Looking for Andrei

Biserica Ortodoxă Rusă îl prăznuieşte azi pe cel care avea să fie sanctificat în 1988, iconarul monah Andrei Rubliov. Am particpat şi eu la o dezbatere cu tema Arta între iconografie şi idolatrie, organizată de asociaţia timişoreană Prologos. Startul l-a dat proiectarea unui scurt fragment din filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov, în care apar – pe lângă Andrei – personajele lui Kiril, Daniil şi Teofan Grecul. Unul dintre invitaţi – pictorul Constantin Flondor - a vorbit deosebit de coerent şi limpede, referindu-se la raporturile artei – din ce în ce mai nebuloase - cu lumea nevăzută. S-au citit diverse fragmente – destul de greoaie unele, cu un limbaj sofisticat şi un bogat conţinut ideatic – iar la final organizatorii au pus secvenţa finală din Rubliov, în care aparatul (director de imagine: Vadim Iusov) surprinde – pentru prima oară (după aproape 180 min. de proiecţie) în imagini color - o serie de fresce ale iconarului în close up, zoom-uri şi planuri generale. Toate bune şi frumoase, numai că în locul admirabilei coloane sonore (muzica: Viaceslav Ovcinicov), organizatorii dezbaterii au considerat mai potrivit să „lipească” nişte muzică psaltică grecească, în româneşte (fie ea şi cântată la Stavropoleos). Sound-ul creat de compozitorul filmului, de profundă inspiraţie bizantină, chiar nu avea – cred eu – pentru ce să fie înlocuit de altceva. Mă rog, gusturi şi gusturi. Şi încă ceva: am putut, încă o dată să constat calitatea jalnică a subtitrării în română a filmului: nenumărate greşeli de ortografie, termeni total nepotriviţi ce trădează indiferenţa şi amatorismul cu care s-a realizat munca de subtitrare a acestei capodopere cinematografice pentru DVD-ul apărut acum câţiva ani. Vai şi-amar...

Jesus Christ Superstar - the summer of 2008 edition

De ziua Americii e tămbălău mare la stadion. Timp de trei seri fiul unui pastor yankeu (despre care Woody Allen spunea mockingly, în Sleeper: This is Billy Graham – very big in the religion business...You know, he knew God personally) în rol de „cruciat” va concerta unui public avid să fie „evanghelizat” – la modul „carismatic”, se înţelege – sau să „asculte the word of God”...Ce să mai spui? It takes all sorts to make a world sau, pe româneşte, mare-i grădina lui Dumnezeu. Valabil şi pentru Mitropolitul rebel (cunoscut ca Popa Vasile printre securiştii vechiului regim) al Banatului, care s-ar fi adresat aşa trubadurului (al cărui concert, defăşurat sub genericul Festivalul Speranţei, este mediatizat printr-o îndelungată şi bine gândită propagandă agresivă) transformat ad-hoc în pop (super)star creştin zilele acestea la Timişoara: „Acum, când ne-am câştigat libertatea prin sacrificii si sânge vărsat, împreună cu fraţii din bisericile evanghelice, mă alătur creştinilor ortodocşi din ţara noastră şi vă adresez invitaţia să susţineţi o cruciadă evanghelistică în luna iulie 2008”. Să ne trăieşti, IPS, că ne trebuieşti – cam asta e vox populi la ora actuală. Sad, but true. If only IPS was the only black sheep in the higher levels of BOR...

Hit-ul lui Phil Collins Jesus He Knows Me e, în aceste zile, mai viu ca oricând. Cam ăsta e şi mesajul „cruciadei” de la Timişoara (for whoever has ears, let him hear):

You see the face on the TV screen
Coming at you every Sunday
See that face on the billboard
That man is me

On the cover of the magazine
There’s no question why I’m smiling
You buy a piece of paradise
You buy a piece of me

I'll get you everything you wanted
I'll get you everything you need
Don’t need to believe in hereafter
Just believe in me

Cos’ Jesus he knows me
And he knows I’m right
I’ve been talking to Jesus all my life
Oh yes he knows me
And he knows I’m right
And he’s been telling me
Everything is all right

I believe in the family
With my ever loving wife beside me
But she don’t know about my girlfriend
Or the man I met last night

Do you believe in God
Cos’ that’s what I’m selling
And if you wanna get to heaven
I'll see you right

You won't even have to leave your house
Or get out of your chair
You don’t even have to touch that dial
Cos’ I’m everywhere

And Jesus he knows me
And he knows I’m right
I’ve been talking to Jesus all my life
Oh yes he knows me
And he knows I’m right
Well he’s been telling me
Everything’s gonna be alright

Won’t find me practising what I’m preaching
Wont find me making no sacrifice
But I can get you a pocketful of miracles
If you promise to be good, try to be nice
God will take good care of you
Just do as I say, don’t do as I do

I’m counting my blessings,
I’ve found true happiness
Cos’ I’m getting richer, day by day
You can find me in the phone book,
Just call my toll free number
You can do it anyway you want
Just do it right away

There’ll be no doubt in your mind
You’ll believe everything I’m saying
If you wanna get closer to him
Get on your knees and start paying

Cos’ Jesus he knows me
And he knows I’m right
I’ve been talking to Jesus all my life
Oh yes he knows me
And he knows I’m right
Well he’s been telling me
Everything’s gonna be alright, alright

Jesus he knows me
Jesus he knows me, you know...

Arta - între iconografie şi idolatrie

Arta - între iconografie şi idolatrie – iată un subiect de meditaţie deosebit de generos. Care sunt premizele sale? Pentru început, am decupat din lecturi mai vechi câteva consideraţii - cred eu, extrem de pertinente – despre obiectul de artă, icoană, iconostas, cadru eclesial ortodox. Iată-le: „Obiectul de artă – arată Pavel Florenski în Iconostasul (Ed. Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994) – deşi considerat ‚un lucru’, nu este câtuşi de puţin aşa ceva, nu este ergon, nu este mumia nemişcată, înţepenită, moartă a unei activităţi artistice, ci trebuie să fie înţeles ca un torent nesecat, emreu activ al artei înseşi, ca o lucrare vie, în neîncetată pulsaţie a artistului, deşi întreruptă, prin timp şi prin spaţiu, totuşi inseparabilă de el, în care continuă să strălucească şi să surâdă culorile vieţii, o energie a spirirtului care nu încetează nicicând să emoţioneze.” Vorbind despre cadrul eclesial ortodox - ca sinteză a artelor - în care se petrece drama muzicală a Liturghiei, Floronski scrie: „Să ne aducem aminte că sinteza cadrului eclesial nu se limitează la sfera artelor plastic, ci atrage, implicit, arta vocală şi poezia – o poezie de toate felurile – oficiul divin sutuându-se el însuşi pe un plan estetic, asemenea dramei muzicale. Totul este subordonat aici unui singur scop – efectul catarctic al acestei drame muzicale. Totul se află într-o subordonare reciprocă, iar ceva care să poată fi luat separat nu există, sau cel mult poate avea o falsă existenţă.”

Pentru Florenski icoana este „mai mult decât ar putea fi prin ea însăşi atunci când devine o vedenie cerească sau mai puţin decât ea însăşi, atunci când nu descoperă niciunei conştiinţe lumea suprasensibilă, înacest caz nefiind altceva decât scândură pictată.” Şi încă: „pictura ca atare este întotdeauna ceva mai mult sau mai puţin decât ea însăşi. Scopul oricărei picturi este de a-l aduce pe privitor dincolo de ceea ce îi oferă, la modul senzorial, culroile şi pânza, într-o anumită realitate. Dacă pictorul nu şi-a atins scopul – în general, sau înraport cu un anumit privitor – iar lucrarea nu indică o altă direcţie decât înspre ea însăşi, atunci nu poate fi vorba de operă de artă, ci de o mâzgălitură, o nereuşită etc..” În acelaşi spirit, Jean-Luc Marion scrie - în Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică (Ed. Deisis, Sibiu, 2000): „Mai mult decât oricare din celelalte arte, pictura are de-a face în mod nemijlocit şi esenţial cu opţiunea morală. Nu degeaba primii creştini revendicau pentru Hristos, care scoate din iad pe cei ţinuţi acolo, titlul de Orfeu. Aducând ne(mai)văzutul la lumină, orice tablou participă la o înviere, orice pictor îl imită pe Hristos.” Orice contemplare a icoanelor – afirmă Bunge în Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov (Ed. Deisis, Sibiu,1996) – „trebuie întotdeauna să ducă dincolo de reprezentare, spre ceea ce este reprezentat în ele, pentru că omul a fost chemat în vederea unei deveniri, şi anume de la a face pasul de la ‚chip’ la ‚asemănare’”.

Icoana – arată Leonid Uspenski în Teologia icoanei (Ed. Anastasia, 1994) – „nu este o imagine a naturii divine; ea este imaginea unei Persoane divine întrupate” şi „nu este o artă care ilustrează Sfânta Scriptură, ea este un limbaj care îi corespunde, care îi este echivalent, corespunzând nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice, adică tocmai cuprinsului Scripturii, sensului ei, aşa cum se întâmplă cu textele liturgice; icoana are acelaşi rol liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic are o importanţă capitală, dat fiind că aceste două moduri de expresie se controlează reciproc: ele trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. Renunţarea la unul dintre aceste moduri de expresie antrenează decăderea celuilalt. Este ceea ce s-a petrecut cu iconoclaştii din sec. VIII-IX: renunţarea la imaginea sacră s-a soldat cu o completă decadenţă a vieţii liturgice şi, implicit, a vieţii spirituale.” Orice contemplare a icoanelor – afirmă Bunge - trebuie întotdeauna să ducă „dincolo de reprezentare, spre ceea ce este reprezentat în ele, pentru că omul a fost chemat în vederea unei deveniri, şi anume de la a face pasul de la ‚chip’ la ‚asemănare’”.După Uspenski, cultul icoanelor „ar trebui să fie un început al vederii lui Dumnezeu, începutul unei vederi faţă către faţă.”, iar iconostasul („hotarul dintre lumea văzută şi cea nevăzută”, în viziunea lui Florenski), a cărui definitivare – aflăm din cartea lui Bunge - i se datorează lui Teofan Grecul şi lui Andrei Rubliov, „era menit să releveze concentrat întreaga iconomie a mântuirii din Vechiul Testament şi până la Judecata de Apoi”.

Câte ceva despre capodopera iconografiei ortodoxe: icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov. În iconografia novgorodiană de dinainte de Rubliov trinitatea era reprezentată – sub influenţe occidentale – astfel: aşa-numita Paternitate (Tatăl sub forma unui bătrân şezând pe tron şi ţinând în braţe un copil (Fiul), care ţine în braţe un medalion minuscul în care se află înscris un porumbel (Duhul) sau aşa-numita Treime neotestamentară, înfăţişând pe Fiul şezând pe nori de-a dreapta unui bătrân (Tatăl), între ei planând un porumbel (Duhul). Polemicile din sec. XVI-XVII din Rusia au culminat cu interzicerea acestor reprezentări şi autorizarea exclusivă a Troiţei lui Rubliov. „Totuşi, până astăzi – afirmă Gabriel Bunge – aceste ‚erezii’ în culori, în ciuda stridenţei lor dogmatice evidente, tronează nestingherite pe foarte multe iconostase din bisericile ‚ortodoxe’ actuale.” Rubliov (influenţat de mistica Tremii a Sf. Sergie din Radonej) a conceput Troiţa sub faimoasa ‚teofanie’ de la stejarul Mamvri, reprezentată încă din antichitatea creştină sub forma scenei ‚ospeţiei lui Avraam’. Reprezentarea lui Rubliov „merge pe linia dominantă a tipului angeologic care insistă pe identitatea deplină a celor trei îngeri.” În icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, Fiul – „aflat în centrul imaginii şi arătând cu mâna dreaptă spre potirul jertfei sale, Îl roagă din priviri şi cu plecarea supusă a capului pe Tatăl aflat în dreapta Sa să trimită pe lume pe Duhul Sfânt aflat în stânga Sa. Plecându-Şi şi El capul supus spre Tatăl, Duhul Sfânt îşi manifestă disponibilitatea de a desăvârşi opera mântuitoare şi revelarea Treimii. Hlamida (mantia) Duhului are culoarea verdelui delicat – la ortodocşi e culoarea Cincizecimii, când bisericile sunt împodobite cu verdeaţă proaspătă. Verdele - simbolul vieţii celei noi – e Duhul ce dă viaţă şi face să crească. Stânca din spatele Duhului este Pământul, a cărui faţă o înnoieşte Duhul. Despicătura din stâncă, din unele copii, e acea stâncă lovită şi ruptă de toiagul lui Moise, care a făcut să ţâşnească apă vie poporului însetat.” La Rubliov – arată Florenski – „cultura umană este reprezentată de edificii, lumea vie de copac, iar pământul de stâncă; toate acestea par infime şi neglijabile faţă de nesfârşita şi neistovita comuniune în dragoste; totul se află aici lângă ea şi pentru ea; căci prin situarea sa deasupra dosebirilor dintre bărbat şi femeie, mai presus de vârstă, dincolo de orice condiţionări şi delimitări terestre, comuniunea în dragoste reprezintă cerul însuşi, realitatea necondiţionată, supremul şi adevăratul bine, mai presus de toate câte există. Andrei Rubliov a întruchipat această viziune a lumii, pe cât de nepătrunsă cu mintea omenească, pe atât de cristalină şi fermă, de adevărată şi neschimbătoare.”

În ziua de astăzi, când iconografia e în criză (aşa cum îndreptăţit observa Gabriel Bunge, referindu-se la ‚ereziile’ în culori ce împodobesc chiar şi bisericile ortodoxe), iar primatul „originalităţii artistului” constituie o obsesie, a vorbi despre idolatrie aşa cum a fost ea definită în epocile medievale (sau chiar şi mai înainte) este – cel puţin – un anacronism. Idolatria zilelor noastre vizează asfel noile zeităţi, „propovăduite” de mass media prin fenomenul pop culture: filme, muzică, televiziune. Care este aşadar statutul imaginii, azi? „Imaginea – afirmă Marion - a fost eliberată, e liberă de orice cenzură, de orice limită tehnologică, de orice ‚original’, refuzând să revină la vreun ‚original’. Azi, imaginea se găseşte eliberată de orice original, devenind ea însăşi numaidecât şi obligatoriu un original („pseudo- sau contra-original”). (Există, din fericire, şi excepţii. Filmele unor regizori - deveniţi deja clasici în istoria cinematografului - precum: Griffith, Eisenstein, Dovjenko, Murnau, Chaplin, Vidor, Bunuel, Dreyer, Welles, Renoir, Antonioni, Fellini, Pasolini, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Bergman, Bresson, Godard, Tarkovski, Nikita Mihalkov, Abuladze, Sokurov, Forman, Menzel, Abuladze, Zanussi, Wajda, Ray, Jancso, Kusturica, Dragoevic, Fosse, von Trier, Aronofsky, Mircea Săucan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Cristian Mungiu şi alţii recuperează – cu mai mult sau mai puţin succes – jocul secund al realităţii, propunând o poetică a filmului şi un limbaj cinematografic adesea insolit şi fascinant.) Astfel, sacrul „nu se mai disimulează, pentru că – afară dacă nu dispare – apare în „marile mese” [grand messes] care constau de acum înainte în congrese politice sau întâlniri sportive decât în celebrări euharistice.” Sau, cum spunea regizorul Pier Paolo Pasolini, „fotbalul este ultima reprezentaţie sacră a timpului nostru. Fotbalul este spectacolul care a substituit teatrul." Ce devine pentru noi imaginea, azi, în epoca audio-vizuală a istoriei? „Mai mult decât o modă – devine o „lume” (Marion), în care, ca şi obiectele industriale, „imaginile depind de o producţie, de o societate de producţie”, iar imaginea de televiziune îşi ia drept măsură voyeur-ul: „orice imagine e un idol sau nu este văzută”. „A fi – scrie Marion - înseamnă a fi perceput”. Dorinţa de imagine seduce – „dorinţă de a deveni totul o imagine” - şi „epuizează toată înţelepciunea timpului nostru: chiar şi înţeleptul este înţelept prin imaginea sa, e înţelept ca o imagine”. Ecranul (monitorul) este – vezi Zapping, excepţionalul scurt-metraj pe această temă, realizat de Cristian Mungiu sau chiar filmul lui Darren Aronofsky, Requiem for a Dream - idolul vremurilor noastre, căci „difuzarea şi producerea de imagini n-are drept scop deschiderea unei lumi, ci închiderea acesteia printr-un ecran; ecranul substituie lucrurilor lumii un idol reînnoit fără încetare de voyeur-i, idol multiplicat fără limite spaţiale şi cronologice, cu scopul de a atinge amploarea cosmică a unei contra-lumi” în care, „structural idolatră, imaginea televizuală ascultă de voyeur şi nu produce decât imagini prostituate” (Marion). Ce loc mai rămâne pentru comunicare, pentru comuniune? „’Comunicarea’ nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i, fără original (aşa cum se întâmplă în cazul icoanei, care ne retrimite spre Prototip) – dar contrazice orice comuniune.”

Zante 2008 in pictures

Eh, cam aşa a fost în Zakynthos (aka Zante) – see more info here. Pozele ne ajută să ne amintim de plajă, de Navaggio, de măslinul vechi – zice-se – de peste două mii de ani, de catedrala Sf. Dionisos, de restaurantul de patru stele Meandros (care mi-a amintit involuntar de titlul filmului meu de suflet, de cinci stele, Meandre), de ţărmul cu marea de culoarea smaraldului, de Porto Roma. Una peste alta, s-au adunat câteva memories to be treasured and held dear.

Good from bad. Zante 2008

Ne-am întors (mai bronzaţi, mai răsfăţaţi – de soare câtu-i ziua de lungă, de mâncare grecească, de plaje cu nisip fin şi mare albastră) din staţiunea Kalamakis de pe insula Zakynthos (aka Zante) - see photos here. Cazarea a lăsat de dorit – cele trei stele din fudulia hotelului s-au dovedit trei steluţe de motel modest dotat cu mobilă veche, gresie mâncată de carii, diverse insecte pripăşite clandestin la noi în cameră şi – last, but not least – o artilerie grea de mosquitoes care – cum altfel? – au preferat fresh meat şi-au tăbărât, noaptea, pe sărmanul Theodor, pe mine şi pe Raluca lăsându-ne în pace. Astfel că, răpus de „scula minusculă cu pretenţie de nas” (vorba lui Topârceanu), Theodor ar fi spus, dacă ar fi văzut aventurile comisarului Colonescu (alias Sergiu Nicolaescu) din block buster-ul local Cu mâinile curate: Un fleac, m-au ciuruit. Ei, am avut parte şi de air condition (ce fusese reglat să nu coboare sub o anumită temperatură), de un ventilator ce ne-a mai răcorit noaptea, de o kitchinetă şi de un televizor setat (de firma organizatoare din România) să prindă doar două posturi: N24 şi TVR Internaţional. Într-una din zile, zappând, am nimerit peste o extrem de interesantă emisiune realizată de Cristian Ţopescu: Meciul ideilor. Tema: legătura dintre teatru şi sport. Invitata acestei ediţii: criticul teatral Marina Constantinescu. Extraordinar echilibru au izbutit aceşti doi realizatori TV de primă mână să imprime celor 20 de minute de emisie. S-a vorbit – pornind de la nişte consideraţii amare despre teatru şi sport, rostite cu mult timp în urmă de Mihail Sebastian, Camil Petrescu ori Pier Paolo Pasolini - despre teatru ca sport şi despre sportul ca teatru, despre necesitatea antrenamentului – psihic şi fizic - în viaţa unui actor care se respectă, despre disciplina interioară a publicului de teatru vs. audienţa de ordinul zecilor de mii de suporteri la un football match, despre importanţa studiului şi a muncii de pregătire a unui rol în vederea obţinerii spontaneităţii, despre trista realitate din audiovizualul contemporan (românesc, cel puţin), când emisiuni şi personalităţi sunt sacrificate - în numele ideii de rating – în favoarea unor aşa-zise vedete, certate – fără excepţie – cu limba română. Aşa s-a întâmplat cu excepţionalele emisiuni ale Iulianei Ciugulea (Caravana premierelor şi Travelling circular), la care directorii TVR – nota bene: post naţional, nu comercial - au renunţat arbitrar pe motiv că nu au rating. Chiar emisiunea Marinei Constantinescu (Nocturne) a fost scoasă din grilă (după ani de zile în care a adus o notă de excelenţă în programul TVR) pe acelaşi motiv aberant. Când ne vom da seama de gravitatea acestui fenomen – spunea Marina Constantinescu – mă tem că nu se va mai putea face nimic.

Am degustat mâncarea de la câteva taverne şi restaurante, îmbiaţi de proprietarii lor ce stăteau la pescuit de clienţi în poartă şi ţi se adresau cu: Hi! Nice to see you again! How are you?, iar unii chiar alergau spre tine şi te pofteau insistent să le treci pragul, momindu-te chiar cu o reducere de 10% – cum s-a întâmplat cu patronul acela italian, mic şi-ndesat, ce mi-a amintit simultan de Phil Collins şi Dany de Vito. Foarte curând însă am constatat că meniul era cam acelaşi peste tot. Ne-am mulţumit cu musaca, grill de pui şi miel, mâncare de legume şi, desigur, icecream & natural juices.

Am făcut turul insulei cu autocarul (opt ore) şi am poposit în câteva cătunuri, la o mănăstire şi am luat apoi o barcă pentru a vedea câteva mici peşteri pitoreşti de pe ţărm. În biserica mănăstirii am stat doar câteva clipe – reprezentările picturale ultraevlavioase de pe pereţi m-au scos repede afară. Dar am mers - duminică (de praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel) - în capitala insulei (orăşelul se numeşte tot Zakynthos), unde am căutat să ajungem la catedrala în care sunt depuse moaştele bine păstrate de vreme ale Sf. Dionisos – sfântul ocrotitor al insulei. Acolo am prins partea de final a Liturghiei, ce începuse pesemne la ceasurile opt ale dimineţii, iar noi am ajuns la zece. Catedrala are un iconostas ce te poartă – aşa cum îi stă bine unei catapetesme ortodoxe – spre înalt, spre absolut. Printre frescele de pe pereţi sunt însă inscripţionate şi câteva rânduri de reprezentări religioase cu danteluţe, nori şi culori pestriţe, ce par din alt film. Dar – bucurie mare - la magazinul de icoane am găsit foarte multe icoane pictate pe lemn, cu foiţă de aur, într-un autentic stil bizantin. Acestea erau, într-adevăr, din acelaşi film (din acelaşi program iconografic) cu iconostasul bisericii.

Refreshing achievment: vreme de şapte zile n-am auzit manele în română - mă rog, în limba în care se chinuie să cânte maneliştii (dintre care, aflu azi de la TV, unul şi-a transformat numele în trade mark). Pentru ca bucuria să nu fie deplină, melodiile greceşti ce formau fondul sonor (în autocar, de pe ferry, din restaurante etc.) aveau un pronunţat iz de manele – tot plângăreţe, tot sârbo-turcizate. Excepţie: cluburile şi barurile în aer liber (pe care nu le-am frecventat), de unde venea un cu totul alt sound: hit-uri englezeşti şi americane din anii 50, 60, 70 şi 80. Într-una din zile am luat un ferry (croaziera a durat tot opt ore) pentru a înconjura insula şi a vizita câteva din punctele ei de atracţie – în special Navaggio şi Blue Caves.

În câteva seri am petrecut un timp fain alături de Anca, Sebastian şi de fetiţa lor de 5 1/2 ani, Irina. Chiar cu o zi înainte de întoarcerea acasă am servit prânzul la restaurantul unui hotel (Crystal) de trei stele (care arăta de cinci, dar – am aflat de la Tony, chelnerul care ne-a servit - managerul hotelului a renunţat la două din raţiuni de taxe), situat foarte aproape de plajă. Cum plaja se închidea între orele 7 p.m. – 7 a.m. pentru a proteja broastele ţestoase uriaşe care îşi depun ouăle în nisipul de pe ţărm (iar cei care nu respectă acest regulament riscă până la şapte ani de închisoare), am ascultat de sfatul dat de Tony, care ne-a spus că de pe terasa restaurantului se văd - seară de seară, uneori pe la miezul nopţii – uriaşele ţestoase. Am revenit în acelaşi loc pe la asfinţit (to have our supper) şi chelnerul avuse dreptate. Dotaţi cu lanterne puternice, am putut zări câteva exemplare feminine de caretta caretta în scurtul lor popas pe ţărm, pentru a-şi depune ouăle în nisip.

Pe ansamblu, viaţa în Zakynthos mi s-a părut o ciudată combinaţie între sărăcia locuitorilor (şi indiferenţa cu care-şi lasă – ca-n România, ca-n Turcia - multe clădiri neterminate) şi un cert avânt turistic (cluburi, baruri, taverne şi restaurante moderne, magazine de souvenirs unde – pe acelşi raft – găseşti statuete pioase cu Fecioara şi Pruncul, dar şi pe zeul Priap (in nude!), trupuri împreunate dionisiac sau calendare cu erotic images of ancient Greece), pentru că money talks. Ce loc mai rămâne atunci pentru kalokagathia duhovniciei creştin ortodoxe? Ia, ici-colo câte o icoană rătăcită printre Hrişti (cu inima însângerată şi-mprejmuită de-o coroană de spini) ce-şi dau patetic ochii peste cap şi Fecioare pios reprezentate, acoperite de-un văl din care, discret, iese un vârf de deget (ipostaza kitsch a lui Theotokos în versiune apuseană a fost parodiată haios de Sydney Pollack în secvenţa photo session din Tootsie) mai aminteşte de splendoarea creştinismului răsăritean peste care nu şi-a pus ştampila evlavia dulceagă, ideologiile sau modele picturale. Încă şi încă o dată n-avem decât să alegem binele din rău (adică din cocktail-ul acesta numit viaţă), că din altă parte (aveau dreptate fraţii Strugaţki în motto-ul pe care şi l-au ales pentru nuvela lor, Picnic la marginea drumului, folosită de Tarkovski drept pretext pentru filmul său în straie SF, Stalker) n-avem de unde-l alege.

The cottage & the mansion

Once upon a time there was a woman who owned a little cottage. Every detail of her little cottage was just the way she wanted it. It was very small, but it met all her needs. She was very proud of her cottage and she enjoyed having friends over to share the warmth of her home. She loved baking and would share her sweets with her friends. Another lady lived in a huge mansion. Her home had dozens of rooms, each with their own purpose. She had maids and servants to answer her every whim. She loved her home in all its glory. One day, the lady who lived in the mansion was travelling around the town when she passed by the little cottage. The lady who owned the cottage was outside working in her garden. Suddenly the lady from the mansion felt very sorry for the lady in the cottage. She had such a small house and she had to do all the work herself. She would never know the vastness of the mansion and how easy it was to have servants and maids do all the work.

Those of us who were born blind are like the lady in the cottage – said a blind person, providing us with a clue to this little story. We have never known sight so we don't spend time missing it. We have figured out how to function with what we have. (This sounds very much like Bjork’s fabulous lyrics for the song I've Seen It All, in Lars von Trier’s movie Dancer in the Dark: I've seen it all, I've seen the dark / I've seen the brightness in one little spark. / I've seen what I chose and I've seen what I need, / And that is enough, to want more would be greed. / I've seen what I was and I know what I'll be / I've seen it all - there is no more to see!) There are (and there have always been) so many parents who agonize over their blind child's loss. They know what it is like to live in the mansion and want that for their child, who’s happy with his or her cottage life. The real shame is when the blind child learns to envy the sighted because the differences are never let go by the parents. If you feel sad or guilty because your child can't see, then find some way to let go. These feelings will only consume you and they could consume your child if he or she learns them. Negative attitude is a far worse disability than being blind. So, let go!

Orthodox Planet

Primesc – de la OC – o carte foarte articulată (şi argumentată) dogmatic despre „adevăraţii creştini”, „adevărata Biserică”, „adevărata credinţă” etc.: Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes. Canoane bisericeşti din vechime (dar şi fragmente din diferiţi teologi) sunt invocate spre a accentua caracterul sobornicesc (catolic) al Bisericii şi, implicit, caracterul eretic al creştinismului apusean. Acolo unde, în scrierile teologice e loc – cât de mic – de interpretare, de toleranţă pentru heterodoxie, autorul intervine prompt pentru a sancţiona sever pe cel rătăcit (Fr. Kallistos Ware being one of them), dornic să „îndrepte” şi să „lămurească”... Astfel de convingeri ascuţite, de limbaj ce nu admite nuanţe, diferenţe, grade îmi par de pe o altă planetă. De pe planeta Ortodocşilor, poate. Eu mă mulţumesc – îmi place Tarkovski şi al său omagiu adus Terrei: filmul SF Solyaris - cu Planeta Pământ. Aş fi vrut să aflu cine e traducătorul versiunii în română, cum sună titlul în original, însă editura Ecumeniţa din Galaţi a considerat că aceste detalii despre carte e bine să rămână o taină.

Sunt obişnuit – încă de pe când am călătorit în UK, şi chiar de mai înainte - cu acest tip de angry (young) men.. Franky Schaeffer, proprietarul edturii unde cartea a apărut în SUA – Regina Orthodox Press – este el însuşi un convertit la Ortodoxie şi un pătimaş apărător al „dreptei credinţe” împotriva „impurităţilor” şi „adăugirilor” heterodoxe de-a lungul veacurilor. Toate bune şi frumoase, fundamentaliştii de serviciu se ocupă cu sârg de vegherea ca nu cumva să se întâmple „rugăciuni împreună” şi „împărtăşiri” între pravoslavnici şi heterodocşi. Cine este însă îndrituit să vegheze respectarea celorlalte – nenumărate – canoane, ce ţin de ortopraxis, de obligaţiile ce le revin şi lor, călăuzelor duhovniceşti ale neamurilor, nu doar laicilor? Cine ia la întrebări turma de păstori cu sau fără barbă, cu sau fără pofte nemăsurate de câştig, cu sau fără vocaţie? Chestiunea ţine de „ordinea interioară”, de aranjamentele bizantine / balcanice ale acestui organism cu „circuit închis”, de acoperirea unora de către ceilalţi – with God on their side, of course. Şi replica unei astfel de întrebări este, invariabil, aceeaşi: Mult ni s-a dat, mult ni se va cere. Noi vom da socoteală pentru faptele noastre - ar spune cei mai presus de orice bănuială. Ceea ce - poate - e fair enough after all.

Îmi amintesc o scenă dintr-un roman ce surprinde - fără edulcorarea realismului socialist – înălţarea unuia dintre primele oraşe socialiste: Intrusul, de Marin Preda; prin 1984 avea să ajungă pe ecrane şi versiunea cinematografică a romanului – excelentul film de Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Ei bine, există acolo o scenă în care tânărul Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu) repetă – la ceas târziu de noapte, în spălătorul comun pe care-l împărţea cu nişte brigadieri - conţinutul statutului de UTM-ist, fiindcă a doua zi urma să fie primit în rândurile UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea PCR). Îl ajută şi verifică loialul său amic, uriaşul Costică (Valentin Teodosiu). Şi învaţă Călin „ca la carte” obligaţiile UTM-istului, corectându-se de fiecare dată când a greşit o virgulă – ştie el ce ştie, că doar a mai fost „sărit la numărătoare” şi altădată. Atunci când vrea să treacă la secţiunea „Drepturi”, Costică îi spune: „Lasă drepturile, mie să-mi ştii obligaţiile, că dai mâine peste unul care vrea să se dea grande şi se leagă de-o virgulă nepusă unde trebuie, de iar te trezeşti sărit la numărătoare”. Vasăzică: întotdeauna există unii – majoritatea - de se preocupă să tocească obligaţiile, în vreme ce alţii – casta privilegiaţilor - îşi numără drepturile şi abuzează cu cinism de funcţii, de influenţa pe care-o au. Clasificare valabilă deopotrivă pentru oamenii în uniformă (of whatever kind) şi pentru cei care se îmbracă după cum le place.

This above all

În pericopa evanghelică a zilei ni se aminteşte de îndemnul hristic: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei, 7.15) Cum îi identificăm pe aceşti „lupi răpitori”? „După – ne spune tot Hrist-ul – roadele lor”. Şi acum începe partea cea mai frumoasă: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” (Matei 7.21-22) Frumoasă, într-adevăr, căci este vorba despre faptele bune născute din dragoste („charity”) - aceea fără de care nu suntem nimic alta decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13:1), ori pungă de venin cu care pârjolim tot în jur, dimpreună cu al nost’ suflet.

Revenind la „roade”, întrebarea care mă urmăreşte e: who is to judge over the fruits? În ceea ce mă priveşte, am ales: When you get what you want in your struggle for self, / And the world makes you King for a day, / Then go to the mirror and look at yourself, / And see what that guy has to say / For it isn't your Father, or Mother, or Wife, Who judgement upon you must pass. / The feller whose verdict counts most in your life / Is the guy staring back from the glass. Dale Wimbrow (în al său poem, The Guy in the Glass) – ca, de altfel, bătrânul Will: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man." - was right: He's the feller to please, never mind all the rest, / For he's with you clear up to the end, / And you've passed your most dangerous, difficult test / If the guy in the glass is your friend. The guy in the glass, that is one’s conscience – for he who needs expliciteness at all cost. Şi-apoi mai e ceva: „roadele” care ne ajută să deosebim binele de rău pot fi adesea înşelătoare, căci nu o dată se întâmplă să vedem doar „vârful icebergului” şi să tragem concluzii pripite (ca în poemul Prisoner and Judge, de Ian Serrailler: „The prisoner was walking round / and round the prison yard. / He had a low forehead and / cruel eyes; / You couldnt trust him anywhere. / He dressed up as a judge; he put on a / wig and robes / And sat in court in the judge's place. / And everyone said: "What a deep forehead he has, / what learned eyes! / How wise he looks! / You could trust him anywhere." / The judge was sitting in court in the / judge's place. / He had a deep forehead and / learned eyes; / You could trust him anywhere. / He dressed up as a prisoner; he put on a / prisoner's clothes / And walked round and round the prison yard. / And everyone said:"What a low forehead he has, / what cruel eyes! / How stupid he looks! / You couldn't trust him anywhere.”) The old English adage is true: If the beard meant everything, the goat would preach.

Atât paginile sapienţiale din Matei, cât şi poemele lui Dale Wimbrow şi Ian Serrailler, teatrul lui Shakespeare, precum şi proverbul englezesc vor să transmită un singur lucru: Jos bărbile! Sau, măcar: Beware of the mask! Şi ajungem, iar, la Eminescu: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine."

Winged Horses

I was born into a world full of angels and kings

and there was some place to grow and someone to be

and even the horses had wings

and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there

and even the horses had wings

it was that special kind of world, with its heart set on laughter

and the sun was meant to be touched and the dream to be after

at the end of each day was the wonder of each night

and even the horses had wings

that was the world that I knew as a child

I can’t believe it’s changed - it’s got to be the world

and somehow we can mend it like it was

we can make it like it was before

when even the horses had wings

I’m dying in a world that will die before death

because angels don’t exist and kings never laugh

and I’m afraid I’ve forgotten I believed that there really was a world

where even the horses had wings

here am I, alone now

...there was something that I meant to do,

but it’s been so long ago that I can’t remember what it was...

...horses...?

(Kathy Bates singing and playing ...even the horses had wings... in the tremendous film by Milos Forman - the first opus he made in the US: Taking Off)

From an All Saints' liturgical service to a barbique

Duminica întâi de după Rusalii, a Tuturor Sfinţilor. Predica de la Catedrală a avut ca miez un mesaj în care se recunoştea de departe agenda pro-ecumenică a Mitropoliei Banatului (a cărei scriere a început cu mult înainte), la cel mai înalt nivel: „Trebuie să ignorăm diferenţele dintre creştini şi să mizăm pe punctele comune, mult mai numeroase şi mai importante”. Din păcate nu s-a precizat nici până la care denominaţiune creştină se păstrează acele „lucruri comune”, care sunt limitele de toleranţă / acceptabilitate şi nici de unde anume e cazul să devenim circumspecţi. Nu ştiu ce să spun, probabil că pentru a fi un vajnic oştean al „Ortodoxiei luptătoare” (cu inamicul public nr.1: mişcarea ecumenică) e nevoie de o anumită stare de „beţie” („nebunie întru Hristos”) pe care – mărturisesc - nu o am. În acelaşi timp, nu simt nici dorinţa de a mă solidariza cu cei care susţin tendinţele BOR de „ieşire dintr-o lungă ipocrizie” (cum spunea deunăzi Daniel Vighi), marcate de activitatea lui N.C. – boss-ul BOR local. Ceea ce simt este o pronunţată circumspecţie şi nedumerire faţă de atâtea şi atâtea agende politico-religioase, faţă de atâta intoleranţă şi faţă de prea multe bărbi.

Am fost cu Theodor să se împărtăşească şi – aşa cum se obişnuieşte la Catedrală – am îngenunchiat alături de el cu o lumânare aprinsă-n mână (pe care mi-a dat-o o femeie, văzând că nu aveam). Theodor şi-a spus numele şi s-a purtat exemplar. După terminarea Liturghiei a început imediat o slujbă de pomenire a morţilor (a „adormiţilor întru Domnul”) cu sonorităţi ce mi-au amintit brusc de crâmpeie din coloana sonoră – fabuloasă! – a filmului ucrainean Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov). Apoi am plecat spre MJ, însă ne-am întâlnit în centru cu mama. Am poposit la un McDonalds, de unde - as usual - am plecat cu un after taste amar şi deloc plăcut. Tot îmi spun că nu mai vreau să calc never ever în acel loc şi tot mai comit o întoarcere, o dată la câteva luni.

La MJ Theodor a cântat tema din Amarcord (compusă de Nino Rota pentru filmul lui Fellini din 1973), pe care a ascultat-o şi învăţat-o aseară. Plus repertoriul stabilit de MJ. Cu Sergiu şi Tabita am vorbit despre Iluminism, Romantism, Simbolism. Îi aşteaptă o săptămână de examene.

Seara au venit după noi D&SH şi am petrecut cu ei până la miezul nopţii. Au pregătit un barbeque we fully enjoyed – in the company of their brilliant daughter and of their two German Shepherds. Very nice house they’ve got. And we had a great time.

Folk by moonlight

Vineri la prânz ne-am luat rămas bun în mod oficial de la educatoarele lui Theodor. Am terminat un ciclu (creche years) oarecum forţat, in spite of their advice, pentru a-l începe pe următorul (school years) în toamnă. Sperăm să fi luat o decizie bună – dar asta vom şti abia peste câteva luni. La întoarcere ne-am înâlnit cu RN (rising a pious and polite pysicist), pe care l-am invitat să prânzească împreună cu noi. Apoi am mers la ora de pian a lui Theodor, unde am verificat justeţea paradoxului „culture is what remains when you have forgotten everything” prin prezentarea ad-hoc, in a nutshell, a două capodopere literare româneşti: Ion (de Liviu Rebreanu) şi Moromeţii (de Marin Preda) - Sergiu şi Tabita fiind în pragul bacalaureatului. Am recitit cu ei editorialul Să lăsăm baltă şcoala – atât de actual şi de adevărat - despre orele de limba şi literatura română, scris de Mircea Cărtărescu. Apoi Sergiu ne-a dus cu maşina la Capitol, unde credeam că e concert. Dar n-a fost, aşa că ne-am plimbat prin oraş – unde l-am revăzut pe Şerban (a fost kinoterapeut la grădiniţa lui Theodor cu cinci ani în urmă) – şi, pe la ora otto e mezzo, am ajuns la grădina Vaporul (Podul Artelor), unde urma să înceapă concertul lui Călin Bârcean şi Mircea Baniciu. Raluca (de acasa, unde se relaxa after work, în faţa ultimelor episoade ale serialului Grey’s Anatomy) ne-a sunat să ne spună că putem vorbi cu Călin pentru nişte invitaţii. Ceea ce am şi făcut, iar plasatorul ne-a condus la masa rezervată pentru invitaţii lui Călin. Concertul s-a ţinut – din fericire – in the open air, pe malul Begăi, printre copaci seculari, trestii plângătoare, by moonlight. Sigur că ne-au afumat pe amândoi – oriunde priveai se fuma intens. Dar cel puţin era afară, nu într-un spaţiu închis. La masă a venit lângă noi a man in black - un spectator ce purta o sutană preoţească şi bătea ritmul în rând cu publicul atunci când atmosfera a-nceput să se-ncingă. La pauză a plecat. Dar tot la pauză mă trezesc că mă bate cineva pe umăr. Am crezut că e Raluca. Era Călin, care a venit să vadă cum ne simţim şi să-mi propună să merg cu Theodor până lângă scenă, unde era Mircea Baniciu, să ne împărtăşim şi noi cu atingerea palmelor ce cântă - de aproape 40 de ani – atâtea şi atâtea hit-uri folk. Şi-am mers. Mai ales că astfel am avut ocazia să-i adresez personal, celui care era vedeta serii, două întrebări pe care îl rugasem pe Călin să i le pună. Am făcut deci cunoştinţă cu omul care a compus Andrii Popa, şi eu şi Theodor, şi l-am întrebat când o să apară pe CD albumul său din 1989 (pe versuri de Dan Verona, inspirate din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, şi orchestrat admirabil de Doru Căplescu). A răspuns promt: „La iarnă.” Grozav! – mi-am zis. A doua întrebare se referea la cântecele pe care Mircea Baniciu le interpretează în filmul din 1978, Septembrie (cântece compuse şi orchestrate de Adrian Enescu, pe versuri de Romulus Vulpescu), despre care a început să povestească de ce nu le-a cântat, în toţi aceşti ani, niciodată, însă l-am oprit, as it wasn’t – I thought - the right moment for revelations. A zis doar că nu are nici măcar înregistrările acelor cântece (Opening Titles, End Titles şi În fiecare zi). Cinci minute mai târziu l-am sunat pe AE, care mi-a dat undă verde să îi trimit lui Baniciu piesele respective. Cred că i le-am copiat lui Călin atunci când a fost pe la noi. Anyway. Recitalul a început cu câteva song-uri interpretate de Călin, între care: Ultimul poet, Buchet de reverii, Aniversare, Te-am căutat. După reacţia publicului, aceste cântece sunt deja cunoscute de fanii săi, care îl pot asculta live vinerea seara, în acelaşi loc. Călin s-a dovedit a fi sufletul acestui recital – pe lângă interpretarea (voce şi ghitară) melodiilor proprii, l-a acompaniat (cu voce, ghitară, ukulele, maracas, fluier şi muzicuţă) şi pe Mircea Baniciu în continuarea concertului. Au cântat împreună (şi publicul cu ei, şi – surprisingly – eu cu publicul) hit-uri mai vechi şi foarte vechi: Vara la ţară; Tristeţi provinciale; Amintiri; Eşarfă în dar; Scrisoare de bun rămas; Ploaia care va veni; Blowing in the Wind; Înţelegere; Adelina; Întoarcerea la Orient, Pisica neagră, Dealul cu dor; Vremuri; Andrii-Popa; Nu-i nimic, asta e; Mica Ţiganiadă; Nunta; Te întreb pe tine, soare; Mugur de fluier. Baniciu a cântat împreună cu fiica sa liceeană, Ana, piesa Dacă ai ghici.

Despre Mircea Baniciu eu rămân la albumele sale de dinainte de 1989, „acelea comuniste” – după cum s-a exprimat chiar el în puţinele minute în care am stat de vorbă aseară. De ce? Pentru că apreciez mult muzica de studio, orchestrată de profesionişti. E drept, şi pe scena de concert sunt tot piesele compuse de Mircea Baniciu, existente pe albumele binecunoscute, însă le lipseşte sound-ul rafinat, gândit şi executat cu subtilitatea şi cu posibilităţile imense pe care ţi le oferă doar muzica de studio, nu şi improvizaţiile – oricât de spontane, de antrenante, de crowd pleasing - dintr-o sală (sau terasă) de concert. Aşadar, continui să rămân la primul său LP (discul galben, fără titlu), orchestrat de formaţia lui Doru Apreotesei, Post Scriptum, la Ploaia (album orchestrat de Dan Bădulescu împreună cu Post Scriptum) şi mai ales la Secunda 1 (master minded electronically by Doru Căplescu). Majoritatea tinerilor de până în 30 de ani îl ştiu însă pe Baniciu doar pe filiera Pasărea Colibri. Poate că a avut şi formaţia asta rostul ei, nu ştiu. Oricum, e altceva, altă înţelegere a muzicii, e show business în primul rând. În cele trei albume mi se pare că Muzica era pe primul loc. Şi, cum să nu, ascult – împreună cu Theodor, mai noi – cântecele din Septembrie (voices: Mircea Baniciu & Ileana Popovici).

Cenuşăreasa TVR 80

Am găsit pe you tube un clip pe care nu l-am mai văzut de aproape 30 de ani: Cenuşăreasa, pe muzica lui Marius Ţeicu (Aluzie; Eu te aştept, iubire; Fotografia; Frumoasele duminici; Iarnă, albă iarnă; N-are vârstă iubirea; Proverbe; Tăcerea nu-i de aur; Unde erai?) şi în interpretarea compozitorului, secondat de Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu, Stela Enache, grupul Trison (condus de Crina Mardare) şi balerinul Ştefan Thuri. L-am urmărit cu un nestăpânit sentiment de nostalgie după emisiunile de varietăţi din anii copilăriei, când televizorul era o prezenţă zilnică în viaţa mea...De aproape trei luni de zile nu mai avem în casă cutia de care, până nu de mult, nu credeam că voi dori să mă despart vreodată şi nu îi ducem dorul deloc. Au contraire. Ce-i drept, ruptura de imagini e doar parţială, fiindcă rolul televizorului este acum preluat de urmaşul său ultrasofisticat şi multifuncţional: calculatorul.

Melting time

N-am să pricep niciodată, oricât m-aş strădui, de ce unul şi acelaşi om – purtându-se la fel în împrejurări asemănătoare, dar cu alţi oameni - dă naştere la impresii şi reacţii atât de diferite în rândul celor cu care intră în contact. De ce, altfel spus, suntem pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă? De ce găsim uşor resurse de iertare pentru unii şi ne împotmolim atunci când trebuie să îi iertăm pe alţii? Ce chimie şi ce logică ne ghidează, tainic, purtarea?...Întrebări atinse şi ele de aripile deşertăciunii, dacă ne gândim că facem umbră pământului o vreme, vai, atât de limitată (o clipă dintr-un infinit de clipe) şi scânteia de lumină pe care o avem în noi – de care suntem sau nu suntem conştienţi – se stinge parcă tot mai mult, cu fiecare fir alb răsărit la tâmplă. Iar resuscitarea ei e extrem de anevoioasă...

Omul din vis

Iunie – cireşar: luna bacalaureatului şi a despărţirii încă unor (câteva mii de) adolescenţi de anii de liceu. Îmi amintesc o scenă din filmul lui Mircea Daneliuc din 1984, Glissando. Personajul interpretat de Ştefan Iordache se visează mereu copil: este elev în clasa terminală de liceu şi dă bacalaureatul. În faţa unei comisii formate din dascăli de diferite materii (potrivit sistemulul de învăţământ interbelic) susţine examen oral la matematică, geografie etc. Când scrie o formulă de geometrie la tablă, creta i se rupe. Dar apare de fiecare dată „omul din vis” care îi poartă noroc. Mi-l imaginez pe acest personaj (Ion Teodorescu, parcă i se spune, atât în film, cât şi în nuvela Omul din vis, de Cezar Petrescu, din care s-a inspirat Daneliuc) trezindu-se din somn şi convingându-se – vreme de câteva clipe – că a dat bacalaureatul cu mulţi ani în urmă, că nu va mai trebui – în viaţa reală – să dea acest examen never ever again, că n-a fost decât (încă) un vis greu. Suntem, iată, şi în vecinătatea lui Joyce: History is a nightmare from which I am trying to awake.

Alte filme, alte amintiri pecetluite deep inside, nu pe retină, ci în memoria afectivă: Rang-e khoda / Culoarea paradisului (Majid Majidi, Iran, 1999). Traducerea cea mai exactă a titlului: Culoarea lui Dumenzeu. În primele minute (la fel ca în Dancer in the Dark, filmul lui Lars von Trier din anul 2000) ecranul este negru, poate pentru a-l obişnui pe spectatorul care ia darul vederii for granted şi – grăbit, plin de prejudecăţi, arogant – crede că i se cuvine să aibe „ochi funcţionali”, că dacă are o pereche de „ochi funcţionali” implicit vede. Cât de greşită este o asemenea premiză, numai viaţa - cu tainele şi răsturnările ei de situaţii - ne va arăta. Ambele filme însă urmăresc să-şi obişnuiască, să-şi „pedepsească” (educe, pentru că, da, e nevoie de educaţie aici) spectatorii cu „ochiul dinăuntru”. Şi, nu mă îndoiesc, mulţi dintre privitorii acestor două filme au intrat – o clipă măcar – în panică. Nu atunci când s-au stins luminile în sală, ci atunci când, preţ de câteva minute, ecranul nu s-a luminat, ci a rămas „în doliu”, înregistrând fidel „doliul” din ochiul copilului nevăzător din Rang-e khoda, respectiv orbirea progresivă a Selmei (Bjork) din Dancer in the Dark. Uvertura ambelor filme la asta, cred eu, îmbie: la reconsiderarea, iar şi iar, a prejudecăţilor despre cei care deţin doar – închis sau deschis – „ochiul dinăuntru”, a iuţelii tâmpe cu îi care judecăm şi pedepsim pe cei care – for whatever reason – nu au (şi) darul vederii „în afară”.

Ce „vede” cu „ochiul dinăuntru” micuţul nevăzător? Read this: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.” Dar Selma? Voila: versurile melodiei I’ve seen it all sunt colcludente:

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Beards on fire

Deunăzi, Călin, Ana şi Gigi ne-au povestit câte ceva despre pelerinajul lor la Ierusalim, despre prezenţa lor (într-o biserică unde peste zece mii de oameni s-au înghesuit, au pălăvrăgit, s-au împins, au strigat etc. ca pe stadion) la slujba de Înviere. De la Ana am aflat că Lumina Învierii – care nu arde şi care apare în chip tainic numai în bisericile pravoslavnice – s-a pogorât de sus, de undeva, ca o năframă albastră în cădere. Una din numeroasele bărbi ortodoxe de acolo – un rus zdravăn (care – most likely – bea la fel de zdravan) şi cu o barbă roşie pân’ la brâu, şi-ar fi pus lumânarea aprinsă pe sub pădurea de păr şi i-ar fi dat foc – ştiind, de bună seamă, că nu va arde. Felul extrem de grafic în care a povestit şi gesticulat Călin mi-a desenat în minte imaginea acelui Rasputin cu barba-n flăcări şi doi ochi clipind printre limbile de foc (unconsuming flames) ce i se înălţau de la brâu. Tot Călin ne-a povestit despre un alt incident haios. A scăpat, din greşeală, puţină ceară pe braţul unui alt rus. Acesta, imediat, l-a prins de mână. Pe moment, Călin a crezut că se vor încăiera, deşi i-a cerut iertare. Rusul, din contra, l-a prins de încheietura mâinii ca s­­ă-şi toarne restul de ceară pe cap.

Într-un final, au spus ei în cor, toată hărmălaia orelor de aşteptare s-a topit într-o pace deplină, plină de bucurie, atunci când s-a pogărât Lumina peste suporterii din biserica-stadion.

Bloom's Day

Luni, 16 iunie, praznicul Sfintei Treimi – prilej de amintire atât de Andrei Rubliov (de icoană în general), cât şi de Andrei Tarkovski, de cuminţenia şi frumuseţea Ortodoxiei (dar şi de Jertfa de pe cruce – vezi lemnul copacului stilizat din spatele personajului central din icoana lui Rubliov – de Templu şi de munţii acoperiţi de verdele Rusaliilor). Am fost la Catedrală – una din aripile „progresiste” ale BOR. Unul din lucrurile bune de la Catedrală – pentru mine - este că frescele şi chiar icoana Sfintei Treimi (cea mai mare din iconostas, însă de inspiraţie apuseană, având ca personaje „simbolice” pe Tatăl „cel mult de zile”, pe Fiul – călare pe nişte nori albi - şi pe Sfântul Duh sub forma unui porumbel) mă determină să privesc în jos, spre podea – asta pentru a-mi feri ochii de formele şi culorile de pe pereţi şi de pe catapeteasmă. Pe jos era astăzi plin de iarbă – semn al învierii naturii şi a biruinţei vieţii asupra anotimpului friguros. A privi în jos nici nu e aşa rău, te ajută să te smereşti, să te umileşti (umilinţă doar vine de la humus, sol). De acolo mi s-a declanşat alergia (hay fever), care m-a ţinut apoi până seara. După slujbă şi după predica ex cathedra, declamativă şi afectată am mers (noi trei, împreună cu Manuela, Ana şi Călin) la terasa de la Flora for lunch. Pe drum am legat o pasionantă conversaţie pe teme de cinefilie cu Călin, pasionat de multe filme (Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Iacob şi multe filme din world cinema) şi mulţi regizori de altădată (Bunuel, Tarkovski, Antonioni, Fellini, Kubrick, Kurosawa, Bresson, Godard, von Trier, Stone, Fosse, W. Allen etc.) dragi mie. Ni s-a alăturat, puţin mai târziu, şi Gigi. Ovidiu a trecut şi el pe acolo (unde am purtat cu el nişte discuţii interesante cu vreo câteva săptămâni în urmă, la botezul Filoteei) şi împreună am plecat spre casă.

Ovidiu ne-a dăruit o carte despre care nu ştiam (Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes) ce abordează teme foarte delicate (precum „adevărata Bierică” şi hotarele ei, ecumenism, relaţiile dintre ortodocşi şi heterodocşi etc.), la care am reflectat adesea. Am reflectat (şi reflectez încă) şi la relaţiile – nu întodeauna cordiale - între ortodocşi şi...ortodocşi, la cât de puţin se conştientizează apartenenţa la „singura şi adevărata corabie a mântuirii” de către majoritatea ortodocşilor – aşa-zişii ortodocşi „nominali”, nu „practicanţi”. Cu Ovidiu am taifasuit despre filme (am revăzut Zapping), regizori (Tarkovski, Bergman, Welles), cărţi, amici comuni, puritanism (cristalofilie, cum zicea Steinhardt).

Luni a fost o zi specială şi pentru cultura irlandeză, îmbogăţită – dar câţi mai au curiozitatea să afle asta? – de opera lui James Joyce, care şi-a ales ziua de 16 iunie 1904 (Bloom's Day) ca zi de desfăşurare pentru acţiunea (sau non-acţiunea) romanului (sau anti-romanului) său ultracontroversat şi multilayered, Ulysses – moment crucial în evoluţia romanului modern.