Chamber music cu Kammerstyl Quartet (Sostakovici, Dvorak, Piazzola)

Raluca a plecat spre Viena. De-acolo, către Bankok şi apoi Tai Pei. Blaga, cel din Inimile nu-s în noi, e mai aproape ca oricând.
Chamber music 2night. Nişte “copii cuminţi” (după cum îi caracteriza d-na Maria, bătrânica simpatică pe care-o întâlnim mereu la concert) au cântat astă-seară Şostakovici (Cvartetul nr.8) şi Dvořak (Cvartetul american, op.96). Cvartetul lor - înfiinţat în 2007 - se numeşte Kammerstyl, iar ei sunt: Rafael Butaru (vioara I), Cătălina Costin (Vioara a II-a), Mihaela Tuţă (violă), Diana Ivaşcu (violoncel) şi au între 23 şi 28 de ani. Am recunoscut câteva armonii din partea a doua a cvartetului de Dvořak – le mai auzisem în splendidul film ceh (laureat cu Oscar pentru film străin, în 1996) de Jan Sverak, Kolya. I-am zărit pe d-nii Sorin Petrescu şi Sorin Dogariu. Theodor a stat smirnă. O altă bătrână a vrut să ştie dacă la bis au cântat din Piazzola. I-am răspuns că 99% cred că da. Îi spuneam în tramvai d-nei Maria că un singur cusur a avut spectacolul din seara asta: în pauza dintre Şostakovici şi Dvořak nişte femei s-au dus să fumeze. Fumul, desigur, a ajuns şi la spectatorii care au rămas, ca noi, pe scaune. Înţelegătoare (deşi n-a fumat niciodată), d-na Maria a replicat: Aşa sunt ei, plăcerea de a inhala fum în piept trebuie satisfăcută. Ceilalţi din jur nu mai contează. Într-un fel, asta e valabil – nu-i aşa? - pentru orice plăcere egoistă căreia, neavând voinţa necesară, nu-i putem rezista.

O carte foarte veche şi...cam grea

Vara lui 1985 a marcat – a fost un marcaj, o bornă, a milestone indeed – întâlnirea (la Marea Neagră, mai întâi) cu o poveste numită Pas în doi. Parcă respir şi acum aerul acela proaspăt de după primele două vizionări (la grădina de vară din Mamaia şi la un cinematograf din Constanţa), părcă zăresc aievea culorile vii din acele zile. Filmul mi s-a părut zguduitor - probabil nu mai întâlnisem niciunde altundeva pe ecran un mesaj atât de pronunţat împotriva paşilor în doi: Mihai (Claudiu Bleonţ, aici într-unul din cele mai bune roluri – alături de cele din Concurs, 1982; Să mori rănit din dragoste de viaţă, 1983; Dreptate în lanţuri, 1984; Flăcări pe comori, 1987; Rochia albă de dantelă, 1989; O vară de neuitat, 1994 - din cariera sa cinematografică) îşi ratează legăturile cu Monica (Anda Onesa) şi Maria (Ecaterina Nazare); Maria se desparte de parvenitul politruc Iulian (Valentin Popescu) imediat după ce naşte copilul din flori; părinţii Monicăi (Cornel Revent, Lucreţia Maier) trăiesc sub acelaşi acoperiş fără să fie împreună; Dodo (Adrian Titieni) e nefericit cu Felicia (Aurora Leonte), Bob este încornorat de nevasta care – în secvenţa discotecii - se aruncă-n braţele unui pictor, doar Ghiţă (Petrică Nicolae) şi Maria par a rămâne împreună – dar fără glamour - din momentul întâlnirii fatidice de la final. Îmi amintesc jocuri de culise (cu Partidu-n frunte), învârteli şi răutăţi, cupluri care coboară trepte şi perechi care se dezbină – totul pe fondul grav (încă din secvenţa-generic) al muzicii lui Adrian Enescu şi al citatelor muzicale (nu mai puţin grave) din oratoriul Creaţiunea de Haydn.

Există însă, printre atâtea drame, şi câteva secvenţe „de rezistenţă” pe care filmul se sprijină – mă gândesc mai ales la secvenţa bibilotecii. Mihai şi Maria se întâlnesc, întâmplător, în sala de lectură a unei biblioteci. Maria: „Ce ai luat” Mihai: „O carte foarte veche de astrologie: Poveşti despre stele. E o carte foarte veche şi...cam grea. Am luat-o pentru că mă ajută să-mi corectez ţinuta. Devin mai drept.” Şi, când rosteşte această replică face un fel de echilibristică, lăsând acea carte „veche şi cam grea” să-l apese pe cap, cu greutatea ei...Cartea ca instrument de corectare a ţinutei şi de îndreptare. Ce mai spune această secvenţă (şi acest tip de cinema) vremurilor grăbite (şi idolatre) de azi, când prea puţini mai au respect pentru carte, pentru cuvântul scris?...Şi n-au trecut nici măcar 25 de ani! Fiţi binevenite, vremuri minimaliste, cu cinematograful vostru „direct” şi „autentic”, fără metaforă şi poezie. Fii binevenită poezie cu metaforă pustie. Poate că – cine ştie – după ce ne vom fi săturat de-atâta poezie pustie, ne-om întoarce şi la cinematograful poetic - azi uitat - pe care l-au practicat Dovjenko, Murnau, Chaplin, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Robert Bresson, Fellini, Antonioni, Bergman, Bunuel, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Piţa, Veroiu sau Săucan, pe care îl mai întâlnim (dar câtă vreme?) la Emir Kusturica sau Jiri Menzel.

Alarm system

Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, cartea lui Livius Ciocârlie, este o interesantă mărturie venită din partea unui om care - fără a se considera credincios - nu e nici antireligios, un om care îi recunoaşte religiei meritul – unic – de a crea o spiritualitate. Livius Ciocârlie (pe care, din păcate, nu l-am cunoscut personal) este sceptic şi chiar dezaprobator faţă de cei care se declară, fără rezerve, atei. Îmi amintesc astfel că şi pe mine m-a intrigat uşurinţa cu care, la răstimpuri, cunoştinţe de-ale mele de aici ori din lumea largă au afirmat că sunt necredincioase. Totuşi, nu mi-am revendicat indignarea dintr-o credinţă fierbinte, bine definită dogmatic.

Un lucru mi se pare super important: să pot să depăşesc cumva poticnelile care-mi răsar în drum atunci când analizez in excess atitudinea altora faţă de mine, faţă de noi trei. În realitate n-ar trebui să existe – nu pot fi raţional până la capăt – astfel de scrupule. Viaţa e, desigur, doar una şi nu merită consumul nervos pentru fiecare fleac, pentru fiecare răutate, câtă vreme neuronii distruşi (cel mai adesea autodistruşi) nu se mai regenerează. Atâta doar că sistemul de „alarmare” şi „autosesizare” funcţionează underground, la nivel subconscious – prietenii întru frământări ştiu de ce.

Timpuri noi

Azi după-amiază Raluca a plecat spre Budapesta. Au avut ceva turbulenţe în zbor, însă a ajuns OK. Mâine va porni spre Tai Pei.

Eu am fost la şcoală. Cu elevii de-a XII-a am analizat un text intitulat Eat-Sleep-Buy-Die – o radiografie fără dulcegării a „miracolului economic occidental”, cu tot ceea ce ascunde el: alienare, exacerbarea dorinţei de a consuma more and more, mecanicizarea vieţii, poluarea mediului, exploatarea etc. Am fost un pic surprins de faptul că aproape nimeni nu ştia precis ce înseamnă globalizare şi societatea de consum. Cu elevii mei mai mici (de-a IX-a) am făcut exerciţii (gramatică şi texte mai uşoare) pe grupe.

Seara am ieşit cu Theodor la un corner shop să luăm nişte alimente pentru zilele următoare. M-a copleşit un copac cu flori sub care am trecut. Flori au acum pomii toţi, însă acesta mi se părea că avea crengi întregi de flori mari şi albe. Atunci, preţ de o clipă am uitat de tot ce poate să urâţească viaţa asta: cleveteala, ţinerea de minte a răului, încăpăţânarea de a nu uita de rănile pricinuite de alţii. Priveliştea cu aceşti copaci înfloriţi (chiar sluţită de background-ul desenat de blocurile tip match box care, cu douăzeci de ani în urmă, au înlocuit casele din cartierul în care locuim) pare a spune că merită a ne încăpăţâna într-altă direcţie. Victoria acestor petale albe (ce au ieşit de dub dictatul încă unei ierni călduţe şi cenuşii) şi a acestui anotimp al noului şi al renaşterii ne îmbie să stăruim în adevărata luptă: aceea cu noi înşine - atunci când partea slabă (= rea) din noi ne sună-n auz glasuri şi vorbe pe care – cu mintea - dorim să le ştim apuse for ever, însă – cu inima – încă ne mai dor. La urma urmei, totul converge spre această nouă naştere a naturii, punctată ritualic pe partea mea de continent (potrivit tradiţiei creştin răsăritene) de Praznicul Învierii de la sfârşitul lui aprilie. La modul ideal, urcuşul acesta anevoios - datorită unei insuficiente pregătiri (asceze) – trebuie să ducă (nu se poate altfel) spre rostirea din inimă a unui Hristos a-nviat! chiar şi către cei pe care – dintr-o pricină sau alta – nu-i (mai) avem la inimă.

Pământul, deocamdată

Slujba de azi a fost centrată pe vindecarea băiatului posedat. Subiect pe cât de evident – pentru fariseii care se consideră on the safe side – pe atât de spinos şi delicat pentru ceilalţi. Pericopa evanghelică luată în discuţie în această duminică mi-a amintit, involuntar, de o după-amiază penibilă de acum (aproape) patru ani. Am îndrăznit atunci să pomenesc – unde şi când, se pare, nu se cuvenea – despre un excelent documentar BBC care se ocupa de cei cu sindromul Tourette. Spuneam celor aflaţi la masă – era o „agapă” – că am fost impresionat de atitudinea unuia dintre subiecţi – un băiat de vreo 10 ani care, intervievat, a răspuns că nu întrevede nicio vindecare a bolii sale. Că nu crede că se va face vreodată bine. Că ştie că va purta cu sine acest sindrom care, mai spunea el, se va agrava - most likely - cu trecerea anilor. De bună seamă, o astfel de atitudine este „neortodoxă” (deci pasibilă de "anatemizare") căci ignoră percepul evanghelic „negru pe alb”: Toate sunt cu putinţă celui care crede. Ignoră şi povaţa hristică (remediu sigur, pentru unii): Acest neam de demoni nu poate ieşi decât cu post şi rugăciune...Some things (and even people) simply have to be forgotten, others have to be avoided as much as one can. La câte anatemizări şi osanale se vântură – din diverse pricini şi în varii forme - peste tot în lume, mi-ar trebui o mie de vieţi să le iau în seamă pe toate. Atunci şi nici atunci nu voi prididi să ţin pasul cu ele. Până una-alta încerc să mă întorc la povaţa patristică, după care omul ar trebui să se mântuiască pe sine şi apoi se vor mântui mulţime de oameni în jurul său. Altfel spus, I do try to mind my own business. And to stay as cool as I can. Eminescu şi a sa Glossă (pusă pe note inspirat de Pro Musica), mereu evergreen.

Primesc, pe mail, un mesaj în Power Point cu celebra piesă a lui John Lennon, Imagine. Frumos le mai zice ex-Beatles-ul: Imagine there's no heaven, / It's easy if you try, / No hell below us, / Above us only sky, / Imagine all the people / living for today... / Imagine there's no countries, / It isn’t hard to do, / Nothing to kill or die for, / No religion too, / Imagine all the people / living life in peace... / Imagine no possessions, / I wonder if you can, / No need for greed or hunger, / A brotherhood of man, / imagine all the people / Sharing all the world... / You may say I’m a dreamer, / but I’m not the only one, / I hope some day you'll join us, / And the world will live as one. Până una-alta însă, tot ce pot să zică visătorii ca el este: trebuie să fim realişti şi să rămânem cu Pământul, deocamdată. Aici trăim, printre partizani ai „raiurilor” / „iadurilor”, cu grijile cele lumeşti pe care unii dintre noi se încăpăţânează să nădăjduiască - (şi) prin Liturghie – că le vor putea lepăda, cu rasismele şi naţionalismele pe care le respirăm vrând-nevrând (şi care adesea ameninţă să ne sufoce), cu crimele şi războaiele de zi cu zi, cu toate religiile şi confesiunile, cu lăcomia mereu mai lacomă şi cu ideologii care mai de care mai „ortodoxe”. After all, let us not forget that it takes all sorts to make a world. So: peace, man and cool down.

Brahms 2night - by Dogariu, Guţu, Popa

Seară Brahms la Filarmonică: Sonata nr. 3 op. 108 pentru pian şi vioară (Allegro, Adagio, Un poco presto e con sentimento, Presto agitato), Sonata nr. 1 op.38 pentru violoncel şi pian (Allegro non troppo, Allegretto quasi Menuetto, Allegro), Trio nr.1 op.8 pentru pian, vioară şi violoncel (Allegro con brio, Scherzo – Allegro molto, Adagio, Allegro). La pian: Sorin Dogariu, la violoncel: Alexandra Guţu, la vioara: Gabriel Popa. În hol, înainte de recital, i-am zărit pe Anca şi Marius, pe Adriana Dogariu - care îi povestea Ralucăi despre bucătăria din Taiwan: şerpi, câini etc., de unde rezultă, încă o dată, că one man’s meat is another man’s poison – şi pe Alexandra Guţu (care ne-a prezentat-o pe mama ei). Într-una din pauze a venit la noi Marius – un băiat specializat în calculatoare şi cinefil pe de-asupra. Am vorbit despre ultimele filme văzute de el şi de mine: 8 femmes şi Restul e tăcere.

Petrică şi lupul

De dimineaţă am fost cu Theodor la Capitol (în foaierul de la balcon), unde Doru Roman, Sorin Petrescu, Dorin Cuibaru au interpretat (împreună cu nişte puppeteers) Petrică şi lupul – pe muzica lui Serghei Prokofiev. Am găsit şi pe youtube (I, II, III) o punere în scenă foarte inspirată (Sting e the narrator), cu prezentarea instrumentelor (corespunzătoare fiecărui personaj) şi feerice momente de coregrafie. Foaierul a fost plin de copii cu părinţii lor. Ne-am întâlnit cu cei trei copii ai pr. Robert, erau cu mama lor. Înainte de spectacol Doru Roman (şi apoi Sorin Petrescu) au venit lângă noi şi am vorbit puţin.
Raluca is getting ready for her departure, which is due in less than two days.

Meţianu, Rachmaninov, Berlioz

Într-o vreme când publicul sălilor de concert se răreşte tot mai mult (preferând forme mai lejere de entertainment) este mare nevoie de implicarea totală a artistului-instrumentist în programul pe care-l susţine. Astfel, dacă nu are trac atunci când vorbeşte în public (unii au!), o introducere şi o atitudine easy going, care să-l familiarizeze pe auditorul mai puţin avizat cu lucrarea şi eventual opera compozitorului ce urmează a fi cântat sunt - mai ales atunci când e vorba despre muzica contemporană - cât se poate de oportune. Sorin Petrescu îşi propune – cu o tenacitate de invidiat – să păstreze spectaorii pe care-i mai are filarmonica, dacă nu se poate să fie mai numeroşi. Întotdeauna comentariile sale introductive sunt binevenite.
Într-o seară de început de aprilie, dedicată compozitorilor Lucian Meţianu şi Serghei Rahmaninov, pianistul Sorin Petrescu a fost cel care – aşa cum îi stă în obicei – a prefaţat cea dintâi lucrare: Le non retour (pentru flaut, pian, percuţie şi orchestră) - o primă audiţie la Timişoara. Compoziţia lui Lucian Meţianu (a scris muzica de la filmele Mere roşii, Fructe de pădure, Duios Anastasia trecea – de Alexandru Tatos şi Cursa, Ediţie specială – de Mircea Daneliuc, Vis de ianuarie – de Nicolae Opriţescu, Ştefan Luchian – Nicolae Mărgineanu) este dedicată memoriei regretatului compozitor Ştefan Niculescu şi îmbină armonios instrumentele clasice cu sound-ul produs de sofisticate prelucrări electronice ale sunetului. Pe lângă orchestra dirijată de Amaury Du Closel (Franţa) au mai cântat şi ceilalţi doi solişti din Trio Contraste (Ion Bogdan Ştefănescu – flaut Muramatsu şi Doru Roman – percuţie).
Concepţia de orchestraţie a celei de-a doua lucrări, Suita concertantă pentru flaut, pian şi percuţie, op. 11 (Valse, Barcarolle, Scherzo, Slava) – o altă primă audiţie – îi aparţine tot lui Sorin Petrescu.
Prilej de încântare a fost şi Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz (Reverii, pasiuni; Un bal; Scenă câmpenească; Marşul spre supliciu; Visul unei nopţi de Sabbat) – străbătută de un suflu romantic şi de o viziune componistică revoluţionare pentru vremea sa.

Blooming mind

Theodor, la vârsta întrebărilor şi a neaşteptatelor conexiuni de cuvinte. Zice: "Mac se referă la răţuşca Mac sau la prăjitura cu mac?" Sau îşi întreabă mama ori bunica: "Tu mai eşti bolnavă? Nu vreau să mai fii bolnavă."
Nu reuşeşte încă să pronunţe literele s, j, ş & ţ. O să fie, poate, un sâsâit. So what?
A pus pe note, la pian, şi Ce simţi când eşti îndrăgostit. Repetă - tot din melodiile lui Florin Bogardo - Extemporal la dirigenţie ("Ce înseamnă şcolăresc şi banal?"), Iubirea cea mare, Cum e oare?, O poveste de amor şi La steaua.

Gura lumii slobodă

Are Amza Pellea un moment umoristic intitulat Omul care a făcut un ou. Tema este cât se poate de gravă: nevoia omului de a se mărturisi, de a împărtăşi persoanei apropiate o taină.
Povestea Omului care a făcut un ou e cât se poate de simplă: un bărbat „în toată firea” de la ţară (Gheorghe) vrea să-şi pună la încercare nevasta (Leana) cu care trăia de vreo douăzeci de ani. „Ia să-ncerc eu muierea, să văd – zice Gheorghe - pot să mă bizui eu pe ea? Să mă bizui eu pe ea, dac-oi avea vre-un necaz ceva, vreo taină ceva, pot să-i spui eu ei şi ea să nu spuie la nimeni?” Face ce face şi născoceşte ceva: îi spune c-a făcut un ou „ca de gâscă” pe care l-a-ngropat după nişte tufe. Femeia, după ce şi-a iscodit omu’ aude cele întâmplate, se cruceşte, se jură că nu-i va da în vileag taina, însă de cum iese din casă la fântână se-apucă să spună primei babe (Floarea lu’ Moş Clonţ) întâlnite-n cale. Asta spune la Clonţ, mai adăugând un ou de la ea. Bărba-su dă fuga la cârciumă şi mai puse de la el un ou. Din vorbă-n vorbă, Gheorghe făcu...99 de ouă. Drept care e arestat şi i se cere să facă ouă. Jandarmul şef, ca să-l impresioneze pe prefectul ce urma să le viziteze unitatea, îl hrăneşte bine pe Gheorghe şi-i cere să facă un ou. Când prefectul aude ce s-a întâmplat de fapt, se umflă de râs şi-l trimte acasă pe Gheorghe cu tot cu poreclă: A’ lu’ Ouatu. După ce ajunge acasă, o scarmănă Gheorghe pe Leana „cum scrie la carte” şi-i zice: „Bă Leano, de-acu’ nainte când oi vrea io să ştie lumea ceva îţi spui ţie. Îţi spui ţie, că ori îţi spui ţie, ori urlu în gura mare, tot una e. Da’ dac-oi vrea să fie ceva să nu ştie nimeni, păi nu-mi spui nici mie. Nici mie nu-mi spui, că poate vorbesc noaptea-n somn, m-auzi tu, şi iese iar vreo drăcovenie ceva.”
Morala: „Foaie verde lobodă, gura lumii slobodă. Aia e!” In other words: it’s best to keep your mouths shut and to have your lips sealed. But this is a second best option, for the best one is not to have any secrets at wall.

Being good

Parte bonus a DVD-ului cu filmul Natvris khe / Copacul dorinţelor (Tenghiz Abuladze, 1976) este şi interesantul interviu luat actorului Kakhi Kavsadze. Ideea lui: omul, prin chiar natura sa, este - contrar viziunii patristice - rău; cel care reuşeşte să fie (să se păstreze) bun şi-a depăşit condiţia. Omul bun, spune el, este puternic, cultivat, inteligent. "Există numai două virtuţi - spunea Schiller. O, de-ar fi de-a pururi unite: bunătatea mereu puternică, puterea mereu bună." Un om rău – Al. Paleologu dixit – este prost şi primitiv. Doar că – mai zice Kavsadze – uneori omul bun trebuie să-şi arate „colţii” ca să nu fie călcat în picioare, ca să i se ştie de frică. (Nu astfel procedase Hrist atunci când i-a izgonit pe negustori din templu?)
Morala: you have to be cruel to be kind. Dar şi: be good if you want to be strong. It pays off in the end.

Before the trip

Raluca s-a întors de la Budapesta. Va pleca din nou luni spre Budapesta, apoi Viena, Bankok. Abia miercuri e prevăzut să ajungă în Taiwan, după câteva călătorii lungi peste mări şi ţări (mai exact pe deasupra lor). Brrrr! It seems so far away, so remote!
Seara, recital de vioară (Remus Azoiţei) şi pian (Eduard Stan). În program : Mozart (Sonata K.V. 304); Debussy (Sonata); George Enescu (Impresii din copilărie); Richard Strauss (Sonata op. 18); Ravel (Tzigane).
Marcella, profesoara de italiană de la UVT ne-a dat programul cinematecii italiene pe care o organizează miercurea. A început, ieri, cu Amarcord, urmează Ladri di biciclette.

Fresh air in the cinema - Pi

Pentru cinefilul împătimit (dar dezamăgit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un flm precum π / Pi (scenariul şi regia: Darren Aronofsky) - o producţie low budget independentă în alb-negru - avea să fie, la sfârşit de secol XX, un adevărat reviriment, o oază de bucurie venită dintr-un mediu ce părea să prefere creativităţii artistice a regizorului eficienţa economică şi clişeele cerute de producători (ca-n The Player / Jocuri de culise al lui Robert Altman): acţiune, umor, violenţă, speranţă, nuditate, sex, happy end – găselniţe cu care producătorii din culisele "uzinei de vise" şi-au asigurat dintotdeauna succesul financiar.
π / Pi poate fi citit şi ca studiu asupra dependenţei; filmul realizat de Aronofsky doi ani mai târziu - Requiem for a Dream / Recviem pentru un vis (2000) - reia cu alte date tema principală din π / Pi: escaladarea unei obsesii. Fascinaţia pe care o exercită numerele asupra minţii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladivă şi autodistructivă. Finalul – surpriză! - e mai degrabă up (adică pozitiv, optimist şi fericit, dar – nota bene - fără să pară un adaos artificial): pentru prima oară personajul savantului excentric nu mai face concurenţă cu ordinatorul. Atunci când fetiţa din vecini îl întreabă pe Max rezultatul unei complicate înmulţiri, el nu îi mai spune – cum izbutea mereu – numărul (din multe unităţi) pe de rost, cu o secundă înaintea calculatorului, ci preferă – iarăşi pentru întâia oară – să o privească-n ochi pe cea care-l asalta, ori de câte ori îl întâlnea, cu astfel de întrebări.
Ultima secvenţă marchează astfel întrarea într-un alt ritm de viaţă şi o posibilă „umanizare” a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui π.

Corindă

Un nostalgic feeling de once upon a time respiră versurile lui Şerban Foarţă & Gabriela Savisky din Corindă - song scris de Ilie Stepan (ex-PRO MUSICA) în memoria lui Nicoale Steinhardt şi apărut pe albumul spectacular Sensul vieţii (1996).

Erau praguri, erau porţi,

Porţi ca o catapeteasmă,

Erau vii şi erau morţi,

Era verde şi mireasmă.

Erau arcuri, erau punţi,

Scrise-n cer cu şapte bârne

Roşii vinuri pentru nunţi,

Pentru seceri erau grâne.

Sta mireasa ca un ou,

Ca un roşu ou de Paşte,

Ca un tainic sipet nou

Pentru ăl de-o va cunoaşte.

Era oul un pământ

Unde va-ncolţi sămânţa

Omului bătut de vânt,

Ca o iarbă, la Săpânţa.

Omule bătut de vânt,

Mută-ţi, astăzi, parohia

Ca s-auzi, fără cuvânt,

Cum mai toacă la Rohia.

Sonată de primăvară

Seara, recital de sonate pentru pian (Sandu Sandrin) din Beethoven (Sonata op. 26), George Enescu (Sonata op.24) şi Chopin (Mazurcile op. 24, op.33; Scherzo nr.3, op.39; Nocturna nr.1, op.27; Balada a II-a, op.47). În pauză a venit lângă noi un personaj bizar, nelipsit de la concerte: o doamnă îmbrăcată întotdeauna pestriţ, încălţată doar în...şlapi (fără ciorapi!), postată de regulă în primul rând. De multe ori adoarme în timpul concertului, se trezeşte la terminarea execuţiei lucrării şi atunci aplaudă frenetic, cu mâinile peste cap. Alteori o surprinzi „dirijând” cu mâinile şi mişcându-şi capul în rimul melodiei. Când Theodor a început să vorbească mai tare, m-a apostrofat, cerându-mi să-l las să spună ce are pe suflet că e pauză. Apoi Theodor a început să se legene şi să dea din picioare. Nimic serios, totuşi. Sesizând pesemne comportamentul lui, femeia – fără să mă privească - a zis, înţelegător: „Aşa e viaţa...O să se vindece.” Eu am tăcut, n-am zis nimic. N-am înţeles prea bine la ce se referea - e posibil să fi observat his visual impairment. După concert, pe când ne îndreptam spre staţia de tramvai de la Catedrală (în faţa căreia s-a oprit, a privit-o solemn cum stătea luminată ca un fel de Disneyland, şi şi-a făcut cruce în timp ce s-au pornit clopotele să bată de ceasurile nouă), ne-a ajuns din urmă şi - atunci când ne-a depăşit - a rostit: „E tare drăguţ copilu’!” În tramvai, a urcat înaintea noastră şi când ne-a zărit s-a ridicat de pe scaun şi ne-a cedat locul.
Raluca e acum la Budapesta, după viza pentru Taiwan. O aşteptăm mâine înapoi.

Pe străzi, explozii de magnolii albi în floare.

Hypnosis

Am primit, prin anul 2004, o broşură (by Anonymous, of course) intitulată Televizorul – „Pomul oprit”, al binelui şi al răului, din vremurile noastre. Dacă atunci mi s-a părut scandalos acest gest al actorului ajuns monahul Valerian DP de a mă determina (oarecum voalat) să renunţ la televizor, cu trecerea anilor m-am văzut în situaţia să aleg să rămân - o vreme, cel puţin - fără el. Şi n-aş putea spune că regret.
Rămân însă la părerea (enunţată explicit şi în acest booklet „ideologizant”, venit tocmai de la mănăstire) că televizorul, în sine, nu este nociv. Atâta doar că este nevoie de tot mai mult discernământ pentru folosirea lui. Ori omul zilelor noastre îşi dezvoltă şi foloseşte tot mai puţin discernământul, drept pentru care programele TV au putere tot mai mare asupra minţilor oamenilor. Deşi, ne-am putea întreba acum, nu cumva televizorul riscă să cadă în desuetudine, câtă vreme ce majoritatea tinerilor / familiilor au acasă internet – „armă” infinit mai (potenţial) distructivă decât zapping-ul în faţa ecranului TV? Nu cumva firea lucrurilor – în speţă progresul de neoprit al tehnicii – este „de vină”? Un posibil răspuns vine de la Tarkovski, care în Solyaris vorbea despre moralitatea (horrible dictu) cunoaşterii, dând ca exemplu ce s-a-ntâmplat la Hiroshima.

Cu sau fără televizor, un fapt rămâne de actualitate: fără ruşine lăsăm ochii noştri să privească – insistent, repetat, voluptuos – la ceea ce, aşa cum spunea cândva Constantin Noica, nu se cade a privi nici chiar atunci când nu te vede nimeni. „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, căci slobozenia omoară sufletul” – spuneau şi Părinţii Bisericii din vechime. Dar cine s­ă-i mai audă şi să-i mai asculte astăzi? De actualitate rămâne şi întrebarea: cum se mai vindecă de imagini (provocatoare, manipulatoare) o minte care s-a deprins a privi la deşertăciuni, care s-a obişnuit să caute numai scene / situaţii „picante” din viaţa personajelor – scenele de sex, de violenţă (adesea şi în deenele animate) extreme / hardcore. Se caută, cu o nesăţioasă poftă sălbatică, senzaţii tot mai tari. Cum se formatează "hardul" privitorului atunci când se supraîncarcă, până la intoxicare, cu imagini destinate, chipurile, doar adulţilor? Care să fie drumul înapoi?...Fiecare cu norocul său.

A vorbi tinerilor de azi despre frumuseţea cărţilor, despre plăcerea lecturii şi despre poezie, despre relaţia cititorului cu cuvântul echivalează cu a vorbi într-o limbă străină – mesajul lui Ray Bradbury / François Truffaut din 451 Fahrenheit pare - however strong and overwhelming - pur şi simplu o şaradă inutilă şi plictisitoare. Şi asta pentru că acest limbaj (comunicarea prin cuvântul scris) nu se mai ştie - generaţiile tinere nici n-au apucat a-l deprinde (şi atunci de unde să poată să-l regrete, să-l apere, să-l îndrăgească?), iar limbajul audio-vizual actual este compus aproape exclusiv din clişee – „uzina de vise” de la Hollywood (producătoare a peste 90% din filmele care ajung pe ecrane ori la TV) e in charge şi fabrică non-stop vise sau coşmaruri (vezi ironia din cartoon-ul Monsters inc.) ce satisfac gustul dulceag pentru melodramă ori apetitul pentru „subiecte tari”, „de acţiune”. Desigur, apar şi altfel de filme, există şi zona underground, "independent" însă acestea nu ajung în main stream şi nu sunt cunoscute decât de – cel mult – o mână de connoisseur-i. Glamour, violence, action, porn & deconstruction rule.

Ce au toate acestea în comun cu ceea ce însemna odinioară exprimarea - responsabilă, matură, personală - prin mediul cinematografic, cu „aurul filmului”? Virtually nothing. Au în schimb un ritm frenetic, demenţial, mereu depăşit a bout de souffle de noile generaţii de cineaşti, care mai de care mai "reformatoare", mai "inovatoare" astfel că un regizor inovator (acum devenit clasic) precum Jean-Luc Godard e considerat, la început de sexol XXI, prea monoton (prea „sofisticat” & thought provoking) de teribiliştii de serviciu ai industriei cinematografice. Derizoriul câştigă teren şi-n cinematografie. Pe zi ce trece se lansează pe piaţă filme tot mai „independente” faţă de tradiţiile culturale (pre)moderne, faţă de tradiţia şcolilor de film din secolul XX. „Independenţa” se manifestă şi faţă de tradiţia bunului simţ, însă cine mai stă azi să reflecteze la bunul simţ? Ce-a mai rămas din el?

În vremurile pluraliste de azi bunul simţ nu mai e an issue, e tot mai greu de definit şi de aplicat. Deunăzi am făcut observaţie unui elev de liceu care a venit la şcoală cu maşina (străină, evident) şi – ca de obicei – a ţinut morţiş ca întreaga şcoală şi vecinătate să afle că el are un ghetto blaster în maşină. Tremurau geamurile şi jaluzelele ca-n ritmurile drăceşti din clip-ul Shoot the Dog, al lui George Michael...Voind să se convingă şi el că a pricinuit deranj, a a coborât la maşină şi a dat din nou drumul la muzică. A revenit. Geamurile şi jaluzelele au reînceput să vibreze, dar fără s­ă-l ruşineze pe elevul turbulent. „Asta e muzica tare? Mie mi se pare ceva normal.” Avea dreptate, din punctul lui de vedere e ceva normal, dacă aşa face mereu. E ca şi cum i-ai cere unuia care fumează pe stradă ori într-un spaţiu public, să stingă ţigara pentru că respiri şi tu, nefumător, fumul lui.

Până una-alta rămânem învăluiţi de fum şi de fumurile atâtor programe, canale TV etc. Atunci, în acel ceas de taină - dacă avem puterea să ne pregătim spre a o lăsa să-şi facă lucrarea în inimile şi-n minţile noastre - Ruşinea (ca semn al recunoaşterii Frumosului) ne va salva de înşelare.

Sabin Bălaşa

S-a stins, ieri, şi pictorul Sabin Bălaşa – varianta mioritică a suprarealistului Dali. Pe lângă tablourile manieriste, oportuniste, omagiale închinate cuplului de conducători de dinainte de 1989 şi „realizărilor măreţe”, au rămas de la el câteva lucrări ce surprind în tonuri calde vârsta adolescenţă şi iubirea.

Lied (Mozart, Schubert, Mahler)

În foaierul din balconul sălii Capitol, pentru mai puţin de 50 de spectatori, soprana Marta Cristina Sandu şi pianistul Sorin Petrescu au susţinut un recital de lieduri. În program: Mozart (aria Donnei Elvira din opera Don Giovanni; aria lui Fiordiligi din opera Cosi fan tutte), Schubert (Du bist die Ruh; Frühlingstraum; Lob der Tränen; Gretchen am Spinnrade; Heidenröslein; Frühlingssehnsucht; Sei mir gegrüßt; Die Forelle) şi Mahler (Nun seh’ich wohl, warum so dunke Flammen; Erinnerung; Frühlingsmoren; Hans und Grethe; In diesem Wetter; Liebst Du um Schönheit; Serenade; Aus! Aus!; Ich bin der Welt abhanden gekommen). I-am întâlnit pe d-nii Sorin Dogariu şi Doru Roman. La plecare am stat de poveşti (comentând vârfurile stagiunii de concerte de până acum) cu Marius – fost librar la Humanitas - Joc secund în vremea când organizam acolo proiecţii cu filme de cinematecă. Acum pregăteşte deschiderea unei librării (carte de artă, muzică de calitate) în chiar holul de bilete de la Capitol – proiect ce se anunţă promiţător – şi este co-redactorul unei reviste ce reflectă evenimentele culturale ale urbei. În tramvai am zărit-o pe Alexandra S, care se întorcea de la un spectacol cu Mălăiele.

Întoarcerea din iad

Versurile lui Şerban Foarţă & Gabriela Savisky din Drumul Balcanilor, dragostea mea (Să te-ntorci hai-hui, tras de gloabe prin praf / Făr’ de-o coajă la prânz, / Hăituit de spahiu şi zaraf, / Dar curat ca un mânz, / Ce triumf!) – segment sonor de pe albumul Sensul vieţii de Ilie Stepan - îmi vorbesc despre adevărata victorie: aceea de a ieşi tânăr la suflet din pustiul întâmplărilor şi din încercările mereu portivnice ale vieţii, cu chipul brăzdat de riduri, însă radiind lumină (ca al bătrânului din Zemlya / Pământ de Dovjenko). Să te păstrezi curat după ce-ai fost călcat în picioare şi – spui tu - nedreptăţit. Să te întorci din iadul atâtor suferinţe fără dorinţa de răzbunare, fără ţinerea de minte a răului. E, poate, cel mai frumos cadou pe care ţi-l poţi face în această viaţă – în ideea că doar prin împăcarea (anevoioasă, treptată, chinuitoare) cu oamenii (care ne sunt încă ostili şi duşmani) putem ajunge la împăcarea lăuntrică, nevăzută cu sinele nostru...Sublime fairy tale indeed. The lucky ones live it.

Lume, lume

Există, în folclorul românesc nenumărate comori de gând şi simţire ce au ca temă eterna relaţie de tip love and hate a omului cu lumea:

De-ar fi lumea de hârtie / Aş aprinde-o-ntr-o mânie / Dar lumea-i stană de piatră / Nu se-aprinde niciodată...

Ce frumos sună aici, în această doină, revolta omului faţă de lumea (rea, clevetitoare, nepăsătoare etc.) ostilă şi unfriendly. Parcă vocea cântăreţului – anonim – nu este infectată de otrava resentimentară, de furie, de răutate netratabilă.

Versurile au fost culese de Adrian Enescu prin 1981, când lucra la muzica filmului – pe nedrept uitat - Semnul şarpelui. Tot în acel film, personajul jucat de Radu Gheorghe (cântăreţul satului) mai cântă două doine:

A trecut bădiţa dealul / Îi cunosc mersul şi calul / A trecut bădiţa şesul / Îi cunosc calul şi mersul / Calu-i sur, bădiţa-i sur / A-l blestema nu mă-ndur / Calu-i alb, bădiţa-i alb / L-aş blestema şi mi-i drag

Sus e cerul, largă-i lumea / Bine c-a-nfrunzit pădurea / N-a şti nime’ că m-am dus / Numa’ m-or vedea că nu-s.

„Bădiţa” e Ovidiu-Iuliu Moldovan (într-un rol de justiţiar) iar Mircea Veroiu avea să regizeze atunci unul din cele mai bune filme din cariera sa (alături de Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii sau Adela).