea de sus” şi priceperea se arată din buna purtare, din fapte, din blăndeţe şi este – arată tot Apostolul Iacov - „curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de miă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică”.
E nevoie, now more than ever, de povaţa Sf. Ap. Iacov referitoare la „înţelepciunea de sus”. Cristian Mungiu avea şi n-avea dreptate, în uvertura de la al său Zapping: It’s coming. You can’t run. You can’t hide. Nothing can stop it. Avea dreptate, pentru că „it” (aka demonizarea prin mass media) provoacă dependenţă, idiotizează, naşte monştri sau ... „oameni-telecomandă”. Nu are dreptate pentru că, în ultimă instanţă, omul este, totuşi, o inteligenţă activă şi – dacă e nevoie după multe nevoinţe – poate apăsa pe butonul „off” de pe telecomandă, aşa cum a făcut şi personajul lui Hanno din Zapping. Poate spune (televiziunilor cu mare potenţial de imbecilizare, oamenilor clonaţi după chipul şi asemănarea emisiunilor consumate pe post de unică hrană spirituală): Retro, Satana! Cu o condiţie: dacă se angajează în anevoiosul (dar nu imposibilul) proiect numit despătimire.

December dream

Last night I had a dream: Theodor could see. He was able to read like everybody does. For a few seconds (I guess dreams last this long only) everything was possible. As if heavens had descended on earth and I had become a child again.
De dimineaţă ne-am întâlnit – la capelă – cu Denis, student la arte plastice şi membru ASCOR, nelipsit (până acum) la serile de cinema organizate la UVT. E un tip deştept şi a priceput repede mesajul din Meandre, Pas în doi şi Concurs – preferatele lui de până acum. Ca el – mă asigură Radu (şeful de la ASCOR) – sunt mulţi studenţi pe care i-a invitat la cinematecă şi care au venit, iar apoi au plecat încăntaţi de film.
În predică Pr. Robert a pomenit ceva despre importanţa canonului (îndreptarului) în viaţa duhovnicească, în contextul în care – foarte adevărat! – Biserica Dreptmăritoare adună, sub umbrela ei, o diversitate de canoane pentru acelaşi păcat. Altfel spus, câte bordeie, atâtea obiceie. Dar – avertizează Pr. Robert – canonul rămâne, oricât de mult am încerca noi să ne fofilăm şi să ne eschivăm. We simply cannot get away with our transgressions. Degeaba, vasăzică, ne prefacem că – vorba lui Steinhardt - ne jucăm cu Hristos de-a uite popa, nu e popa. Există – e o chestiune de common sense - ceva sacrosanct în om ce nu trebuie profanat. E poate partea noastră, a oamenilor de dumnezeire. Până aici toate frumoase. Lucrurile încep să devină aride, plictisitoare şi enervante atunci când omul (oricare ar fi el) se erijează în clarvăzător şi pretinde c-a măsurat el pogoanele de sfinţenie din suflet, că ştie el – cu exactitate de geometru - de unde până unde întind ele etc.
Seara am fost la concert: Triplul concert pentru pian (Tamas Vesmas), vioară (Gabriel Popa), violoncel (Alexandra Guţu) şi orchestră, op. 56 şi Concertul nr. 5 pentru pian (Tamas Vesmas) şi orchestră, op. 73 „Imperialul” by Beethoven. În prima parte, pianul abia se auzea, era mai mult o pată de culoare în concert. Vioara şi violoncelul însă au dialogat armonios cu orchestra. În a doua, datorită poate şi atenţiei sporite cu care ascult întotdeauna „Imperialul”, pianul se auzea tot subliminar, obosit, prolix şi neconvingător. I guess (I hope so anyway!) the piano player has seen better days. La sfârţit am încercat să aplic ceea ce jurnalistul Răzvan Penescu (gazda de pe Liternet) invita pe spectatori să facă (următor scandalului pricinuit de el după ce a huiduit o piesă de teatru, prezentată de TNB, care i s-a părut jalnică): să nu aplaude decât dacă le-a plăcut. Publicul însă a aplaudat, chiar dacă (mi s-a părut) fără prea mare tragere de inimă.

TOP SPECTACOLE TEATRU

...au pus cătuşe florilor (TEATRUL ODEON Bucureşti, regia: Alexander Hausvater, după Fernando Arabal, cu: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim)

Visul unei nopţi de vară (TEATRUL LUCIA STURZA BULANDRA Bucureşti, regia: Liviu Ciulei, după Shakespeare, cu: Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Mariana Buruiană)

Cumnata lui Pantagruel (COMPANIA "SILVIU PURCĂRETE" Lyons, regia: Silviu Purcărete, după Rabelais)

Waiting for Godot (LYRIC THEATRE Belfast, regia: Tompa Gabor, după Samuel Beckett)

Cymbelin (TEATRUL GERMAN DE STAT Timişoara, regia: Alexander Hausvater, după Shakespeare)

Hamlet (TEATRUL DE STAT Cluj-Napoca, regia: Vlad Mugur, după Shakespeare)

Vrăjitorul din Oz (TEATRUL DE STAT Timişoara, regia: Ştefan Iordănescu, după Fank Baum, cu Margareta Avram)

O scrisoare pierdută (TEATRUL MAGHIAR DE STAT Cluj-Napoca, regia: Tompa Gabor, după I.L. Caragiale)

Dimineaţa pierdută (TEATRUL LUCIA STURZA BULANDRA Bucureşti, regia: Cătălina Buzoianu, după Gabriela Adameşteanu, cu: Tamara Buciuceanu, Rodica Tapalagă, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Tora Vasilescu, Valentin Uritescu, Mihai Constantin)

Nişte ţărani (TEATRUL MIC Bucureşti, regia: Cătălina Buzoianu, după Dinu Săraru, cu: Mitică Popescu, Valeria Seciu, Dinu Manolache, Carmen Galin)

Inimă de câine (TNB, regia: Igor Kordonski, după Mihail Bulgakov, cu: Victor Rebengiuc, Marius Manole, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Şerban Ionescu, Alexandru Bindea)

Faust (TEATRUL RADU STANCA din Sibiu, după Goethe, cu: Ilie Gheorghe, Ofelia Popii)

A party and a visit

Pe la prânz am fost la un kids club din zonă, unde Anca şi Sebastian au sărbătorit-o pe fiica lor de 6 ani, Irina. Am fost toţi şase în Zante (Grecia) astă-vară. Când am ajuns, toţi copiii prezenţi acolo s-au adunat la geam. Pentru o clipă am avut senzaţia că asist la ultimul cadru din Umbrele strămoşilor uitaţi (de Serghei Paradjanov, 1964). Theodor i-a cântat Irinei For she’s a jolly good fellow (următor corului general cu La mulţi ani cu sănătate) şi apoi am mâncat cu toţii nişte tort delicios. Pe hit-uri Ozon, Hi-Q şi Kaoma copiii s-au jucat, au dansat şi s-au veselit. La un moment dat am zărit o icoană pe un stâlp (a window to heaven, semn al unei lumi şi civilizaţii îndepărtate) şi l-am rugat pe Sebi s-o fotografieze.
Spre seară ne-am întâlnit toţi trei cu Ada Lupu şi Ciprian Marinescu (de la TNT). Scopul vizitei noastre la directorul TNT a fost Theodor (aflaseră de articolul din ziarul Adevărul şi voiau să-l cunoască), însă am vorbit şi despre câteva cunoştinţe comune (printre care actorul Dragoş Pâslaru aka monahul Valerian, pentru a cărui integritate şi verticalitate avem o mare admiraţie), despre memorabile spectacole de teatru, precum: Karamazovii, Cum vă place (în regia lui Dan Micu, la Teatrul „Nottara”, Bucureşti), ...au pus cătuşe florilor, La ţigănci (Ada Lupu a recunoscut imediat muzica lui Adrian Enescu pentru acest spectacol, atunci când i-am dat play de pe blogul meu, de la un laptop pe care-l avea în birou; despre compozitor a vorbit apoi la superlativ), Cymbelin (toate trei regizate de Alxander Hausvater, la „Odeon” şi la Teatrul German de Stat din Timişoara). N-am mai fost la montările TNT de mai bine de 20 de ani (excepţie: Athene Palace Hotel, spectacolul montat aici de Al. Hausvater în 2006), când îmi amintesc că am văzut (o, tempora!): Ca frunza dudului din rai; Mobilă şi durere; Arma secretă a lui Arhimede; Doi tineri din Verona; O dragoste nebună, nebună, nebună; Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită; Noi, subsemnaţii; Haina cu două feţe; Vrăjitorul din Oz. Hausvater – aflăm acum – pregăteşte o nouă premieră: Poveste de iarnă. Nu putem s-o ratăm.

Slavă cerului!

Ce mare nevoie au oamenii de ştampile, de CTC-uri (pentru necunoscători: control tehnic de calitate), de parafe, de uniforme. Iată, în spaţiul geografic-duhovnicesc unde mi-a fost dat să mă nasc (şi unde trăiesc) cuvântul magic suprem este „ortodox”. Dar şi fenomenul invers e valabil: anatema e considerat orice nu este „ortodox”. Dihotomia e foarte ascuţită.
Cu câteva luni în urmă aveam să descopăr un volum (Povestiri ortodoxe de Anton Pavlovici Cehov) editat, tradus - în parte - şi publicat de un filolog basarabean convertit, în urmă cu câţiva ani, la Ortodoxie: Savatie Baştovoi. Atât de violentă i-a fost convertirea, încât – el însuşi mărturiseşte – a dat foc tuturor lucrurilor „lumeşti” ce îl puteau trage îndărăt din drumul nou (monahismul) pe care pornise. Printre ele, numeroase cărţi şi discuri de muzică simfonică. Acum, acest „ostaş al lui Hristos” desluşeşte tâlcuri ortodoxe la un clasic al literaturii ruse şi universale. Baştovoi decupează, din bogata operă a scriitorului rus, câteva povestiri care, în opinia sa, demonstrează că „Cehov iubeşte Biserica, el scrie ca un fiu al Bisericii”. Atrage atenţia totodată că exact acelaşi context şi aceeaşi „stare de fapt” coruptă („preoţi beţivi, neinstruiţi, murdari, preoţi opriţi de la slujbă pentru păcate sau habotnici care îşi omoară fratele pentru că a mâncat ulei în prima săptămână din Postul Mare”) l-a determinat pe Lev Tolstoi, un alt mare scriitor rus, să „desfiinţeze preoţimea în scrierile sale şi să părăsească biserica, pentru a-şi făuri un creştinism propriu, chiar o sectă proprie”. Vasăzică nu există un context anume care să ne justifice eventuala rupere de Biserică (de chiar rădăcinile vieţii, dacă Hristos = Biserica); de vină pentru dezbinări e numai şi numai atitudinea noastră trufaşă, lipsită de răbdare, de socotinţă.
Preotul bătrân din povestirea Sfânta simplitate şi preotul aproape imberb din Coşmarul ştiu să rabde, să aştepte, să nădăjduiască. Găsesc, în povestirea Scrisoarea, încă un personaj simpatic: un preot în vârstă (Anastasie) „oprit de la slujbă pentru păcate, beţiv, murdar” şi în general cu un look neîngrijit. Un personaj care însă înţelege că omul are nevoie nu de predici moralizatoare şi fariseice (aşa cum este gata să ofere – fără număr, fără număr – protopopul Feodor Orlov, în povestirea Scrisoarea), ci de iertare: „nu pe drepţi trebuie să-i iertăm, ci pe păcătoşi. Pentru ce s-o mai ierţi pe baba ta, dacă ea nu are păcate? Nu, tu iartă pe unul la care până şi să priveşti ţi-e scârbă..., da!”. Este ceea ce fariseii de-a lungul veacurilor şi puritanii de toate felurile au vrut să smulgă din canonul biblic: episodul cu femeia păcătoasă descris în Evanghelia după Ioan (Capitolul 8: 1-11). Cum adică, Hristos-Dumnezeu nu pedepseşte pe cea prinsă – spun fariseii – în adulter? El, Atotputernicul, Însuşi Dreptatea lumii, spune doar atât: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? (...) Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti.” ?! Practic, ceea ce propune părintele Anastasie este – din perspectiva orizontală, „lumească” - imposibilul. Iertarea (înţeleasă ca milă creştină) este – ne propovăduieşte ortodoxul din Cehov - punctul maxim la care poate ajunge inima şi sufletul unui om.
Ceea ce mă nedumereşte un pic este gândirea aceasta sigură pe sine care e-n stare să deosebeasca atât de exact grâul („ortodoxia” unui scriitor de talia lui Cehov) de neghină (restul convingerilor şi credinţelor sale). Asta poate pentru că sunt – cu inima – mai degrabă de partea acelui preot păcătos (care spune: „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul! Nu este mântuire întru mine”) decât de morga protopopului self-righteous care nu pregetă să mustre („Nici confortul, nici lumeasca bunăstare, nici studiile cu care te acoperi pe dinafară nu pot să ascundă chipul tău păgân. Cu numele tu eşti creştin, dar în esenţa ta eşti păgân, la fel de jalnic şi de nenorocit ca toţi păgânii, chiar mai jalnic, căci aceia, fiind păgâni ce nu-L cunosc pe Hristos, pier în neştire, pe când tu pieri pentru că, deşi ai o comoară, nu o preţuieşti etc.”)
Mă întreb dacă monahul Baştovoi ar mai fi savurat povestirile lui Cehov dacă nu aveau ca personaje embleme explicite ale Ortodoxiei creştine: preoţi (fie ei şi căzuţi) şi protopopi (fie ei şi impozanţi, bine hrăniţi şi severi), detalii la tipicul bisericilor răsăritene, la slujbele bisericeşti etc. Partea cea mai frumoasă însă e că literatura lumii e plină de pagini încărcate de mesaj hrănitor pentru cel ce are ochi de văzut şi urechi de auzit. Tot aşa cum muzica lumii este plină de armonii care întăresc fiinţa întru fiinţă. Că iată, un scriitor sensible, cu faimă universală, ca A.P. Cehov a scris astfel de pagini, fără să le eticheteze vreodată drept „literatură ortodoxă”. Nu pot pricepe (şi nici nu cred că îmi doresc asta) mecanismele de gândire ale celor care – asemenea pompierilor neofascişti din 451 Fahrenheit – ard cărţile sau spintecă tezaurul de frumos şi de armonie al lumii, delimitând cu o siguranţă de sine monolitică (faţă de care îmi rezerv dreptul să mă îndoiesc profund) ceea ce e „ortodox” de ceea ce e „erezie”, „sminteală” etc. Altfel spus: refuz să cred că „ortodoxia” lui Cehov poate fi adunată în paginile unui volum, că restul lucrărilor sale ar conţine tematici deşarte. Refuz să cred într-o singură literatură valabilă: „literatura ortodoxă”. De fapt, e vorba despre sărăcirea reducţionistă de sensuri a acestui cuvânt („ortodoxie”) ce s-ar traduce – largo sensu - prin dreaptă învăţătură, cuminţenie şi dreaptă socotinţă. În numele a ceea ce poate să însemne dreapta socotinţă, socot şi eu că „povestirile ortodoxe” ale lui A.P. Cehov şi ale scriitorilor acestui pământ (şi, la fel de bine, ale compozitorilor, artiştilor plastici, cineaştilor etc.) sunt – slavă cerului! - mult, infinit mai numeroase, mai colorate, mai diverse, mai polifonice decât ne lasă să credem dogmaticii şi puritanii de serviciu de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Un western parodic & esopic

Pe unii îi hrăneşte retorismul naţionalist, „epopeea naţională” ilustrată cinematografic: filme cu haiduci justiţiari, cu nemuritori şi comisari. Un ziar de mare tiraj a scos toate aceste filme în format DVD şi le-a comercializat. Cu câteva săptămâni în urmă ceva îmi spunea că, după epuizarea acestor pagini de maculatură cinematografică (impregnate de patriotism pompieristic, de şabloanele epigoniste ale filmelor de acţiune americane pe care le copiază), le va veni rândul şi acelor filme româneşti meritorii, prea puţin difuzate. M-am gândit atunci – dacă tot se poartă comercializarea serialelor (Şaptecai, Mărgelatu, Comisarii, B.D.-urile etc.) – că o să ajungă la rând şi seria Ardelenilor. Pe 5 decembrie a apărut, iată, primul episod: Profetul, aurul şi ardelenii (regia Dan Piţa, 1978). L-am urmărit cu acelaşi interes ca prima oară. Şi cu un plus de duioşie - unii dintre actori (Clodi Berthola, Vasile Niţulescu, Victor Ştrengaru, Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu-Moldovan etc.) s-au mutat la ceruri. Dialogurile (Titus Popovici) îşi păstrează savoarea, umorul şi prospeţimea. Muzica (Adrian Enescu) izvorăşte parcă din peisajele exotice filmate de Nicolae Mărgineanu şi Anghel Deca în munţii noştri. Sigur, la un moment dat poate părea obositor, derutant şi nesatisfăcător genul numit struţo-cămilă, pentru că, dincolo de schema filmului western se ascunde altceva: un film despre manipulare şi brainwashing. Ce altceva vor să facă Mister Waltrope (pastorul mormon cu 16 neveste, potrivit religiei lui) şi clica lui cu minerii pauperi, culegători de pepitas (ce n-apucă să se pricopsească deoarece pofta de îmbogăţire a Profetului moralist n-are limite) decât ceea ce au făcut şi – vorba unui film românesc – „şobolanii roşii” cu „talpa ţării”: îndoctrinare şi uniformizare, prin aservirea justiţiei şi poliţiei locale, a cultului local intereselor meschine ale unor autoproclamaţi chosen few. Câteva cadre cu aceşti underpriviledged „umiliţi şi obidiţi” din filmul lui Piţa sunt pătrunse de un fior grav. Astfel, Profetul, aurul şi ardelenii oscilează între parodie western şi – pentru cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit - film de (mascată, esopică) atitudine civică faţă de „dreptatea în lanţuri” din epoca „multilateral dezvoltată şi a înaintării României spre comunism”, faţă de puritanismul totalitarist în general.

R.I.P. Anca

Mă îngrozeşte sfârşitul violent al lui I. P. Culianu. Printr-o sinapsă involuntară mi-am amitit de sfârşitul violent (în 1985) al unui alt om de excepţie: arhitectul Babu Ursu. Mi-am amintit de el şi aseară, când am revăzut Dreptate în lanţuri (1984), unde erau câteva scene în care apărea un parvenit din stirpea lui Tănase Scatiu şi Dinu Păturică, o canalie ce-a ajuns să lucreze pentru justiţie ca informator şi hit man ca să i se „spele” dosarul. Pe când Dan Piţa îşi turna filmul, Babu şi alţii asemenea erau schingiuiţi în temniţe şi trăiau pe propria piele starea de dreptate în lanţuri.

Aflu azi din presă despre decesul (oarecum aşteptat) al simpaticei Anca Parghel, al cărei videoclip melodios şi electrizant ne-a încântat anul ăsta: Brasil.

Narrow mindedness

Azi, la cinematecă n-am reuşit să prezint – aşa cum mi-am propus – Copacul dorinţelor / Natvris khe (1976, în regia lui Tenghiz Abuladze), ci filmul pe care l-am pregătit pentru săptămâna viitoare şi l-am avut la mine ca back up: Dreptate în lanţuri. Publicul a fost mai puţin numeros ca în alte dăţi. Unii au ieşit din sală în timpul proiecţiei. Alţii (vreo 20) au rămas şi, câtorva chiar le-a plăcut. Sigur, nu şi moraliştilor, puritanilor şi evlavioşilor de o denominaţiune (religioasă, politică) sau alta. La sfârşit, o doamnă în vârstă a zis că filmul a fost prea dur, că îi tulbură, vezi Doamne, drumul spre mântuire. Am întrebat-o dacă Biblia nu i se pare cumva prea dură. A, Vechiul Testament? – zice ea. Nu, zic, Biblia în ansamblul ei. A dat-o cotită (s-ar pricepe de minune la studii bizantine): că ea are câteva versete care-o consolează, că ea are duhovnic şi acela i-a spus că Biblia nu poate fi înţeleasă de mintea omului şi de aceea omul nu se cade s-o citească, pentru a nu se sminti etc. ... O domnişoară de 21 de ani, deghizată-n Santa Clause (ca să-şi bucure colegii cu cadouri) şi studentă - nota bene - la teologie, a zis că n-ar dărui, ca Santa, nimănui acest film. E urât, a adăugat ea. De ce e urât? – am tras-o de limbă. Pentru că un personaj şi-a pus capăt zilelor. Ce îndrăzneală pe regizor!... Când am întrebat-o dacă Biblia i se pare urâtă pentru că Iuda s-a spânzurat, a negat. Nu, zice ea, pentru că sunt destule alte lucruri frumoase acolo. Ca şi cum Dreptate în lanţuri (un film ce are şi el destule lucruri frumoase, închegate de un regizor aflat aproape de apogeul său artistic: Dan Piţa) ar face reclamă la sinucideri şi la sinucigaşi. Ca şi cum n-ar avea o secvenţă (ce poate fi citită cu folos în „cheie duhovnicească”) în care un preot bătrân, „vechi de zile” (Vasile Niţulescu) spune că astfel de păcate (precum sinuciderea) au o taină pe care omul n-o poate pătrunde şi ale căror consecinţe rele omul nu le poate şti. De aceea refuză (chiar şi îmbiat cu bani) să facă slujbă de îngropăciune pentru cel ce şi-a curmat viaţa. Fata – înainte de a ne despărţi, când şi-a luat rămas bun de la noi cu un „Săru' mâna!” - a mai adăugat: Ostrov, da, ăla film fain... Culianu evergreen: „Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată”. Acest tip de raportare la cele sfinte mi-a amintit involuntar de Jesus of Montreal. Acolo, un preot romano-catolic (cu viaţa lui personală, cu secretele şi minciunile lui) apără ignoranţa enoriaşilor şi, în ultimă instanţă, nevoia lor de idolatrie, de pietate dulceagă, de ilustrare şi festivism, de paradă religioasă. Ori, în savurosul (şi zguduitorul) film al lui Denis Arcand, grupul de actori neconformişti (conduşi de Daniel Coulombe) tocmai asta doreau să dărâme cu remixul lor la povestea Patimilor: prejudecăţile, bigotismul, îngustimea de spirit, prostia în ultimă instanţă. Prostia care – vorba lui Oscar Wilde: there is no sin except stupidity – este singurul păcat al omului. After all, the narrow path isn't the same with narrow mindedness...
...După fiecare proiecţie organizată sub umbrela ASCOR-ului mă întreb: What on earth am I doing here? Wouldn’t it be better to quit? Dar mă gândesc că vin – din fericire – şi tineri (sau mai puţin tineri) care – fără prejudecăţi, fără să fie brainwashed - vor să vadă un film, vor să-şi hrănească (şi) cu astfel (mai ales cu astfel) de filme – „vechi”, clasice, thought provoking ­– dragostea de cinema. De cinema înţeles ca (re)trăire, ca imaginare a unui timp mitic, magic, restaurator.

Just turned 40, how cool is that?

În Păcatul împotriva spiritului (cea mai recentă achiziţie de la Cărtureşti), I.P. Culianu se ocupă, în câteva studii (plasate la sfârşitul volumului) de fundamentalism şi, stricto sensu, de varianta sa autohtonă, ortodoxismul, aşa cum l-au definit şi practicat – aminteşte Culianu – Nichifor Crainic, Nae Ionescu & co., producători, susţine autorul, de „o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată”. „Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei – afirmă Culianu în 1990, cu puţin înainte de asasinarea sa - nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată”.
De la Cărtureşti am mai ales şi recent publicatul volum Horaţiu despre Mălăele – excelent ilustrat cu diverse caricaturi, fotografii inedite şi lucrări ale autorului, cu nişte pagini memorialistice (agreabile, dar parcă fără...greutate).
Şi încă ceva: la tarabele de newsagents zăresc – semn că şi în România mai e loc de speranţă - primul număr al unei reviste apărute în condiţii grafice excelente (ce oferă ca bonus un CD gratuit cu highlights din compozitori clasici) căreia îi doresc viaţă lungă: MC- Muzică clasică.

P.S. Câţiva amici de aproape şi de departe, rude (my cousins, my aunt), familia desigur m-au felicitat încă din ultimele ore ale celui de-al 39-lea an al meu. Mai întâi a fost Ondrey, cehul simpatic interesat de cinematografia românească (a pus pe picioare un site ceh dedicat filmelor româneşti, cu filmografii ale regizorilor şi actorilor). Apoi, right after midnight, chiar după ce mi-am schimbat solzii pentru a 40-a oară, sună la telefon Dan Voinea. Am lăsat computerul on şi The Painter Man a crezut că sunt încă în faţa monitorului. Eu însă aveam o voce groasă şi abia îngâimam vorbele. Raluca şi – în repetate rânduri, pe tot parcursul zilei de miercuri – Theodor au fost următorii. Apoi mama, my in-laws and Raluca’s uncle&his wife. Oana Bica & Marius Mircea mi-au amintit şi ei că time flies. De la Bucureşti, Adrian Enescu mă întreabă cum mă simt, ce vârstă am (iar eu mi-am amintit de o mai veche discuţie de-a noastră pe când ne plimbam prin Piaţa Unirii din Timişoara, discuţie încheiată cu vorbele no country for old men) şi-mi doreşte să descopăr şi alţi oameni decât cei despre care sunt acum gata să vorbesc (mesajul său s-ar traduce: Broaden your „band”, mate!). Câteva ceasuri mai târziu, magicianul sunetului sintetizat îmi scrie pe mail: „Mariane, încă o dată LA MULŢI ANI !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!ae.” Tot din Bucureşti, Pildit (one of my blog’s followers) îmi urează: „La mulţi ani, Marian! Să fii fericit şi să ţi se îndeplinească toate dorinţele (sau cât mai multe :) Şi să scrii în continuare despre multe filme bune!” Un gând reconfortant şi de la fostul meu elev, Florin (din Cluj): „...e cazul să-ţi uram La Mulţi Ani!, cu mulţumiri pentru 'piesele de puzzle' de pe acest blog. P.S. Te invidiez pentru alaiul de prieteni cu care te-ai înconjurat :) Keep up the joyful spirit!” Tot din oraşul de pe Someş, Lia îmi trimite şi ea un semn de forget-me-not. Din grădinile Luxembourgului, Anne: „Un peu tard, mais très heureux anniversaire Marian” Din Austria, amicul Horea (studiază acolo arhitectura, e amator de muzică adrianenesciană şi de filme româneşti bune) îmi transmite pe mail – ca şi Emanuela şi (nicio legătură între ei) Manuel - „La mulţi ani”. Amicul meu ortodox(ist), Ovidiu Cioaia, preferă să mi se adreseze în engleză, cu „Happy birthday!”. Sunt surprins de SMS-ul primit de la Pr. Valerian, care – pe lângă urarea de „La mulţi ani întru Hristos!” - îmi strecoară inevitabil şi-un sermon in a nutshell: „Viaţa este indescriptibil de absurdă şi odioasă dacă nu este închinată Sfintei Treimi”. Nu-i pot răspunde altfel decât cu „Amin”, dar in my reply îi mulţumesc pentru frumoasele-i vorbe, fără nicio formulă ortodoxă sau ortodoxistă. Nu se lasă, ci-mi mai trimite un epilog ortodox: „Şi lui DUMNEZEU pt. toate." D-na dr. DP m-a cadorisit şi ea cu a little present. După-amiaza au trecut pe la noi Maronel şi Ondinel (cu a little something for everyone şi o miniatură pictată de Ondine pentru mine), care au predat „ştafeta” vizitei Codruţei şi lui Darian. Theodor şi cu Darian – as always - au interacţionat ca fraţii (ca fraţii buni şi nedespărţiţi). Cu Codruţa am apucat să mai stăm un pic la taifas. Seara am auzit-o la telefon (ca de fiecare dată pe 3 undrea) şi pe d-na Felicia – fostă colegă de facultate cu mama, de a cărei companie plăcută îmi amintesc adesea. Claudiu şi Tatiana au trecut şi ei pe la noi după 10 p.m. ...

Mircea Veroiu – între oglinzi paralele

Inundaţiile din Ardeal, din 1970, au prilejuit unor cineaşti abia ieşiţi de pe băncile şcolii (Mircea Veroiu, Dan Piţa, Iosif Demian, Roxana Pană, Stere Gulea, Dinu Tănase ş.a.) să participe la realizarea unui documentar colectiv, numit metaforic Apa ca un bivol negru - „film grav şi calm – scrie teoreticianul de film George Littera – care asociază exactitatea reportericească cu pasiunea reflecţiei, documentul crud cu vibraţia lirică, descrierea voit rece a faptului cu emoţia copleşitoare a confesiunii, constatarea cu implicarea”.
Unde şi cum l-am descoperit pe Mircea Veroiu, regizor-auteur cu o filmografie – în general - unitară (decupaj riguros, acurateţe stilistică, rafinament filmic) în diversitatea ei? Poate prima întâlnire cu un opus de-al său a fost la TV, prin 1978, când am văzut Dincolo de pod (1976), film apreciat de Eva Sârbu ca „un regal de frumuseţe plastică, o minunată galerie de tablouri vivante, o superbă victorie a imaginii...o tratare romantică nu romanţioasă, tragică nu dramatică” a romanului clasic Mara de Ioan Slavici. Tot pe la sfârşitul anilor 70 (1979, cred) aveam să-l văd – ca actor - în Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus), în rolul legionarului pus să-l lichideze pe Caratase (Toma Caragiu), dar şi în ostern-ul rusesc Vooruzhyon i ochen opasen / Înarmat şi foarte periculos (alături de actriţa Maria Ploae). Şi tot atunci, la TV, am văzut – singura data – Şapte zile (1973) – debutul în lung-metraj al regizorului, alături de doi dintre viitorii săi colaboratori de cursă lungă: operatorul Călin Ghibu şi compozitorul Adrian Enescu - aflaţi şi ei, atunci, la primul film. Această opera prima este „un film de bravură regizoral-imagistică, pe o tramă de spionaj industrial” (Bujor Râpeanu), primit cu asprime şi ironie de către critică. I se impută „puţinătatea pretextului dramaturgic”, apreciindu-i-se „investiţia de profesionalism pe care o probează realizarea”. Mânia (1978) s-a dorit o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907, dar – afirma Mircea Veroiu – „a fost singurul meu film cu adevărat nereuşit...în care nu există fond, ci numai formă” şi Hyperion (1976) - o dramă care, scrie Florian Potra, aduce în discuţie „impulsurile mitului şi ipotezele SF” - sunt cele mai puţin închegate filme ale regizorului din perioada ante-1989.
În 1979 Veroiu ecranizează loosely ­câteva teme şi situaţii din opera lui Camil Petrescu (în principal romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), dar pelicula (Între oglinzi paralele) este întâmpinată cu răceală de critică: „Filmul nu are, dincolo de datele factologice, niciun punct de contact cu starea de spirit sau psihologia personajelor şi nici cu genul artistic al operei la care se face trimitere” (Valerian Sava). A urmat, în 1980, Artista, dolarii şi ardelenii - seria a doua a serialului început şi încheiat de Dan Piţa, primul film de Mircea Veroiu cu succes de public. Dacă – scria Eva Sârbu – primul episod al serialului (Profetul, aurul şi ardelenii) „bubuia de viaţă, de haz, de fantezie şi dinamism, cel de-al doilea e conceput într-o dispoziţie mai domoală, mai curând lirică decât dinamică, mai mult atmosferă decât pirosferă”. La Semnul şarpelui (1981) am remarcat atunci – dincolo de evidenţe (interpretările antologice ale Leopoldinei Bălănuţă, Mircea Albulescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Dorel Vişan, Ion Vâlcu), de story (by Mircea Micu, prelucrând teme din romanul său Patima, ce surprinde fair enough o perioadă revolută, aceea de la mijlocul veacului XX: „sfârşitul vremurilor vechi” şi „facerea lumii noi”) - muzica lui Adrian Enescu şi baladele interpretate de Radu Gheorghe. Am reţinut inteligentul remix al piesei „Bine c-a-nfrunzit pădurea”, pe care-o ştiam într-o variantă folk.
Exerciţii de stil construite pe nişte poveşti schematice, conjuncturale, politically correct, aveau să fie Aşteptând un tren (1982) - prima colaborare cu un alt remarcabil director de imagine: Doru Mitran, înnobilată de câteva regaluri interpretative: Răzvan Vasilescu, Mircea Diaconu, Maria Ploae, Petre Gheorghiu - şi Să mori ranit din dragoste de viaţă (1983) – cu acelaşi director de imagine (Doru Mitran) şi câţiva actori buni de pus pe rană: Claudiu Bleonţ, Gheorghe Visu, Mariana Buruiană, Marcel Iureş, Dragoş Pâslaru, Tora Vasilescu. Anul 1983 îl găseşte, iată, pe Mircea Veroiu într-o formă regizorală de zile mari. O nouă premieră poartă îi poartă semnătura: Sfărşitul nopţii – un film pe cât de simplu (dar nu simplist), pe atât de adevărat, cu o excelentă combinaţie de culoare (ultima secvenţă) şi alb-negru (restul filmului), ca în Andrei Rubliov. Un dialog esenţializat, multe personaje secundare ce nu se uită uşor şi datorită actorilor (Mariana Buruiană, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Adriana Şchiopu, Ion Vâlcu). În fine, e demnă de lăudat „acrobaţia” lui Veroiu: pornind de la un subiect care – no doubt about it - ar fi fost povestit cu totul altfel (mai „cinic”, mai „muşcător”, mai „naturalist”) de un regizor sensibil la ritmurile şi umorile balcanice, Veroiu preferă să vorbească despre posibila prietenie dintre un procuror (Mircea Diaconu) şi un vatman (Gheorghe Visu, într-un rol din acelaşi registru cu Puştiul din Faleze de nisip). Amândoi sunt nişte „dezrădăcinaţi”, nişte misfits, tineri veniţi în capitală de undeva de la ţară, iar filmul surprinde strădaniile acestui procuror cumsecade (da, există şi aşa ceva!) de a-l salva pe nefericitul vatman - presupus vinovat, pentru ca a omorât un baiat cu tramvaiul, chiar pe zebră - de la ani grei de puşcărie, deruta vatmanului rămas fără slujbă, fără loc în căminul de nefamilişti şi ajuns la discreţia unui pimp amator de timbre rare (Cornel Patrichi). Aproape orice alt regizor ar fi preferat sau partea moralizator-juridică sau cea „picantă” a poveştii. Veroiu se distanţează de ambele şi bine face. Este atent mai degrabă la nuanţe, izbutind – ca în puţine alte cazuri, în cinematografia românească – personaje adevărate atât din mediul celor care „apără legea”, cât şi din mediul lumii interlope. Resursele poetice ale regizorului Veroiu aveau să mai funcţioneaze – o vreme - din plin.
Din anii 80 datează şi Adela (1985) – inspirat din romanul omonim de Garabet Ibrăileanu, „un film – scrie Eugenia Vodă în Cinema şi nimic altceva - gândit şi împlinit cu fineţea pe care o presupune orice gen miniatural”. Umbrele soarelui (terminat în 1986, dar interzis – pentru că regizorul a rămas în occident – până în 1988) a fost şi el - chiar dacă nu pe deplin (datorită unei prea apăsate tuşe ideologice) – o mare bucurie. A reîntâlnirii cu un plastician de frunte (operatorul Anghel Deca, a cărui imagine combină armonios filtrele de atmosferă, prim-planurile, unghiurile insolite de filmare etc.), cu muzica lui Adrian Enescu (ale cărei sonorităţi electronice sunt parte importantă din sufletul şi emoţiile personajului principal interpretat de Dragoş Păslaru), cu câţiva mari actori: Leopoldina Bălănuţă, Ilarion Ciobanu, Ana Ciontea, Ecaterina Nazare, Valentin Uritescu.
Am văzut – en fin - Nunta de piatră (1972) şi Duhul aurului (1974), regizate de Mircea Veroiu în co-regie cu Dan Piţa şi filmate de Iosif Demian, abia în 1990. Pe atunci, TVR (supranumită, conjunctural, „liberă”) difuza săptămânal opus-uri ce se pot (re)vedea acum numai în cinemateci. Primite cu elogii de critica românească, apreciate şi pe plan internaţional, cele două filme (fiecare în câte două părţi: Fefeleaga şi La o nuntă, respectiv Vâlva băilor şi Lada) inspirate din povestirile lui Ion Agârbiceanu suprind lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor, la începutul secolului XX; prezentate (pe la mijlocul anilor 80) într-o retrospectivă a filmului românesc din Canada, ele stârnesc admiraţia criticului Pierre Véroneau: „...două filme de o foarte mare măiestrie, dacă nu cele mai importante, cel puţin două din cele mai personale ale anilor 70 din România: este evident stilul folosit, accentul pus pe frumuseţea vizuală şi delectarea ritmică corespunzătoare dramelor ţărăneşti pe care cei doi regizori le aduc pe ecran sau poate factorilor culturali naţionali, culturii populare pe care o degajă. Sunt două filme despre identitatea culturală românească pe care o cauţi în muzică (Dan Andrei Aldea & Sfinx, Dorin Liviu-Zaharia), în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj. Sunt filme de o mare calitate şi fără compromisuri comerciale.”
Somnul insulei (1994) – film ce se vrea psihologic, însă e prea declarativ, prea retoric - a fost prima dezamăgire de proporţii, augumentată de Craii de Curtea veche (1995) şi Femeia în roşu (1997). Toate trei însumează un deplorabil glissando, următor reîntoarcerii regizorului în ţară, imediat după 1989...Îmi amintesc că l-am întâlnit pe Mircea Veroiu in the flesh de două ori. O dată, prin 1994, pe coridoarele Studioului de Film Solaris. M-a salutat ducându-şi protocolar mâna în dreptul pieptului stâng, aşa cum va fi fost gestul său uzual de salut. L-am revăzut apoi – câţiva ani mai târziu - prin fereastra de la Pizza Hut, în Piaţa Romană. Era la o masă cu soţia lui, actriţa Elena Albu. De atunci, de fiecare dată când ajung în Bucureşti şi merg la o pizza acolo arunc o privire la acea masă de lângă fereastră şi – I just can’t help it - mă gândesc la el, la ei. Păcat că a obosit aşa repede, că s-a stins – ca artist, ca cineast – înainte de a se stinge – biologic - ca om. Că – scrie Iulia Blaga – „şi-a pierdut vîna şi n-a putut rezista schimbării de paradigmă”. Dar – cine ştie - poate că aşa i-a fost lui „bioritmul”...

RO Day

Duminică la ora şase am fost – toţi trei + Oana – la un recital de pian şi orchestră, în cadrul Concursului Internaţional de Pian „Ella Philipp” (ediţia a doua). În sala de la Capitol a venit iarna. Cele două radiatoare de pe scenă n-au făcut faţă în ditamai sala de concert. S-a cântat Concertul în sol major de Maurice Ravel (solistă: Fei Ren, Anglia), Concertul nr. 1 în mi bemol major de Fr. Liszt (sol. Ionuţ Alexandru Hergane), Concertul nr.2 în sol minor, op.16 de Serghei Prokofiev (sol. Lukovac Sanja) şi – cireaşa de pe tort: Rapsodia pe o temă de Paganini, op.43 de Rahmaninov. Apoi am plecat toţi patru la pizzeria „Kontiki”.
Luni la prânz am fost – toţi trei + Bunicul şi Buni – la zoo. Impresionante schimbări faţă de ceea ce era acolo prin 1995, când o vizitam destul de des, având serviciul aproape (la Liceul Silvic): penurie de animale, design ambiental zero. Acum însă totul e altfel: spaţiul a fost reamenajat from scratch, s-au zidit ţarcuri pentru diverse animale (urşi, căprioare, canguri, struţi, iepuri, lebede albe şi negre, raţe, păuni etc.), s-a construit (de către unguri) un spaţiu de joacă pentru copii. E altceva. Ca bonus am avut parte de o zi însorita şi cu temperaturi medii, propice plimbării.
Seara, aflu din TV Mania, TVR a programat de ziua românilor două filme româneşti. Pe TVR1, filmul lejer (excelent filmat în culori de Vivi Drăgan Vasile, remarcabil interpretat de „monştri sacri” ai scenei şi ecranului: Tamara Buciuceanu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Tora Vasilescu, Coca Andronescu, Ileana Stana-Ionescu etc., însă regizat fără vlagă, fără viziune de Horia Popescu) Cuibul de viespi (1986). Pe TVR2, filmul lui Lucian Pintilie (magistral gândit şi regizat de Lucian Pintilie, excelent interpretat de George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Niki Wolt, George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Ileana Popovici etc., admirabil filmat de Sergiu Huzum în alb-negru, viguros scris de Horia Pătraşcu) Reconstituirea (1968), la o oră – culmea! – accesibilă (19.30 aprox.). Este preferinţa no.1 a criticilor români de film, un opus-mărturie pentru o epocă totalitară („era ticăloşilor” – vorba lui Marin Preda), exclusivistă, intolerantă, lipsită de fair play.

Joint celebration

Staurday night (well tempered) fever was the code name for my and Claudiu’s joint birthday celebration (Claudiu’s birthday was on the 28th, and I am about to turn 40 very soon) at „The Oak” restaurant (15-ish km away from Timişoara, on the outskirts of a dendrologic park). The location of our get together was exquisite: furniture, design, services were irreproachable. Some chill out pop songs went on and on, but we didn’t mind that, as they were quite nice and relaxing.
There were 12 of us (Oana said we were some sort of apostles by the number) and we had a big table on the first floor. In fact, the whole floor was ours for about four hours. The eldest presence was my ex-teacher, TG (35 years older than me), who said he was delighted to be among us. Theodor (34 years younger than me) was the youngest one. I happened to be the second eldest one there. So, apart from the three of us, were Claudiu & Tatiana, Michelle & Cornel, Oana & Alex, Octavian & Marius. I was showered with presents as soon as we reached the lounge, so I didn’t have much time to brood the problem of my ageing. I got some nice shirts and a sleeveless pullover (from C&T and M&C), a book on the fabulous theatrical performance of Goethe-Purcărete-Şirli-Manţoc’s Faust we had just seen in Sibiu (from O&A), a book called The Meaning of Icon by Nikolai Tarabukin and a card comprising a sermon in a nutshell, saying that my good wishes be granted so that I will be granted the blessings of salvation (from MM), and a bottle of fine red, red wine stay close to meeee etc. (from OC). We gave some little presents, too. I think I surprised Claudiu with a dictionary of the marine (he later started devouering as he was having supper). Two 2009 calendars reproducing fine Orthodox icons painted by Georgios Kordis went to C&T and M&C respectively.
We couldn’t miss talking a little about politics in the end, as Romanians elect a new parliament on the 30th, the Sunday of St. Andrew, the First-Called Apostle. We admitted that never before have we been so confused about who to vote for.

Zile fierbinţi

Zile fierbinţi, de final de campanie electorală în România. Altminteri, mercurul din termometre se face mic, uneori sub valoarea zero. Pe străzi, afişe peste tot. Portrete cu politicieni ce râvnesc să ajungă la ciolan, lozinci, zâmbete false, degete îndreptate spre tine, cel care le priveşti mutrele în posterele-icoane. Mă gândesc, involuntar, la un alt „afiş electoral”: patetica reprezentare din aproape toate bisericile cu un Iisus în culori glamour, cu faţa melodramatic întristată şi mâna-i întreptată spre piept. Piept care e seethrough, astfel că-i vezi inima sângerândă, înconjurată de o coroniţă de spini. Unul dintre afişele electorale din această campanie (mai posacă decât toate de până acum) mi se pare chiar agresiv. Un anume domn îşi face reclamă cu următoarele atribute: naţionalist, ortodox (of course), heterosexual, alb. E dintre aceia care-şi revendică iubirea de moşie mai abitir ca toţi. Şi – pentru că e hotărât - va ajunge „acolo sus” dacă perseverează...
Cu câteva săptămâni în urmă ne aflam în Bucureşti cu ocazia concertului susţinut de Jean Michel Jarre. Ne plimbam printr-un parc din centrul capitalei. Una din fostele case ale protipendadei şi elitei politice din perioada interbelică – azi achiziţionată de un cuc (aflu, ieri, în troleibuz, de la un domn ce făcea politică în gura mare, că – asemenea păsării ce-şi cântă numele - se numeşte cuc acela care nu-şi face casă pe pământ, ci dă pe alţii afară din casă pentru a locui unde aceia, prin muncă, îşi făcuseră cuib) – are o curte cât un stadion ce dă în bulevard. La câţiva metri de trotuar tronează o cruce imensă şi un Hrist răstâgnit...
E Post. Ispitele – ne comunică printr-un scurt şi pedagogic SMS Pr. Valerian – sunt multe. Credinţa şi dorul de ţară (nostalgia aceea – vorba lui Tarkovski – pe care o resimţi şi când eşti at home şi când eşti abroad) sunt două din cele mai înalte piscuri la care poate ajunge sufletul unui om. Şi trebuie păstrate neprihănite, neotrăvite de resentimentele cu care naţionaliştii şi impostorii - de ieri, de azi, din totdeauna - ne pot contamina.

Ikon

Cartea Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement, enunţă (a câta oară?) şi apără teza pur ortodoxă a semnificaţiei icoanelor in ecclesia: obiecte de cult, „intermediar” (unul dintre) ce face legătura între om şi prototipul după care – conform textului din Cartea Facerii – omul a fost creat (in the image and likeness of God). Icoana, mai spune autorul, trebuie să respecte (cu stricteţe!) anumite canoane, pentru a fi cu adevărat ceea ce este menită să fie: Scriptura în culori. Până aici totul e perfect, sublim...doar că, în practică – aici mintea mea se opreşte şi se declară neputincioasă a pricepe: cum e posibil, ca ortodox supărat pe Apus ce te afli, să „creşti la sân” (să cultivi, să propagi) taman ceea ce, în teorie, condamni mai abitir: umanismul şi renascentismul păgân, pictura romantic-naturalistă, evlavia exacerbată, legalismul – lucrurile stau rar, foarte rar astfel (ca în cartea lui Puhalo &co.) şi un asemenea ortopraxis lipseşte – vorba lui Caţavencu – cu desăvârşire. În bisericile ce se vor ortodoxe, desigur. Cel mult întâlneşti un melanj de artă autentică („transfiguratoare”, „ca la carte”) şi de kitsch, cu mult inferior reprezentărilor picturale necanonice (dar mai rafinate, totuşi) din bisericile occidentale. (Iar excepţiile – vezi mănăstirea Şinca Veche, de exemplu - confirmă regula.) Prin urmare, cui se adresează o astfel de carte ca aceea numită mai sus? Celor care ştiu să „facă diferenţa” în orice caz? Celor cărora nu le pasă de nuanţe, de accentuarea sau – dimpotrivă – minimalizarea detaliilor „realiste”, „naturaliste” (aşa cum se întâmplă în iconografia bizantină)? Celor cărora, au contraire, le pasă, dar vor decât şi numai reprezentări edulcorate, ochi daţi pios peste cap, inimi sângerânde şi înconjurate de un gărduleţ de spini, un deşt îndreptat înspre aceea inimă sângerândă chiar de către protagonistul tabloului cu pricina? (Scandalul mediatic stârnit în România (datorită, se înţelege, unor presiuni politice) de acel dascăl de filosofie (pare-mi-se) pe tema icoanelor din şcoli pune problema greşit din capul locului. În şcolile româneşti nu sunt numai icoane. Pe pereţii sălilor de clasă atârnă mai ales kitschuri, reprezentări dulcege ale unei arte bisericeşti „populare”, „evlavioase”. Ori gustul pentru astfel de imagini, filme (vezi telenovelele, sau producţiile glamour), sau muzici (vezi manelele aici la noi, sau muzica de tip country prin alte părţi) e greu de dezrădăcinat din sufletul maselor.
După toate teoretizările, dilema rămâne: Ce este o icoană? Cine are nevoie de icoane? Totul e să nu devenim iremediabil (filo-)statisticieni, că altfel ne-am lăsa de meserie într-o clipită: ce decide vox populi (şi, îndrăznesc să spun, chiar şi – nu puţini - păstori ai poporului) indică, hoplessly, spre un peisaj grim.

Evrika!

De câteva zile mă tot gândesc la cum – în calitate de DJ sau de VJ sau, şi mai bine, de DVDJ – voi prezenta Pas în doi publicului cinefil adus de A.S.C.O.R. într-un amfiteatru al UVT la cinematecă. Mai ales că vine imediat după Ostrov ­– filmul cult al spectatorilor pravoslavnici (pentru că aşa au decis duhovnici, monahi, preoţi etc. - more or less illiterate în materie de cinema – iar „fiii lor duhovniceşti” fac ascultare şi se conformează, uitând ori neştiind - că înainte de Ostrov există – chiar există! – multe bucurii cinematografice). Stăteam de dimineaţă cuminte pe scaunul dintr-o frizerie foarte cosy când – asemenea lui Arhimede în cada sa din abie – îmi venea şi mie să strig: Evrika! atunci când mi-a venit ideea, sper, salvatoare. Firul (firicelul) de legătură cu moralizatorul şi educativul film al lui Pavel Lunghin (prezentat la UVT acum şapte zile) ar fi trimiterea biblică la Abel şi Cain. Nu întreba cu subtext – în Ostrov - monahul Anatolie pe iconomul mănăstirii de ce l-a ucis Cain pe Abel?
Pas în doi propune, e drept, această paralelă (a kind of loose reference) cu binecunoscutele personaje biblice. Este un film – ambiguu şi tulburător - despre prietenie, despre dorinţa aprigă – dar şi teama paralizantă - de a forma un cuplu, despre încercările dintr-o prietenie şi dintr-o căsnicie (filmul se chema, în perioada de lucru, Nefamiliştii). Despre – în fine – a fi dintr-o bucată şi „ţăran” (curat sufleteşte) pe dinăuntru (dar a te întemeia astfel şi a-ţi găsi rostul în viaţă) şi a fi prefăcut, sofisticat, „intelectual” (risipindu-te şi zdrobindu-te astfel). Este, nu mai puţin, filmul unei uzine din România anilor 80, când libertatea de exprimare (vezi coşmarul personajului Ghiţă, vezi mărturisirile sale de sub duş – secvenţe cenzurate înainte de 1989) era ca şi inexistentă, iar oportuniştii – vezi personajul magazionerului Iulian - făceau (atunci ca întotdeauna) carieră. Filmul lui Piţa mai propune o muzică de o gravitate copleşitoare (dar şi – în secvenţa discotecii - de o frenezie electrizantă), scrisă şi interpretată la synthesizer de Adrian Enescu, căreia îi sunt suprapuse câteva citate muzicale din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn. Imaginea lui Marian Stanciu este mereu surprinzătoare: unghiuri de filmare insolite, filtre de imagine, lentile deformatoare etc. provoacă spectatorul să descifreze starea şi nuanţele fiecărui cadru. Secvenţa de la final este apoteotică. Personajul (prăbuşit şi învins de propria nehotărâre) este scăldat de lumina formată din luminiţele aflate deasupra fiecărei uşi, pe un întunecat hol de cămin de nefamilişti. Ceea ce se vede este ca un ocrotitor înger de lumină în formă de cruce şi, în centrul lui, personajul îngenunchiat de neputinţa de a alege o cale în dragoste.

O seară la operă

De dimineaţă am trecut pe la dl. prof. Cornel Ungureanu, la redacţia Orizont. L-am găsit neschimbat şi la fel de tânăr la suflet, după aproape 15 ani în care ne-am văzut doar cu intermitenţe. Mi-a dăruit un volum (Despre regi, saltimbanci şi maimuţe) în care adună diverse amintiri cu mai mulţi prieteni. Printre ele, şi episodul numit „Trident” – un proiect din 1993, eşuat datorită dispariţiei neaşteptate a celui care se dădea drept nabab local, interesat să pună pe picioare un fel de Cinecitta în Timişoara. Ţin minte că mi-a propus şi mie să colaborez atunci (pomeneşte despre asta şi-n cartea d-sale), când aveam să-i întâlnesc pe Geta Medinschi (azi, scenograf la TNT) şi pe Dorin Davideanu (fan de literatură SF) – ei urmau să se ocupe de grafica şi tehnoredactarea unei revistei de film ce n-a mai apărut.
Seara am fost toţi trei (alături de mama şi de my in-laws, de Oana şi Tatiana) la opera Gianni Schicchi de Puccini (în montarea-eveniment a regizorului Silviu Purcărete), cu trupa Operei Maghiare din Cluj. Purcărete în sine este un eveniment ce nu putea fi ratat. Pur şi simplu it won’t do to miss such an event. Cu câteva săptămâni în urmă mi-a atras atenţia afişul spectacolului şi am decis că trebuie să-l vedem neapărat. Cele (aprox.) 75 de minute de show au fost un adevărat treat. They’ve been worth every minute. Subiectul mi-a amintit de Enigma Otiliei (lupta pentru moştenire în urma decesului unui VIP), dar (pentru că Silviu Purcărete este deja - şi nu de ieri, de azi - un brand; în regia lui am mai văzut: Danaidele, Fedra, Orestia, Cumnata lui Pantagruel, iar mai recent Faust) ceea ce a impresionat a fost tocmai limbajul – excesiv de fluid, pe alocuri grotesc – pe care regizorul l-a găsit pentru a-l povesti (cu ajutorul coregrafiei, costumelor, decorurilor, muzicii lui Puccini) cu un ritm foarte entertaining (în sensul bun), foarte amusing. Ne-am bucurat să-i întâlnim pe Lucian & Anca Mircu (cu două rânduri în faţa noastră), pe dl. prof. GT, pe Ioana & Jorge. Tuturor le-a plăcut ce-au văzut. Pe toţi – puteam citi asta pe feţele lor – i-a bucurat. Ceea ce – dat fiind bâlciul derizoriului în care se trăieşte azi - nu e puţin lucru.